A - 3.01 - Agrotehnica - 12 01 2017

Gerard JITĂREANU Costică AILINCĂI
Prof. univ. dr. Prof. univ. dr.
AGROTEHNICA
EDITURA ION IONESCU DE LA BRAD IAŞI
2016
Coperta şi subcoperta:
Costică Ailincăi
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Teodor Onisie
Prof. univ. dr. Nicolae Dumitrescu
Prof. univ. dr. Daniel Bucur
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară

“ Ion Ionescu de la Brad” Iaşi
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
JITĂREANU, GERARD, AILINCĂI, COSTICĂ

Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi , 2015
Bibliogr.
ISBN 978-973-147-183-9
I. Ailincăi, Costică
540
Birou CIP,
Tina Iordache
ISBN 978-973-147-183-9
CUPRINS
Prefaţă …………………………………………………………………………………..……... 7
Introducere …………………………………………………………………………………..… 9
1 Agrotehnica: definiţie, istoric, obiective, metode de cercetare ……………………….. 11
1.1 Definiţie şi istoric ………………………………………………………………………… 11
1.2 Obiectivele Agrotehnicii …………………………………………………………………. 14
1.3 Agrotehnica - metode de cercetare ……………………………………………………….. 16
Lucrare de verificare nr. 1 ………………………………………………………………... 20
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 20
2 Factorii de vegetaţie şi metodele de dirijare a lor …………………………………….. 21
2.1 Obiectivele capitolului ……………………………………………………………………. 21
2.2 Factorii de vegetaţie necesari pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor ………………….. 22
2.3 Lumina ca factor de vegetaţie …………………………………………………………….. 23
2.4 Temperatura ca factor de vegetaţie ……………………………………………………….. 26
2.4.1. Importanţa temperaturii pentru plante ……………………………………………... 30
2.4.2. Metodele agrotehnice de dirijare a temperaturii …………………………………… 30
2.5 Aerul ca factor de vegetaţie ………………………………………………………………. 32
2.6 Apa ca factor de vegetaţie ………………………………………………………………... 35
Lucrare de verificare nr. 3 …………………………………………………………........... 45
2.7 Solul ca mediu pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor ………………………………… 45
2.8 Substanţele nutritive factori substanţiali de vegetaţie ……………………………………. 57
2.9 Interacţiunea dintre factorii de vegetaţie şi legile lor …………………………………….. 65
Lucrare de verificare nr. 4 ……………………………………………………………...… 68
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 68
3 Lucrările solului ................................................................................................................. 69
3.2 Istoricul şi importanţa lucrărilor solului ………………………………………………….. 70
3.3 Scopul şi cerinţele lucrărilor solului ……………………………………………………… 74
3.4 Procesele tehnologice ce se produc în sol în timpul executării lucrărilor ………………... 74
3.5 Clasificarea lucrărilor solului …………………………………………………………….. 76
3.6 Aratul ……………………………………………………………………………………... 76
3.6.1 Scopul şi importanţa arăturii ……………………………………………………….. 77
3.6.2 Cerinţe agrotehnice de calitate ale arăturii …………………………………………. 78
3.6.3 Metode de executare a arăturii ……………………………………………………... 81
3.6.4 Condiţii care determină calitatea arăturii …………………………………………... 83
3.6.5 Clasificarea arăturilor ………………………………………………………………. 87
3.7 Lucrarea de desfundare ………………………………………………………………….... 91
3.8 Afânarea adâncă ………………………………………………………………………….. 92
3.8.1 Criterii pentru stabilirea necesităţii executării lucrării de afânare adâncă …………. 92
3.8.2 Cerinţele tehnice ale afânării adânci ………………………………………………... 93
3.9. Lucrarea solului cu grapa ………………………………………………………………… 95
3.10 Lucrarea solului cu cultivatorul …………………………………………………………... 97
3.11 Lucrarea solului cu tăvălugul …………………………………………………………….. 98
3.12 Lucrarea solului cu combinatorul ………………………………………………………… 99
3.13 Pregătirea patului germinativ …………………………………………………………….. 101
3.14 Sistemele de lucrare a solului …………………………………………………………….. 103
3.14.1 Sistemele convenţionale de lucrare a solului ……………………………………… 106
3
3.14.2 Sistemul de lucrări minime ………………………………………………………... 114
3.14.3 Efectul sistemelor de lucrări minime asupra fertilităţii solului …………………… 121
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 132
4 Semănatul şi lucrările de îngrijire ale culturilor ……………………………………… 133
4.2 Cerinţe agrotehnice ale semănatului ……………………………………………………… 134
4.2.1 Epoca de semănat …………………………………………………………………... 135
4.2.2 Adâncimea de semănat ……………………………………………………………... 136
4.2.3 Norma de sămânţă ………………………………………………………………….. 137
4.2.4 Metode de semănat …………………………………………………………………. 138
4.2.5 Indicii calitativi de lucru la semănat ………………………………………………... 141
4.3 Lucrările de îngrijire ale culturilor ……………………………………………………….. 141
4.3.1.Lucrări de îngrijire pentru culturile de toamnă ……………………………………... 141
4.3.2. Lucrări de îngrijire pentru culturile de primăvară …………………………………. 142
5 Buruienile din culturile agricole ………………………………………………………... 145
5.1 Obiectivele capitolului - Buruienile din culturile agricole ……………………………….. 145
5.2 Buruienile, definiţie şi impactul acestora asupra biocenozei …………………………….. 146
5.3 Pagube produse de buruieni ………………………………………………………………. 149
5.4 Factorii care influenţează pagubele produse de buruieni ………………………………… 158
5.5 Surse de îmburuienare ……………………………………………………………………. 166
5.5.1 Rezerva de seminţe de buruieni din sol …………………………………………….. 166
5.5.2 Sămânţa plantelor cultivate ………………………………………………………… 167
5.5.3 Terenurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite ……………………………... 169
5.5.4 Gunoiul de grajd ……………………………………………………………………. 169
5.5.5 Comerţul intern şi extern cu seminţe ……………………………………………….. 169
5.5.6 Factorii climatici şi biologici ………………………………………………………... 170
5.6 Particularităţi biologice ale buruienilor …………………………………………………... 171
5.6.1 Înmulţirea buruienilor ………………………………………………………………. 171
5.6.2 Germinaţia ………………………………………………………………………….. 174
5.6.3 Vitalitatea şi longevitatea …………………………………………………………... 177
5.6.4 Adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor …………………………………………. 179
5.7 Clasificarea buruienilor …………………………………………………………………... 181
5.7.1 Clasificarea buruienilor după modul de răspândire a seminţelor …………………... 181
5.7.2 Clasificarea buruienilor după locul unde cresc …………………………………….. 182
5.7.3 Clasificarea buruienilor după preferinţele faţă de hrană …………………………… 184
5.7.4 Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire ………………………………….. 186
5.7.5 Clasificarea buruienilor după modul de procurare a hranei ………………………... 189
5.8 Pragul economic de dăunare ……………………………………………………………… 191
5.9. Alelopatia ………………………………………………………………………………… 193
5.9.1. Specii de plante cultivate şi de buruieni cu activitate alelopatică …………………. 194
5.9.2. Compoziţia chimică a substanţelor alelopatice ……………………………………. 201
5.9.3. Producerea substanţelor alelopatice ……………………………………………….. 205
5.9.4. Utilizarea culturilor alelopatice ……………………………………………………. 207
5.10 Utilizări ale buruienilor …………………………………………………………………... 209
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 214
6 Metode de combatere a buruienilor ……………………………………………………. 219
6.2 Conceptul de combatere integrată a buruienilor ………………………………………….. 221
4
6.3 Metode preventive de combatere a buruienilor …………………………………………... 225
6.4 Metode agrotehnice pentru combaterea buruienilor ……………………………………… 226
6.5 Metode fizico-mecanice de combatere a buruienilor …………………………………….. 243
6.6 Metode biologice de combatere a buruienilor ……………………………………………. 245
6.7 Combaterea buruienilor în agricultura organică ………………………………………….. 248
6.8 Metodele chimice de combatere a buruienilor …………………………………………… 249
6.8.1 Clasificarea erbicidelor ……………………………………………………………... 250
6.8.2 Pătrunderea şi absorbţia erbicidelor în plante ……………………………………… 255
6.8.3 Translocarea erbicidelor prin plante ………………………………………………... 259
6.8.4 Modul de acţiune al erbicidelor în plante …………………………………………... 261
6.8.5 Selectivitatea erbicidelor …………………………………………………………… 263
6.8.6 Metabolizarea erbicidelor în plante ………………………………………………… 268
6.8.7 Erbicidele în sol …………………………………………………………………….. 272
6.8.8 Acţiunea erbicidelor asupra microorganismelor din sol ……………………………. 276
6.8.9 Persistenţa şi remanenţa erbicidelor în sol …………………………………………. 279
6.8.10 Reziduuri de erbicide şi toxicitatea lor în plante şi sol ……………………………. 282
6.8.11 Efectele erbicidelor asupra factorilor de mediu …………………………………… 285
6.8.12 Influenţa erbicidelor asupra calităţii recoltei ……………………………………… 287
6.8.13 Legislaţia privind folosirea produselor de protecţie a plantelor pe teritoriul
Uniunii Europene ………………………………………………………………………….. 288
6.8.14 Metode de aplicare a erbicidelor ………………………………………………….. 294
6.8.15 Stabilirea dozei de erbicid şi prepararea amestecului pentru stropit ……………… 297
6.8.16 Principiile pentru elaborarea programului de aplicare a erbicidelor ……………… 302
6.8.17 Măsuri de protecţia muncii ce se impun la executarea tratamentelor cu erbicide … 303
6.8.18 Buruienile periculoase …………………………………………………………….. 306
6.8.19 Determinarea gradului de îmburuienare …………………………………………... 312
6.8.20 Întocmirea hărţilor de îmburuienare ………………………………………………. 314
6.9 Combaterea integrată a buruienilor ………………………………………………………. 315
6.9.1 Combaterea integrată a buruienilor din culturile de grâu …………………………... 315
6.9.2 Combaterea integrată a buruienilor din culturile de porumb ……………………….. 319
6.9.3 Combaterea integrată a buruienilor din culturile de floarea soarelui ………………. 323
6.9.4. Combaterea integrată a buruienilor din cultura rapiţei …………………………….. 324
6.9.5. Combaterea integrată a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr ………………. 326
6.9.6. Combaterea integrată a buruienilor din culturile de soia …………………………... 328
6.9.7. Combaterea integrată a buruienilor din culturile de fasole ………………………... 330
6.9.8. Combaterea integrată a buruienilor din culturile de mazăre ………………………. 332
6.9.9 Erbicide folosite la culturile de câmp şi legumicole ……………………………….. 333
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 345
7 Asolamente ………………………………………………………………………………. 346
7.2 Organizarea teritoriului şi a asolamentelor ……………………………………………….. 347
7.2.1 Asolamentul definiţie, istoric şi perspectivă ……………………………………….. 352
7.2.2 Principiile care stau la baza organizării asolamentelor …………………………….. 354
7.2.3 Locul grupelor de plante în asolament ……………………………………………... 361
7.2.4 Clasificare asolamentelor …………………………………………………………... 366
7.2.5 Metodica elaborării asolamentelor …………………………………………………. 375
7.2.6 Principiile pentru stabilirea asolamentelor pe terenurile în pantă ………………….. 382
7.2.7 Registrul de evidenţă a solelor ……………………………………………………... 385
7.3 Efectul asolamentelor asupra fertilităţii solului …………………………………………... 388
7.3.1 Efectul asolamentelor asupra producţiei …………………………………………… 389
5
7.3.2 Influenţa asolamentelor asupra însuşirilor agrochimice ale solului ………………... 395
Lucrare de verificare nr. 10 ………………………………………………………………. 405
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 406
8 Agrotehnica diferenţiată pe zone pedoclimatice ………………………………………. 407
8.2 Agrotehnica în zona de stepă şi silvostepă ……………………………………………….. 408
8.3 Agrotehnica în zona forestieră ……………………………………………………………. 411
9 Agrotehnica diferenţiată pe soluri slab productive …………………………………… 417
9.1 PAC- 2020 privind Sistemul Informaţional al Solului (SIS) ……………………………... 417
9.2 Agrotehnica pe terenurile arabile situate în pantă ……………………………………....... 424
9.2.1 Amploarea proceselor de eroziune …………………………………………………. 424
9.2.2 Factorii care determină procesele de eroziune ……………………………………... 431
9.2.3 Măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii solului ………………………………. 438
9.3 Agrotehnica terenurilor compactate ……………………………………………………… 449
9.3.1 Însuşirile fizice ale solurilor compactate …………………………………………… 449
9.3.2 Ameliorarea solurilor compactate ………………………………………………….. 453
9.4 Agrotehnica terenurilor acide …………………………………………………………….. 459
9.4.1 Însuşirile fizico-chimice ale solurilor acide ………………………………………... 462
9.4.2 Amendarea solurilor acide ………………………………………………………….. 468
9.5 Agrotehnica terenurilor nisipoase ………………………………………………………… 471
9.5.1 Lucrări pentru ameliorarea solurilor nisipoase ……………………………………... 473
9.5.2 Lucrări agrotehnice pe solurile nisipoase …………………………………………... 474
9.6 Agrotehnica solurilor saline şi alcaline …………………………………………………... 480
9.6.1 Însuşirile fizico-chimice ale solurilor saline şi alcaline ……………………………. 481
9.6.2 Ameliorarea solurilor saline şi alcaline …………………………………………….. 484
9.7 Agrotehnica terenurilor îndiguite şi desecate …………………………………………….. 492
Lucrare de verificare nr. 11 ……………………………………………………………….. 499
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 500
10 Sisteme de agricultură …………………………………………………………………... 501
10.2 Istoricul şi perspectiva sistemelor de agricultură ………………………………………… 502
10.3 Sisteme de agricultură alternativă ………………………………………………………... 508
10.3.1 Sistemul de agricultură ecologică …………………………………………………. 508
10.3.2 Sistemul de agricultură durabilă …………………………………………………... 521
10.3.3. Sistemul de agricultură de precizie ……………………………………………….. 528
Lucrare de verificare nr. 12 ………………………………………………………………. 534
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 535
Referate ....………………………………..………………………………………………. 536
6
PREFAŢĂ
Agrotehnica, definită iniţial ca disciplina despre agricultura generală

sau agrologie, este “ştiinţa factorilor de vegetaţie şi în primul rând a celor legaţi
de sol, a modului de dirijare a acestora în vederea obţinerii unor producţii mari
şi de calitate superioară sau ştiinţa despre sistemul sol-plantă” (Ionescu Șişeşti
şi Staicu, 1958).
Denumirea de Agrotehnică, este sinonimă cu “Soil management” în
limba engleză, cu “Ackerbau” în limba germană, “Zemledelie” în limba rusă
şi este consacrată în ştiinţa şi practica agricolă a tuturor ţărilor cu agricultură
dezvoltată din lume (Budoi, 1996).
Lucrarea cuprinde metodele agrotehnice şi elementele din tehnologia
plantelor de câmp, care conduc la creşterea producţiei, prin utilizarea optimă a
consumurilor tehnologice şi a resurselor naturale şi la reducerea degradării
mediului.
În lucrare se prezintă rezultatele obţinute în dispozitivele experimentale
de lungă durată cu asolamente pentru protecţia solului, sisteme de fertilizare şi
metode pentru combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole.
Pentru terenurile în pantă se prezintă rezultate ştiinţifice şi practice
pentru ameliorarea solurilor afectate de eroziune.
Conţinutul lucrării a fost actualizat şi orientat conform preocupărilor
majore ale agriculturii din Europa şi din lume către factorii de mediu care
impun cunoaşterea şi gestionarea ştiinţifică a resurselor de apă şi sol, de salvare
a biodiversităţii şi de eliminare a surselor de poluare şi degradare a solului.
7
La elaborarea lucrării s-au folosit rezultate ale cercetărilor proprii ale
autorilor, date din literatura de specialitate din ţară şi străinătate precum şi o
bibliografie actualizată.
Tehnologiile prezentate au în vedere caracteristicile sistemelor de
agricultură durabilă, alternativă şi conservativă, adaptate condiţiilor de sol,
climă, resurselor economice şi cerinţelor plantelor cultivate.
Elementele tehnologice au fost orientate conform cerinţelor pentru
limitarea efectelor secetei şi asigurarea stabilităţii producţiilor, reducerea
input-urilor tehnologice şi creşterea eficienţei economice.
Recomandările privind metodele agrotehnice s-au prezentat prin
perspectiva Codurilor de bune practici agricole din fermă asociate măsurilor
de implementare a diferitelor reglementări din directivele europene.
Lucrarea cuprinde zece capitole în care se prezintă obiectivele şi
metodele de cercetare specifice agrotehnicii, factorii de vegetaţie, lucrările
solului, semănatul şi lucrările de îngrijire a culturilor, buruienile din culturile
agricole, metodele de combatere a buruienilor, asolamentele, agrotehnica
diferenţiată pe zone pedoclimatice, agrotehnica diferenţiată pe terenurile slab
productive şi sistemele de agricultură.
Metodele agrotehnice prezentate au urmărit optimizarea sistemelor de
agricultură şi implementarea principiilor de agricultură durabilă în concordanţă
cu condiţiile de sol, climă, resursele economice şi cerinţele plantelor cultivate,
diferenţiate în funcţie de condiţiile naturale din agroecosisteme.
Cartea se adresează studenţilor de la facultăţile de Agricultură, cu
specializările Agricultură, Inginerie economică în agricultură şi Horticultură,
de la toate formele de învăţământ, oferind date şi metode pentru creşterea
fertilităţii solului, a producţiei agricole, controlul eroziunii şi a altor procese de
degradare a solului.
Lucrarea oferă tuturor celor interesați cunoştinţe necesare pentru
cultivarea plantelor, protejarea şi ameliorarea solului, în scopul sporirii
producţiei vegetale şi a creşterii calităţii vieţii.
Contribuţia autorilor la elaborarea lucrării este egală, ambii autorii
având rolul de coordonatori.
Autorii
8
INTRODUCERE
Prezenta lucrare se înscrie în rândul preocupărilor pentru conservarea

şi managementul integrat al zonelor agricole, astfel încât agroecosistemele
existente să nu fie afectate de activităţile antropice şi factorii de risc din
teritoriu. Lucrarea cuprinde metodele agrotehnice care conduc la eficientizarea
fermelor agricole, prin utilizarea optimă a consumurilor tehnologice, a
resurselor naturale şi la reducerea impactului asupra mediului înconjurător.
În lucrare s-a insistat asupra influenţei unor elemente tehnologice în
acumularea de materie organică, îmbunătăţirea activităţii biologice, a
regimului apei şi a limitării efectelor secetei.
Problemele cauzate de exploatarea intensivă a terenurilor, precum
reducerea biodiversităţii, degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului, poluarea mediului şi a recoltelor precum şi viteza cu care resursele
neregenerabile se epuizează, impun realizarea unui echilibru armonios între
componentele de mediu şi activităţile agricole. Astfel, agrotehnica oferă soluţii
cu aplicaţii ştiinţifice şi practice pentru conservarea şi managementul integrat
al zonelor agricole, astfel încât agroecosistemele existente să nu fie afectate de
activităţile antropice şi factorii de risc din teritoriu.
În lucrare se prezintă şi evaluarea resurselor agroecologice şi a
factorilor de risc din Podişul Moldovei, în vederea reabilitării factorilor de
mediu şi promovării unor sisteme de agricultură durabilă.
9
Agrotehnica se bazează pe noţiuni specifice disciplinelor fundamentale
– matematică, fizică, chimie, biologie, fiziologie, biofizică, biochimie,
microbiologie şi are legături strânse cu știinţele inginereşti aplicate cum sunt
agrochimia, maşinile agricole, ecologia etc. şi în acelaşi timp serveşte ca
fundament pentru discipline ca fitotehnia, viticultura, legumicultura,
management, economia agricolă etc.
Dintre ştiinţele agronomice, agrotehnica ocupă rolul principal în
stabilirea metodelor pentru sporirea fertilităţii solului, creşterea producţiei
agricole şi protecţia factorilor de mediu.
Pe baza rezultatelor ştiinţifice şi practice, agrotehnica contribuie la
stabilirea metodelor pentru monitorizarea şi managementul resurselor naturale
prin protecţia şi conservarea solului şi a apei, creşterea cantităţii şi calităţii
produselor agricole, elaborarea de soluţii tehnologice pentru reducerea
consumurilor neproductive şi energofage, controlul influenţei activităţilor
antropice asupra protecţiei mediului. Metodele agrotehnice urmăresc
optimizarea sistemelor de agricultură şi implementarea principiilor de
agricultură durabilă în concordanţă cu condiţiile de sol, climă, resursele
economice şi cerinţele plantelor cultivate, diferenţiat în funcţie de condiţiile
naturale din agroecosisteme.
10
CAPITOLUL I
AGROTEHNICA: DEFINIŢIE, ISTORIC,

OBIECTIVE, METODE DE CERCETARE
1.1 DEFINIŢIE. ISTORIC
Agrotehnica, după Irimie Staicu, este „ştiinţa relaţiilor dintre factorii

de vegetaţie, sol şi plantele cultivate” (Staicu, 1969).
După Gh. Ionescu Şişeşti, ”agrotehnica este ştiinţa factorilor de
vegetaţie şi în primul rând a celor legaţi de sol, a modului de dirijare a
acestora în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară sau
ştiinţa despre sistemul sol-plantă”(Ionescu, Șișeşti, Staicu, 1957).
Agrotehnica poate fi definită și ca „ştiinţa sistemului sol-plantă-
atmosferă, care studiază procesele care au loc în cadrul acestui sistem şi
mijloacele prin care elementele tehnologice privind asolamentul, lucrările
solului, acţiunea erbicidelor, nutriţia plantelor pot fi optimizate şi adaptate
pentru diferite condiţii pedoclimatice”
În ţara noastră, agrotehnica a fost introdusă ca disciplină şi predată
studenţilor începând cu anul 1920, de către marele savant agronom Gh. Ionescu
- Șişeşti.
Ion Ionescu de la Brad explica legătura dintre ştiinţă şi practică, încă de
acum 142 de ani: „Oamenii numai de teorie şi oamenii numai de practică nu
pot să ne înveţe cu folos agricultura”; „Cultivatorii practici află metodele cele
11
noi, îmbunătăţesc obiceiurile cele vechi, învăţaţii studiază şi unele şi altele şi
caută legile generale ale producerii perfecte, economice şi cât se poate mai
avantajoase” (Ionescu Şişeşti, Staicu, 1958.)
Disciplina de Agrotehnică, denumită la început “agricultură generală”
sau “agrologie”, face parte din secţia biologică a ştiinţei agricole dar are
legături strânse cu alte patru secţii: secţia mecanică tehnică, secţia
ameliorativă, economico-organizatorică şi secţia de păstrare şi indistrializare a
produselor agricole (Ionescu Şişeşti, 1958).
Mijloacele agrotehhice au fost permanent îmbunătăţite odată cu
modernizarea sistemei de maşini. Construirea plugului de fier la începutul
secolului al XIX-lea şi a batozelor pentru treierat cereale antrenate de animale,
despre care Gasparin, scria în „Journal d’agriculture pratique” „iată încă un
pas făcut de om spre libertate”, construirea grapei de fier, a tăvălugului inelar,
cultivatorului, maşinii de semănat în rânduri pe la mijlocul secolului al XIX-
lea şi a maşinilor care seceră şi treieră în acelaşi timp (combine), începând din
anul 1864, a determinat intensificarea activităţilor şi a tehnicii agricole.
Întemeietorul ştiinţei agricole româneşti este considerat Ion Ionescu de
la Brad (1818-1891) care a studiat agronomia la Roville, Sorbona şi a predat
primul curs de agricultură la Academia Mihăileană din Iaşi (1842-1846).
Învăţământul agricol superior s-a înfiinţat prin lege abia în 1905 când
la universităţile din Bucureşti şi Iaşi s-au înfiinţat catedre de chimie agricolă
iar în 1912, corpul profesoral al Facultăţii de Știinţe din cadrul Universității
din Iaşi format din iluştrii profesori Haralamb Vasiliu, Agricola Cardaș, Paul
Bujor, Dragomir Hurmuzescu, Ion Simionescu, Ion Borcea şi alţii, au propus
şi Ministerul Instrucțiunii Publice a aprobat, înfiinţarea secţiei de științe
agricole.
O lucrare de Agrologie a fost publicată de Gh. Maior (1855-1926) în
două ediţii, 1897 şi 1910, intitulată „Manual de Agricultură raţională” în şase
volume, din care primul intitulat „Agrologia”.
Un alt tratat de Agrologie a fost elaborat în anul 1925 de profesorul M.
Chiriţescu Arva (1889-1934) intitulat „Morfologia şi tehnologia pământului”.
În anul 1942, Gh. Ionescu Şişeşti a publicat prima ediţie a manualului
de „Agrotehnică”, iar în 1947 a doua ediţie, cu rezultatele ştiinţifice acumulate
în acea perioadă.
După aceste manuale, când ştiinţele agronomice ca pedologia,
agrochimia şi amelioraţiile agricole au devenit discipline de sine stătătoare,
12
Gh. Ionescu Şişeşti şi Irimie Staicu au publicat manualul de „Agrotehnică” în
anul 1958, în două volume (1018 pagini şi 1101 pagini).
Primul volum cuprinde șase părţi: istoricul şi rolul agrotehnicii în
dezvoltarea ştiinţelor agricole, factorii vieţii plantelor, organizarea teritoriului
şi asolamentele, îngrăşămintele şi modul de aplicare, lucrările solului iar
volumul al doilea cuprinde încă şase părţi: sămânţa, semănatul şi îngrijirea
semănăturilor, buruienile şi combaterea lor, seceta şi lupta contra ei, eroziunea
şi lupta contra ei, principalele zone pedoclimatice şi agrotehnica lor specifică,
punerea în valoare şi recuperarea terenurilor neproductive.
Agrotehnica, în cadrul ştiinţelor agronomice, are rolul principal pentru
creşterea producţiei agricole şi a fertilităţii solului. La început agrotehnica era
denumită agrologie sau agricultură generală şi avea un conţinut mult mai larg
iar apoi, din ea s-au desprins treptat discipline noi ca agrochimia, mecanizarea
agriculturii, combaterea eroziunii solului etc., iar în ultima perioadă fizica
solului.
Agrotehnica foloseşte conţinutul informaţional al ştiinţelor
fundamentale (fizica, chimia, matematica, botanica, fiziologia plantelor,
ecologia şi protecţia mediului) şi se bazează pe cunoştinţele disciplinelor
inginereşti de pregătire în domeniu cum sunt pedologia, agrochimia, baza
energetică şi maşini agricole, topografie, cadastru agricol, îmbunătăţiri
funciare etc.
La rândul ei agrotehnica, ca disciplină inginerească de pregătire în
domeniu, oferă informaţii pentru disciplinele inginereşti de specialitate cum
sunt cultura plantelor, fitotehnia, tehnica experimentală, ameliorarea plantelor,
pratologia, combaterea eroziunii solului şi regularizarea cursurilor de apă,
agroturismul etc.
Agrotehnica oferă soluţii cu aplicaţii ştiinţifice şi practice pentru
conservarea şi managementul integrat al zonelor agricole, astfel încât
agroecosistemele existente să nu fie afectate de activităţile antropice şi factorii
de risc din teritoriu.
Pe baza rezultatelor ştiinţifice şi practice, agrotehnica contribuie la
stabilirea metodelor pentru monitorizarea şi managementul resurselor naturale
prin protecţia şi conservarea solului şi a apei, creşterea cantităţii şi calităţii
produselor agricole, elaborarea de soluţii tehnologice pentru reducerea
consumurilor neproductive şi energofage, controlul influenţei activităţilor
antropice asupra protecţiei mediului.
13
1.2. OBIECTIVELE AGROTEHNICII
Principalele obiective ale disciplinei de Agrotehnică sunt următoarele:

1. Dezvoltarea şi optimizarea sistemelor de agricultură în funcţie de
condiţiile de sol, climă, resursele economice şi cerinţele plantelor cultivate.
2. Stabilirea şi dirijarea acţiunii factorilor de vegetaţie, asupra solului
şi a plantelor cultivate, prin metode agrotehnice pentru creşterea producţiei şi
a fertilităţii solului.
3. Definirea şi stabilirea cerinţelor agrotehnice de calitate a lucrărilor
de bază a solului, pentru pregătirea patului germinativ, pentru lucrările de
semănat, lucrările de fertilizare şi pentru combaterea buruienilor etc.
4. Stabilirea elementelor tehnice pentru organizarea teritoriului şi a
asolamentelor pentru diferite zone climatice şi caracteristici ale terenului.
5. Stabilirea metodelor antierozionale pe terenurile în pantă-
organizarea antierozională a terenului, stabilirea sistemelor antierozionale de
cultură, a sistemelor de lucrare şi de fertilizare a solului etc.
6. Identificarea sistemelor de lucrări ale solului pe diferite tipuri de sol
care să asigure creşterea plantelor şi ameliorarea fertilităţii solului.
7. Descrierea şi recunoaşterea buruienilor şi stabilirea metodelor de
combatere a acestora.
8. Elaborarea cerinţelor agrotehnice de calitate la lucrările de irigare a
culturilor diferenţiat în funcţie de caracteristicile solului, cerinţele culturilor,
climă, rezerva de apă din sol, metoda de udare etc.
9. Descrierea şi stabilirea elementelor tehnice pentru lucrările de
afânare adâncă, scarificare, fertilizare ameliorativă, amendare calcică şi gipsică
etc.
Metodele agrotehnice urmăresc optimizarea sistemelor de agricultură
şi implementarea principiilor de agricultură durabilă în concordanţă cu
condiţiile de sol, climă, resursele economice şi cerinţele plantelor cultivate.
Prin cercetare ştiinţifică în domeniul agrotehnicii se urmăreşte
realizarea următoarelor obiective:
- Elaborarea metodelor de protecţie şi utilizare raţională a resurselor de
sol şi climă;
- Crearea şi utilizarea unor substanţe pentru nutriţia plantelor,
combaterea buruienilor etc.;
14
- Stabilirea metodelor de combatere integrată a buruienilor;
- Perfecţionarea tehnologiilor de mecanizare şi a metodelor de
lucrare conservativă a solului pentru diferite condiţii pedoclimatice;
- Realizarea şi îmbunătăţirea elementelor tehnice pentru utilizarea
eficientă a nămolurilor compostate, a resturilor vegetale, a
îngrăşămintelor verzi şi a altor produse organice biodegradabile pentru
creşterea conţinutului de humus din sol, reducerea eroziunii şi a
pierderilor de nitraţi din mediul agricol;
- Stabilirea elementelor tehnice ale udărilor şi a regimului de
irigare, pe baza unui deficit hidric controlat al culturilor, în corelație cu
specia, genotipul, fazele de vegetaţie, costurile tehnologice şi în
concordanţă cu lucrările de conservare a solului şi metodele de
amenajare;
- Evaluarea proceselor de eroziune, acidifiere şi compactare a
solurilor sub influenţa factorilor pedoclimatici şi a diferitelor variante
tehnologice de utilizare a terenurilor;
- Îmbunătăţirea şi optimizarea soluţiior tehnice pentru
amenajarea, conservarea şi organizarea terenurilor afectate de eroziune,
acidifiere, compactare şi de alte forme de degradare.
Aceste cercetări se execută în experienţe polifactoriale în câmp şi
laborator unde se studiază influenţa diferiţilor factori asupra producţiei
şi a fertilităţii solului şi se fac recomandări pentru producţia agricolă.
Pentru fundamentarea metodelor de protecţie şi reconstrucţie a
resurselor de sol şi apă se studiază efectele proceselor de degradare şi
poluare asupra solului, apei, biomasei şi a condiţiilor de viaţă.
Obiectivele principale ale agrotehnicii sunt cunoaşterea acţiunii
factorilor de vegetaţie şi a metodelor de dirijare a acestora, a
asolamentelor, lucrărilor solului şi sistemelor de lucrări ale solului, a
buruienilor şi a metodelor de combatere a acestora, cu scopul de a creşte
producţia şi a păstra fertilitatea solului.
15
1.3 AGROTEHNICA - METODE DE CERCETARE
Metodele de cercetare utilizate în domeniul agrotehnicii s-au dezvoltat

permanent odată cu perfecţionarea tehnicii şi a metodelor de analize la plante
şi sol.
Consolidarea agrotehnicii ca disciplină ştiinţifică s-a realizat prin studii
şi cercetări care au inclus experienţe în câmp şi în vase de vegetaţie, prin
cercetări de laborator şi prin compararea permanentă a rezultatelor obţinute în
experienţe cu cele din producţie. Unităţile de producţie trebuie tratate ca
sisteme pentru că ele cuprind elemente structurale care se află în
interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Analiza sistemică a complexului de factori agroecologici măreşte
sansele de reuşită şi determină stabilirea unor soluţii tehnologice mult mai reale
pentru protecţia solului, gestionarea producţiei agricole şi a surselor de apă.
Teoria sistemelor are în vedere stabilirea relaţiilor de cauzalitate dintre
sol-plantă-om şi are în vedere optimizarea indicatorilor de funcţionare ai
sistemului, respectiv optimizarea factorilor de vegetaţie prin măsuri
agrotehnice.
Abordarea sistemică a elementelor tehnologice permite stabilirea
adevăratelor cauze care determină creşterea sau scăderea producţiei şi
presupune analiza factorilor cu acţiune directă (factorii de vegetaţie,
elementele tehnologice) şi indirectă (diminuarea producţiei datorită
patogenilor etc.). Analiza trebuie să cuprindă toţi factorii (pedoclimatici,
agrotehnici, biologici) care contribuie la formarea sau diminuarea recoltei.
Elementele tehnologice (asolamentele, lucrările solului,
îngrăşămintele, apa de irigat, soiurile şi hibrizii etc), componentele de mediu
(factorii de vegetaţie, solul etc.) şi factorii economici (minimizarea costurilor)
trebuie analizaţi împreună pentru că determină procesele de germinare,
creştere şi fructificare, care nu pot fi izolate.
Aceste componente ale sistemului acţionează împreună (integralitatea
componentelor sistemului) şi sunt legate între ele prin raporturi de interacţiune
şi cerinţe variabile (ierarhizarea subsistemelor) pentru formarea cantitativă şi
calitativă a producţiei.
Metodele de cercetare pe care agrotehnica le foloseşte pentru realizarea
obiectivelor proprii sunt: observaţia, cercetarea în laborator, case de vegetaţie,
16
fitotron şi lizimetre, parcele pentru controlul scurgerilor prin eroziune,
experienţe în câmp cu diferite variante de lucrare a solului, fertilizare, diagnoze
de nutriţie, asolamente, controlul buruienilor etc.
Prelucrarea datelor obținute în experienţe de câmp, laborator sau în
practică şi interpretarea lor se face prin metode de analiză statistică (analiza
varianţei, corelaţii, regresii etc.) specifice diferitelor tipuri de experienţe.
Experienţele urmăresc să compare efectul diferitelor tratamente asupra
producţiei plantelor şi fertilităţii solului, interpretate prin calculul erorilor,
folosindu-se noțiuni și elemente de statistică.
Prin efectuarea unui număr mare de experiențe şi a unor dispozitive
experimentale de lungă durată se poate stabili măsura posibilităţii sau
probabilitatea de realizare a evenimentului dorit şi corelaţia dintre probabilitate
şi realitate.
Dezvoltarea modelelor matematice pentru simularea eroziunii, a
producţiei culturilor şi a proceselor legate de acestea necesită date complexe
despre climă, însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului, cerinţele şi
performanţele genotipurilor, elementele tehnologice etc.
Informaţiile privind caracteristicile agroecologice şi elementele
tehnologice de utilizare a terenului, stabilite pentru agroecosisteme omogene,
cu o strategie proprie a sistemului de producţie, înglobate în sisteme expert şi
asociate cu noile tehnici (sistemul GPS), permit dirijarea exactă a tehnicilor
culturale (lucrările solului, fertilizare, protecţia plantelor, indicatorii mediului,
măsurile de ameliorare a solului), fiind considerate de multi experţi elemente
ale “agriculturii de precizie” (Vicent, 2003, Meynard, 2003, Havet, 2004,
Catherine Laurent, 2005).
Stabilirea metodelor de cunoaştere a realităţilor din agrotehnică se
realizează cu ajutorul metodelor matematice de calcul şi analiză statistică.
Procesele din ştiinţele naturii măsurate cu ajutorul cercetării statisticii
permit cuantificarea tendinţelor şi influenţele diferitelor fenomene asupra
factorului studiat, variaţii care pot fi interpretate prin indicatori statistici sau
informaţii grafice.
Dispozitivele experimentale pentru cercetările complexe se amplasează
în zone reprezentative, pe terenuri plane şi în pantă, în condiţii de irigare şi
neirigare, pentru a obţine informaţii științifice care să contribuie la
îmbunătăţirea tehnologiilor şi pentru a rezolva problemele complexe din cadrul
sistemului integrat de cunoştințe din activitatea agricolă a zonelor respective.
17
O atenție prioritară se acordă elementelor tehnologice şi metodelor care
determină refacerea însuşirilor fizice, chimice şi biologice într-un timp mai
scurt şi cu cheltuieli mai mici (asolamente de protecţie cu leguminoase anuale
şi perene, sisteme de fertilizare organo-minerală împreună cu diferite substanţe
organice biodegradabile nepoluante, sisteme conservative de lucrare minimă a
solului etc.).
În condiții pedoclimatice foarte diferite (Rothamsted, Anglia 1843;
Gottingen 1873, Halle,1878, Germania; Askov, Danemarca 1894; Morrow
Plots în Illinois, SUA,1876 etc.), rezultatele obţinute în experienţele de lungă
durată, cu diferite asolamente, sisteme de fertilizare şi de lucrare a solului, au
contribuit la perfecţionarea continuă a tehnologiilor (sisteme tehnologice
expert) şi la cunoaşterea influenţei elementelor tehnologice asupra mediului şi
asupra cantităţii şi a calităţii producţiei, stării fizice, chimice şi biologice a
solului, structura patogenilor, dăunătorilor şi buruienilor, care în decursul
timpului au fost bine controlate şi studiate (Johnston, 2003, Poulton, 2009).
Principiul interdependenţei şi al conexiunii dintre climă, relief, sol,
vegetaţie şi om determină îmbunătăţirea fertilităţii solului, dacă tehnica
aplicată este corectă, sau o poate degrada când se aplică măsuri
necorespunzătoare. Cunoaşterea conexiunii dintre factori presupune stabilirea
interdependenţei dintre factorii de vegetație care influențează viaţa plantelor, a
influenţei pe care fiecare dintre aceștia o exercită asupra celorlalți şi a tuturor
factorilor asupra fiecăruia în parte.
La stabilirea tehnologiilor pentru cultura plantelor şi a metodelor pentru
conservarea fertilităţii solului se urmăresc proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale solului la diferite variante tehnologice. În aceste experienţe se
studiază atât însuşirile solului care manifestă o sensibilitate mai redusă la
degradarea mediilor edafice (compoziţia mineralogică, textura, capacitatea de
schimb cationic), cât mai ales proprietăţile care influenţează mai mult funcţiile
solului (asigurarea creşterii plantelor, filtrarea poluanţilor, distrugerea
poluanţilor organici, aprovizionarea şi reciclarea nutrienţilor), cum sunt pH-ul,
conţinutul de humus, elemente minerale şi metale grele, structura şi porozitatea
solului, conductivitatea hidraulică şi electrică etc.
Pentru cercetarea factorilor care influenţează calitatea solului, respectiv
caracteristicile hidrologice, elementele morfometrice ale bazinului hidrografic,
proprietăţile solului, sistemele de cultură, vegetaţia, lucrările de amenajare
antierozională şi cele pedoameliorative, tratamentele cu îngrăşăminte şi
pesticide etc. se folosesc metode de analiză experimentală specifice factorilor
18
urmăriţi şi modele informatice complexe, pentru a putea analiza efectul
cumulat şi interacţiunile dintre aceşti factori.
În organizarea şi practicarea sistemelor de cultură, agrotehnica are un
rol deosebit pentru că prin asolamente raţionale, lucrări conservative ale
solului, sisteme de fertilizare şi lucrări de îngrijire, se dirijează sistemul de
producţie în condiţii pedoclimatice diferite, în vederea ameliorării fertilităţii
solului.
Prin intermediul rezultatelor cercetărilor din domeniul agrotehncii se
îmbunătăţeşte permanent baza de date necesară pentru optimizarea factorilor
de vegetaţie şi a însuşirilor de calitate a factorilor de mediu şi în mod special a
solului şi apei.
Importanţa Agrotehnicii este determinată de crearea de produse
(îngrăşăminte, preparate biologice, erbicide etc.) şi baze de date ştiinţifice
pentru optimizarea producţiei şi a indicatorilor fizici, chimici şi biologici ai
fertilităţii solului pentru diferite condiţii pedoclimatice.
19
LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1
Având în vedere cele prezentate în capitolul Agrotehnica: definiţie,

istoric, obiective, metode de cercetare, vă rugăm să răspundeţi la următoarele
întrebări:
1. Care este definiţia agrotehnicii?

2. Identificaţi şi explicaţi legăturile agrotehnicii cu alte discipline
3. Explicați care sunt principalele obiective ale agrotehnicii
4. Care este importanţa disciplinei de agrotehnică?
5. Care sunt metodele de cercetare folosite de către disciplina de
agrotehnică?
6. Explicaţi metodele de cercetare şi organizarea experienţelor în câmp
7. Descrieţi şi explicaţi elementele tehnologice cercetate în domeniul
agrotehnicii.
8. Descrieţi şi explicaţi metodele folosite pentru prelucrarea datelor
experimentale din domeniul agrotehnicii.
Bibliografie minimală
1. Ailincăi, C, Jităreanu, G., Răus, L., 2012 - Tehnologii şi metode

agrotehnice pentru protecţia şi utilizarea resurselor agroecologice din
Câmpia Moldovei. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
2. Guş, P., Săndoiu, D.I., Lăzureanu, A., Jităreanu, G., Stancu, I., 1998
– Agrotehnica. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
3. Ionescu Șișeşti Ghe., Staicu, Ir., 1957 – Agrotehnica, vol I., Editura
Agrosilvică de Stat, Bucureşti.
4. Staicu, I., 1969 - Agrotehnica. Editura Agrosilvică Bucureşti.
5. Onisie, T., Jităreanu, G., 1999 - Agrotehnica, Editura “Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.
5. Rusu, T., 2005 - Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
20
CAPITOLUL II
FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI METODE DE

DIRIJARE A LOR
2.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI
• Descrierea şi explicarea factorilor de vegetaţie pentru creşterea şi

dezvoltarea plantelor;
• Identificarea şi definirea cerinţelor plantelor şi a microorganismelor
din sol faţă de căldură;
• Descrierea influenţei radiaţiei solare asupra plantelor;
• Explicarea regimului de aer ca factor de vegetaţie;
• Descrierea şi explicarea rolului apei şi a regimului de hrană asupra
plantelor;
• Identificarea şi explicarea importanţei solului ca factor de vegetaţie;
• Descrierea şi explicarea interacţiunilor dintre factorii de vegetaţie şi
legile producţiei vegetale.
21
2.2. FACTORII DE VEGETAŢIE NECESARI
PENTRU CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR
Agrotehnica este ştiinţa factorilor de vegetaţie, a modului de a-i dirija,

în vederea obţinerii unor producţii mari, permanente şi calitativ superioare
(Ionescu Şişeşti, 1958).
Ionescu Şişeşti clasifica factorii de vegetaţie în două categorii:
1. factori energetici: lumina, căldura, electricitatea, radioactivitatea;
2. factori substanţiali: aerul cu oxigenul, azotul şi bioxidul de carbon,
apa şi substanţele nutritive din sol.
Factorii energetici pot fi dirijaţi în mai mică măsură iar factorii de
vegetaţie pe care omul îi poate influenţa semnificativ sunt apa şi substanţele
nutritive din sol.
Existenţa vieţii este legată nemijlocit de lumina şi căldura soarelui.
Asimilaţia carbonului din CO2+H2O în hidraţi de carbon prin procesul
de fotosinteză, este principalul proces al vieţii, prin care energia solară este
transformată în energie organică potenţială. Energia solară, prin lumină şi
căldură, este de asemenea principalul factor care influenţează procesele
climatice şi edafice.
Suprafaţa terestră, pe lângă radiaţiile primite direct de la soare, mai
primeşte din atmosferă radiaţii difuze care au o valoare de circa
0,1-0,2 cal/cm2/min în zilele senine şi poate ajunge la 0,6 cal/cm2/min în
zilele cu un strat subţire de nori. Din aceste două surse de radiaţii solare
ajunse la suprafaţa pământului, o parte sunt reflectate, iar altă parte absorbite
de sol, apă, vegetaţie şi transformate în energie calorică, care se propagă în
mediul înconjurător.
Cantitatea de radiaţii solare reflectate de la suprafaţa pământului,
numită albedoul suprafeţei, depinde de natura şi proprietăţile fizice ale
corpului reflectant, luciul, culoarea şi umiditatea suprafeţei etc. Albedoul se
exprimă în % din insolaţia globală (radiaţii solare directe şi difuze ajunse la
suprafaţa pământului) şi are valori de 30-35% la nisip, 8-12% la ogor, 15-
17% la mirişte, 75-90% la zăpadă proaspătă.
Gradul de insolaţie determinat de înclinarea razelor solare, faţă de
normala locului, reprezintă un procent din insolaţia normală (100%) care se
realizează atunci când razele soarelui cad perpendicular pe o suprafaţă şi a
cărei energie este aproximată la 1 cal/cm2/min.
22
Majoritatea specialiștilor acceptă că aerația, rezistența mecanică,
accesibilitatea apei și permeabilitatea sunt principalii factori fizici ai
fertilității solului care depind de textură, structură și mai ales de conținutul de
carbon organic din sol.
În funcție de interacțiunea factorilor de vegetație și de valorile lor
limitative pentru creșterea plantelor și pentru executarea lucrărilor agricole au
fost realizate diferite diagrame de optimizare a stării fizice a solului pentru
diferite categorii texturale. Deficiențele stării fizice şi chimice ale solului pot
fi corectate prin adaptarea sistemului de agricultură și a elementelor
tehnologice, structuri de culturi, procedee de lucrare a solului, fertilizare,
semănat etc.
Problemele prioritare ale activităţilor din domeniul agrotehnicii
trebuie să urmărească principalele proprietăţi fizice şi hidrofizice ale solului
cu rol hotărâtor în menţinerea stării de fertilitate a acestuia, măsurile pentru
reducerea influenţei factorilor care determină degradarea calităţii solului şi
apei, ameliorarea însuşirilor hidrofizice şi fizice ale acestuia, prevenirea şi
combaterea poluării solului şi apei.
2.3. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE
Lumina constituie factorul de vegetaţie prin care energia solară se

transformă în plantă, prin procesul de fotosinteză, în energie acumulată în
substanţa organică. Din cantitatea totală de energie luminoasă care ajunge pe
suprafaţa frunzei aproximativ 75% este absorbită iar restul de 25% este
reflectată sau trece prin frunză.
Din energia absorbită de plante este folosită efectiv în procesul de
fotosinteză numai 1-5% şi rar peste 5%; această cantitate de energie,
exprimată în procente, reprezintă coeficientul de utilizare a energiei
luminoase. După N. Chirilei, coeficientul de utilizare a energiei luminoase
este de 2,9-3,5% la orz, 3,3% la ovăz, 3,02% la cartof, 4,5% la porumb,
2,12% la sfeclă (Chirilei şi colab., 1970).
Lumina se caracterizează prin: intensitate, calitate şi durată de
iluminare.
Intensitatea luminii variază foarte mult în funcţie de anotimp,
latitudine, altitudine, nebulozitate şi transparenţa atmosferei. În zilele de iarnă
este cuprinsă între 1000 şi 2000 lx iar în zilele de vară poate depăşi 40000 lx.
23
Intensitatea luminii influenţează fotosinteza şi modul de parcurgere a
fazelor de vegetaţie la plante precum înfrăţirea, creşterea frunzelor şi a
tulpinilor, rezistenţa la cădere, fructificarea, favorizează acumularea
hidraţilor de carbon, a proteinelor etc.
Unitatea de măsură pentru intensitate este „candela” (cd) iar pentru
iluminare este „luxul” (lx). La majoritatea plantelor maximul fotosintezei are
loc la o intensitate a luminii de 8000-12000 lx.
Pentru ca plantele să înflorească şi să fructifice au nevoie de o
intensitate de 1100 lx la mazăre, 1800-2200 lx la orz şi grâu, 1400-8000 lx la
porumb, 2400 lx la fasole etc.
Calitatea luminii influenţează creşterea plantelor prin radiaţiile
vizibile din spectrul luminii albe şi cele invizibile, care cuprind radiaţiile
infraroşii, cu efecte calorice şi cele ultraviolete, cu efecte biochimice.
În procesul de creştere al plantelor, importanţa cea mai mare o au
radiaţiile roşii şi galbene care determină sinteza hidraţilor de carbon şi razele
albastre sub acţiunea cărora se sintetizează substanţele proteice.
Radiaţiile ultraviolete sporesc conţinutul de vitamine însă sunt
dăunătoare plantelor şi provoacă moartea a numeroase microorganisme, iar
cele infraroşii, se transformă în căldură la suprafaţa solului, influenţând
indirect viaţa plantelor.
Durata de iluminare este diferită pe glob în funcţie de latitudine şi
plantele s-au adaptat la anumite condiţii de iluminare. Plantele au anumite
cerinţe faţă de durata de iluminare pe faze de vegetaţie, numite “stadii de
lumină” şi de un anumit raport între durata de iluminare şi cea de întuneric
numit “fotoperiodism”. Plantele au nevoie de lumină începând cu germinaţia
seminţelor, la speciile pozitiv fotoblastice, până la maturitate.
După nevoia faţă de durata de iluminare plantele se grupează în:
a. plante de zi lungă, care înfloresc şi fructifică vara în condiţii de zi
lungă: orzul, grâul, secara, ovăzul, mazărea etc.;
b. plante de zi scurtă, care înfloresc şi fructifică toamna în condiţii de
zi scurtă: porumbul, soia, sorgul, orezul etc;
c. plante indiferente, care nu reacţionează la modificarea duratei de
iluminare: floarea soarelui, hrişca, fasolea, vinetele etc.
Prin scurtarea duratei de iluminare la plantele de zi lungă şi mărirea
duratei de iluminare la cele de zi scurtă, acestea cresc dar nu fructifică. Dacă
se mărește durata de iluminare la plantele de zi lungă sau se scurtează la cele
24
de zi scurtă, plantele fructifică mai repede, deci perioada de vegetaţie se
scurtează.
Insuficienţa luminii determină reducerea vigurozităţii, alungirea şi
etiolarea plantelor, scăderea rezistenţei la cădere şi la alţi factori nefavorabili.
Când pentru fiecare fază de vegetaţie se asigură o cantitate suficientă
de lumină conţinutul şi calitatea proteinelor la grâu, conţinutul de zahăr la
sfeclă, de ulei la floarea soarelui sunt mai mari iar aspectul şi gustul fructelor
şi a legumelor se îmbunătățesc.
Fără lumină şi clorofilă nu poate avea loc fotosinteza iar asimilaţia
este cu atât mai bună cu cât alături de o intensitate optimă a luminii şi ceilalţi
factori, cum sunt temperatura, umiditatea, concentraţia de CO2 din aer,
substanţele nutritive din sol, au valori optime.
În funcţie de cerinţele plantelor faţă de lumină se poate influenţa
regimul de lumină prin optimizarea gradului de utilizare a acesteia.
Principalele mijloace agrotehnice folosite pentru optimizarea
regimului de lumină sunt:
1. Zonarea plantelor şi raionarea soiurilor şi hibrizilor în funcţie de
variaţia afluxului de energie luminoasă de pe cuprinsul ţării. Pe terenurile în
pantă, cu expoziţie sudică se va cultiva: floarea soarelui, porumb, soia, viţă
de vie iar pe terenurile cu expoziţie nordică ovăz, grâu, trifoi etc.
2. Epoca de semănat la plantele de zi lungă trebuie să fie mai
timpurie pentru a valorifica mai bine umiditatea şi durata de iluminare şi
pentru ca perioada lor de înflorire să coincidă cu zilele cele mai lungi din
luna iunie. La plantele de zi scurtă epoca de semănat este mai târzie, datorită
cerinţelor privind temperatura minimă de germinaţie şi datorită faptului că
înfloritul trebuie să coincidă cu o durată a zilei mai scurtă (iulie, august).
3. Desimea plantelor asigură o iluminare mai bună prin distribuirea
uniformă a seminţelor pe unitatea de suprafaţă şi în cantitate corespunzătoare
pentru a asigura o densitate optimă a plantelor în funcţie de cerinţele speciei,
a soiului şi a hibridului.
4. Orientarea rândurilor la semănat pe direcţia nord-sud asigură
condiţii de iluminare şi de încălzire mai bune pentru plante, în comparaţie cu
orientarea rândurilor de la est la vest. În funcţie de expoziţie se disting:
versanţi însoriţi cu expoziţia S, SV, semi-însoriţi SE, V, semi-umbriţi E, NV
şi umbriţi N, NE.
5. Practicarea culturilor intercalate (ex. porumb cu fasole şi dovleci,
măzăriche cu cereale păioase etc.), a culturilor succesive, cultivarea
25
plantelor furajere cu plantă protectoare, determină folosirea mai raţională a
afluxului de lumină.
6. Combaterea la timp a buruienilor, pentru ca acestea să nu
umbrească plantele sau să împiedice creşterea plantelor cultivate.
7. Aplicarea îngrăşămintelor determină amplificarea proceselor
fiziologice ale plantei, care poate valorifica mai bine factorii de vegetaţie, iar
în asociaţiile de pajişti se dirijează creşterea diferitelor specii în funcţie de
cerinţele lor de nutriţie.
8. Lucrări speciale de copilit, cârnit, plivit şi tăieri la pomi şi viţa de
vie, sporirea conţinutului de CO2 în sere şi cu îngrăşăminte organice în câmp
care prin descompunere degajă CO2. Plantele pot asimila CO2 şi la lumina
artificială a lămpilor cu neon.
2.4 TEMPERATURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE
Principala sursă de energie calorică, care întreţine viaţa pe pământ,

este soarele. Din energia totală emisă de soare care ajunge la limita
superioară a atmosferei, calculată la aproximativ 2 cal/cm2/min, jumătate
ajunge la suprafaţa pământului (1 cal/cm2/min), iar restul se pierde în
atmosferă prin reflexie, absorbţie şi difuziune. Cantitatea radiaţiilor directe
ajunse la sol este influenţată de transparenţa atmosferei şi de lungimea
fasciculului luminos care, în funcţie de poziţia soarelui pe bolta cerească, este
mai mică la amiază (Chiriţă și colab. 1967; Berbecel şi Neacşa, 1966).
Energia radiantă solară ajunsă la suprafaţa pământului este
transformată în energie calorică, iar o parte este reflectată în atmosferă.
Această energie încălzeşte suprafaţa terestră şi straturile mai adânci ale
solului, fiind folosită parțial în procesele fizico-chimice, iar restul este cedată
atmosferei.
O altă sursă de energie calorică, pe lângă radiaţia solară, este cea
rezultată din procesele chimice şi biologice din sol şi căldura care ajunge la
suprafaţa scoarţei terestre din straturile adânci ale pământului, prin
termoconductivitate. Prin descompunerea materiei organice rezultă căldură,
astfel că o tonă de gunoi de grajd, prin descompunere, eliberează 3-4
milioane de calorii.
26
Încălzirea şi răcirea suprafeţei pământului depinde de latitudine,
anotimp, relief, gradul de acoperire a suprafeţei, temperatura aerului etc. Între
sol şi atmosferă are loc un permanent schimb de apă, aer şi căldură, care este
favorizat şi de vaporii de apă (circa 600 cal. la 1 g apă) prin evaporare şi
condensare (Berbecel şi colab. 1970).
Căldura specifică gravimetrică este cantitatea de căldură, exprimată
în calorii, necesară pentru a încălzi cu 1oC un gram de sol sau 1 cm3 de sol
(căldura specifică volumetrică) (tabelul 2.1).
Regimul termic al solului depinde de căldura specifică şi
conductibilitatea termică ale părţilor lui componente şi ca urmare de
proporţia de participare a acestora în masa solului
Tabelul 2.1
Constantele termice ale principalelor plante de cultură
Cultura Constanta termică (oC)
Grâu de toamnă 2000-2300
Secară de toamnă 1700-2126
Ovăz 1940-2310
Porumb 1700-3700
Sorg 2000-5000
Mazăre 1352-1900
Soia 2000-3000
Floarea soarelui 1700-2500
Cartof 1300-3000
Sfeclă 2400-3700
Temperatura determină ritmul de creştere şi dezvoltare a plantelor şi

în special desfăşurarea proceselor de respiraţie, fotosinteză, transpiraţie,
diferenţierea organelor de reproducere, înfloritul, fecundaţia şi formarea
recoltei. Aceasta este necesară şi pentru activitatea microorganismelor şi
pentru procesele fizico-chimice şi biologice care au loc în sol. Fiecare fază de
vegetaţie a plantelor are anumite cerinţe faţă de temperatura atmosferică şi
cea din sol şi fiecare specie are o amplitudine a temperaturilor, minime şi
maxime între care cresc şi se dezvoltă.
Este necesară cunoaşterea constantei termice sau suma temperaturilor
medii zilnice active mai mari de 5 oC pentru fiecare specie iar în cadrul ei, în
funcţie de precocitate, pentru fiecare soi şi hibrid (tabelul 2.1). Soiurile şi
hibrizii diferenţiază constanta termică de la 2000 la 2300 oC la grâul de
toamnă, de la 1700 la 3700 oC la porumb, de la 1300 la 3000 oC la cartof etc.
27
Cunoaşterea acestor cerinţe ale plantelor faţă de temperatură, în
funcţie de conţinutul în aer, apă, nutrienţi, structură, textură etc. permite
stabilirea mijloacele agrotehnice care să mărească gradul de utilizare a
căldurii din aer şi din sol de către plantele cultivate.
Cerinţele plantelor faţă de temperatură sunt diferite şi din acest punct
de vedere se împart în trei categorii: microterme, care cresc şi se dezvoltă la
temperaturi cuprinse între 0-15 oC, mezoterme, care cresc şi se dezvoltă la
temperaturi cuprinse între 16-40 oC şi megaterme, care cresc şi se dezvoltă la
temperaturi de peste 40 oC. Majoritatea plantelor de cultură fac parte din
grupa mezoterme.
Factorii care influenţează temperatura solului sunt: expoziţia
terenului (versanţi nordici sunt mai reci decât cei sudici), culoarea solului
(solurile închise atrag radiaţiile şi se încălzesc mai repede), textura (vara
solurile nisipoase sunt mai calde faţă de cele argiloase), structura (solurile cu
structură bună sunt mai calde), învelişul vegetal (temperaturile medii zilnice
şi amplitudinea lor sunt mai reduse sub învelişul vegetal vara şi invers iarna),
stratul de zăpadă (zăpada afânată are conductivitate termică redusă şi
menţine temperatura solului mai ridicată), lucrările agrotehnice (solurile
lucrate şi afânate sunt mai calde) ș.a.
Însuşirile calorice ale solului sunt date de însuşirile calorice ale părţii
minerale şi organice din sol, a apei şi a aerului, prin proporţia lor în sol.
Solurile umede au conductibilitatea termică mai mare decât solurile
uscate şi afânate deoarece conductibilitatea termică a aerului este foarte mică
în comparație cu a apei. Solurile minerale se încălzesc mai repede decât cele
organice, iar solurile umede sunt mai reci decât cele uscate, deoarece căldura
specifică a apei este mai mare faţă de cea a aerului (tabelul 2.2).
Culturile de primăvară se însămânţează când în sol se realizează
temperatura minimă de germinare (tabelul 2.3). Temperatura minimă de
răsărire, în funcţie de plantă, este mai mare cu 1-3 oC decât temperatura
minimă de germinare.
Procesul de germinaţie are loc la o anumită temperatură care trebuie
cunoscută pentru că în funcţie de ea se începe semănatul. Perioada semănat-
răsărit marcată de începutul germinaţiei şi de apariţia frunzelor cotiledonale
este în funcţie de temperatura la care se seamănă. La porumb dacă semănatul
începe la temperatura minimă de 8-10 oC, răsăritul durează 15-18 zile iar
dacă semănăm la 21 oC porumbul răsare în 5-6 zile. Dacă semănatul se face
prea devreme există riscul îmburuienării timpurii a culturii.
28
Tabelul 2.2
Căldura specifică şi conductibilitatea termică a părţilor componente ale solului
(Berbecel şi colab. 1970)
Căldura specifică Conductibilitatea
Părţile componente gravimetrică volumetrică termică
cal./g grad cal./cm3 grad cal./cm sec. grad
Nisip şi argilă 0,18 - 0,23 0,49 - 0,58 0,0003
Turbă 0,48 0,60 0,0020
Aer şi sol 0,24 0,003 0,0005
Apă şi sol 1,00 1,00 0,0120
Cerinţele plantelor faţă de temperatură, după răsărire, sunt diferite. De

exemplu, înfrăţitul la cereale se produce în condiţii bune la 8-12 oC, alungirea
paiului la 14-16 oC, înflorirea la 17-18oC iar maturarea la peste 19 oC.
Tabelul 2.3
Temperaturile minime, optime şi maxime de germinare pentru diferite plante
(Ir. Staicu, 1969)
Temperatura (oC)
Planta
minimă optimă maximă
Grâu de toamnă 1-2 25 30
Secară de toamnă 1-2 25 30
Orz 1-2 25 28-30
Ovăz 1-2 25 30
Porumb 8-10 37-45 46-48
Mazăre 1-2 25 30
Soia 8-10 27 38-40
Fasole 8-10 32 46
Floarea soarelui 5-6 25 35
Cartof 5-6 25 30
Sfeclă 3-4 25 35
Lucernă 0-1 20 28
Sparcetă 1-2 20 35
Procesul de iarovizare la cerealele de toamnă are loc începând cu

procesul de germinare şi continuă în fazele următoare, necesitând temperaturi
de 0-2 oC, timp de 10-16 zile.
Temperaturile scăzute au efecte negative asupra plantelor şi doar
puţine culturi sunt rezistente la îngheţ. Expunerea plantelor la temperaturi
scăzute, de 0 oC, timp de mai multe zile, determină aşa-numitul proces de
29
”călire” şi astfel orzul de toamnă rezistă până la -15 oC, grâul de toamnă până
la -20 oC, secara până la -25 oC.
2.4.1 IMPORTANŢA TEMPERATURII PENTRU PLANTE
Cunoașterea constantelor termice, a sumei gradelor de temperaturi

active şi a cerinţelor pe faze de vegetaţie au mare importanţă pentru practică
pentru zonarea culturilor, stabilirea epocii şi a adâncimii de semănat.
Temperatura influenţează procesele chimice şi biochimice din sol
cum sunt cele de oxidare şi solubilizare a substanţelor nutritive, precum şi
schimbul de gaze şi absorbţia elementelor nutritive. Temperaturile scăzute
încetinesc absorbţia fosforului, iar cele ridicate, > 25 ˚C, determină absorbţia
în optim a acestuia. Procesul de nitrificare are loc când temperatura solului
este de 25-32 ˚C, favorabilă dezvoltării microflorei nitrificatoare şi este
blocat practic sub 10 ˚C. Schimbul de gaze creşte odată cu creşterea
temperaturii ceea ce conduce la primenirea aerului din sol.
2.4.2 METODELE AGROTEHNICE DE DIRIJARE A

TEMPERATURII
Principalele metode agrotehnice folosite pentru dirijarea factorului

temperatură la culturile de câmp sunt următoarele:
1. Zonarea culturilor, soiurilor şi hibrizilor se face în funcţie de
constanta termică şi de cerinţele faţă de temperatură ale acestora. În zonele
calde se cultivă orezul, bumbacul, sorgul, viţa de vie, lucerna etc. iar în
zonele răcoroase se cultivă cartoful, trifoiul, inul pentru fibre etc.
2. Aplicarea îngrăşămintelor organice influenţează pozitiv
temperatura solului prin căldura degajată în procesul de descompunere al
acestora.
3. Lucrările adânci ale solului amplifică schimbul de aer între sol şi
atmosferă şi favorizează răcirea sau încălzirea solului, în funcţie de
temperatura aerului atmosferic. Pentru solurile cu exces de umiditate, soluri
reci datorită capacităţii calorice ridicate a apei, încălzirea se realizează prin
lucrările de drenare sau desecare.
4. Combaterea buruienilor reduce temperatura solului cu 2-4 oC.
5. Perdele de protecţie pentru reţinerea zăpezii şi alte măsuri pentru
reţinerea zăpezii pe semănături şi în jurul pomilor.
30
6. Mulcirea sau acoperirea solului cu diferite materiale de culoare
închisă (gunoi de grajd semidescompus, folii de polietilenă etc.) pentru
încălzirea solului cultivat cu legume sau alte plante. Mulciul cu materiale de
culoare deschisă reflectă radiaţiile solare şi apără solul de supraîncălzire.
7. Folosirea culturilor succesive influenţează temperatura solului şi
determină utilizarea mai bună a resurselor de temperatură.
8. Stabilirea epocii optime de semănat astfel ca planta să parcurgă
întreaga perioadă de vegetaţie. La culturile de primăvară este foarte important
a executa semănatul când în sol se realizează temperatura minimă de
germinare. La cele de toamnă, cum este grâul, pentru răsărire și înfrățire sunt
necesare temperaturi medii zilnice de peste 5 ºC, care să însumeze
450-550 ºC, până când temperaturile medii zilnice coboară sub 5 ºC.
9. Formarea norilor de fum în grădini de legume, plantații etc.,
pentru evitarea brumelor şi a îngheţurilor târzii de primăvară.
Având în vedere cele prezentate în subcapitolele “Lumina şi

temperatura ca factori de vegetaţie”, răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Cum influenţează intensitatea şi calitatea luminii procesele de

dezvoltare a plantelor?
2. Cum influenţează durata de iluminare dezvoltarea plantelor?
3. Care sunt efectele insuficienţei luminii asupra dezvoltării plantelor?
4. Care sunt metodele agrotehnice folosite pentru dirijarea regimului
de lumină?
5. Care sunt factorii care determină regimul termic al solului?
6. Care sunt temperaturile minime de germinare la culturile de
primăvară?
7. Pentru ce este importantă cunoaşterea constantei termice?
8. Care sunt cerinţele procesului de iarovizare la cerealele de toamnă?
9. Care sunt factorii care influenţează temperatura solului?
10. Care sunt metodele agrotehnice folosite pentru dirijarea regimului
de temperatură ?
31
2.5 AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE
În aerul uscat şi curat, din straturile inferioare ale atmosferei, azotul

reprezintă 78%, oxigenul 21%, argonul 0,95%, CO2 0,03% iar celelalte gaze
heliul, criptonul, neonul, xenonul etc. reprezintă 0,01% (Berbecel şi colab.,
1970).
Din punct de vedere calitativ compoziţia aerului din sol este la fel cu
cea a aerului atmosferic.
Din punct de vedere cantitativ, proporţia diferitelor componente
gazoase din aerul solului este diferită de cea a aerului atmosferic. În aerul
solului, dioxidul de carbon şi amoniacul se află în cantităţi mai mari datorită
descompunerii materiei organice de către microorganisme, proporţia de
oxigen este mai mică, iar celelalte componente sunt în aceeaşi proporţie ca
cele din aerul atmosferic. În sol oxigenul se găsește în proporţie de 18-19% şi
scade uneori la 16% iar în unele cazuri sub această valoare.
Cantitatea de CO2 din sol este aproximativ de zece ori mai mare decât
în aerul atmosferic (0,3%), dar concentraţia lui poate creşte şi mai mult.
Aerul, prin conţinutul de oxigen, dioxidul de carbon, azot şi amoniac,
influenţează procesele metabolice din plante, în special respiraţia şi fotosinteza.
Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor fiind folosit în procesul de
respiraţie. Părţile aeriene ale plantelor sunt în general bine asigurate cu
oxigen.
În sol oxigenul are un rol deosebit în germinaţia seminţelor, în
respiraţia radiculară şi a altor organe subterane, în procesele de oxidare din
sol şi este indispensabil pentru microorganismele aerobe din sol.
În solurile bine aerate rădăcinile plantelor cresc mai bine, sunt mai
lungi şi mai deschise la culoare şi au un număr mai mare de peri radiculari şi
deci o capacitate mai mare de absorbţie a apei şi a elementelor nutritive. În
solurile sărace în oxigen, rădăcinile sunt mai groase şi mai scurte, mai închise
la culoare şi au un număr mai redus de peri radiculari.
Oxigenul din sol contribuie la multiplicarea şi dezvoltarea bacteriilor
aerobe nitrificatoare, care oxidează amoniacul şi îl transformă în nitraţi.
Bacterile fixatoare de azot, ca Azotobacter şi unele specii de Rhyzobium care
fixează azotul liber din aer se multiplică şi se dezvoltă bine într-un mediu
bogat în oxigen. În solurile slab aerate predomină descompunerea anaerobă,
32
din care rezultă CH4, H2S, aldehidă glicolică, aldehidă lactică şi alţi compuşi
săraci în oxigen care sunt toxici pentru plante.
Dioxidul de carbon este absorbit de plante prin toate organele verzi
şi prin rădăcini.
Cantităţi mari de CO2 rezultă din descompunerea materiei organice din
sol, din activitatea microorganismelor şi din respiraţia rădăcinilor. Concentraţia
de CO2 din sol nu trebuie să depăşească 1%, pentru că dăunează rădăcinilor,
microorganismelor aerobe, iar materia organică se descompune anaerob.
Primenirea aerului din sol are loc în permanenţă prin difuziune şi sub
influenţa factorilor fizici şi biologici cum sunt variaţiile de temperatură,
presiunea atmosferică, ploile, vântul, animalele din sol care fac galerii etc.
Azotul este un gaz inert şi plantele nu-l pot folosi direct. Plantele
folosesc azotul din sol sub formă de săruri ale acidului azotic sau săruri
amoniacale.
În timpul descărcărilor electrice azotul din atmosferă se combină cu
oxigenul şi rezultă oxizi de azot care formează împreună cu apa acidul azotic;
acesta, odată ajuns în sol, se combină cu bazele formând azotaţii, proces prin
care se pot asigura pentru plante cantităţi anuale de circa 15 kg azot la hectar.
Amoniacul se găseşte în aerul solului în cantităţi mai mari decât în
aerul atmosferic, datorită cantităților care rezultă din descompunerea materiei
organice. Amoniacul este oxidat de către bacteriile nitrificatoare şi
transformat inițial în nitriţi apoi în nitraţi sau azotaţi care sunt folosiţi în
nutriţia plantelor.
Apa și aerul solului sunt factori importanți de vegetație, al căror regim
influențează direct condițiile de viață ale plantelor. Aceste două componente pot
deveni antagoniste când densitatea aparentă a solului, de care depinde
porozitatea, limitează în unele soluri atât conținutul de apă cât și conținutul de
aer.
Capacitatea pentru aer sau porozitatea de aerație definește conținutul
de aer al unui sol la umiditatea maximă pe care o poate avea acel sol în
condiții de câmp.
Limita de 10% a conținutului de aer din sol, considerată pragul minim
pentru dezvoltarea normală a celor mai multe culturi, este rar atinsă în
solurile afânate, cu textură fină și cu apa freatică la mică adâncime dar este
foarte des întâlnită la solurile tasate, cu textură mijlocie sau fină.
Canarache (1969), definește limita de aerație ca umiditatea solului,
corespunzătoare unui conținut de aer de 10%.
33
Limita de aerație indică umiditatea maximă pe care o poate avea solul
fără ca aerația să fie deficitară.
Limita de aerație (Canarache, 1969) se determină cu formula :
LA = PT-10/ DA
unde: LA = limita de aerație (% g/g);

PT = porozitatea totală (% v/v);
DA = densitatea aparentă (g/cm3).
Pentru temperatura de 20 0C și pentru orizonturile mai adânci de 20

cm aerul solului conține 80% azot, 10-20% oxigen, 0,3-3% dioxid de carbon
și aproximativ 2% vapori de apă.
Condițiile de aerație din sol, prin prezența sau lipsa oxigenului,
asigură procesele de oxidare sau de reducere care, în caz de deficit, determină
scăderea ritmului de mineralizare a materiei organice, imobilizarea parțială a
azotului și descompunerea necorespunzătoare a resturilor vegetale din sol.
Schimbarea aerului din sol numai prin procese naturale nu este
suficientă, motiv pentru care se utilizează mijloace agrotehnice pentru
împrospătarea aerului din sol.
Principalele mijloace agrotehnice pentru împrospătarea aerului din

sol sunt următoarele:
a. Lucrările solului prin care se afânează stratul arabil şi măsurile
care îmbunătăţesc structura solului contribuie la schimbul de aer dintre sol şi
atmosferă.
b. Îngrăşămintele organice determină ameliorarea structurii solului şi
creşterea permeabilităţii solului pentru aer.
c. Asolamentele cu plante cu înrădăcinare adâncă, cum este lucerna,
determină apariția în sol, după desființarea culturii și moartea plantelor, a
unor spații prin care aerul circulă cu ușurință.
d. Lucrările de drenare sau desecare, prin eliminarea excesului de
apă din profilul de sol, favorizează pătrunderea aerului proaspăt în locul apei.
34
2.6 APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE
Împreună cu factorii de vegetaţie lumină, căldură şi aer, apa are un rol

hotărâtor în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Apa împreună cu sărurile minerale este absorbită în cantităţi mari de
plante, participă la procesele de asimilaţie clorofiliană şi la celelalte procese
de biosinteză şi transformare a produşilor organici din plante şi serveşte la
reglarea temperaturii în procesul transpiraţiei.
Apa dizolvă compuşii din sol, care cuprind elementele nutritive
pentru plante şi formează soluţia solului, care în condiţile solurilor normale,
are o concentraţie a sărurilor dizolvate de 0,05% sau 0,5 g la litru.
În sol apa se găseşte sub forma de apă adsorbită sau apă legată, apă
liberă şi apă sub formă de vapori.
Apa adsorbită sau legată cuprinde apa de higroscopicitate, care este
reţinută la suprafaţa particulelor elementare de sol cu forţe care echivalează
cu o presiune de 10000 - 50 atmosfere şi pentru că puterea de absorbţie a
rădăcinilor este de maxim 15 - 20 atmosfere, această formă de apă nu este
accesibilă plantelor.
Apa peliculară. Aceasta se găsește în continuarea apei de
higroscopicitate și este reţinută în jurul particulelor de sol cu forţe de la 50
până la 0,5 atmosfere; apa de pe straturile externe, care se află la o presiune
osmotică sub 15 atmosfere, poate fi absorbită încet şi cu dificultate de
rădăcinile plantelor.
Apa liberă este reprezentată de apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa capilară circulă în sol în toate sensurile datorită forţelor capilare
şi a diferenţei de umiditate între diferite straturi. Prin tasarea cu tăvălugul a
stratului superficial de 8-10 cm, apa poate ajunge, prin spaţiile capilare, până
la suprafaţa solului iar prin afânare cu grapa, a stratului superficial de 2-4 cm,
se reduce foarte mult evaporarea ei.
Circulaţia apei peliculare şi a apei capilare în sol, viteza şi distanţa de
deplasare, sunt influenţate de tensiunea superficială, textura şi structura
solului, conţinutul de materie organică din sol etc.
La solurile argiloase, cu un volum mare a spaţiilor capilare cu
diametre optime, având particule elementare de dimensiuni foarte mici şi cu o
presiune rezultată din tensiunea superficială mare, înălţimea de ridicare a apei
poate ajunge la 2-4 m.
35
La solurile nisipoase, unde predomină spaţiile necapilare, apa capilară
circulă mai rapid dar înălţimea de ridicare a apei în aceste soluri poate ajunge
doar până la 1 m (Pintilie, 1985). Datorită ascensiunii apei capilare, în zonele
unde apa freatică se găsește la o adâncime mică, plantele pot utiliza apa
provenită din pânza freatică.
Apa sub formă de vapori circulă, odată cu schimbul de aer dintre sol
şi atmosferă, de regulă de la zonele mai calde spre cele mai reci, unde se
condensează.
În funcţie de cerinţele faţă de apă plantele se împart în mai multe
grupe şi anume: xerofite, plante adaptate să crească în condiţii de secetă
(cactuşii), hidrofite, plante capabile să vegeteze în condiţii de umiditate
excesivă (orezul) şi mezofite, care cuprinde plantele cultivate cu excepţia
orezului.
Din grupa plantelor mezofite unele pot fi cultivate în zone mai
secetoase (sorgul, meiul, iarba de Sudan etc.), altele au o rezistenţă mijlocie
la secetă (grâul, secara, orzul, porumbul, sfecla etc.), iar altele nu rezistă la
secetă, (orezul, cartoful, legumele etc.)
Cerinţele plantelor faţă de apă sunt diferite de la o specie la alta iar în
cadrul aceleiaşi specii diferenţierile apar între soiuri, hibrizi şi între fazele de
vegetaţie ale acestora.
Pentru a germina, seminţele de cereale necesită între 25% (mei) şi
49,8% (ovăz) apă din greutatea lor, seminţele plantelor de in, soia, cânepa,
bogate în grăsimi sau în substanţe proteice (lucernă, trifoi, mazăre şi altele)
necesită aproximativ 100% apă iar cele cu tegumentul suberificat, cum sunt
cele de sfeclă pentru zahăr, necesită o cantitate mai mare de apă (>120%).
Plantele au nevoie de apă pe toată durata perioadei de vegetaţie,
începând de la germinarea seminţelor şi până la maturitate. Pentru
germinaţie, seminţele au nevoie de cantităţi diferite de apă, în funcţie de
specia cultivată şi compoziţia chimică a acestora (tabelul 2.4).
După răsărire, nevoia de apă, atât din sol cât şi din aerul atmosferic
creşte. Astfel, în perioada de formare a frunzelor sau în faza de înflorire,
limitele umidităţii optime sunt cuprinse între 45-90% din cantitatea maximă
de apă accesibilă plantelor (Berbecel şi colab., 1970).
Stratul de sol, în care este necesară o umiditate optimă, creşte treptat
cu adâncimea de pătrundere a rădăcinilor şi anume de la 20 cm, în faza de 2-3
frunze, până la 50-70 cm, în faza de înfrăţire (cereale păioase) şi formarea
frunzelor (prăşitoare).
36
Tabelul 2.4
Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru declanşarea germinaţiei
(% din greutatea seminţei)
Planta de Planta de
% %
cultură cultură
Mei 25,0 Ovăz 49,8
Porumb 44.0 Măzăriche 75,4
Grâu 45,4 In 100,0
Orz 48,2 Mazăre 106,8
Grâu 45,4 Trifoi roşu 117,5
Lucernă 56,3
Sfeclă pt. zahăr 120,3
Secară 57,7
În fazele de consum maxim a apei din sol (formarea paiului, frunza

10-12 cm, înflorire, maturitate în lapte) limitele umidităţii optime sunt mai
apropiate de capacitatea solului pentru apă accesibilă şi mai puternic
diferenţiate de la o cultură la alta. După faza de maturare în lapte, cerinţele
faţă de umiditate, la majoritatea culturilor scad treptat.
Rezultă că în anumite faze în cursul perioadei de vegetaţie consumul
de apă este cel mai ridicat. Lipsa apei în aceste faze denumite “critice”
provoacă dereglări în metabolism cu repercusiuni însemnate asupra cantităţii
şi calităţii producţiei.
La grâul de toamnă, orz şi ovăz faza critică este când seceta intervine
în faza de formare a paiului şi înspicare, la porumb între înspicare şi formarea
bobului, la floarea soarelui înainte de formarea capitulului, la cartof, fasole şi
soia la înflorire.
Sorgul, meiul, iarba de Sudan, lintea, năutul, pepenele verde, viţa de
vie sunt plante rezistente la secetă, care se pot cultiva în zona secetoasă din
stepă.
Cantitatea de apă absorbită de către plante este mai mare decât cea
utilizată în procesele de nutriţie, deoarece o mare parte se pierde prin
transpiraţie.
Pentru aprecierea cantitativă a acestui proces se folosesc următorii
coeficienţi şi indici:
- coeficientul de transpiraţie, (tabelele 2.5; 2,6) care este raportul
dintre cantitatea de apă consumată de plantă şi greutatea substanţei uscate a
acesteia;
37
- consumul specific, expresie a coeficientului de transpiraţie raportat
la unitatea de biomasă formată, exprimat prin numărul unităţilor de apă
necesare producerii unei cantităţi de substanţă uscată (Chiriţă, 1974).
Tabelul 2.5
Variaţia coeficientului de transpiraţie la diferite culturi de câmp
Cultura Coeficientul de transpiraţie
Grâu 271 - 639
Orz 404 - 664
Sorg 239 - 303
Ovăz 423 - 876
Porumb 239 - 495
Mazăre 563 - 747
Floarea soarelui 490 - 77
Cartof 285 - 575
Sfeclă pentru zahăr 304 - 377
Lucernă 568 - 1068
Pentru a sintetiza 3 g de substanţă uscată, planta consumă 1000 g de

apă, din care numai 1,5 g intră în alcătuirea celor 3 g de substanţă uscată,
restul de 998,5 g de apă trece prin plantă şi se pierde în atmosferă prin
transpiraţie (Cerkasov, 1954).
Tabelul 2.6.
Variaţia coeficientului de transpiraţie la ovăz în raport cu fertilizarea şi
umiditatea solului (Prianişnikov, 1958)
Umiditatea solului (în % din capacitatea maximă pentru apă)
Fertilizarea
40 60 80
Sol nefertilizat 402 483 505
Sol fertilizat 334 372 409
În verile secetoase plantele pierd prin transpiraţie de 2-2,5 ori mai

multă apă decât în verile mai umede şi răcoroase. Vântul şi temperatura
ridicată a aerului determină creşterea coeficientului de transpiraţie.
Pe solurile bogate în substanţe nutritive şi la o iluminare mai
puternică, asimilaţia CO2 este mai intensă şi coeficientul de transpiraţie este
mai mic.
Necesitățile practice au impus definirea şi folosirea indicilor
hidrofizici pentru cunoașterea cantității de apă accesibilă culturilor în diferite
faze de vegetație, pentru stabilirea cerințelor de lucrabilitate a solului și
38
pentru complexul de procese care influențează relațiile apă – sol – plantă -
atmosferă.
Principalii indicii hidrofizici sunt: coeficientul de higroscopicitate,
coeficientul de ofilire, capacitatea de câmp, capacitatea de apă utilă,
plafonul minim al umidității și echivalentul umidității corespunzător la
pF 2,5.
Coeficientul de higroscopicitate (CH) reprezintă cantitatea de apă
absorbită de solul uscat aflat în contact cu atmosfera ce conține vapori de apă
și se determină prin menținerea unei probe de sol, în prealabil uscată la aer,
într-un exicator în care se află o soluție de acid sulfuric 10%, concentrație
care asigură în aer umiditatea relativă de 94,3%. Coeficientul de
higroscopicitate corespunde la solurile fără conținut de săruri unei valori pF
pe curba de sucțiune de 4,7.
Coeficientul de ofilire (CO) este limita inferioară a umidității

accesibile plantelor (pF 4,2, adică 12 - 15 bari) sau pragul umidității din sol la
care plantele se ofilesc ireversibil. Acesta se determină pe cale vegetativă
prin creşterea plantelor în laborator (CO = 1,5 CH).
În funcţie de textura solului cantitatea de apă blocată din volumul
total de apă al solului este de 3 - 4% la solurile nisipoase, 15 - 18% la solurile
lutoase şi de 25 - 29% la solurile argiloase.
Capacitatea de câmp (CC) este cantitatea de apă reţinută de sol în

mod durabil (0,6 bari sau 1,8 pF) după o umezire în exces prin ploi sau
irigare și reprezintă limita superioară a intervalului de umiditate și limita
inferioară a spațiul poros care asigură aerația solului.
Capacitatea de câmp se determină în câmp prin metoda ramei metrice.
Clasele de valori ale capacității de câmp și interpretarea valorilor sunt
prezentate în tabelul 2.7.
Capacitatea capilară pentru apă a solului reprezintă 37-39% din

greutatea solului uscat iar capacitatea de câmp 22-24%, deci capacitatea de
câmp reprezintă 58-61% din capacitatea capilară.
Principalii indici hidrofizici care trebuie cunoscuţi la stabilirea
lucrărilor agrotehnice sunt capacitatea totală pentru apă, capacitatea de câmp
şi coeficientul de ofilire (Obrejanu şi Canarache, 1963) (tabelul 2.8).
39
Capacitatea de apă utilă (CU) reprezintă intervalul dintre coeficientul
de ofilire și capacitatea de câmp (CU = CC - CO) și este principalul indicator
al rezervei potențiale de apă a unui sol pusă la dispoziția plantelor. Valorile
maxime ale CU se întâlnesc în solurile lutoase și scad la solurile ușoare și la
cele grele (tabelul 2.9).
Tabelul 2.7
Clasele de valori ale capacității de câmp (I.C.P.A., 1987, vol. 3)
Denumire % g/g mm strat de apă pe 100 cm sol
Foarte mică < 11 sub 150
Mică 11-20 151-275
Mijlocie 21-25 276-350
Mare 26-30 351-400
Foarte mare 31-40 401-500
Extrem de mare > 40 peste 500
Tabelul 2.8
Principalii indici hidrofizici la diferite soluri din România
(Obrejanu şi Canarache, 1963)
Coeficientul de Coeficientul Capacitatea de
Adâncimea
Tipul de sol higroscopicitate de ofilre apă în câmp
(cm)
(%) (%) (%)
Cernoziom
castaniu şi 50 6,0 9,9 24,7
ciocolatiu
Cernoziomuri
50 8,0 12,0 24,0
cambice
Brun roşcat de
pădure şi 50 7,9 11,9 23,7
podzoluri
Brune de pădure
tipice şi 50 9,9 14,9 29,8
podzolite
Cantitatea de apă cuprinsă între valoarea coeficientului de ofilire şi a

capacităţii de câmp pentru apă, denumită intervalul umidităţii active (IUA),
reprezintă apa accesibilă plantelor. Condiţii favorabile pentru plante se
creează când umiditatea solului are valori cuprinse între 70-80% din
capacitatea de câmp pentru apă.
40
Tabelul 2.9
Clase de valori ale capacității de apă utilă (I.C.P.A., 1987)
mm strat de apă pe 100 cm
Denumire % g/g
sol
Foarte mică sub 8 < 101
Mică 8-10 101-140
Mijlocie 11-12 141-170
Mare 13-15 171-200
Foarte mare 16-20 201-250
Extrem de mare peste 20 > 250
Plafonul minim al umidităţii, definit de Botzan (1953), este limita

minimă a cantităţii de apă din sol care determină evapotranspiraţia reală
optimă sau consumul de apă în condiţiile unui sol bine aprovizionat cu apă la
care se obţin producţii eficiente din punct de vedere economic.
Coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de apă la cultura
grâului variază între 300 şi 600.
Coeficientul de valorificare a apei exprimat în m3/kg, este diferenţiat
între culturi, climate, condiţii tehnologice etc., valorile medii pentru zonele
irigate din România, determinate de Grumeza (1987), sunt prezentate în
tabelul 2.10.
Principalele sursele de apă pentru sol sunt precipitaţiile atmosferice,
apa freatică, apa de irigaţie şi cea rezultată din condensarea vaporilor de apă
din porii solului.
Apa freatică aflată la o adâncime de 3-4 m, poate fi folosită de plante
datorită ascensiunii acesteia prin vasele capilare; înălțimea de ridicare a apei
freatice este de până la 2-4 m în solurile argiloase, 1,5-3 m în solurile cu
textură lutoasă, 1-1,5 m în cele luto-nisipoase şi de până la 0,5-1 m în cele cu
textură nisipoasă.
Consumul productiv al apei din sol este reprezentat de apa absorbită
de către plantele de cultură iar cel neproductiv de apa absorbită de către
buruieni.
Pierderile de apă se datorează scurgerii acesteia la suprafaţa solului,
infiltrării în profunzime şi evaporaţiei.
41
Tabelul 2.10
Coeficientul de valorificare a apei la diferite culturi agricole
Coeficientul de valorificare a apei (m3/kg produs util)
Cultura
Neirigat Irigat
Porumb 0,610 0,550
Lucernă 0,110 0,100
Grâu 0,860 0,810
Soia 2,000 1,910
Sfecla pentru zahăr 0,120 0,110
Floarea soarelui 1,660 1,770
Fasole 1,710 1,640
Cartof 0,140 0,140
Bilanțul de apă al solului şi ansamblul proceselor din sistemul sol -

plantă - atmosferă pot fi sintetizate prin ecuații de bilanț care cuprind
intrările, ieșirile și stocurile de apă din sol și pot fi prezentate astfel:
Rf-Ri = (P+M+A+S) – (E+T+D+Sc)
unde: Ri = rezerva de apă din sol la începutul perioadei de calcul (decade,

vegetaţie);
Rf = rezerva de apă din sol la sfârșitul perioadei de calcul (decade, vegetaţie);
P = precipitațiile;
M= suma normelor de udare;
A = aportul freatic;
S = aportul din scurgerile din zonele mai înalte;
E = evaporația;
T = transpirația;
D = drenajul;
Sc = pierderile de apă prin scurgerile de pe versanți.
Regimul hidric al solului. Regimul hidric al solului a fost definit de

Rode (1956), ca ansamblul fenomenelor care determină pătrunderea,
mișcarea apei în sol și modificarea umidității solului.
Principalele tipuri de regim hidric sunt:
- regim hidric percolativ, este specific climatelor umede şi se
caracterizează prin existența unui curent descendent de apă care ajunge până
la pânza freatică;
- regim hidric periodic percolativ, în care percolarea profilului de sol
până la pânza freatică se realizează numai în anumiți ani, când precipitațiile
sunt mai abundente;
42
- regimul hidric nepercolativ, caracteristic climatelor aride care
cuprinde permanent un orizont uscat până la CO, denumit de Lebedev
(1935), orizont mort al secetei;
- regimul hidric exudativ, specific climatelor secetoase dar cu apă
freatică la adâncimi de sub 3-5 m, care determină un curent ascendent de apă
şi permite acumularea apei şi a sărurilor minerale în orizonturile superioare.
Reglarea regimului de umiditate al solului se realizează prin
lucrările agrotehnice de irigație sau prin amenajările de desecare și drenaj
pentru eliminarea excesului de umiditate.
În zonele secetoase tehnologiile trebuie să favorizeze acumularea unor
cantități maxime de apă și un consum minim prin folosirea unor structuri de
culturi și genotipuri cu cerințe mici față de apă, să utilizeze un sistem de
lucrări ale solului care să favorizeze infiltrația și să reducă evaporația, să
includă lucrări pentru distrugerea crustei și a buruienilor, sisteme de cultură
în fâșii pe terenurile în pantă, pentru reducerea scurgerilor prin eroziune ș.a.
Principalele măsuri agrotehnice utilizate pentru îmbunătăţirea
regimului de umiditate al solului sunt:
1. Zonarea culturilor agricole şi a cultivarelor în funcţie de
cantitatea de precipitaţii din zonă. Folosirea de culturi şi soiuri adaptate
condiţiilor climatice, timpurii şi rezistente la secetă. Cultivarea speciilor cu
consum specific mic de apă şi cu perioade de vegetaţie scurtă.
2. Asolamentele contribuie la folosirea mai raţională a resurselor de
apă din sol, prin alegerea culturilor şi prin alternarea plantelor cu consumuri
şi cerinţe diferite de apă.
3. Aplicarea unui sistem raţional de lucrare a solului. Efectuarea de
arături de vară şi de toamnă pe toate suprafeţele arabile imediat după
recoltarea culturilor, contribuie la înmagazinarea şi păstrarea unor cantităţi
mari de apă în sol. Aceste arături trebuie întreţinute, în vară şi în primăvară,
prin lucrări superficiale cu scopul de a împiedica pierderile de apă prin
evaporare.
Prin lucrările solului, de bază şi de întreţinere, se combat buruienile
care consumă cantităţi mari de apă şi se reduc pierderile de apă prin
evaporare. Pentru păstrarea apei în sol în zonele secetoase tăvălugirea cu
tăvălugul neted urmată de lucrarea cu grapa determină realizarea unui strat de
sol mai tasat, sub adâncimea de 2-3 cm, unde predomină spaţiile capilare și
apa este reţinută mai bine, iar existenţa la suprafaţa a stratului de 2-3 cm cu
capilaritatea întreruptă determină reducerea pierderilor de apă prin evaporare.
43
4. Aplicarea îngrăşămintelor pentru realizarea unei concentraţii mai
mari a soluţiei solului, folosirea mai economică a apei de către plante şi
reducerea evaporării la suprafaţa solului. Îngrăşămintele contribuie la
economisirea apei, deoarece consumul specific pe unitatea de produs este mai
redus. Aplicarea gunoiului de grajd măreşte capacitatea de reţinere a apei şi
permeabilitatea solului iar ca rezultat se înmagazinează o cantitate mai mare
de apă. La solurile nisipoase se recomandă pentru a crește cantitatea de apă
reținută în sol aplicarea unor cantităţi mari de gunoi de grajd şi îngrăşăminte
verzi, încorporate la diferite adâncimi.
5. Combaterea buruienilor, care consumă cantităţi de două ori mai
mari de apă şi de nutrienţi, comparativ cu plantele cultivate.
6. Semănatul timpuriu în primăvară pentru valorificarea umidităţii
acumulate în iarnă şi corelarea densităţii culturilor cu umiditatea din sol. Prin
lucrările de semănat se asigură plantelor condiţii pentru utilizarea mai
eficientă a apei din sol, dacă se respectă epoca de semănat, adâncimea de
încorporare a seminţelor şi folosirea celor mai corespunzătoare metode de
semănat etc.
7. Mulcirea solului cu diferite materiale, pentru a împiedica
evaporarea apei, se foloseşte în special în legumicultură sau culturile tehnice
valoroase. Un strat vegetal din paie, coceni tocaţi, răspândit uniform la
suprafaţa solului favorizează acumularea şi păstrarea apei în sol.
8. Înfiinţarea de perdele de protecţie, din specii forestiere sau culturi
cu talie mare, reduc pierderile de apă prin evaporare datorită micşorării
vitezei vântului și transpiraţiei plantelor cultivate între perdele. Perdelele de
protecţie opresc spulberarea zăpezii, protejează plantele de ger şi atenuează
efectul secetei.
9. Irigarea culturilor, acolo unde sunt surse de apă cu cel mult 2-3 g
săruri la litru, determină obţinerea unor sporuri mari de producţie.
10. Lucrări de afânare sau lucrări agropedoameliorative de drenare
sau desecare pe solurile cu exces de umiditate.
44
LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 3
Având în vedere cele prezentate în subcapitolul Aerul şi apa ca

factori de vegetaţie răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care este importanţa componentelor aerului din sol şi atmosferă?

2. Care sunt mijloacele agrotehnice pentru primenirea aerului din sol?
3. Care sunt principalii indici hidrofizici ce trebuie cunoscuţi la
stabilirea lucrărilor agrotehnice?
4. Care sunt formele de apă din sol?
5. Descrieţi formele de apă din sol care pot fi utilizate de plante
6. Descrieţi şi explicaţi condiţiile care influenţează coeficientul de
valorificare a apei (exprimat în m3/kg) la culturile agricole
7. Care sunt componentele bilanțului de apă al solului?
8. Care sunt mijloacele agrotehnice pentru îmbunătăţirea regimului de
umiditate a solului?
2.7 SOLUL CA MEDIU PENTRU CREŞTEREA ŞI

DEZVOLTAREA PLANTELOR
Solul considerat ca un corp natural, înzestrat cu însușirea de fertilitate,

este un mijloc de producție în continuă transformare din punct de vedere
fizic, chimic și biologic.
Însuşirile fizice şi chimice ale solului creează condițiile în care acesta
funcționează ca mediu de creștere a plantelor, sursă de elemente minerale și
apă.
Solul este stratul de la suprafaţa scoarţei terestre care s-a format prin
dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor sub acţiunea factorilor de
solificare.
Principalele procese care stau la baza formării solurilor sunt
următoarele :
Bioacumularea este procesul de acumulare a humusului datorită
plantelor şi microorganismelor. În zona de silvostepă acest proces se produce
într-un regim de apă de tip periodic percolativ cu formare de mull slab acid.
45
Podzolirea este procesul pedogenetic, specific solurilor brune
podzolite formate sub o vegetaţie de foioase (fag, stejar, carpen, tei) în
condiţiile unui regim hidric percolativ. Acest proces se caracterizează prin
migrarea dintr-un orizont superior şi acumularea în straturile inferioare a
argilei, materiei organice şi a compuşilor de fier şi aluminiu în condiţiile unui
mediu acid, având ca urmare formarea orizontului eluvial podzolit şi a unuia
brun iluvial.
Gleizarea, proces semnalat la solurile de pe văi sau în zona izvoarelor
de coastă unde datorită unui exces de apă din pânza freatică şi a aeraţiei
insuficiente, procesele de oxidare şi de mineralizare a materiei organice din
sol încetinesc. Intensitatea proceselor de reducere este cu atât mai mare cu cât
excesul de apă este mai pronunţat, aciditatea mai ridicată şi activitatea
bacteriană mai puţin intensă.
Procesul de eroziune se manifestă prin îndepărtarea materialului de
la suprafaţa solului, determină diminuarea grosimii profilului şi înrăutăţirea
însuşirilor fizice, chimice şi biologice a solului. Factorii care manifestă o
influenţă mai mare asupra intensităţii procesului de eroziune sunt: relieful,
învelişul vegetal, însuşirile solului, cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor şi
structura geologică şi litologică a solului.
Solul reprezintă rezultatul acţiunii tuturor acestor procese
pedogenetice; evoluţia acestuia continuă şi în prezent, fiind influenţată de
factorii naturali şi de activităţile umane care prin procesele tehnologice
modifică în timp caracteristicile profilului de sol.
Activitatea agricolă modifică în timp proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale solului şi determină apariţia unor efecte directe cum sunt
reducerea cantității de materie organică şi substanţe nutritive, carenţe în
elemente minerale la plante etc.
Cunoaşterea influenţei factorilor de mediu şi a tehnologiilor de
cultură asupra productivităţii durabile a solului permite dirijarea fertilităţii
acestuia şi evaluarea impactului economic a activităţilor agricole pe termen
lung .
Descrierea unei unităţi de sol din Câmpia Moldovei (tabelul 2.11):
Cernoziom cambic tipic, moderat erodat, luto-argilos, format pe
depozite loessoide.
S-a format în condiţii fitoclimatice de silvostepă pe versanţi slab şi
mijlociu înclinaţi, unde eroziunea a îndepărtat aproximativ 25% din orizontul
cu humus, având ca rocă de solificare depozitele loessoide.
46
Descrierea morfologică
Suborizontul Am 0-36 cm, culoarea brun negricioasă, moderat
compact, reavăn, rădăcini frecvente.
Suborizontul A/B 36-49 cm, culoarea brun închisă, structura
poliedric angulară, textura luto-argiloasă, poros, moderat compact, crotovine
rare.
Suborizontul Bv 49-70 cm, culoare brună - galbenă, structura
poliedric angulară-slab prismatică, textura luto-argiloasă.
Suborizontul C 71-155 cm, culoarea gălbui albicioasă cu concreţiuni
mari de CaCO3.
Caracteristicile fizico-chimice
- Reacţia solului (0-20 cm) este slab acidă
- Conţinut mijlociu în humus şi azot
- Asigurare mijlocie în fosfor mobil şi foarte bună în potasiu mobil
- Textura luto-argiloasă
Tabelul 2.11
Caracteristicile fizico-chimice ale Cernoziomului cambic tipic,
moderat erodat
Azot
Orizontul Carbo- Humus P2O5 K2O Nisip Praf Argilă
pH Total
(cm) naţi % ppm ppm % % %
%
Am 0-20 6,8 Abs 3,56 0,16 12 169 32,25 23,75 44,0
Am 20-36 7,0 Abs 2,44 0,12 10 243 28,8 27,65 43,5
A/B 36-49 7,4 Abs 1,55 0,08 9 149 30,4 26,5 43,1
Bv 49-70 7,5 Urme 0,91 0,05 3 136 33,9 27,35 38,75
C 71-85 8,4 15 0,79 31,5 33,4 35,1
Activităţile umane influenţează pozitiv sau negativ procesele de

solificare cât şi evoluţia solului la care se adaugă şi efectele factorilor
naturali,
Cel mai important factor de formare, evoluţie şi păstrare a solului îl
constituie vegetaţia naturală, care la rândul ei depinde de climă, relief etc.
Aplicarea incorectă a tehnologiilor de cultură şi în special efectuarea
lucrărilor solului pe linia de cea mai mare pantă, folosirea unor culturi slab
protectoare împotriva eroziunii (culturile semănate în rânduri rare) şi
47
folosirea unor doze insuficiente de îngrăşăminte sunt principalele cauze care
favorizează procesele de eroziune.
Lucrările de desecare, drenare, irigare care nu sunt corect aplicate pot
modifica în timp însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului cu efecte
însemnate asupra regimului hidric şi asupra vegetaţiei.
Solurile lucrate corespunzător au o structură şi o stabilitate hidrică
bună a agregatelor de sol, fapt care le conferă o coeziune, porozitate şi o
permeabilitate bună pentru apă, făcându-le mai rezistente la eroziune faţă de
solurile nestructurate şi tasate.
Pe solurile care sunt afectate de eroziune şi au un grad redus de
aprovizionare cu elemente nutritive se recomandă aplicarea unei agrotehnici
antierozionale diferenţiate, funcţie de condiţiile pedoclimatice şi folosirea
unor doze de îngrăşăminte chimice şi organice conform planurilor de
fertilizare.
Totodată, acolo unde sunt necesare, trebuie aplicate lucrările
pedoameliorative ca drenajul, captarea izvoarelor de coastă, modelarea şi
nivelarea formaţiunilor torenţiale, amendarea solurilor acide sau alcaline,
afânarea solurilor tasate etc.
Organizarea teritoriului funcţie de panta terenului, cu benzi înierbate,
culturi în fâşii sau agroterase, aplicarea unor tehnologii de cultură moderne
împreună cu lucrările agropedoameliorative determină reducerea pierderilor
de sol prin eroziune sub limitele “tolerabile”, stabilite în funcţie de
capacitatea anuală de refacere naturală a solului şi valorificare în condiţii
economice a acestor terenuri.
Fertilitatea solului, ca noţiune generală este însuşirea acestuia de a
asigura plantele cu apă şi substanţe nutritive pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie.
Canarache (1990), defineşte, din punct de vedere fizic solul ca „un
sistem heterogen, polifazic, dispers, structurat și poros. Componentele
acestui sistem cuprind: partea solidă (matricea) format din particule
elementare de diferite dimensiuni (textura), moduri de asociere (structura) și
așezare (densitatea aparentă) precum și porii pentru apă și aer, care
formează porozitatea solului”.
Prin alcătuirea granulometrică (numită și compoziție mecanică,
textură) se înțelege conținutul procentual al diferitelor fracțiuni
granulometrice de argilă, lut şi nisip din sol.
48
Textura solului în sens pedologic arată ponderea fracţiunilor de
nisip, praf şi argilă însă în sens mai cuprinzător textura este denumită
compoziţia mecanică sau compoziţia granulometrică a solului şi include şi
celelalte componente ale solului, respectiv materialul scheletic, materia
organică, carbonaţii, hidroxizii de fier şi de aluminiu etc., care au un rol
deosebit în determinarea funcţiei solului.
Particula elementară este fracţiunea minerală silicatică, care nu poate
fi divizată prin tratamente fizice sau chimice simple, ci numai prin sfărâmare
şi dispersie.
Nu s-a ajuns la un sistem unanim acceptat, în definirea fracţiunilor
granulometrice, însă majoritatea specialiştilor consideră argilă fizică
fracţiunile mai mici de 0,002 mm (după Kacinski de la 0,001 mm), praful de
la 0,002 la 0,05 mm şi diferitele categorii de nisip de la 0,05 la 2 mm.
Pe măsură ce textura solului este mai fină scade volumul porilor
grosieri și crește cel al porilor mijlocii și fini. La solurile organice predomină
porii cu diametrul mai mic de 0,03 mm.
Reducerea porozității totale ca urmare a procesului de argiloiluviere
sau de compactare antropică determină scăderea volumului porilor grosieri și
mijlocii.
În funcție de diametrul porilor s-au delimitat două categorii de
porozitate: macroporozitatea și microporozitatea, delimitate prin diametrul
porilor de 50 µ (0,05 mm), respectiv prin sucțiunea de 60 mm coloană de apă
(pF 1,8). Prin porii mai mari de 50 µ circulă apa liberă din sol și se asigură
aerația solului iar în porii sub 50 µ se reține apa solului.
Formarea şi evoluţia solului este dependentă de textură, structură,
materia organică care sprijină viaţa din sol, apa, aerul, elementele minerale,
porozitatea şi cantitatea de biomasă vegetală, de rădăcini şi resturi vegetale,
rămasă anual în sol. Procentul în care diferite componente texturale participă
la formarea părţii organominerale a solului are o importanţă foarte mare în
aprecierea calităţii acestuia.
Din punct de vedere al texturii solurile se împart în următoarele
categorii:
Soluri uşoare, la care predomină amestecurile de pietriş şi nisip,
formează greu structură, nu reţin apa şi au însuşiri improprii pentru vegetaţie
şi microorganismele din sol.
49
Soluri mijlocii, alcătuite în proporţii egale din particule nisipoase,
mâl şi argilă sunt cele mai potrivite pentru agricultură şi asigură o dezvoltare
bună a organismelor din sol.
Soluri grele, au în componenţa lor peste 50% argilă, au densitate
mare, formează mai greu structură şi sunt mai puţin favorabile pentru
agricultură.
Din roca de bază, sub influenţa factorilor de relief, climă, apă, a
plantelor şi animalelor şi mai recent sub influenţa omului se formează textura
solului care constituie baza de pornire a proceselor pedogenezice.
Procesele de formare a solului continuă permanent fiind însoţite de
procese de transformare (degradare şi reconstrucţie) grupate de Berca (2008), în:
- procese principale (dezagregarea, distrugerea rocii sub influenţa
condiţiilor climatice, mărunţirea până la nivelul formării texturii, formarea de
noi minerale, humificarea);
- procese secundare sau de translocare, cum sunt depozitarea,
repartiţia şi activităţile de amestecare (depozitarea argilei, levigarea,
podzolizarea, carbonatizare, acumulare de săruri şi calcar, gleizare,
pseudogleizare, brunificare, feralizare, turboficare, rubeficare) etc.
Procesul de formare completă a solului durează zeci de mii de ani, în
condiţii naturale, la fiecare 400 de ani acumulându-se cu greu 1% humus.
Cu o aproximaţie de ±20% pentru solurile considerate organice,
cantitatea de organisme vii care se află în primii 30 cm, însumează circa
2650 kg/ha.
Mezofauna şi macrofauna contribuie la mărunţirea resturilor vegetale
din sol, la formarea structurii şi a spaţiilor poroase şi stimulează microfauna
care preia funcţiile de mineralizare şi de stimulare a activităţii microbiene din
sol.
Particulele elementare de sol, care prin dimensiunea lor determină
textura solului, prin asociere sau agregare formează agregate structurale.
Elementele structurale au fost grupate după Verşinin (1959) în:
- megastructură, care cuprinde agregate cu diametrul peste 10 mm,
rezultate îndeosebi prin lucrarea solului în condiţii de umiditate
necorespunzătoare;
- macrostructură, cu elemente structurale de 10-0,25 mm;
- microstructură, cu elemente structurale mai mici de 0,25 mm.
Canarache (1990), defineşte structura ca “modul de organizare a
particulelor elementare de sol care formează elemente structurale precum şi
50
forma, mărimea, stabilitatea, porozitatea şi celelalte însuşiri ale acestor
elemente structurale”. Mărimea elementelor structurale influenţează direct
regimul aero-hidric şi termic al solului precum şi alte însuşiri fizice ale
acestuia.
Dintre coloizi, rolul cel mai important în procesul de agregare îl au
humusul și argila. Humusul are capacitatea de agregare de circa 12 ori mai
mare decât argila şi determină formarea de agregate mărunte, cu o rezistență
mecanică mică, dar cu o stabilitate hidrică ridicată.
Argila singură favorizează formarea de agregate mari, cu rezistență
mecanică ridicată, dar cu stabilitate hidrică scăzută. O structură bună a
solului se formează când humusul este alcătuit din acizi huminici, argilă din
minerale de tipul montmorillonitului şi beidellitului, care absorb mai multă
apă și conferă o stabilitate hidrică mai mare, iar argila și humusul trebuie să
aibă adsorbiți cationi de calciu și magneziu care provoacă o coagulare
ireversibilă.
Condiții bune pentru formarea unei structuri stabile se realizează când
orizontul A al solurilor are un conținut mare de humus și un conținut mediu
de argilă.
Elementele structurale, în funcție de mărime, stabilitate și alcătuire
texturală, exercită o influență asupra regimului aero-hidric, termic și nutritiv
al solului, cu efecte directe asupra germinației, răsăritului și dezvoltării
sistemului radicular și asupra mobilității și accesibilității elementelor
minerale pentru plante.
Coeziunea reprezintă forţa de atracţie, care se manifestă între
particulele de sol de aceeaşi constituţie sau de constituţii diferite. Aceasta
creşte de la solurile cu structură glomerulară, poroase, la solurile argiloase,
nestructurate.
Solurile cu structură, având o coeziune mică, se lucrează uşor, fără
consum mare de energie, iar brazda în urma plugului se revarsă şi se
mărunţeşte uşor.
Adeziunea este proprietatea solului umed de a adera la piesele active
ale uneltelor agricole. Solurile cu structură bună au o adeziune redusă şi ca
urmare opun o rezistenţă mai mică în timpul lucrului. La solurile structurate
adeziunea scade la circa ½ faţă de cea a solurilor slab structurate.
Însuşirea de bază a fertilităţii o constituie structura solului pentru că
ea influenţează nu numai condiţiile fizice, aeraţia şi regimul de hrană ci şi
51
accesibilitatea substanţelor hrănitoare pentru plante, descompunerea materiei
organice şi toate activităţile microbiologice şi enzimatice din sol.
Oprea (1968) definea structura solului ca „modul de grupare şi
aşezare la un loc, în agregate, a elementelor granulometrice elementare de
argilă, lut şi nisip”. Aceste particule elementare se leagă între ele prin coloizi
organici, organo-minerali, respectiv prin humus, argilă, hidroxizi de aluminiu
(Al) şi fier (Fe) ş.a.
Dintre tipurile de structură, structura glomerulară şi cea grăunţoasă
asigură cele mai bune condiţii de sol.
Stabilitatea hidrică este cea mai importantă proprietate a structurii
solului, respectiv proprietatea agregatelor de sol de a rezista la acţiunea
dispersantă a apei. În multe cazuri agregatele rezultă prin fragmentarea
masei solului, situaţie în care se foloseşte termenul de element structural.
La lucrările solului, pentru determinarea calităţii lucrărilor de arat sau
de pregătire a solului pentru semănat se determină gradul de mărunţire prin
cernerea uscată a probelor de sol printr-o sită de 5 mm, masa de sol cernută
raportându-se la masa totală de sol luat în calcul. Limitele de interpretare a
structurii stabilite de I.C.P.A. sunt prezentate în tabelul 2.12.
Valorile porozității totale cresc odată cu conținutul de materie
organică din sol; aceasta determină creșterea capacității de reținere a apei, o
permeabilitate și o aerație bună a solului. Valorile orientative, frecvente
pentru solurile din România sunt prezentate în tabelul 2.13.
Tabelul 2.12
Clasele de valori ale hidrostabilității agregatelor (I.C.P.A. Bucureşti)
Agregate hidrostabile
Clasele de valori ale hidrostabilităţii
> 0,25 mm (%)
Foarte mică < 3,0
Mică 3,1-10,0
Mijlocie 10,1-20,0
Mare 20,1-40,0
Foarte mare 40,1-60,0
Extrem de mare > 60,0
52
Tabelul 2.13
Valori frecvente ale porizității totale la diferite tipuri de sol
(Canarache 1990)
Valorii medii (% v/v) pe adâncimea 0-100 cm
Tipul de sol
Porozitatea totală Porozitatea de aerație
Soluri bălane 50-54 10-20
Cernoziomuri 49-53 10-20
Cernoziomuri cambice 47-51 10-20
Cernoziomuri argiloiluviale 46-50 10-20
Soluri cenușii 44-48 10-20
Soluri brun roșcate 44-48 10-20
48-52 pe 0-50 cm 4-12 pe 0-50 cm
Soluri podzolice argiloiluviale
42-46 pe 50-100 cm 0-7 pe 50-100 cm
Psamosoluri și alte soluri nisipoase 44-48 12-28
Structura solului influenţează porozitatea acestuia, care realizează un

raport favorabil între porozitate şi faza solidă de 1:1, iar în cadrul porozităţii
se realizează un raport favorabil între porii capilari (70%) şi porii necapilari
(30%). Această porozitate ideală (Chiriţă, 1974) asigură o capacitate suficient
de ridicată atât pentru apă cât şi pentru aer, o circulaţie bună a apei, un
schimb activ de gaze între sol şi atmosferă şi o coeziune moderată a solului.
Interpretarea valorii porozității totale, ca și în cazul densității
aparente, se face în funcţie de textura solului (tabelul 2.14).
Tabelul 2.14
Clase de valori ale porozității totale (I.C.P.A., 1987)
Valori (% v/v) pentru soluri cu textură
Clase de valori
Nisipoasă Lutoasă Argiloasă
Extrem de mare (foarte afânat) >53 >58 >65
Foarte mare (moderat afânat) 49-53 54-58 61-65
Mare (sol slab afânat) 44-48 49-53 56-60
Mijlocie (sol slab tasat) 39-43 44-48 51-55
Mică (sol moderat tasat) 34-38 39-43 46-50
Foarte mică (sol foarte tasat) <34 <39 <46
Destructurarea reprezintă reducerea sau pierderea stabilităţii

agregatelor structurale de sol sub acţiunea apei şi a maşinilor agricole, fiind
unul dintre cele mai importante procese fizice ale degradării solului.
53
Degradarea structurii solului are loc datorită modificării chimismului
solului, prin scăderea conţinutului de humus, alcalizare, acidifiere, fertilizare
neechilibrată şi a irigării cu apă de calitate necorespunzătoare.
Alte cauze ale degradării structurii sunt lucrările excesive, la o stare
de umiditate necorespunzătoare a solului, acţiunea directă a picăturilor de
ploaie sau provenite de la apa de irigaţie.
Cauzele care provoacă degradarea structurii solului pot fi grupate în
cauze mecanice, fizico-chimice şi biochimice.
Cauzele mecanice care duc la distrugerea agregatelor de sol sunt:
frecarea cu piesele active ale maşinilor agricole în timpul lucrărilor,
deplasarea repetată pe câmp a tractoarelor şi maşinilor agricole, acţiunea
picăturilor de apă provenite din precipitaţii torenţiale şi din irigaţii, lucrarea
solului la umiditate necorespunzătoare etc.
Cauzele fizico-chimice care determină degradarea structurii sunt:
scăderea sub o anumită limită a cationilor bazici coagulanţi, formarea
humusului acid care favorizează dispersia şi migraţia argilei.
Dispersia argilei şi scăderea numărului de agregate stabile, are loc şi
în situaţia când se practică o fertilizare excesivă cu îngrăşăminte potasice care
conţin sodiu, a sulfatului de amoniu etc., precum şi prin folosirea la irigat a
apelor care conţin mult sodiu.
Degradarea fizico-chimică se datorează apei care poate determina
înlocuirea cationilor de calciu, din complexul coloidal al solului, cu cationi
de hidrogen care determină reducerea stabilității hidrice a agregatelor.
Sărăturarea solului determină înlocuirea calciului din complex cu sodiu, care
are o acțiune dispersantă.
Cauzele biochimice sunt determinate de cerinţele de nutriţie ale
plantelor şi de procesele microbiologice din sol.
Structura solului se deteriorează când se efectuează lucrări repetate
ale solului şi se realizează o aerisire accentuată care determină intensificarea
procesului de descompunere a humusului de către microorganismele aerobe.
Asolamentele care cuprind plante de cultură ce lasă în sol cantităţi
mici de resturi vegetale, cum sunt inul pentru fuior, sfecla pentru zahăr etc.,
reduc cantitatea de carbon organic din sol.
Într-o exprimare aproximativă, se poate aprecia că valorile optime
pentru volumul solului sunt de 50% parte solidă şi 50% parte poroasă, din
care 75% pori capilari, ocupați cu apă și 25% pori necapilari, ocupați cu aer.
54
Partea solidă cuprinde 90% parte minerală şi 10% parte organică, care
la rândul ei are o componentă nevie formată din humus, resturi de plante şi
organisme moarte (80%) şi o parte vie formată din rădăcini vii 15% şi alte
organisme vii 5% din greutate (Schröder,1992 citat de Berca, 2008).
Din greutatea organismelor vii din sol ciupercile ocupă 40%,
actinomicetele şi bacteriile câte 20%, râmele 12%, microfauna 2%, algele 1%
şi alte vieţuitoare 5%.
Variații ale acestor proporții conduc adesea la condiții nefavorabile
pentru creșterea şi dezvoltarea plantelor. Reglarea regimului apei şi aerului
din sol sunt principalele obiective ale lucrărilor agrotehnice și a celor
agropedoameliorative.
Directiva Parlamentului European şi al Consiliului COM (2006) 232
stabilește cadrul general pentru protecția și conservarea capacității solului de
a îndeplini oricare dintre următoarele funcții de mediu, economice, sociale și
culturale:
1. Producția de biomasă, inclusiv în agricultură și silvicultură;
2. Depozitarea, filtrarea și transformarea nutrienților, substanțelor și
apei;
3. Stocarea biodiversității, cum sunt habitatele, speciile și genurile;
4. Mediu fizic și cultural pentru oameni și activitățile umane;
5. Sursă de materii prime;
6. Calitatea de rezervor de carbon;
7. Depozitar al patrimoniului geologic și arheologic.
Suprafeţele agricole din România sunt afectate de secetă pe
aproximativ 7 mil. ha, au un conţinut redus de humus pe cca. 7,3 mil. ha,
eroziune prin apă şi alunecări de teren (cca. 6,4 mil. ha), exces temporar de
apă (cca. 4 mil. ha), conţinut redus de fosfor accesibil (cca. 4,4 mil. ha),
aciditate (cca. 3,4 mil. ha), conţinut redus de azot (cca. 3,3 mil. ha),
compactare (cca. 2,8 mil. ha) etc.
Principalele mijloace agrotehnice utilizate pentru menţinerea şi
refacerea structurii solului
1. Asolamentele cu leguminoase şi graminee perene determină
îmbunătăţirea structurii solului. Alternarea plantelor care refac structura, cu
cele care nu favorizează conservarea acesteia, are în vedere cantităţile de
resturi vegetale pe care plantele le lasă în sol, tipul sistemului radicular,
durata perioadei de vegetaţie, lucrările solului, îngrăşămintele folosite etc.
55
Leguminoasele şi gramineele perene determină îmbunătăţirea stabilităţii
hidrice a structurii solului cu 5-25% (Dorneanu, 1976).
2. Gunoiul de grajd, resturile vegetale şi îngrăşămintele verzi
determină creşterea conţinutului de humus care este principalul liant în
formarea agregatelor. Prin descompunerea materiei organice (îngrăşămintele
verzi şi gunoiul de grajd semifermentat) rezultă substanţe organice aglutinate
de tipul polizaharidelor, care stabilizează agregatele existente şi favorizează
formarea altora.
3. Corectarea reacţiei solului prin aplicarea amendamentelor cu
calciu pe solurile acide şi a gipsului şi fosfogipsului pe sărături. Calciul
contribuie la coagularea coloizilor şi formarea agregatelor în care predomină
microagregatele.
4. Acoperirea solului cu un strat protector de mulci sau cu vegetaţie
menţine mai intensă activitatea biologică din sol şi favorizează humificarea.
5. Lucrările solului efectuate în condiţii de umiditate corespunzătoare
şi limitarea la strictul necesar a numărului de lucrări şi a masei utilajelor. La
utilajele agricole mărirea suprafeţei de contact a roţii cu solul prin utilizarea
pneurilor cu presiune mică, utilizarea pneurilor cu lăţime mare şi a roţilor
duble, determină reducerea tasării şi a destructurării solului.
6. Efectuarea arăturii şi a celorlalte lucrări ale solului pe direcţia
generală a curbelor de nivel pentru a reduce eroziunea solului.
7. Lucrările conservative ale solului practicate în acord cu indicatorii
de fertilitate ai acestuia şi de pretabilitate a terenului. Utilizarea semănătorilor
specializate, pentru însămânţare şi aplicare a îngrăşămintelor direct în
mirişte.
8. Combaterea integrată a buruienilor şi reducerea, pe cât este
posibil, a combaterii mecanice a acestora.
9. La irigarea culturilor prin aspersiune evitarea folosirii
aspersoarelor gigant, cu intensitate foarte mare.
10. Culturile acoperitoare sau pentru îngrăşământ verde menţin
activă activitatea mezofaunei şi reduc levigarea nitraţilor pe profil.
11. Sistemele antierozionale de cultură aplicate pe terenurile în pantă
determină reducerea eroziunii solului, pierderea humusului şi a elementelor
nutritive din sol.
12. Folosirea compuşilor macromoleculari de sinteză (Aquasorb,
Crillium, Lignohumat) care îmbunătăţesc însuşirile hidrofizice şi biologice
ale solului.
56
13. În sistemele de agricultură performante (conservativă, organică,
ecologică, de precizie) sunt întrunite majoritatea condițiilor și mijloacelor
pentru menţinerea şi refacerea structurii solului.
2.8 SUBSTANŢELE NUTRITIVE - FACTORI

DE VEGETAŢIE
Anual, odată cu recolta, sunt exportate din sol cantităţi mari de

elemente minerale, care trebuie urmărite prin bilanţul anual al acestora şi
restituite pentru refacerea echilibrului ionic al soluţiei solului, în funcţie de
cerinţele plantelor cultivate.
Echilibrul nutritiv al soluţiei solului este dat de concentraţia în care se
află diferiţi ioni nutritivi în soluţie, în raport cu cerinţele plantelor, pe faze de
vegetaţie.
Solul prin însuşirile fizico-chimice determină anumite înteracţiuni cu
îngrăşămintele aplicate cu repercusiuni asupra creşterii şi dezvoltării
plantelor şi a eficienţei economice ale acestora.
Lixandru (2006), în funcţie de nevoia de îngrăşăminte împarte solurile
în două categorii:
a. Soluri cu nevoie scăzută de îngrăşăminte care cuprind pe cele cu
o fertilitate naturală ridicată, cele cu o structură bună şi cu conţinut mare de
humus, cele bogate în elemente nutritive în forme accesibile şi cele cu un
regim aero-hidric optim.
b. Soluri cu nevoie accentuată de îngrăşăminte, ocupă majoritatea
suprafeţelor, au însuşirile fizico-chimice nefavorabile, care trebuie corectate
prin îngrăşăminte, amendamente, măsuri agrotehnice şi lucrări
agropedoameliorative.
Spodosolurile, cambisolurile şi solurile argiloiluviale au cea mai mare
nevoie de îngrăşăminte pentru că sunt sărace în nutrienţi şi pentru că
precipitaţiile din aceste zone determină o valorificare bună a elementelor
nutritive. Pe aceste soluri, la multe culturi, sunt necesare atât îngrăşămintele
cu fosfor şi potasiu dar şi cele cu azot, a căror efect depinde şi de corectarea
acidităţii prin aplicarea amendamentelor calcaroase.
57
Plantele, pentru sinteza moleculelor organice, au nevoie de elemente
nutritive pe care le iau din aer (CO2), apă (hidrogenul) şi din sol (NO3-, NH4+,
H2PO4- , HPO42- , K+ etc.).
În funcţie de rolul elementelor în metabolismul plantelor, Davidescu
(1981), a grupat elementele de nutriţie în: macroelemente principale (N, P,
K), macroelemente secundare (Ca, Mg, S), microelemente principale (Fe,
Mn, B, Cu, Zn) şi microelemente secundare (Mo, Co, Cl). Toate acestea se
numesc elemente esenţiale pentru viaţa plantelor şi participă direct la
procesele enzimatice importante din metabolismul speciilor. Alte elemente,
considerate neesenţiale, sunt considerate utile uneori sub formă de
îngrăşăminte (Na, Al, I, V, Se).
Macroelementele se găsesc în plante în cantităţi de 0,01%, au rol
direct în procesele de nutriţie, absenţa lor din mediul nutritiv împiedică
încheierea ciclului vital şi determină carenţe specifice la plante care pot fi
corectate numai prin aplicarea în mediul nutritiv a elementului respectiv.
Microelementele au un conţinut în plantă ce nu depăşeşte 0,001% din
substanţa uscată, iar carenţa poate fi corectată cu cantităţi ce nu depăşesc
10 kg/ha substanţă activă: acestea manifestă o acţiune toxică dacă depăşesc
un anumit prag iar la insuficienţă în mediul nutritiv provoacă anumite
tulburări metabolice (Davidescu D, Davidescu Velicica, 1981).
Azotul este principalul element care determină creşterea cantităţii şi a
calităţii producţiei.
Berca (2008) arată că în acest început de secol necesarul de azot al
agroecosistemelor şi a sistemelor naturale este asigurat prin oxidarea chimică
a azotului atmosferic (15%), în timpul descărcărilor electrice, prin fixarea
chimică industrială (25%) (procedeul Haber-Bosch) şi prin fixarea
biochimică în sol (60%).
În sol bacteriile Azospirillium sp., care fixează azot numai dacă
plantele de cereale şi alte graminee elimină în sol un extrudat radicular
format din proteine, gluco-proteine, zaharuri, stimulatori şi atractanţi care
atrag bacteriile, le hrănesc, iar acestea produc din ce în ce mai mult azot pe
măsură ce plantele consumă mai mult (până la 80 kg/ha s.a.). Specia
Azotobacter fixează liber şi asociativ, în solurile cultivate cu cereale până la
20 kg/ha azot. Sistemele de fertilizare trebuie să includă mai întâi aceste
surse de azot, pentru care să asigure condiţiile necesare pentru activarea
sintezei biologice.
58
Azotul de sinteză trebuie să fie administrat numai când este nevoie de
el şi numai atunci când plantele îl solicită.
Gestionarea în viitor a nutriţiei cu azot a culturilor va trebui să
înlocuiască tot mai mult azotul industrial cu cel fixat biologic şi să asigure o
creştere a coeficientului de utilizare a azotului din îngrăşămintele aplicate.
Accesibilitatea elementelor nutritive pentru plante şi absorbţia
elementelor nutritive de către rădăcini este condiţionată de temperatură,
textură, structură, regimul de apă şi aer. Temperatura mai scăzută a solului
reduce creşterea rădăcinilor, absorbţia fosforului şi a azotului iar
temperaturile mai ridicate determină creşterea mobilităţii fosforului,
potasiului şi calciului din sol.
Pentru utilizarea economică a îngrăşămintelor dozele trebuie corelate
cu temperatura şi umiditatea solului.
La solurile argiloase, cu o aeraţie mai slabă, nitrificarea este lentă şi
suportă doze mari de îngrăşăminte pentru că au o capacitate mare de
adsorbţie.
Solurile cu textură nisipoasă au o aeraţie puternică, sunt permeabile,
au condiţii pentru o bună nitrificare dar au puţin humus şi o capacitate de
reţinere a substanţelor nutritive mică fapt pentru care îngrăşămintele trebuie
aplicate în doze mici şi repetate.
Structura solului, datorită efectului pe care aceasta îl are asupra
regimului de apă şi aer, determină regimul nutritiv al plantelor. În solurile cu
structură bună procesele aerobe de la exteriorul agregatelor determină
formarea produşilor oxigenaţi pentru nutriţia plantelor iar procesele anaerobe
din interiorul agregatelor contribuie la păstrarea humusului, care reţine
substanţele nutritive şi apa, ce apoi sunt eliberate treptat în funcţie de
consumul plantelor.
Capacitatea solului de a reţine substanţele nutritive din soluţia solului
este dată de componenta coloidală (argila <0,0002 mm) şi de pH.
Creşterea eficienţei de utilizare a îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu
şi urmărirea bilanţului acestor elemente, din sol, plantă şi mediu, trebuie să
aibă în vedere structura solului, pentru că eficienţa economică şi ecologică
depinde de fracţiunile structurale, existente pe adâncimea de explorare a
sistemului radicular.
Efectul îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu depinde foarte mult de
modul de pregătire a terenului şi de structura solului pentru că sistemul
59
radicular este dependent mai mult de fracţiunile de agregate < 2 m, de unde
extrage fosforul şi potasiul.
În raport cu factorii de mediu, îngrăşămintele cu azot se asimilează
parţial de către plante, alte părţi se fixează în sol, sunt consumate de
microorganisme, iar o altă parte se levigă sau se pierde prin volatilizare şi
denitrificare.
Pe solurile acide, cu pH în apă <6,3 se folosesc îngrăşăminte cu
aciditate echivalentă scăzută, cum sunt nitrocalcamoniu, azotat de sodiu,
azotat de calciu, uree etc. iar pe solurile alcaline, cu pH în apă >7,5, se aplică
sulfatul de amoniu şi ureea. În privinţa fosforului, pe solurile podzolice acide
plantele folosesc mai bine fosforul din îngrăşămintele mai greu solubile.
Fertilitatea este capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor
în tot timpul vegetaţiei, în mod permanent şi simultan, substanţele nutritive şi
apa, în cantităţi suficiente pentru nevoile acestora şi de a asigura condiţiile
fizice şi biochimice necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, în ansamblul
satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie (Davidescu, 1981).
Odată cu dezvoltarea ştiinţei şi acumularea de date cercetătorii au
căutat să sintetizeze anumite adevăruri sub forma unor principii sau legi care
definesc fertilitatea solului.
Legea completării elementelor nutritive uşor accesibile luate cu
recolta, formulată de Boussingault, a suferit anumite reformulări cu referire la
menţinerea unui anumit raport între ioni, corespunzător cerinţelor speciilor,
pentru că la monocultură sau la cultivarele extensive producţia se plafonează
la valori mici, iar la soiurile intensive sporurile obţinute sunt mult mai mari.
În cazul completării trebuie urmărite în primul rând elementele uşor
accesibile exportate odată cu recolta, cele uşor levigabile (NO3-, Ca2+, Mg2+)
precum şi cele care trec în forme greu asimilabile (P, B, Zn) ca urmare a unui
aport mare de îngrăşăminte, amendamente sau a modificării pH-ului.
Legea echilibrului nutritiv arată că pentru obţinerea unei recolte
sporite este necesar ca „în sol să existe un anumit raport între elementele
nutritive şi o anumită concentraţie” (Davidescu, 1981).
Când concentraţia unui element sau a mai multor elemente sau
raportul dintre acestea se află în afara anumitor limite apar dereglări de
nutriţie şi fiziologice care determină carenţe, toxicitate sau sensibilizarea
plantelor la patogeni şi dăunători.
60
Hera (2004) evidenţia, în acest sens, importanţa experienţelor de
lungă durată, care au menirea de a monitoriza, evalua şi a studia ce se
întâmplă cu solurile din diferite zone ale ţării.
Cele mai vechi experienţe de lungă durată pe plan mondial sunt cele
de la Rothamsted, Anglia, care au fost amplasate începând cu anul 1843. Tot
în sec. al XIX-lea, au fost amplasate experienţe de lungă durată, care există şi
astăzi, la Göttingen şi Halle în Germania, la Grignon în Franţa, Morrow în
Illinois şi Old Rotation în Alabama, SUA, precum și în Danemarca, la
Ascow, înfiinţate în 1894.
În România, Cr. Hera a organizat începând cu 1966 o reţea geografică
de experienţe de lungă durată cu îngrăşăminte, în diferite condiţii de climă şi
sol, în diferite structuri şi rotaţii ale culturilor. Rezultatele de la aceste
experienţe, au fost prezentate la Simpozionul aniversar „150 de ani de la
înfiinţarea experienţelor de la Rothamsted din Anglia” şi au fost considerate
ca experienţe unicat pe plan mondial, datorită acoperirii prin acelaşi concept
de cuprindere a unei game mari de soluri şi de condiţii climatice.
Tot Hera arăta că „experienţele de lungă durată cu îngrăşăminte
reprezintă o carte deschisă, în ceea ce priveşte evoluţia solului şi trebuie să
constituie un patrimoniu naţional pentru studierea evoluţiei fertilităţii
solurilor în funcţie de diferiţi factori care afectează starea de fertilitate a
acestora. Cu toţii suntem chemaţi să veghem la prevenirea degradării solului,
să clădim o agricultură durabilă şi performantă care, împreună cu alte măsuri,
să conducă la siguranţa alimentară, care, de fapt, înseamnă linişte şi
prosperitate în satul românesc”.
Folosirea elementelor minerale în doze prea mari sau prea mici
determină o eficienţă economică scăzută a acestora.
Poluarea cu nitraţi constituie o problemă majoră, atât pe plan naţional
cât şi internaţional, datorită numeroaselor surse care contribuie la creşterea
concentraţiei acestor substanţe în sol şi apă, respectiv îngrăşămintele azotate
folosite intensiv, scurgerile prin eroziune sau dejecţiile de la fermele
zootehnice depozitate necorespunzător.
Pentru reglementarea acestui aspect U.E., în 1991, a adoptat Directiva
nitraţilor nr. 91/676 a Consiliului Europei pentru Mediu, care prevede
protejarea apelor de poluarea determinată de activităţile agricole. Această
directivă a fost implementată în statele membre, unde prin îmbunătăţirea
practicilor agricole a determinat efecte benefice asupra fertilităţii solului şi
asupra creşterii calităţii apelor din zonele respective.
61
Prin Directiva Nitraţi (91/676/EEC), U.E. a stabilit un standard pentru
apa potabilă, care impune o concentraţie limită maximă a ionului nitrat, de
50 mg/l, dar concentraţia maximă recomandată este de 25 mg NO3-/l.
Motivele acestei limitări privesc direct sănătatea umană, respectiv riscul de
methemoglobinemie, caracterul cancerigen, mutagen şi teratogen al apelor
poluate cu nitraţi.
Nitriţii, deşi prezenţi în proporţii reduse în stratul acvifer, fiind mai
puţin stabili chimic, sunt de 10 ori mai toxici decât azotaţii, având stabilite
limitări corespunzatoare.
Amoniacul se absoarbe pe particulele de sol, în concentraţii mai
scăzute, însă este extrem de toxic, fapt pentru care prezenţa sa în apele de
alimentare a fost limitată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la cantităţi de
până la 0,05 mg/l, datorită efectelor nocive pe care le are asupra
consumatorilor. Fertilizarea excesivă şi nerespectarea epocilor tehnologice de
fertilizare pot determina încărcarea produselor agricole cu unele elemente sau
compuşi toxici (nitraţi, nitriţi, metale grele) care afectează calitatea
produsului agricol.
Îngrăşămintele contribuie la creşterea producţiei şi la îmbunătăţirea
calităţii produselor agricole şi, indirect, la creşterea rezistenţei plantelor la
buruieni, dăunători şi patogeni. Cu toate acestea, datorită pierderilor de nitraţi
şi a emisiilor de amoniac, dozele maxime de azot au fost limitate în anumite
zone la 150-170 kg/ha.
Evitarea pierderilor de nitraţi în mediul agricol se poate face prin
următoarele măsuri:
1. Stabilirea diferenţiată a dozelor, în funcţie de însuşirile solului,
factorii agrofitotehnici, condiţiile climatice şi cerinţele genotipurilor
cultivate;
2. Corelarea dozelor şi a perioadei de aplicare cu cerinţele plantelor şi
factorii climatici;
3. Protejarea terenurilor împotriva eroziunii;
4. Folosirea unor asolamente cu o structură a culturilor care împiedică
levigarea nitraţilor;
5. Introducerea sistemului conservativ cu lucrări reduse ale solului;
6. Folosirea îngrăşămintelor cu azot având solubilizare lentă şi a
inhibitorilor de nitrificare;
62
7. Administrarea îngrăşămintelor în benzi, la 5-6 cm sub sămânţă şi
lateral de rând, concomitent cu semănatul şi odată cu praşila mecanică,
folosind îngrăşăminte complexe solubile;
8. Folosirea îngrăşămintelor organice şi a diferitelor resurse organice
(paie, vreji, composturi, nămoluri, îngrăşăminte verzi) pentru refacerea
fertilităţii solului;
9. Controlul cantităţilor de azot mineral din sol la începutul primăverii
sau la începutul vegetaţiei, când au loc cele mai mari pierderi de nitraţi;
10. Folosirea biofertilizanţilor pe bază de Rhizobium sp., pentru
fixarea azotului de către leguminoase şi pe bază de Azotobacter sp., pentru
tratarea solului pentru neleguminoase.
11. Una dintre cele mai importante posibilităţi pentru înlăturarea
efectului poluant este creşterea coeficienţilor de valorificare a elementelor
nutritive aplicate în sol odată cu îngrăşămintele.
Din rezultatele obţinute în experienţele staţionare din ţara noastră
rezultă că la cultura grâului, coeficientul de utilizare a azotului din
îngrăşăminte a crescut, prin diferite metode şi epoci de aplicare a acestora, de
la 33,8% la 70% şi există căi şi mijloace de creştere a acestui coeficient de
utilizare, de înlăturare a pierderilor de azot şi de levigare în apa freatică, de
valorificare superioară de către plante.
La porumb, prin modernizarea metodelor de aplicare, coeficientul de
utilizare a azotului din îngrăşăminte a crescut de la 56% la 68% şi
concomitent producţia de porumb pe unitatea de suprafaţă s-a ridicat de la
8,6 la 9,4 tone/ha, ceea ce justifică cheltuielile care se fac cu aplicarea
îngrăşămintelor.
Prognozele FAO privind folosirea îngrăşămintelor, pentru 2030,
presupun creşteri lente la îngrăşămintele cu azot în multe regiuni, comparate
cu cele din trecut. Aceste prognoze, bazându-se pe creşterea eficienţei de
utilizare a elementelor minerale, prevăd ca până în 2030, creşterea
consumurilor de nutrienţi să fie de aproximativ 37%, fapt care atrage după
sine creşterea emisiilor de N2O prin fertilizarea cu azot, spălat sau levigat.
Azotul este foarte ineficient folosit în multe ţări, un exemplu
concludent fiind China, care este cea mai mare consumatoare de nutrienţi,
unde din cantităţile de azot folosite, jumătate se pierd prin volatilizare şi 5-
10% prin spălare, rezultând pierderi mari de N2O (Norse, 2003).
Biofertilizanţii sunt o importantă sursă alternativă de nutriţie a
plantelor. Biofertilizanţii sunt compuşi biologic activi, pe bază de bacterii,
63
alge sau fungi, care alimentează planta în mod indirect, fie printr-o mai bună
fixare a azotului, fie prin creşterea disponibilităţii nutrienţilor din sol. Modul
de acţiune depinde de specia microbiană.
Agenţii biologici ca Rhizobium sp. îmbunătăţesc fixarea azotului de
către leguminoase, iar cei pe bază de Azotobacter sp. ajută la transformarea
nutrienţilor în forme asimilabile de către plante.
Din cercetările efectuate s-a estimat că prin fixarea biologică, în
agricultura mondială se pot adăuga 44 milioane tone de azot, din care 35
datorită leguminoaselor şi 9 milioane tone datorită neleguminoaselor.
Controlul concentraţiei ionilor de NO3- şi NH4+ din sol, în diferite
condiţii de umiditate, temperatură şi pH, a demonstrat că ionii de NO3- în
solurile umede sau irigate se levigă uşor, în comparaţie cu forma NH4+, care
este mai greu levigată, întrucât este reţinută prin adsorbţie la particulele
coloidale.
Acest fenomen a determinat producerea, în ultima perioadă, de
îngrăşăminte cu azot amoniacal sau uree împreună cu inhibitori de nitrificare,
cu rol de încetinire a activităţii microorganismelor nitrificatoare şi, astfel,
prelungirea duratei de transformare a moleculelor de NH4+ în ioni NO3-.
Dintre îngrăşămintele cu solubilitate lentă, produse industrial prin
condensarea ureei cu aldehidă formică în mediul acid sunt urea,
formaldehida, isobutilidendiureea, formalena şi produse solubile de azotat de
amoniu şi uree acoperite cu pelicule protectoare împotriva solubilizării rapide
(Lixandru, 2006).
Tehnologiile viitorului trebuie să folosească toate căile care
îmbunătăţesc eficienţa utilizării azotului, micşorând astfel costurile şi
pierderile de nitraţi în mediu.
Mijloacele agrotehnice utilizate pentru reglarea regimului de
nutriţie al plantelor sunt:
1. Asolamentele cu plante amelioratoare de leguminoase şi
graminee perene şi leguminoase anuale care lasă cantităţi apreciabile de
azot în sol şi determină ameliorarea structurii solului, care contribuie la
amplificarea activităţii biologice şi enzimologice din sol şi prin urmare
îmbunătățesc nutriţia plantelor.
Asolamentele care includ culturi care lasă cantităţi mari de resturi
vegetale în sol contribuie la creşterea conţinutului de humus din sol.
Întroducerea în asolamente a culturilor care valorifică fosforul şi potasiul din
64
formele mai greu accesibile cum sunt muştarul, lupinul, hrişca, măzărichea
etc.
2. Arătura de vară şi lucrările conservative ale solului determină
acumularea apei, solubilizarea elementelor nutritive şi intensifică activitatea
mezofaunei din sol contribuind la îmbunătăţirea regimului de nutriţie prin
creşterea conţinutului de nutrienţi.
3. Culturile acoperitoare sau pentru îngrăşământ verde reduc
spălarea nitraţilor şi menţin mai intensă activitatea microorganismelor din
sol.
4. Combaterea buruienilor care au un consum mult mai mare de apă
şi elemente minerale comparativ cu plantele cultivate.
5. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice, minerale şi amendarea
este măsura radicală prin care se poate optimiza regimul de nutriţie al
plantelor. Pentru a răspunde la întrebarea – ce fertilizăm planta sau solul?, se
poate afirma că prin fertilizarea ameliorativă, în cadrul lucrărilor
agropedoameliorative, fertilizăm solul pentru a ajunge la un nivel de
fertilitate uniform şi normal după care, în cadrul tehnologiilor de cultură,
fertilizăm planta pentru a restitui solului exportul de elemente prin recoltă,
fără a subestima potenţialul natural al solului, de a asigura nutrienţi culturilor.
6. Folosirea biofertilizanţilor şi a îngrăşămintelor cu solubilitate
lentă.
2.9 INTERACŢIUNEA DINTRE FACTORII DE

VEGETAŢIE ŞI LEGILE LOR
Cunoaşterea interacţiunilor dintre factorii de vegetaţie şi efectul

acestora asupra formării recoltei permite stabilirea măsurilor practice pentru
creşterea producţiilor.
Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie a fost intuită de
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) şi Viliams (1863-1939) şi este formulată
astfel: „toţi factorii de vegetaţie sunt la fel de necesari şi, prin aceasta,
egal de importanţi, indiferent de raportul cantitativ cu care fiecare
intervine în procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor”.
65
Pentru formarea producţiei, cantitativ şi calitativ, importanţi sunt atât
factorii edafici cât şi cei tehnologici (agrotehnici, agrochimici) şi genetici
însă contribuţia lor la formarea recoltei este diferită.
Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de
vegetaţie cunoscută sub enunţul: „toţi factorii de vegetaţie sunt în
interdependenţă unul cu altul şi condiţionare reciprocă”. Factorul
îngrăşământ se intercondiţionează cu factorii de vegetaţie apa, cu temperatura
din sol şi apă, cu intensitatea, durata şi calitatea luminii etc.
Legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie cu formularea: „nici
unul din factorii de viaţă ai plantelor nu poate fi înlocuit printr-un alt
factor”. Formarea recoltelor mari are loc când planta este asigurată în optim
şi simultan cu toţi factorii de vegetaţie - lumină, căldură, apă, aer, substanţe
nutritive.
Legea minimului şi a maximului rezultată ca urmare a teoriei nutriţiei
minerale a lui Justus von Liebig a fost dezvoltată de urmaşi prin stabilirea
coeficienţilor de acţiune minimi, maximi şi optimi a factorilor de vegetaţie.
Legea minimului formulată de Hellriegel (1831-1895) arată că „dacă
una din condiţiile de viaţă (apă, aer, lumună, căldură) lipseşte atunci
recolta este egală cu zero”. Din această lege rezultă că recolta este redusă de
elementul, sub formă asimilabilă, care se află în cantitate redusă faţă de
cerinţele plantei şi faptul că prezenţa în cantităţi insuficiente a unui element
reduce eficienţa altor elemente iar producţia scade.
Legea maximului a fost formulată de Wolny şi arată că „dacă una
din condiţiile de viaţă există în mod natural în cantitate deplină, de
exemplu 100% apă, lumină, căldură, hrană, atunci producţia este zero”.
În cazul elementelor de nutriţie excesul unui element poate să ducă la
dereglarea nutriţiei plantelor sau să reducă eficienţa altor elemente dar
producţia este redusă până la o anumită limită.
Ionescu Şişeşti afirma că pentru a obţine producţii maxime toţi
factorii de vegetaţie trebuie să fie într-un anumit raport, formulând astfel
legea proporţiilor armonice.
„Legea nutriţiei minerale a plantelor” formulată de Boussingualt şi
Liebig cunoscută ca „Legea completării (restituirii) elementelor nutritive
luate cu recolta” este, după unii specialişti, o formulare a industriei chimice,
pentru a justifica necesarul unor cantităţi mari de azot. Liebig a cercetat şi
demonstrat că plantele nu pot utiliza azotul decât sub formă de nitraţi
rezultaţi prin fixarea simbiotică a azotului. Datorită faptului că aplicarea unor
66
doze mari de azot obţinut prin sinteza chimică, determină dereglarea
ciclurilor naturale ale azotului şi blocarea fixării biologice a acestuia,
specialiştii consideră că revizuirea atitudinii faţă de utilizarea azotului
presupune utilizarea lui „printr-o intervenţie pe ciclul natural al acestuia”,
astfel ca prin corecţii antropice să se afecteze cât mai puţin fenomenele
naturale (Bartner, 2009; Berca, 2011).
Dacă avem în vedere cele trei criterii pentru departajarea elementelor
principale de cele secundare, pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor,
stabilite de Arnon şi Swot (1939), (1) se aplică plantei numai elementele
minerale care nu şi le poate procura singură, datorită absenţei acelui element
din sistem; 2) funcţia unui element de nutriţie nu poate fi înlocuită de alt
element mineral 3) elementul de nutriţie este direct implicat în metabolismul
plantelor) şi dacă răspundem la întrebarea lansată de Berca „Cine hrăneşte o
pădure virgină?” unde 25 t/ha/an biomasă se obţin tot cu elemente de nutriţie,
atunci nu vom mai supraevalua rolul azotului produs sintetic, pentru creşterea
producţiei şi vom putea reduce risipa acestuia prin levigare, volatilizare şi
denitrificare.
67
Având în vedere cele prezentate în subcapitolul Solul, substanţele

nutritive şi legile factorilor de vegetaţie răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care sunt principalele procese care stau la baza formării solurilor?

2. Prezentaţi principalele însuşiri fizice ale solului;
3. Prezentaţi cauzele care provoacă degradarea structurii solului;
4. Care sunt mijloacele pentru refacerea structurii solului?
5. Care sunt principalele însuşiri agrochimice ale solului?
6. Cum se grupează elementele minerale în funcţie de rolul lor în
metabolismul plantelor?
7. Prezentaţi şi explicaţi factorii care determină accesibilitatea
elementelor nutritive pentru plante;
8. Care sunt măsurile pentru reducerea pierderilor de nitraţi din
mediul agricol?
9. Care sunt mijloacele agrotehnice pentru reglarea regimului de
nutriţie al plantelor?
10. Definiţi şi explicaţi legile factorilor de vegetaţie.
1. Berbecel, O. şi Neacşa O, 1966 - Climatologie şi agrometeorologie.

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. Cerkasov, A., 1954 - Amelioraţii şi alimentări cu apă în
agricultură. Editura Agro-Silvică, București.
3. Chirilei, N. şi colab., 1970 - Fiziologia plantelor şi microbiologie.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Chiriţă, C.D., Păunescu, C., Teaci, D., 1967 - Solurile României.
Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
5. Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1981 - Agrochimia modernă.
Editura Academiei RSR, 1981.
68
CAPITOLUL III
LUCRĂRILE SOLULUI
3.1 OBIECTIVELE CAPITOLULUI
• Descrierea şi explicarea importanţei lucrărilor solului pentru

creşterea producţiei şi a fertilităţii solului;
• Identificarea şi explicarea cerinţelor agrotehnice pentru lucrările
solului;
• Definirea şi explicarea condiţiilor care determină calitatea arăturii;
• Prezentarea şi explicarea condiţiilor care determină calitatea
pregătirii patului germinativ;
• Determinarea şi înregistrarea indicilor calitativi de lucru ai
agregatelor pentru diferite lucrări ale solului;
• Descrierea şi explicarea influenţei lucrărilor solului asupra
însuşirilor hidrofizice, chimice şi biologice ale solului;
• Identificarea şi descrierea sistemelor de lucrări ale solului, pentru
diferite culturi şi condiţii pedoclimatice;
• Prezentarea şi explicarea rolului sistemelor de lucrări asupra
fertilităţii solului;
• Identificarea şi explicarea sistemelor de lucrări conservative ale
solului.
69
3.2 ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA LUCRĂRILOR
SOLULUI
Lucrările solului determină îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi

biologice ale acestuia determinând sporirea fertilităţii şi crearea de condiţii
optime de creştere şi dezvoltare a plantelor cultivate. De asemenea, tot prin
lucrările solului se combat buruienile, patogenii şi dăunătorii, se elimină
excesul de umiditate sau se conservă apa din sol, se încorporează
îngrăşămintele şi amendamentele etc.
Tehnologiile de lucrare a solului s-au îmbunătăţit permanent odată cu
perfecţionarea sistemei de maşini şi odată cu ele s-a îmbunătăţit calitatea
lucrărilor executate şi s-au redus consumurile de energie şi materiale.
Primele maşini agricole mai performante au fost construite de
Mathieu de Dombasle la mijlocul secolului al XIX-lea (grapa de fier,
cultivatorul). La începutul secolului al XIX-lea, în Franţa, au început să se
construiască batoze pentru treierat cereale, antrenate la început de forţa
animală (fig. 3.1a), iar apariţia maşinii cu aburi a înlocuit rapid acest mod de
antrenare (fig 3.1b).
Motorul cu explozie a început să fie utilizat la tot mai multe lucrări
din agricultură iar din 1864 s-au construit combinele pentru secerat şi treierat
în acelaşi timp.
În toate sistemele de cultură prin lucrările solului s-a realizat afânarea
şi realizarea unui pat germinativ pentru semănat şi un strat de sol arabil cu
însuşiri favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Astăzi sistema de maşini cuprinde tractoare şi maşini agricole
multifuncţionale, cu multiple echipamente de lucru realizate în structură
modulară, care asigură efectuarea lucrărilor corespunzător cerinţelor
agrotehnice moderne diferenţiate pentru diferite culturi, zone şi condiţii
pedoclimatice (fig. 3.2).
În ultima perioadă sistemele de lucrare a solului şi sistema de maşini
au fost modernizate în strânsă dependenţă cu cerinţele noilor tehnologii de
chimizare şi irigare favorabile creşterii producţiei dar şi cu cerinţele pentru
reducerea degradării terenurilor şi pentru creşterea fertilităţii solului.
Odată cu modernizarea sistemei de maşini şi cu perfecţionarea
tehnologiilor de cultură s-a îmbunătăţit considerabil calitatea lucrărilor
agricole.
70
Fig. 3.1a Batoză acţionată de forţa animală
Fig. 3.1b Tractor acţionat cu motor cu aburi
71
Fig. 3.2 Combină şi agregat modern pentru semănat
72
Pentru a realiza o lucrare a solului de bună calitate trebuie
cunoscute următoarele:
1. Cerinţele agrotehnice de calitate pentru fiecare lucrare a solului,
diferenţiat, în funcţie de condiţiile de climă, sol, relief, de lucrările anterioare
şi de cerinţele culturilor din asolament.
2. Indicii calitativi de lucru pentru diferite lucrări şi limitele de valori
ale acestora.
3. Operaţiile tehnice de întreţinere şi reglajele maşinilor pentru
executarea lucrărilor.
4. Pregătirea terenului, a parcelelor şi efectuarea probelor la utilaje în
condiţii de lucru.
În stratul de sol afânat rădăcinile se dezvoltă mai bine şi valorifică
resursele nutriţionale dintr-un volum mai mare de sol.
Prin lucrările solului se realizează un raport echilibrat între faza solidă
a solului şi porozitate, care trebuie să fie de aproximativ 1/1. Prin arătură
porozitatea stratului afânat poate creşte cu 20-30%. Prin afânare densitatea
aparentă a solului scade şi plantele găsesc condiţii favorabile pentru
dezvoltarea rădăcinilor dacă valoarea acesteia este cuprinsă între
1,07-1,45 g/cm3 (Pintilie, 1985).
Lucrările solului efectuate corect determină formarea unei cantităţi
mai mari de rădăcini şi formarea unei structuri mai bune, în timp ce lucrările
energice şi repetate pe terenurile prea umede sau prea uscate determină
degradarea structurii. Lucrările solului pot contribui la acumularea şi
reţinerea unor cantităţi mai mari de apă în sol în regiunile secetoase şi la
eliminarea excesului de umiditate din stratul arabil, în zonele mai umede.
Într-un sol afânat şi structurat procesele chimice şi biologice se
intensifică, nitrificarea este mai intensă iar fosforul şi potasiul trec din forme
greu solubile în forme solubile, accesibile plantelor.
Solul afânat conţine mai mult oxigen care este folosit de
microorganismele aerobe care descompun materia organică din sol până la
CO2, H2O, NH3, SH2, P, Mg, Ca etc.
Procesul de nitrificare este mai intens în solurile oxigenate, unde
acidul azotic rezultat din oxigenarea amoniacului solubilizează fosforul şi
calciul din fosfaţii de calciu insolubili după următoarele reacţii chimice:
a. (PO4)2Ca3 + 2 NO3H = (PO4)2Ca2H2 + (NO3)2Ca
b. (PO4)2Ca3 + 4NO3H = (PO4)2CaH4 + 2(NO3)2Ca
73
Bacteriile care fixează azotul din atmosferă şi cele simbiotice se
multiplică unde solul este bine aerat.
În solul aerat şi oxigenat seminţele germinează mai bine iar rădăcinile
se ramifică şi pătrund mai profund şi absorb cantităţii mai mari de elemente
nutritive (Ionescu Şişeşti, 1958).
Prin arătură seminţele de buruieni, larvele şi insectele dăunătoare pot
fi încorporate, odată cu resturile vegetale, la adâncimi mai mari unde o mare
parte din ele sunt distruse.
3.3 SCOPUL ŞI CERINŢELE LUCRĂRILOR

SOLULUI
1. Realizarea unui strat arabil cu însuşiri hidrofizice favorabile

creşterii şi dezvoltării plantelor.
2. Intensificarea proceselor biochimice din sol şi îmbunătăţirea
condiţiilor de nutriţie a culturilor.
3. Încorporarea în sol a resturilor vegetale, îngrăşămintelor şi
amendamentelor.
4. Combaterea buruienilor, patogenilor şi a dăunătorilor.
5. Prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a solului prin
eroziune, compactare, destructurare şi crustificare.
6. Realizarea unor condiţii optime pentru lucrările de semănat şi
plantat.
3.4 PROCESE TEHNOLOGICE CARE SE PRODUC

ÎN SOL ÎN TIMPUL EXECUTĂRII LUCRĂRILOR
Prin lucrările de arat, desfundat, grăpat, tăvălugit ș.a. stratul de sol

este supus diferitelor procese tehnologice care îi modofică foarte mult
calitatea şi proprietăţile.
Principalele procese tehnologice care se produc în timpul efectuării
lucrărilor sunt întoarcerea, mărunţirea, amestecarea, tasarea, nivelarea şi
modelarea.
74
Întoarcerea sau răsturnarea stratului arabil se realizează cu plugul
şi grapa cu discuri. Prin inversarea stratului de sol sunt încorporate în sol
miriştea, îngrăşămintele, amendamentele etc. şi este adus la suprafaţă stratul
de sol din adâncime mai structurat şi cu nutrienţii levigaţi din anul anterior.
Mărunţirea solului se realizează, la început, odată cu răsturnarea
brazdei iar apoi, este perfectată, prin lucrările cu grapele cu colţi, cele cu
discuri, cultivatorul, combinatorul ș.a.
Într-un sol bine mărunţit indicii de lucru la semănat, în principal
adâncimea de încorporare, uniformitatea de distribuţie a seminţelor şi
umiditatea din sol, au o calitate mai bună.
Mărunţirea excesivă determină degradarea structurii şi formarea
crustei la suprafaţa solului, care favorizează pierderea apei şi împiedică
răsărirea plantelor.
Afânarea stratului arabil se face prin lucrările cu plugul cu
cormană, cizelul, plugul paraplow, cu diferite grape şi combinatoare iar
afânarea adâncă a stratului subarabil cu mașini de afânat solul şi cu
scarificatoare.
Afânarea stratului arabil determină creşterea porozităţii solului,
intensificarea proceselor biologice şi enzimologice din sol, mobilizarea şi
accesibilitatea elementelor pentru nutriţia plantelor. La afânarea adâncă se
înlătură tasarea şi se reglează regimul aerohidric al solului pe adâncimea
lucrată.
Amestecarea stratului de sol se face cu plugul, cultivatorul,
combinatorul, freza şi alte utilaje agricole. Prin amestecare se realizează un
strat de sol omogen, cu însuşiri fizice, chimice şi biologice asemănătoare.
Prin amestecare se distribuie uniform în sol îngrăşămintele, resturile vegetale
şi alte materiale organice, amendamentele şi erbicidele.
Tasarea sau îndesarea stratului superficial de sol se realizează prin
lucrarea cu tăvălugul, care măreşte porozitatea capilară şi determină
ascensiunea apei către suprafaţa solului, în patul germinativ, unde se
realizează un contact mai bun al solului cu seminţele când tasarea s-a făcut
după semănat.
Tasarea se foloseşte mai mult în zonele secetoase şi mai puţin în
zonele umede.
Lucrarea cu tăvălugul la culturile de cereale de toamnă dezrădăcinate
asigură un contact mai bun al rădăcinilor şi nodului de înfrăţire cu solul.
75
Nivelarea micşorează suprafaţa de contact a solului cu atmosfera şi
reduce pierderile de apă din sol prin evaporare.
Nivelarea determină creşterea calităţii tuturor lucrărilor şi uşurează
efectuarea lucrărilor de semănat, întreţinere, efectuarea uniformă a
tratamentelor şi recoltatul etc.
Nivelarea se realizează cu ajutorul nivelatoarelor, a grapelor cu bare
netezitoare şi chiar cu tăvălugul, care determină şi o tasare a suprafeţei
solului; în cazul tavălugului neted, capilaritatea trebuie întreruptă printr-o
afânare superficială cu o grapă uşoară.
Prin lucrări speciale ale solului, în funcţie de cerinţele plantelor şi
condiţiile pedoclimatice se pot realiza şi alte procese tehnologice cum sunt
formarea de brazde pentru irigat sau pentru eliminarea excesului de apă,
formarea de coame, modelarea terenului în legumicultură etc.
3.5 CLASIFICAREA LUCRĂRILOR SOLULUI
Lucrările solului se clasifică după următoarele criterii:

După uneltele cu care se execută: lucrări cu plugul, cu cultivatorul,
cu combinatorul, freza, grapa, tăvălugul etc.
După adâncimea la care se execută: lucrări superficiale, adânci,
foarte adânci şi de desfundare.
După epoca de executare: lucrări de vară, toamnă, iarnă şi
primăvară.
În funcţie de plantele pentru care se execută: lucrări pentru grâul
de toamnă, porumb, cartof, floarea soarelui etc.
3.6 ARATUL
Arătura este cea mai importantă şi mai costisitoare lucrare, numită şi

lucrarea de bază a solului.
Prin arătură se înţelege lucrarea de tăiere, desprindere, comprimare,
întoarcere, deplasare laterală, mărunţire, amestecare şi afânare a unui strat de
sol de la suprafaţă, cu secţiune determinată, numit brazdă (Onisie şi Jităreanu,
1999).
76
Prin arătura cu plugul cu cormană, brăzdarul taie fâşii de sol (brazde),
le dislocă iar cormana le deplasează lateral şi le răstoarnă determinând
mărunţirea, amestecarea şi afânarea solului.
La plugurile prevăzute cu scormonitor se afânează un strat de sol de
sub brazdă, pe adâncimea de 10-15 cm, fără ca acesta să fie adus la suprafaţă.
Arătura se face cu scopul de a afâna solul, pentru încorporarea
stratului de sol pulverizat şi aducerea la suprafaţă a solului structurat,
încorporarea resturilor vegetale, a buruienilor, îngrăşămintelor şi
amendamentelor, pentru aerarea şi încălzirea solului, înmagazinarea apei din
precipitaţii etc.
3.6.1 SCOPUL ŞI IMPORTANŢA ARĂTURII
În condiţiile din ţara noastră în mod obişnuit, pe acelaşi teren arătura

se execută odată pe an şi numai în anumite cazuri de două ori.
Ca urmare a influenţelor pozitive ale arăturii asupra proprietăţilor
fizice, chimice şi biologice în solurile arate creşte conţinutul de substanţe
chimice accesibile plantelor, se reduce conţinutul de substanţe incomplet
oxidate, sporeşte numărul de microorganisme folositoare etc.
Prin mărunţirea, întoarcerea şi amestecarea stratului de sol se
intensifică procesele fizice, chimice şi biologice din sol.
a. Arătura afânează solul şi determină o pătrundere mai uşoară a
aerului şi apei în profunzime, contribuind la schimbul de gaze, încălzirea şi
creşterea cantităţii de apă din sol; aceasta favorizează activitatea
microorganismelor care intensifică procesele de nitrificare şi de solubilizare a
elementelor nutritive.
b. În solul afânat, prin arătură, rădăcinile plantelor cresc mai profund
şi valorifică resursele nutriţionale dintr-un volum mai mare de sol.
c. Arătura contribuie la combaterea buruienilor, patogenilor şi a
dăunătorilor prin încorporarea în profunzime a seminţelor de buruieni şi a
resturilor vegetale.
d. Prin răsturnarea brazdei se încorporează resturile vegetale, care
împiedică buna pregătire a patului germinativ, aplicarea uniformă a
îngrăşămintelor şi amendamentelor.
e. Arătura contribuie la reducerea proceselor de degradare a solului
prin eroziune şi compactare.
77
f. Prin diferenţierea adâncimii arăturii, a epocii de executare şi a
modului de răsturnare a brazdei în funcţie de tipul de sol, relief, cerinţele
culturilor, condiţiile de umiditate şi starea culturală a terenului se asigură
crearea unor condiții bune pentru dezvoltarea diferitelor culturi, în condiţii
pedoclimatice diferite şi îmbunătăţirea fertilităţii solurilor.
3.6.2 CERINŢELE AGROTEHNICE DE CALITATE

ALE ARĂTURII
Arătura este de bună calitate dacă asigură următoarele cerinţe:

1. Afânarea solului pe o adâncime uniformă;
2. Aducerea la suprafaţă a stratului inferior cu structură şi a sărurilor
levigate şi încorporarea stratului pulverizat de la suprafaţă;
3. Mărunţirea bună a brazdei;
4. Încorporarea sub brazdă a miriştii, a resturilor vegetale,
îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
5. Înmagazinarea şi reţinerea apei în sol precum şi evitarea
scurgerilor;
Pentru ca arătura să fie de calitate trebuie respectate următoarele
condiţii:
- efectuarea acesteia la un conţinut optim de umiditate; trebuie avut în
vedere că solurile argiloase au un interval scurt de timp în care se lucrează în
condiţii bune;
- starea culturală a solului trebuie să fie bună; solurile tasate,
îmburuienate, influenţează negativ calitatea lucrării.
Adâncimea şi lăţimea brazdei: la lăţime mare rezultă bulgări iar la o
lăţime prea mică întoarcerea se face necorespunzător. Raportul între lăţime şi
adâncime este de 2:1 la arătura superficială, 1,4:1 la arătura normală, 1:1 la
arătura adâncă şi 0,8:1 la cele foarte adânci.
La o viteză de lucru prea mică, 6-7 km/h, brazda nu se întoarce;
Aprecierea calităţii lucrării se face la începutul acesteia, când se
stabilesc indicii de calitate, pe parcursul executării lucrării, pentru a îndepărta
unele neajunsuri şi la sfârşit, când se face recepţia.
Pentru ca lucrările să fie de calitate maşinile trebuie bine reglate şi
piesele active bine ascuţite.
Pentru aprecierea calităţii arăturii se folosesc următorii indici de
calitate:
78
1. Epoca de executare se apreciază comparativ cu epoca reală de
executare a arăturii după cerinţele agrotehnice. În funcţie de momentul când
se recoltează cultura premergătoare şi se eliberează terenul arăturile de vară şi
de toamnă se execută imediat după recoltare iar cele de primăvară, deși
nerecomandate, imediat ce se poate intra în câmp.
2. Umiditatea solului în momentul lucrării determină calitatea sub
aspectul răsturnării brazdei şi a gradului de mărunţire a solului. Arătura se
execută la o umiditate optimă de 50-60% din capacitatea capilară pentru apă
a solului, aceasta variind în funcţie de textura solului, între 3-5%, apă din
greutatea solului la solurile nisipoase (cu 5% argilă) şi 16-22% pe solurile
argiloase (peste 45-50% argilă).
3. Adâncimea de executare a arăturii se determină cu brazdometrul.
Brazdometrul este format din 2 tije din lemn sau metal ce formează
între ele un unghi de 90o iar tija verticală glisează prin tija orizontală. Se
aşează tija orizontală pe teren nearat şi se lasă să alunece pe fundul brazdei
tija verticală. Cu brazdometrul se determină adâncimea arăturii în timpul
lucrului. Adâncimea se poate determina şi după efectuarea lucrării. Se merge
pe diagonala parcelei şi din loc în loc se nivelează coamele a 2-3 brazde, se
introduce în arătură un baston metalic până se simte fundul brazdei şi se
măsoară adâncimea până la care a pătruns bastonul. Se fac mai multe
măsurători după care se calculează media care nu trebuie să depăşească
±3 cm.
Deoarece prin arătură solul îşi măreşte volumul cu 20–30% este
necesar să scădem din grosimea stratului afânat un anumit procent. Dacă
determinarea se face după 7-10 zile de la efectuarea arăturii, din grosimea
stratului de sol arat se scad 20-25%. Dacă se face la după 10 zile se scad
10-15%.
La stabilirea sistemelor de lucrare a solului pe durata întregului
asolament, prin diferenţierea adâncimii în funcţie de cerinţele culturilor din
rotaţie (leguminoase pentru boabe, floarea soarelui 25 cm, cereale păioase
18-20 cm, porumb 25-30 cm, sfeclă pentru zahăr şi cartof 28-30 cm) se evită
formarea hardpanului şi se reduce consumul de combustibil cu aproximativ
un litru/ha pentru fiecare centimetru adâncime de teren arat.
4. Gradul de afânare se exprimă prin coeficientul de afânare, care
este raportul dintre grosimea stratului de sol afânat şi adâncimea reală de
executare a arăturii. Acest coeficient este mai mare de 1. Dacă trebuie să se
semene imediat este necesară o lucrare cu tăvălugul.
79
5. Gradul de mărunţire sau de bolovănire se determină cu o ramă
metrică prevăzută cu ochiuri de 5 cm. Se consideră bolovani toţi bulgării care
depăşesc Ø de 5 cm. Se aşează rama din loc în loc şi se numără toţi bulgării
care trec prin reţea. Gradul de mărunţire se poate exprima prin numărul de
bulgări la m2 sau procentul din masa solului care are diametrul bulgărilor mai
mic de 5 cm.
6. Gradul de nivelare (vălurire), special pentru arătura de vară şi
primăvară. Se foloseşte profilometrul care este confecţionat dintr-o tijă în
care glisează 11 rigle gradate. Se sprijină profilometrul pe coamele a două
brazde alăturate iar riglele alunecă în denivelări. Se notează adâncimea de
pătrundere a fiecărei rigle. Cu aceste date se întocmeşte un grafic cu
adâncimea de pătrundere pe lungimea profilului.
7. Gradul de încorporare în sol a ţelinei, miriştei, resturilor
vegetale şi a îngrăşămintelor organice. Cu rigla se măsoară distanţa de la
suprafaţa arăturii şi până la locul de încorporare a resturilor vegetale. Se
poate cântări masa vegetală totală înainte de arat şi masa vegetală măsurată în
acelaşi loc, după arat.
8. Existenţa greşurilor. Se consideră greşuri toate porţiunile de teren
rămase nearate. Pot să apară greşuri între brazde când plugul lucrează pe o
lăţime mult mai mare decât este construit sau pot apărea porţiuni nearate la
capete. La terminarea de arat a parcelei mecanizatorul trebuie să lucreze (are)
capetele, unde s-au executat întoarcerile.
Valorile admisibile ale indicilor de lucru calitativi pentru agregate de
arat cu lăţimea de lucru până la 135 cm, pe sol mijlociu (prin sol uşor se
înţelege solul la care rezistenţa la arat are valori de 0,35 daN/cm2, mijlociu
este cel care are rezistenţa la arat de 0,35 - 0,45 daN/cm2, greu solul la care
valorile rezistenţei la arat sunt de 0,45 - 0,60 daN/cm2 iar foarte greu cel care
are valorile acestui parametru ≥ 0,60 daN/cm2 şi la care indicii de lucru
calitativi se înrăutăţesc cu 20%), sunt:
- ≤ ± 0,10 cm pentru abaterea standard faţă de adâncimea medie a
arăturii;
- ≥75% pentru gradul de mărunţire;
- ≥95% pentru gradul de acoperire a masei vegetale;
- aproximativ 25% pentru gradul de afânare a solului.
80
Aprecierea calităţii lucrărilor se face cu următoarele calificative:
a. lucrare bună când cerinţele agrotehnice sunt complet respectate şi
lucrarea este executată în prima jumătate a epocii optime;
b. lucrare satisfăcătoare când s-a efectuat în epoca optimă cu
respectarea în general a cerinţelor agrotehnice;
c. lucrare nesatisfăcătoare când nu s-au respectat regulile
agrotehnice şi lucrarea s-a executat cu întârziere faţă de epocile stabilite. O
astfel de lucrare nu se recepţionează şi pe cât posibil se reface.
3.6.3 METODE DE EXECUTARE A ARĂTURII
Pe terenurile plane, la executarea arăturii, solele se împart în parcele

cu lăţimea de aproximativ 60-100 m, care la capete se marchează cu o linie
de control pentru a indica momentul când plugul trebuie scos sau introdus în
brazdă.
Lăţimea parcelelor sau a fâşiilor trebuie să fie un multiplu cu soţ al
lăţimii de lucru a agregatului şi în acelaşi timp să asigure reducerea la
minimum a deplasărilor în gol la capete.
Lăţimea optimă a parcelei la care se realizează cea mai mică deplasare
a agregatului în gol se poate calcula cu ajutorul formulei:
L= 2( DA  8R 2 ) , în care:
L = lăţimea parcelei; D= lungimea parcelei; A = lăţimea agregatului;

R = raza minimă de întoarcere a agregatului.
Arătura pe parcele se poate executa în mai multe moduri şi anume:

Arătura în lături. Agregatul intră în lucru la marginea din dreapta a
parcelei, răstoarnă brazda spre dreapta, pe teren nelucrat, formând o coamă,
iar la capăt se deplasează în gol şi începe a doua cursă în sens invers pe
cealaltă margine a parcelei, unde aruncă brazda tot spre dreapta, pe teren
nelucrat şi formează a doua coamă. Lucrarea continuă pe cele două părţi ale
parcelei şi se termină la mijloc unde va rămâne un mic şanţ sau o rigolă. La
arătura în lături, pe suprafaţa parcelei se formează trei denivelări: două coame
la marginile parcelei şi o rigolă la mijlocul parcelei.
81
Fig. 3.3 Alternarea arăturii la cormană cu arătura în lături
Arătura la cormană. Agregatul efectuează prima cursă la mijlocul

parcelei, întoarce în formă de buclă la capăt, intră alături de prima brazdă şi
răstoarnă a doua brazdă peste prima, formând la mijloc o coamă sau creastă.
În continuare, se va răsturna brazda a treia peste brazda întâi, a patra lângă a
doua şi aşa mai departe până la marginile laterale ale parcelei, unde rămân
deschise două rigole, deoarece solul rezultat de la ultima brazdă este deplasat
în interiorul parcelei. La arătura la cormană rezultă tot trei denivelări ca şi la
arătura în lături însă în acest caz se formează o coamă la mijlocul parcelei şi
82
două rigole pe marginile acesteia. Pentru a reduce numărul denivelărilor sola
se va împărţi în mai multe parcele egale ca lăţime şi se va alterna arătura la
cormană cu arătura în lături. Pentru a reduce numărul de coame şi şanţuri se
ară concomitent două parcele, prima şi a treia la cormană iar a doua şi a patra
în lături ”(fig.3.3).
Arătura mixtă. Se ară la cormană parcelele cu număr fără soţ şi în
lături parcelele care au un număr cu soţ. După această metodă prima brazdă
rezultată la arătura în lături va acoperi rigola rămasă deschisă la marginea
parcelei, arată la cormană. Dacă terenul se lucrează mai mulţi ani numai prin
una din aceste metode, terenul se denivelează foarte mult şi pentru a se evita
acest lucru, într-un an arătura se face “în lături”, iar în anul următor “la
cormană” (fig.3.3).
Arătura netedă sau într-o singură parte se efectuează cu plugurile
reversibile care răstoarnă brazda numai într-o singură parte, reversarea
trupiţelor făcându-se la capătul parcelei (fig. 3.4).
La arătura continuă sau într-o singură parte rezultă o arătură
uniformă, fără rigole şi coame, agregatul are curse foarte mici de mers în gol
iar la sfârşit rezultă o singură rigolă la marginea tarlalei.
Pe terenurile în pantă, prin această metodă, se ară pe direcţia generală
a curbelor de nivel şi brazdele se răstoarnă în amonte sau în aval, în funcţie
de înclinarea terenului.
3.6.4 CONDIŢIILE CARE DETERMINĂ CALITATEA

ARĂTURII
Realizarea lucrării de arat în condiţii de calitate se face cu un agregat

bine reglat şi cu piesele active bine ascuţite. Principalele reglaje ale
plugurilor sunt: lăţimea de lucru, adâncimea de lucru, paralelismul cadrului
cu suprafaţa solului, poziţia cuţitului disc, a direcţiei de înaintare a trupiţelor,
a grapei stelate etc.
1. Forma cormanei, care determină răsturnarea brazdei şi
concomitent afânează, mărunţeşte şi amestecă solul, determină calitatea
arăturii pe diferite tipuri de sol.
Cormanele pot fi elicoidale, cilindrice şi culturale. Cormanele
elicoidale răstoarnă complet brazda (180o) şi sunt recomandate la executarea
arăturilor pe terenurile argiloase şi înţelenite. Cormanele cilindrice nu
răstoarnă complet brazda dar mărunţesc mai bine solul şi se recomandă a fi
83
folosite pe solurile mai uşoare. Cormanele culturale au forme intermediare şi
realizează atât efectul cormanelor elicoidale cât şi al celor cilindrice şi
execută o arătură de bună calitate pe majoritatea tipurilor de sol.
Fig. 3.4 Arătura într-o singură parte, cu plugul reversibil cu

antetrupiţă
84
Arătura cu plugul cu antetrupiţă este uniformă şi cu un grad bun de
mărunţire atât pe terenri înţelenite cât şi pe cele cultivate cu plante anuale.
Antetrupiţa răstoarnă stratul superior a solului (10-12 cm) iar trupiţa propriu-
zisă întoarce partea inferioară a stratului arat şi acoperă cu ea partea
superioară, răsturnată pe fundul brazdei de antetrupiţă. Prin arătura cu plugul
cu antetrupiţă seminţele şi rizomii buruienilor, larvele dăunătorilor, sporii
ciupercilor parazite din stratul superior se încorporează pe fundul brazdei cu
antetrupiţa, unde pier sub stratul gros de sol care le acoperă.
2. Însuşirile fizice ale solului prin rezistenţa opusă de sol la arat,
determinată de coeziunea, adeziunea, plasticitatea şi densitatea aparentă a
acestuia, determină calitatea arăturii.
Solul nisipos are coeziune mică atât la o umiditate ridicată cât și la
una scăzută şi se lucrează bine atât în stare umedă cât şi în stare uscată (între
20 şi 85% apă din capacitatea capilară).
Solul argilos, la un conţinut redus de umiditate, are coeziune mare, se
mărunţeşte şi se lucrează greu şi rezultă bulgări. Limitele conţinutului de apă
pentru solurile argiloase sunt mai apropiate (între 40 şi 60% apă din
capacitate capilară) iar perioada de lucru este mai scurtă.
Solurile lutoase ocupă, din acest punct de vedere, un loc intermediar.
Arătura executată în afara acestor limite de umiditate optime este de
calitate inferioară, necesită eforturi şi costuri mai mari, lucrări suplimentare şi
determină înrăutăţirea însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului.
3. Conţinutul de umiditate al solului la care se poate ara cu efort
minim şi la care rezultă o lucrare de bună calitate se numeşte maturitate
fizică a solului şi corespunde cu umiditatea optimă de formare a structurii şi a
unei aderenţe reduse.
Dacă solul se lucrează când este prea umed rezultă brazde sub formă
de fâşii (curele), care se mărunţesc foarte greu, cu multă cheltuială de energie
şi timp. Dacă solul este prea uscat rezultă bolovani a căror mărunţire necesită
lucrări repetate cu grapa cu discuri şi tăvălugul.
4. Adâncimea arăturii trebuie adaptată condiţiilor pedoclimatice şi
cerinţelor plantelor din asolament, care determină alternarea adâncimii, de la
un an la altul, pe aceeaşi parcelă. Dacă arătura se execută mai mulţi ani, pe
aceeaşi parcelă, la aceeaşi adâncime, se formează hardpanul sau talpa
plugului cu un strat de sol tasat, impermeabil pentru apă şi aer, care
împiedică pătrunderea rădăcinilor în straturile mai profunde.
85
5. Raportul dintre adâncimea şi lăţimea brazdei şi viteza
agregatului la arat determină gradul de răsturnare şi de mărunţire a brazdei.
Când brazda este prea îngustă solul se întoarce necorespunzător iar dacă este
prea lată se mărunţeşte greu. La arătura normală raportul adâncimii faţă de
lăţime este de 1:1,5, la arăturile superficiale de 1:2, la arăturile adânci de 1:1
iar la cele foarte adânci 1:0,8. La solurile argiloase, care se mărunţesc mai
greu, raportul este mai mare şi brazda mai îngustă iar la cele nisipoase, care
se mărunţesc mai uşor, raportul poate fi mai mic şi brazda mai lată.
6. Viteza de lucru a agregatului la arat, condiţionează de asemenea
calitatea arăturii. După Dimancea (1966) viteza agregatului la arat pe solurile
mijlocii şi grele poate fi până la 7 km/oră, cu o medie cuprinsă între
5,5-6 km/oră, iar pe solurile uşoare viteza variază între 5-5,5 km/oră. Dacă
viteza depăşeşte 7 km/oră se înrăutăţeşte calitatea încorporării resturilor
vegetale şi se înregistrează variaţii mari în ceea ce priveşte adâncimea de
lucru.
La o viteză la arat de până la 7 km/oră are loc o mărunţire şi o
încorporare bună a resturilor organice. Creşterea vitezei de lucru pe solurile
uşoare determină mărunţirea şi pulverizarea şi pentru a nu degrada starea
fizică a solului, în locul unei productivităţi mai mari a agregatului trebuie
preferată calitatea arăturii.
7. Starea culturală a terenului. Terenurile puternic îmburuienate,
miriştile, porumbiştile, terenurile pe care s-a cultivat floarea soarelui etc. se
vor lucra cu grapa cu discuri pentru a fragmenta resturile organice şi a
favoriza încorporarea lor în sol prin arătură.
8. Prezenţa grapei şi a antetrupiţei în agregatul de arat constituie
o altă condiţie care determină calitatea arăturii. Grapa are rolul de a mărunţi
bulgării rezultaţi prin arătură şi de a nivela terenul lucrat. La aceeaţi viteză a
agregatului plugul cu antetrupiţă mărunţeşte mai bine solul decât cel fără
antetrupiţă.
9. Relieful şi panta terenului influenţează răsturnarea şi mărunţirea
brazdei. Cele mai bune condiţii pentru obţinerea unor arături de calitate le
oferă terenurile plane.
10. Clima. În zonele umede, unde solurile au aproape în permanenţă
un conţinut ridicat de umiditate, arătura se execută mai greu şi este de calitate
mai slabă. În zonele de stepă, secetoase, arătura rezultată este cu mulţi
bulgări şi de o calitate slabă.
86
3.6.5 CLASIFICAREA ARĂTURILOR
Criteriile după care se clasifică arăturile sunt următoarele:

a. construcţia plugului - cu cormană şi subsolier, cu antetrupiţă, cu
discuri, fără cormană;
b. adâncimea de executare - superficiale, adânci, foarte adânci şi de
desfundare;
c. epoca de executare - arătura de vară, toamnă, iarnă şi primăvară;
d. sensul de răsturnare a brazdelor - arătura normală, cu
întoarcerea brazdei spre dreapta, cu întoarcerea brazdei succesiv spre dreapta
şi spre stânga şi arătura cu întoarcerea brazdei concomitent spre dreapta şi
spre stânga.
3.6.5.1 CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ CONSTRUCŢIA

PLUGULUI
După construcţia plugului arăturile se clasifică în arături cu plugul

obişnuit cu cormană şi subsolier, cu plugul cu antetrupiţă, cu plugul cu
discuri şi cu plugul fără cormană.
Arăturile cu plugul cu cormană, la care întoarcerea brazdei se face
spre dreapta. În timpul executării lucrării cuţitul disc taie brazda în plan
vertical şi delimitează zona arată de cea nearată.
Brăzdarul taie brazda în plan orizontal, la nivelul adâncimii de lucru,
care odată cu înaintarea plugului este preluată pe suprafaţa curbată a
cormanei care întoarce, mărunţeşte, amestecă şi afânează solul.
Arătura cu plugul cu cormană şi subsolier. Subsolierul sau
scormonitorul este o piesă în formă de daltă sau săgeată dublă, fixată pe un
suport, aşezată câte una în urma fiecărei trupiţe. Subsolierul are rolul de a
afâna fundul brazdei pe o adâncime de 10-15 cm, fără a scoate solul la
suprafaţă şi a distruge hardpanul.
Această arătură se execută pe solurile grele, acide, sărăturate şi cele
cu orizontul A subţire pentru a nu aduce la suprafaţă solul nefertil sau sărurile
nocive.
Arătura cu plugul cu antetrupiţă are rolul de a răsturna stratul
superficial cu structură distrusă sau cu resturi vegetale, rizomi de buruieni,
87
dăunători şi patogeni pe fundul brazdei unde este acoperit de stratul de sol
răsturnat de trupiţa principală care lucrează la adâncimea de 25-30 cm.
Antetrupiţa are aceeaşi formă ca trupiţa dar cu dimensiuni mai reduse,
se fixează în faţa trupiţei şi lucrează la 1/2 din adâncimea şi 2/3 din lăţimea
de lucru a trupiţei.
Arătura cu plugul cu discuri se execută pe solurile cu pietre şi
rădăcini şi sunt mai economice decât plugurile cu cormană.
Arătura cu plugul fără cormană afânează solul fără a-l întoarce şi
se execută pe terenurile în pantă pentru înmagazinarea apei, pentru pregătirea
patului germinativ în condiţii de secetă, pentru a nu rezulta bolovani, pe
terenurile sărăturate, pentru a nu aduce sărurile la suprafaţă şi pe solurile
nisipoase pentru a menţine miriştea la suprafaţă şi a reduce eroziunea eoliană.
3.6.5.2 CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ ADÂNCIMEA

DE EXECUTARE
După adâncimea de executare arăturile se clasifică în arături

superficiale, normale, adânci, foarte adânci şi de desfundare.
Arătura superficială, se execută la adâncimea de 15-20 cm pentru
pregătirea terenului la culturile succesive, pentru cereale de toamnă
amplasate după premergătoare târzii când condiţiile nu permit executarea
unor arături normale, în zonele umede dacă arătura de toamnă s-a tasat până
în primăvară, pentru combaterea pirului, la înfiinţarea pajiştilor artificiale etc.
Arătura normală, se execută la adâncimea de 18-20 cm pentru
culturi care nu necesită arături mai adânci cum sunt cerealele păioase,
leguminoasele pentru boabe etc.
Arătura adâncă se execută vara sau toamna, la adâncimea de
21-30 cm, pentru culturile care necesită afânarea mai profundă a solului cum
sunt cartoful, sfecla, porumbul, lucerna etc. Pe suprafeţele afânate cu o stare
culturală bună, cu puţine resturi vegetale arătura se face la 21-25 cm iar pe
terenurile argiloase îmburuienate şi cu multe resturi vegetale arătura se
execută la adâncimea de 26-30 cm. Arătura adâncă favorizează acumularea
unor cantităţi mari de apă în sol, distrugerea unor buruieni perene (pir,
pălămidă) şi se încorporează în sol îngrăşămintele organice şi
amendamentele.
Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 31-40 cm, pe
solurile argiloase, compacte sau pe cele cu exces de umiditate, care necesită
88
afânare profundă pentru a li se îmbunătăţi însuşirile fizice. Pe aceste soluri şi
pe cele nisipoase, pentru a încorpora la diferite adâncimi îngrăşămintele
organice, arătura foarte adâncă se execută odată la 3-5 ani.
La arătura foarte adâncă, creşterea adâncimii de lucru se face treptat
cu câţiva cm pe an. Arătura foarte adâncă determină oxidarea marcasitei şi
rezultă compuşi toxici, ca acidul sulfuric şi sulfatul de fier, care nu trebuie să
ajungă la suprafaţă, în zona patului germinativ.
Reacţia care se produce în sol este următoarea:
2FeS2 + 7O2 + 2H2O = 2 FeSO4 + 2H2SO4
Arătura de desfundare se execută cu pluguri speciale, la adâncimea

de 40-80 cm, în scopul înfiinţării pepinierelor, plantaţiilor de vii şi pomi,
hameişti etc. Arătura de desfundare se execută vara după efectuarea studiilor
pedologice şi agrochimice necesare pentru înfiinţarea acestor plantaţii.
La înfiinţarea plantaţiilor, odată cu arătura de desfundare, se aplică şi
cantităţile de îngrăşăminte organice, chimice şi amendamente necesare.
Prin arătura de desfundare se măreşte permeabilitatea solului pentru
apă şi aer, se intensifică activitatea biologică şi oxidarea compuşilor
incomplet oxidaţi şi se încorporează buruienile şi dăunătorii etc.
3.6.5.3 CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ EPOCA DE

EXECUTARE
După epoca de executare arăturile sunt de vară, toamnă, iarnă şi de

primăvară.
Arătura de vară se execută pentru culturi de toamnă şi pentru cele de
primăvară care urmează după premergătoare timpurii (mazăre, cartofi
timpurii, cereale de toamnă, rapiţă etc.). Arătura de vară determină
înmagazinarea şi păstrarea apei provenită din precipitaţii, creşterea
conţinutului de nitraţi şi a accesibilităţii fosforului şi a potasiului din sol,
contribuie la combaterea buruienilor, dăunătorilor şi a patogenilor etc.
Pentru realizarea unei lucrări de calitate arătura de vară trebuie
executată imediat după recoltarea plantei premergătoare şi în agregat cu
grapa stelată care mărunţeşte, nivelează şi aşează solul.
Adâncimea de executare a arăturii de vară depinde în primul rând de
cerinţele culturilor care urmează, de umiditatea solului, starea culturală a
89
terenului şi este de 18-20 cm pentru culturile de toamnă şi de 21-30 cm
pentru cele de primăvară. Pentru culturile succesive se execută arături
superficiale, pentru culturile de toamnă arături normale, iar pentru culturile
de primăvară arături normale sau adânci în funcţie de cerinţele acestora.
Arătura de toamnă se execută imediat după recoltarea culturilor
târzii de porumb, floarea soarelui, cartof, sfeclă etc. pentru culturi de toamnă
sau de primăvară.
Pentru cerealele de toamnă arătura se execută imediat după recoltarea
culturilor premergătoare, executându-se arături normale sau superficiale în
funcţie de umiditatea şi starea culturală a terenului, în agregat cu grapa
stelată.
Pentru culturile de primăvară, adâncimea arăturii oscilează între
20-30 cm, în funcţie de cerinţele culturii, de starea culturală a solului, gradul
de îmburuienare etc.
Arătura de toamnă, comparativ cu arătura de primăvară, contribuie în
măsură mai mare la acumularea apei din precipitaţii iar buruienile, agenții
patogeni şi dăunătorii sunt încorporați în profunzime şi sunt distruși iar
seminţele de buruieni şi rizomii scoşi la suprafaţă sunt distruşi de gerurile din
timpul iernii.
În solurile arate toamna se acumulează cantităţi de 2-3 ori mai mari de
nitraţi decât în cele arate primăvara iar lucrările solului şi semănatul în
primăvară se execută mai uşor şi în bune condiţii.
Arătura de iarnă se execută în situaţii extreme, când condiţiile de
secetă sau cele de umiditate excesivă nu au permis efectuarea acestei lucrări.
Arătura de iarnă se execută în ferestrele iernii, când solul nu este
acoperit de zăpadă şi nu este îngheţat sau este îngheţat numai la suprafaţă.
Această arătură, din punct de vedere al calităţii, este inferioară arăturii de
toamnă, dar superioară celei de primăvară.
Arătura de primăvară este contraindicată pentru condiţiile din
România, dar când totuşi arătura nu s-a efectuat în toamnă sau în ferestrele
iernii, se va executa în primăvară, cât mai timpuriu, în agregat cu grapa
stelată şi la adâncimea de 16-18 cm, pentru a reduce pierderile de apă din sol.
Alegerea epocii potrivite pentru efectuarea lucrărilor de arat sau
discuit se face în funcţie de umiditatea solului, care, dacă este prea mare,
produce compactarea, iar dacă solul este prea uscat agregatele se pulverizează
şi structura se degradează. „Pe ogor să intri dacă te primeşte, dar să nu laşi să
te aştepte” (Vineş, 1985).
90
Berca (2011) arată că „acum există pluguri foarte moderne şi cu toate
acestea, în ţări precum Argentina, Brazilia, Australia, Canada, ele au ajuns
obiecte de muzeu. Trecerea de la sistemul convenţional la sistemul de
conservare se face relativ uşor, eficient din punct de vedere economic şi
ecologic dacă se respectă o regulă de bază: orice lucrare se face atunci când
solul este pregătit să o accepte. Ea nu se face când avem noi timp, ci când
solul are de pe urma ei un beneficiu pozitiv în planul dezvoltării lui naturale”.
3.6.5.4 CLASIFICAREA ARĂTURILOR DUPĂ SENSUL DE

RĂSTURNARE AL BRAZDELOR
În funcţie de sensul de răsturnare al brazdelor şi modul de deplasare a

agregatelor arătura poate fi normală, cu întoarcerea brazdei spre dreapta
(arătura în lături şi la cormană), arătura combinată şi arătura în spinări.
Arătura la cormană şi în lături au fost prezentate la subcapitolul
3.5.3 - Metode de executare a arăturii.
Arătura mixtă sau combinată constă în alternarea arăturii în lături cu
arătura la cormană, pentru ca prima brazdă de la arătura în lături să acopere
rigola de la marginea parcelei arate la cormană şi terenul să rămână mai puţin
denivelat.
Arătura în spinări se practică în zonele cu climat umed, pe soluri
podzolice, pentru eliminarea excesului de apă şi pe terenurile în pantă pentru
reţinerea scurgerilor.
Arătura într-o singură parte se execută cu plugul reversibil şi este
recomandată pe toate tipurile de sol şi în toate zonele dar în special pe
terenurile în pantă erodate, unde arătura se execută pe direcţia generală a
curbelor de nivel.
3.7 LUCRAREA DE DESFUNDARE
Lucrarea de desfundare se execută pentru înfiinţarea pepinierelor, a

plantaţiilor viti-pomicole, pentru ameliorarea solurilor cu exces de umiditate
sau a celor compactate. Desfundarea se execută cu pluguri speciale, cu trupiţa
foarte rezistentă, care întorc brazda de la adâncimea de 50-80 cm.
91
Desfundarea, în comparaţie cu arătura foarte adâncă, se efectuează la
intervale mari, de 5-20 de ani şi se deosebeşte de afânarea adâncă, la care
lucrarea se face fără întoarcerea brazdei.
Arătura de desfundare se face cu plugurile balansiere pentru
desfundat PBD-60, PBD-80, tractate de tractoare pe şenile S-1800 sau alte
tractoare puternice.
3.8 AFÂNAREA ADÂNCĂ
Afânarea adâncă a solurilor include totalitatea lucrărilor care se

execută pentru sporirea sau mărirea spaţiului lacunar al orizonturilor de sol
subiacente stratului arabil (Niţu şi colab., 1988). Afânarea adâncă este o
lucrare care se execută fără întoarcerea, răsturnarea, mărunţirea şi
amestecarea orizonturilor de sol.
Afânarea adâncă a solului a fost denumită de unii autori lucrare de
scarificare, după utilajele folosite (scarificatoarele de tip Nicolina sau
Progresul), însă în ultima perioadă utilajele folosite sau diversificat şi se
folosesc maşinile de afânat solul (MAS-60, MAS -80 sau Paraplow şi Cizelul
cu organe puternice).
Pentru terenurile din zonele cu precipitaţii excesive ameliorarea prin
afânare adâncă include lucrări complexe de desecare, drenaj, pentru reglarea
regimului aerohidric din sol, înlăturarea tasării, prin lucrarea de afânare
adâncă şi amendarea şi fertilizarea ameliorativă, pentru a aduce solul la
condiţii agrochimice normale, faţă de cerinţele culturilor.
3.8.1 CRITERII PENTRU STABILIREA NECESITĂŢII

EXECUTĂRII LUCRĂRII DE AFÂNARE ADÂNCĂ
Stabilirea terenurilor care au nevoie de lucrări de afânare adâncă se

face după condiţiile pedologice, climatice, geomorfologice şi hidrologice ș.a.
Solurile cu exces de apă de natură pluvială, cu un grad de tasare de peste 10%
şi cu o permeabilitate pentru apă şi aer scăzută au prioritate la această lucrare.
Terenurile care au panta peste 15%, cele supuse alunecărilor şi cele cu
apa freatică la suprafaţă nu îndeplinesc condiţiile pentru aplicarea lucrării de
afânare adâncă. Afânarea adâncă este o lucrare costisitoare şi trebuie aplicată
92
împreună cu alte măsuri (asolamente, îngrăşăminte organice, amendamente,
lucrările solului efectuate transversal pe direcţia afânării adânci, lucrări cu
paraplow-ul etc.) pentru menţinerea efectelor ameliorative ale afânării pentru
o perioadă cât mai mare.
3.8.2 CERINŢELE TEHNICE ALE AFÂNĂRII ADÂNCI
La executarea lucrării de afânare adâncă este necesar să se stabilească

elementele tehnice pentru realizarea unei lucrări de calitate.
Principalele elemente tehnice ale afânării adânci sunt adâncimea de
afânare, lăţimea de lucru a unei piese active, distanţa dintre organele active,
direcţia de executare, în raport cu panta şi lucrările de desecare-drenaj, timpul
de revenire necesar etc.
1. Adâncimea de afânare se stabileşte în funcţie de adâncimea
stratului impermeabil şi de grosimea acestuia şi de maşinile şi utilajele
folosite. Lucrările de afânare pot fi de mică adâncime (până la 40 cm), de
adâncime mijlocie (40-80 cm) şi afânare la adâncime mare (peste 80 cm).
Adâncimea de executate a lucrării trebuie să fie uniformă, să asigure
infiltrarea apei şi să îmbunătăţească scurgerea apei către reţeaua de desecare-
drenaj.
2. Lăţimea de lucru a unei piese active depinde de adâncimea de
afânare şi elementele constructive ale utilajului. Între adâncimea (H) şi
lăţimea de lucru (L) a unei piese active există relaţia (Niţu, 1988):
L= 2H
3. Distanţa dintre două organe active este cuprinsă între 1 şi 2 m şi
se stabileşte în funcţie de permeabilitatea solului, pentru a se asigura o
afânare bună a terenului.
Pentru a se asigura o afânare cât mai bună pe adâncimea H distanţa
dintre două organe active trebuie să fie de (0,5-0,7) x L.
4. Direcţia de executare trebuie să fie perpendiculară pe canalul de
desecare iar pe terenurile puternic compactate se poate face pe două direcţii
perpendiculare. Pe terenurile în pantă afânarea se face pe direcţia generală a
curbelor de nivel.
5. Epoca de executare. Afânarea adâncă se face în perioada iulie-
septembrie, după recoltarea culturilor, când umiditatea solului este de 60-
90% din intervalul umidităţii active. La afânarea adâncă a solului umed
93
rezultă tăieturi, fără a-l afâna, iar la solurile uscate rezistenţa este mare, se
dislocă bolovani şi lucrarea rezultată este de calitate slabă.
Efectul ameliorator asupra solului, a lucrării de afânare adâncă,
durează între 4 şi 8 ani în funcţie de tipul şi textura solului, condiţiile de
climă, elementele tehnologice aplicate etc.
6. Gradul de afânare a solului la lucrarea de afânare adâncă trebuie
să fie de peste 20% iar abaterea standard faţă de adâncimea medie de ≤±0,05
cm.
Având în vedere cele prezentate în subcapitolul Lucrările de bază ale

solului vă rugăm să prezentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
1. În ce constă importanţa lucrărilor solului?

2. Care sunt procesele tehnologice ce se produc în sol în timpul
executării lucrărilor?
3. Care sunt criteriile de clasificare ale lucrărilor solului ?
4. Ce proprietăţi fizice ale solului sunt influenţate de lucrările solului?
5. Care este definiţia arăturii ?
6. Explicaţi rolul şi efectele arăturii.
7. Ce modalităţi de executare a arăturilor cunoasteţi?
8. Care sunt cerinţele agrotehnice de calitate ale arăturii?
9. Care sunt condiţiile care determină calitatea arăturii?
10. Care sunt agregatele pentru executarea lucrărilor de bază ale
solului?
11. Cum se clasifică arăturile după adâncimea de executare?
12. Cum se clasifică arăturile în funcţie de epoca de executare?
13. Descrieţi şi explicaţi clasificarea arăturilor după construcţia
plugului
14. Descrieţi şi explicaţi clasificarea arăturilor după sensul de
răsturnare al brazdelor
15. Ce este scarificarea?
16. Care sunt cerinţele tehnice ale afânării adânci?
94
3.9 LUCRAREA SOLULUI CU GRAPA
Grăpatul este o lucrare superficială a solului pentru afânarea,

mărunţirea şi nivelarea acestuia pe adâncimea de 3-12 cm. Lucrarea cu grapa
se execută înainte de semănat sau în vegetaţie pentru mărunţirea, afânarea şi
nivelarea solului, pentru distrugerea buruienilor, spargerea crustei,
întreţinerea culturilor, încorporarea îngrăşămintelor şi a erbicidelor etc.
Pentru efectuarea acestor lucrări se folosesc diferite tipuri de grape: cu
discuri, cu colţi rigizi sau reglabili, rotative simple ori stelate, elicoidale etc.
Lucrarea cu grapa se execută în următoarele situaţii:

1. Concomitent cu executarea arăturii se foloseşte grapa stelată,
care lucrează în agregat cu plugul, pentru a mărunţi bulgării, a nivela şi tasa
uşor solul pe o adâncime de 4-5 cm.
2. În intervalul arat-semănat pentru mărunţirea şi afânarea arăturii,
distrugerea buruienilor, a crustei şi evitarea pierderii apei din sol. În
intervalul arat-semănat se folosesc grapele cu discuri şi grapele cu colţi.
Grăpatul arăturilor de primăvară se face pentru păstrarea apei în sol iar la cele
de toamnă pentru pregătirea solului în vederea semănatului. Un teren grăpat
bine trebuie să aibă suprafaţa netedă, afânată şi mărunţită. Prezenţa
bolovanilor şi a greşurilor arată că lucrarea este de calitate inferioară.
Indicii calitativi de lucru sunt: epoca de executare, gradul de
mărunţire, gradul de nivelare, existenţa greşurilor.
Întârzierea grăpatului determină uscarea terenului, care duce la
realizarea unei suprafețe bolovănoase şi cu structura distrusă (prăfoasă) iar la
lucrarea pe teren umed solul nu se afânează şi se tasează.
Grapele cu discuri mărunţesc bulgării până la dimensiuni de 5 cm,
afânează cu minim 20% solul, nivelează, amestecă solul şi distrug buruienile.
Grapele cu colţi mărunţesc bulgării în proporţie de 75%, afânarea
solului cu peste 20%, nivelează, distrug crusta şi buruienile în curs de
răsărire.
La pregătirea patului germinativ la sfecla pentru zahăr, cartof, legume
ş.a. se folosesc grapele cu colţii oscilanţi a căror organe active acţionate de la
priza de putere a tractorului, prin mişcarea de oscilaţie în plan transversal faţă
95
de direcţia de înaintare, determină o mărunţire, afânare şi nivelare foarte bună
a solului.
Pentru distrugerea crustei, afânarea superficială a solului (2-3cm),
întreruperea capilarelor şi pentru reducerea pierderilor de apă prin evaporare
se foloseşte grapa cu colţi reglabili, cu colţii orientaţi spre înapoi.
Mărunţirea şi afânarea superficială a solului se poate face utilizând
grapele elicoidale rotative care intră în componenţa unor agregate complexe
pentru pregătirea patului germinativ.
3. La executarea lucrărilor de îngrijire a culturilor se utilizează
sapa rotativă, care distruge crusta, buruienile în curs de răsărire şi afânează
superficial solul.
4. Pentru regenerarea lucernierelor şi a pajiştilor în primăvară sau
după coase se folosesc grapele cu colţi reglabili, iar pentru lucernierele vechi
grapa cu discuri.
5. Dezmiriştirea şi pregătirea terenului pentru culturile succesive
se face prin două lucrări, pe direcţii perpendiculare, cu grapa du discuri.
Dezmiriştirea este lucrarea superficială a solului care se execută cu
grapa cu discuri imediat după recoltarea culturilor şi are ca scop mărunţirea
resturilor vegetale, a buruienilor, afânarea superficială a solului pentru
evitarea evaporării apei şi pentru acumularea apei din precipitaţii.
Dezmiriştirea efectuată după culturile recoltate în vară permite
amânarea efectuării arăturii pentru eşalonarea lucrărilor sau pentru condiţii
mai bune de umiditate.
Grapa cu discuri grea se foloseşte în toamnele secetoase pentru a
înlocui arătura în vederea semănatului cerealelor de toamnă.
Grapa cu discuri poate fi folosită şi pentru pregătirea solului în
vederea semănatului cerealelor de toamnă după premergătoare care lasă
terenul afânat, cum sunt sfecla pentru zahăr sau cartof.
Viteza de lucru la lucrarea cu grapele variază între 4-10 km/oră, în
funcţie de forţa de tracţiune, felul grapei, umiditatea solului, adâncimea de
lucru etc.
96
3.10 LUCRAREA SOLULUI CU CULTIVATORUL
Cultivatoarele se folosesc pentru efectuarea lucrărilor solului, înainte

sau după semănat, întreţinerea culturilor prăşitoare, deschiderea de rigole sau
muşuroire, încorporarea de îngrăşăminte şi erbicide etc.
Cultivatorul execută o lucrare cu efect intermediar între arat şi grăpat,
realizând tăierea buruienilor, mărunţirea şi afânarea, fără întoarcerea solului,
pe o adâncime de 5-18 cm. În funcţie de scopul lucrării cultivatoarele sunt
echipate cu organe active tip săgeată, săgeată unilaterală, cuţite daltă, corpuri
de rariţă, rotor cu colţi, brăzdare pentru încorporat îngrăşăminte etc.
Cultivatoarele se folosesc pentru efectuarea următoarelor lucrări:
1. Pentru cultivaţie totală după arăturile de vară, la pregătirea
terenului pentru semănatul culturilor de toamnă, primăvara pentru pregătirea
terenului înainte de grăpat sau înainte de semănat, la pregătirea terenurilor
îmburuienate şi pentru încorporarea îngrăşămintelor sau a unor erbicide.
Pentru pregătirea patului germinativ cultivatorul se echipează cu
cuţite daltă, pentru terenurile curate de buruieni, iar pentru cele îmburuienate
se folosesc cuţite tip săgeată pentru a distruge buruienile.
2. Cultivaţia sau prăşitul mecanic la culturile prăşitoare se face cu
cultivatorul echipat cu organe active tip săgeată şi cuţite unilaterale dreapta şi
stânga. Organele active afânează zona dintre rândurile de plante, lăsându-se
un spaţiu de protecţie de o parte şi de alta a rândului de 8-15 cm, distrug
buruienile şi favorizează păstrarea apei în sol.
Viteza de lucru este de 5-6 km/oră la cultivaţia totală şi 5-10 km/oră
la prăşit, în funcţie de adâncimea lucrării, cultură, mărimea plantelor şi
numărul praşilei.
3. Fertilizarea suplimentară a culturilor prăşitoare cu ajutorul
cultivatoarelor se realizează concomitent cu executarea praşilelor mecanice.
4. Deschiderea de rigole pentru udarea plantelor, muşuroirea
plantelor sau realizarea de biloane se face cu cultivatoare echipate cu organe
active de tip rariţă.
5. Afânarea solurilor tasate, până la 20-25 cm, se face cu
cultivatoare echipate cu organe în formă de daltă, de tip cizel, care afânează
fără a întoarce brazda. Această lucrare se execută pe terenurile în pantă cu
stratul arabil subţire, pe solurile grele (luvisoluri albice, podzoluri) şi în
zonele secetoase.
97
3.11 LUCRAREA SOLULUI CU TĂVĂLUGUL
Tăvălugii se folosesc pentru tasarea şi nivelarea solului, pentru

mărunţirea bulgărilor şi pentru tăvălugirea în primăvară a culturilor de
cereale păioase care, peste iarnă, au suferit fenomenul de “descălţare”.
Acţiunea de tasare se manifestă până la 5-12 cm, în funcţie de textura
solului, diametrul şi greutatea acestora.
Tăvălugii uşori presează solul cu până la 300 g/cm2, cei mijlocii cu
circa 400 g/cm2 iar cei grei cu peste 500 g/cm2.
Tăvălugii netezi tasează solul fără să mărunţească bulgării, pe care îi
încorporează în sol, iar tăvălugii cu asperităţi şi inelari pe lângă tasarea
solului contribuie la mărunţirea bulgărilor şi la distrugerea crustei.
Tasarea este mai intensă la tăvălugii cu diametrul mai mic şi când se
lucrează cu o viteză mai redusă (3-4 km/oră) iar mărunţirea bulgărilor se realizează
mai bine cu tăvălugii cu diametrul mai mare şi la viteze mai ridicate (5-7 km/oră).
La culturile dezrădăcinate epoca optimă pentru executarea lucrării
este când solul nu aderă de tăvălug.
Ca regulă generală, tăvălugitul se face când umiditatea este de
40-50% din capacitatea pentru apă capilară a solului. Efectuarea lucrării la un
conţinut mai mare de umiditate determină tasarea solului și mărunțitea
necorespunzătoare a acestuia.
Tăvălugii se folosesc pentru realizarea următoarelor lucrări:
1. Tasarea arăturii prea afânate în situaţia când trebuie să se
însămânţeze imediat, cu scopul de a nu semăna prea adânc, a păstra o
adâncime constantă de lucru şi a realiza o răsărire uniformă.
2. Mărunţirea arăturii în toamnele secetoase, pentru a uşura
lucrarea solului în vederea pregătirii patului germinativ pentru cerealele de
toamnă. Lucrarea se face cu tăvălugul inelar.
3. Punerea în contact a seminţelor cu solul prin presarea cu
tăvălugii netezi înainte de semănat la culturile cu seminţe mici (lucernă,
muştar, rapiţă, mac) şi după semănat la cele cu seminţele mari (mazăre,
sfeclă, orz, ovăz, grâu etc.).
4. Tăvălugirea culturilor de toamnă care au suferit de fenomenul de
„descălţare”, în primăvară, folosind tăvălugul neted.
5. Tăvălugirea culturilor pentru îngrăşământ verde, cu tăvălugul
neted, în direcţia deplasării plugului, pentru a uşura încorporarea lor.
98
3.12 LUCRAREA SOLULUI CU COMBINATORUL
Combinatorul este un agregat complex, format din mai multe maşini

agricole simple, care realizează lucrarea de pregătire a patului germinativ pe
adâncimea de 4-12 cm.
Combinatorul realizează afânarea solului, mărunţirea bulgărilor,
distrugerea buruienilor şi tasarea uşoară a solului realizând condiţii mai bune
pentru germinarea seminţelor comparativ cu lucrarea cu grapa cu discuri şi
cultivatorul. Combinatorul afânează şi tasează un strat subţire de sol, creează
condiţii optime pentru semănat şi pentru răsărirea uniformă a plantelor.
Pentru terenurile cu o stare culturală necorespunzătoare, cu resturi
vegetale se pot monta în faţa combinatorului 1 sau 2 rânduri de baterii cu
discuri ondulate.
Pentru terenurile cu textură argiloasă combinatoarele au în
componenţă nivelator, tăvălug frontal, două rânduri de cuţite tip săgeată
dublă, nivelator dinţat şi tăvălug de mărunţire dublu Crosskill (fig. 3.5a).
Lucrarea cu combinatorul alcătuit din cultivator şi diferite tipuri de
grape (cu colti rigizi, elicoidale etc.) urmate în agregat de diverse tipuri de
tăvălugi asigură o mărunţire bună a bulgărilor, nivelează solul şi realizează
un pat germinativ de bună calitate (fig. 3.5b,c). Pentru solurile grele,
compactate, s-au realizat combinatoare care au în faţă şi în spate 2-3 rânduri
de baterii cu discuri ondulate şi crestate iar la mijloc au câte 2-3 rânduri de
organe pentru scarificare.
Combinatoarele care au în componenţă tăvălugi şi şine de nivelare
asigură o nivelare perfectă a solului asigurând o prelucrare bună a acestuia şi
pentru cultura sfeclei pentru zahăr.
Prin folosirea combinatoarelor se reduce numărul de treceri pentru
pregătirea patului germinativ, calitatea lucrării este mai bună iar însuşirile
fizice ale solului se degradează mai puţin. Combinatoarele asigură o
productivitate mai mare la un consum mai mic de energie şi au un impact mai
redus asupra însuşirilor solului.
Combinatoarele care au în componenţă cuţite daltă fixate pe suporţi
elastici în forma literei „S” (vibrocultor), grapă elicoidală şi tăvălug inelar
realizează pregătirea patului germinativ dar distrug suficient de bine şi
buruienile.
99
a)
b)
c)
Fig. 3.5 Combinatoare a); b); c)
100
3.13 PREGĂTIREA PATULUI GERMINATIV
Lucrarea de pregătire a patului germinativ trebuie să realizeze un strat

de sol bine mărunţit pe adâncimea de semănat, aşezat în profunzime şi afânat
la suprafaţă pentru ca sămânţa să fie în contact intim cu solul şi să germineze
uniform.
Pregătirea patului germinativ se face în preziua sau în ziua
semănatului, iar ultima lucrare de pregătire se va executa perpendicular pe
direcţia semănatului, cu grapele cu discuri şi cultivatoarele, iar când se
foloseşte combinatorul se poate lucra pe diagonala direcţiei de semănat.
Odată cu pregătirea patului germinativ se încorporează
îngrăşămintele, erbicidele şi se distrug buruienile. La pregătirea patului
germinativ trebuie urmărită şi conservarea apei din sol.
La alegerea agregatului pentru pregătirea patului germinativ se va
avea în vedere planta care urmează, starea terenului sub aspectul nivelării, a
îmburuienării, prezenţa resturilor vegetale, umiditatea şi textura solului.
Prin lucrarea solului pe adâncimea de semănat seminţele vor fi
încorporate la o adâncime mai uniformă, într-un sol aşezat, cu umiditate
suficientă şi vor fi acoperite cu sol afânat, aerat şi încălzit care favorizează
declanşarea germinaţiei.
Pregătirea corespunzătoare a patului germinativ determină răsărirea
uniformă a culturilor şi reducerea îmburuienării acestora.
Pe terenurile uşoare, fără buruieni, cu arătură nivelată şi îngrijită
corespunzător, patul germinativ se poate pregăti numai cu grapele cu colţi sau
combinatorul. Pe terenurile slab îmburuienate, patul germinativ se pregăteşte
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
La pregătirea patului germinativ în condiţii de secetă, pentru păstrarea
apei în sol, mai ales primăvara, se va urmări reducerea numărului de treceri şi
a adâncimii de executare a lucrărilor.
Valorile admisibile ale indicilor de lucru calitativi, care trebuie
realizaţi de agregatul pentru pregătirea patului germinativ, format din
combinator sau cultivator şi grape elicoidale, la o singură trecere sunt de
peste 90% la gradul de mărunţire, ≥15% la gradul de afânare, ≥40% la gradul
de nivelare şi de ≥98% la gradul de distrugere a buruienilor (tabelul 3.1).
101
Aspectul terenului trebuie să fie uniform, fără greşuri şi „curele”, fără
bulgări şi resturi vegetale.
Pe solurile grele şi îmburuienate pregătirea terenului se face cu
cultivatorul echipat cu cuţite în formă de săgeată, în agregat cu grapa cu colţi
sau cu combinatorul care are în componenţă aceste tipuri de organe active.
Tabelul 3.1
Valorile admisibile ale indicilor de lucru calitativi la agregatele pentru
pregătirea patului germinativ
Abaterea Abaterea
standard accidentală
faţă de maximă faţă
Agregatul A* B C D E
adâncimea de
medie am adâncimea
(cm) medie (cm)
Combinator
sau cultivator
pentru ≤± 0,10 ≤± 0,20 ≤±
≥90 ≥15 ≥40 ≥98
cultivaţie din am din am 0,10
totală şi grape
elicoidale
Grape cu
discuri uşoare ≤± 0,10 ≤± 0,20 ≤±
≥75 ≥20 ≥50 ≥95
şi din am din am 0,10
grape cu colţi
A - Coeficientul de variaţie a adâncimii de lucru (cm)

B - Gradul de mărunţire a solului (%)
C - Gradul de afânare a solului (%)
D - Gradul de nivelare a solului (%)
E - Gradul de distrugere a buruienilor (%)
La culturile cu seminţe mici (graminee perene, lucernă, trifoi, mac
etc.) pentru a se evita semănatul prea adânc, când solul este prea afânat,
înainte de semănat se lucrează cu tăvălugul neted.
Tăvălugul neted se foloseşte şi după semănat, la culturile cu seminţe
mari (mazăre, ovăz etc.) când solul este uscat şi rămâne prea afânat după
semănat.
102
3.14 SISTEME DE LUCRARE A SOLULUI
Prin sistem de lucrare a solului se înţelege totalitatea lucrărilor

agricole aplicate solului şi succesiunea lor, pe sole şi culturi, în cadrul unui
asolament.
Prin sistemul de lucrare a solului trebuie stabilit modul de aplicare în
complex a lucrărilor, cu indicarea numărului, succesiunii lor, caracteristicile
tehnice şi timpul când se execută.
La stabilirea sistemului de lucrare a solului se va ţine seama de
condiţiile specifice de climă şi sol, de cerinţele fiecărei plante, de specificul
solei, de mijloacele de lucru de care dispune ferma şi de lucrările aplicate pe
fiecare solă, în ultimii 2-3 ani.
Pe parcursul rotaţiei, în planul sistemului de lucrări pot surveni
schimbări datorită condiţiilor climatice, a schimbărilor tehnice şi a structurii
culturilor. Toate lucrările ce se efectuează pe sole se înscriu într-un registru
în care se prevede numărul solelor, plantele ce se cultivă, suprafaţa, planta
premergătoare, lucrările de bază, de pregătire a solului pentru semănat,
mijloacele de lucru ce se folosesc şi timpul când se execută aceste lucrări.
Pentru exemplificare în tabelul 3.2 sunt prezentate succesiunea
lucrărilor la un asolament de 5 ani amplasat pe un cernoziom cambic din
zona de silvostepă cu rotaţia: mazăre - grâu de toamnă - porumb boabe -
sfeclă pentru zahăr - porumb.
La proiectarea sistemului de lucrări trebuie stabilite cele mai bune
soluţii pentru ca lucrările să fie executate la un nivel de calitate superior.
La elaborarea sistemului de lucrare a solului se va avea în vedere ca
pentru porumb, sfeclă pentru zahăr şi floarea soarelui, culturi care explorează
un strat de sol mai profund, să se efectueze arături mai adânci, la 25 – 30 cm.
Pe solurile podzolice sistemul de lucrare a solului va trebui să rezolve
problemele legate de adâncirea treptată a stratului de sol; pe lăcovişti
efectuarea lucrărilor în epoca optimă iar pe terenurile în pantă executarea
arăturii pe adâncimea stratului arabil.
În ultima perioadă sistemele de lucrare ale solului s-au diferenţiat în
două categorii distincte: sisteme de lucrare convenţionale (clasice) şi sisteme
de lucrări minime.
103
Tabelul 3.2
Sistemul de lucrare a solului într-un asolament de 5 ani
Nr Planta Planta Lucrările şi Timpul când
solei cultivată premergăt. utilajele folosite se execută
Arat toamna 20-22 cm +Gs După recoltare
GDU+GCR Toamna
I Mazăre Porumb Combinator 6-8 cm Primăvara
Semănat SUP-29 Epoca I la 1-2 oC
Tăvălugit cu TI După semănat
Arat 20-25 cm+Gs După recoltarea plantei
GDU+GCR premergătoare
Întreţinerea arăturii cu GD Apariție buruieni
II Grâu Mazăre sau GCR
GDU+GCR sau combinator În preziua semănatului
Semănat SUP-29
Arat 25-30cm; După recoltare, imediat
GDU+GCR
GCR Primăvara
GDU + GCR 6-8 cm În preziua semănatului
III Porumb Grâu Sapa rotativă Plantele au 2-3 frunze
Praşila I, la 10-12 cm Plantele au 4-5 frunze
Praşila II, la 7-8 cm Plantele au 20-25 cm
Praşila III, la 5-6 cm Plantele au 40 cm
Arat 25-30cm După recoltare, imediat
Combinator, GC+ GE + TI Primăvara devreme
Semănat Temperatura 4-5 oC
Tăvălug inelar După semănat
Sfeclă Praşila oarbă CPPT-4 10-12 zile după semănat,
IV pentru Porumb cu discuri de protecţie, solul are crustă şi
zahăr adâncimea 5-6 cm buruieni
Răritul Când plantele au două
frunze adevărate
Praşila II, la 6-8 cm 12-15 zile după praşila I
Praşila III, la 8-10 cm 12-15 zile de la praşila II
V Porumb Sfeclă pentru Idem sola III
zahăr
104
Sistemul convenţional de lucrare constă în efectuarea arăturii cu
plugul cu cormană şi întoarcerea brazdei iar sistemul de lucrări minime
constă în renunţarea parţială sau totală la arătura cu întoarcerea brazdei,
reducerea numărului de lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului a minim 30%
din resturile vegetale (Budoi, 1996).
Arătura cu întoarcerea brazdei, este folosită în cadrul sistemelor
convenţionale de lucrare, în scopul obţinerii unui pat germinativ cât mai
uniform, fin şi afânat, pentru realizarea condiţiilor optime de germinaţie,
răsărire şi dezvoltare a culturilor, determină adesea distrugerea structurii şi
scăderea conţinutului de humus din sol.
Modernizarea echipamentelor pentru lucrările agricole, în
concordanţă cu cerinţele agrotehnice moderne, s-a realizat datorită
cercetărilor complexe din domeniul sistemelor de lucrare a solului dezvoltate
în decursul timpului de Staicu (1938), Săndoiu D., (1939), Vineş Gh., Pintilie
C., Hulpoi N., Timariu Gh., (1968), Sin Gh., Budoi Gh., (1996), Pânzariu D.,
Picu I., Onisie T., (1986), Săndoiu D. I., (2003, 2009), Guş P., Lazureanu A.,
Penescu A., (2002, 2008), Dumitrescu N., Ailincăi C. (1987, 2009), Simota
C., Scurtu D., (1985), Tianu Al., Petrovici P., (1987), Rusu T, (2004, 2009),
Jităreanu G., (2002, 2007) ş.a. care au stabilit particularităţile sistemelor de
lucrare a solului specifice diferitelor condiţii pedoclimatice, pentru terenurile
în pantă, nisipoase, argiloase, sărăturate etc.
În ultima perioadă există tendinţa de reducere a lucrărilor solului şi
menţinere a resturilor vegetale la suprafaţă, cu scopul de a controla scurgerile
de elemente minerale şi de sol prin eroziune şi pentru folosirea mai eficientă
a energiei. Acest sistem de lucrări necesită anumite practici pentru
combaterea buruienilor, pregătirea patului germinativ şi semănatul fără
arătură şi exclude folosirea plugului cu cormană sau a altor lucrări intensive.
Sistemele tehnologice conservative au evoluat rapid, după anul 1960;
în prezent, la nivel mondial, suprafaţa lucrată în acest sistem este de peste
155 milioane ha, cea mai mare parte fiind răspândită în America Latină, SUA
şi Australia şi doar o mică parte, în celelalte zone ale lumii. Sistemul de
lucrare a solului tip “no-tillage” s-a extins foarte mult în SUA, Argentina,
Canada, Australia şi mai puţin în Europa.
105
3.14.1 SISTEMELE CONVENŢIONALE DE LUCRARE
A SOLULUI
Principalele sisteme convenţionale de lucrare a solului sunt: sistemul

de lucrări pentru culturile de toamnă, pentru culturi de primăvară şi pentru
culturile succesive.
Lucrările de bază şi de pregătire a solului pentru semănat se fac într-o
anumită succesiune, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, rotaţia culturilor,
gradul de îmburuienare, cerinţele pentru creşterea fertilităţii solului şi alţi
factori.
Sistemul tehnologic convenţional cu arături anuale, de multe ori
efectuate la aceeaşi adâncime, cu lucrări repetate de pregătire a patului
germinativ utilizând grapele cu discuri, au consecinţe negative asupra unor
proprietăţi fizice ale solului, cum ar fi stabilitatea mecanică şi hidrică a
agregatelor, porozitatea, capacitatea de infiltraţie, conductivitatea hidraulică,
reţinerea apei, stratificarea materiei organice şi a nutrienţilor, activitatea şi
diversitatea speciilor de floră şi faună edafică, biomasa de carbon, regimul de
umiditate şi temperatură.
3.14.1.1 SISTEME DE LUCRĂRI PENTRU CULTURILE DE

TOAMNĂ
Culturile de toamnă (grâu, secară, orz, rapiţă de toamnă), pot fi

semănate după premergătoare timpurii (mazăre, fasole, rapiță, cartof
timpuriu, in etc.), după premergătoare care se recoltează târziu (porumb,
floarea soarelui, sfeclă pentru zahăr, soia etc.) şi pe terenuri care urmează a fi
desţelenite.
a. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă după
premergătoare timpurii
Culturile care se recoltează în vară şi sunt bune premergătoare pentru
cerealele de toamnă sunt borceagul de toamnă şi de primăvară, rapiţa,
mazărea, cartoful timpuriu, fasolea, inul, cerealele păioase ş.a.
În acest caz, în condiţii normale de umiditate, imediat după recoltarea
plantei premergătoare se execută arătura de vară în agregat cu grapa stelată,
la adâncimea de 20-22 cm. Până în toamnă arătura se va menţine curată de
buruieni şi fără crustă prin lucrări cu grapa cu discuri sau cultivatorul, în
agregat cu grapa cu colţi reglabili.
106
Cultivatorul se va echipa cu cuţite tip daltă, pentru distrugerea crustei,
sau cuţite tip săgeată, pentru distrugerea buruienilor.
Ultima lucrare se va face la adâncimea de însămânţare, perpendicular
pe direcţia semănatului.
În cazul în care datorită secetei excesive nu se poate executa arătura
imediat după recoltarea plantei premergătoare, se va face mai întâi o lucrare
de dezmiriştire cu grapa cu discuri, la 8-12 cm adâncime. Aceasta are rolul de
a reduce pierderea apei prin evaporare și a pregăti infiltrarea apei din
preciptațiile care vor urma. După precipitații, când umiditatea solului permite
executarea unei lucrări de calitate se va efectua arătura de vară.
b. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă
după premergătoare târzii
Datorită structurii asolamentelor, suprafeţe mari de culturi de toamnă
se cultivă după premergătoare târzii cum sunt porumbul, sfecla pentru zahăr,
cartoful, floarea soarelui, soia ş.a. La plantele care eliberează terenul toamna
trebuie folosiţi hibrizi şi soiuri timpurii, lucrările de îngrijire trebuie
executate la timp şi de calitate iar recoltarea şi eliberarea terenului să se facă
într-un timp cât mai scurt.
În situaţia când umiditatea terenului permite, imediat după recoltarea
plantelor premergătoare, se execută arătura în agregat cu grapa stelată la
adâncimea de 18-22 cm.
Condiţia esenţială este ca prin arătură să nu rezulte bulgări. Când
culturile de toamnă urmează după porumb, sorg sau floarea soarelui, înaintea
arăturii terenul se va discui pentru a mărunţi resturile vegetale şi a uşura
încorporarea lor completă sub brazdă.
După arătură solul se lucrează cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa
cu colţi reglabili, ultima lucrare executându-se perpendicular pe direcţia de
semănat.
În toamnele extrem de secetoase după premergătoare târzii, se renunţă
la arătura care ar rămâne bulgăroasă şi se lucrează solul de mai multe ori cu
grapele cu discuri, până se realizează un pat germinativ corespunzător.
Terenul se lucrează cu grapa cu discuri grea (GDG-2,7), la 15-18 cm
sau prin 2-3 treceri cu grapele cu discuri GDU-3,4 până rezultă un pat
germinativ de calitate.
În toamnele secetoase, rezultate bune se obţin când terenul se ară fără
întoarcerea brazdei, cu cizelul sau paraplowul, la adâncimea de 18-20 cm,
urmat de două- trei treceri cu grapa cu discuri.
107
La cultura grâului, în toamnele secetoase, care sunt foarte frecvente în
Câmpia Moldovei, lucrarea de arat se poate înlocui cu lucrarea efectuată cu
grapa cu discuri grea, fără ca producţia să scadă mai mult de 5-6% faţă de
lucrarea de arat la 20 cm adâncime (Jităreanu, 1996) (tabelul 3.3).
Tabelul 3.3
Influenţa diferitelor metode de pregătire a solului asupra
producţiei de grâu în sistem irigat
Producţia medie Diferenţa
Varianta de lucrare Semnific.
kg/ha % (kg/ha)
Arat la 20 cm+Gs 5540 100 - Martor
Arat la 20 cm+ 10 cm +Gs 5550 102 +80
Arat la 30 cm +Gs 5510 101 +40
Paraplow 5420 99 -50
Cizel 5250 97 -220
Discuit permanent 5170 95 -300 00
DL 5% = 226 kg/ha; DL 1% = 290 kg/ha; DL 0,1 % = 425 kg/ha
Producţia medie de grâu obţinută în perioada 1985-2006 în varianta

arată la 20 cm adâncime a fost de 3690 kg/ha, iar în cazul lucrării terenului cu
cizelul şi prin discuiri repetate producţia a fost mai mică cu doar 5,0% (-170
kg/ha) şi respectiv cu 11,0% (-423 kg/ha) (tabelul 3.4).
Tabelul 3.4
Producţia de grâu de toamnă obţinută în diferite sisteme
de lucrare a solului (1985-2006)
Producţia, kg/ha la dozele: Media Dif.
Lucrarea solului
N0P0 N80P80 N100P80 N120P80 kg/ha % kg/ha
Arat la 20 cm + disc 2020 3890 4360 4490 3690 100 0
Arat la 30 cm + disc 2240 4120 4530 4670 3890 105 200
Cizel + disc 1920 3640 4230 4290 3520 95 -170
Dis 1860 3420 3870 3920 3268 89 -423
Media 2010 3768 4248 4343 3592 x x
Producţia obţinută în anii secetoşi - 1986, 1987, 1992, 1994, 1997, 2000, 2003, 2004
Lucrarea solului N0P0 N80P80 N100P80 N120P80 Media % Dif.
Arat la 20 cm + disc 1640 2730 3260 3340 2743 100 0
Arat la 30 cm + disc 1860 3250 3620 3780 3128 114 385
Cizel + disc 1650 2570 3240 3410 2718 99 -26
Disc 1560 2380 3090 3260 2573 94 -171
Media 1678 2733 3303 3448 2790 x x
108
În condiţii de secetă, adâncimea arăturii se reduce pentru a evita
dislocarea unor bulgări mari şi consumuri mari de combustibili sau aceasta se
înlocuieşte printr-o lucrare cu plugul fără întoarcerea brazdei (paraplow) sau
cizelul.
Producţia medie de grâu obţinută în perioada 1985-2006 a fost de
2010 kg/ha în condiţii de nefertilizare şi a crescut cu 87-116%
(1758-2333 kg/ha), când s-au aplicat 80-120 kg azot şi 80 kg P2O5/ha. În
anii secetoşi producţia de grâu obţinută în varianta arată la adâncimea de 30
cm a crescut, în comparaţie cu cea obţinută la arătura la 20 cm adâncime, cu
14,0% (385 kg/ha). Îngrăşămintele au determinat, tot în anii secetoşi,
obţinerea unor sporuri de producţie la grâu de 63% (1055 kg/ha) la doza de
N80 + 80 kg/ha P2O5 şi 105% (1770 kg/ha) la doza de N120 + 80 kg/ha
P2O5.
Producţiile medii de soia obţinute în varianta arată la 20 cm şi la
lucrarea cu cizelul au fost foarte apropiate (2243-2293 kg/ha), iar pregătirea
terenului numai cu discul a determinat reducerea procucţiiei cu 15,0 %
(336 kg/ha) (tabelul 3.5).
Tabelul 3.5
Producţia medie de soia obţinută la diferite sisteme de lucrare a solului
(1985-2006)
Producţia, kg/ha la dozele: Media Dif.
Lucrarea solului
N0P0 N30P60 N60P60 N90P60 Kg/ha % kg/ha
Arat la 20 cm + disc 1670 2210 2450 2640 2243 100 0
Arat la 30 cm + disc 2030 2440 2670 2870 2503 112 260
Cizel + disc 1780 2310 2410 2670 2293 102 50
Disc 1460 1820 2040 2310 1908 85 -336
Media 1735 2195 2393 2623 2236 x x
Producția de soia obţinută în anii secetoşi
1986, 1990, 1992, 1993, 1994, 1997, 2000, 2003, 2004
N0P0 N30P60 N60P60 N90P60 Media % Dif
Lucrarea solului
1340 1630 1840 2130 1735 100 0
Arat la 20 cm + disk 1490 1830 2140 2450 1978 114 243
Arat la 30 cm + disk 1330 1610 1950 2080 1743 100 8
Cizel + disk 1140 1350 1490 1560 1385 80 -350
Disk 1325 1605 1855 2055 1710 x x
109
În anii secetoşi, producţia medie de soia obţinută în varianta arată la
20 cm a fost de 1735 kg/ha (100%) iar la lucrarea terenului numai cu grapa
cu discuri producţia obţinută a fost mai mică cu 20% (280 kg/ha).
Rezultatele obţinute arată că sistemul de lucrare a solului trebuie
adaptat la cerinţele plantelor din rotaţie şi la condiţiile pedoclimatice ale
zonei.
Stabilirea metodelor de lucrare a solului pentru întregul asolament
determină valorificarea mai bună a celorlalţi factori tehnologici, conservarea
apei în sol, menţinerea stării fizice a solului şi totodată se reduce, pe întregul
ciclu de rotaţie, consumul de combustibil.
Lucrările solului au o influenţă extrem de complexă şi diferită în
funcţie de tipurile de sol, condiţiile climatice şi sistemele de agricultură, care
diferenţiază datele obţinute în funcţie de condiţiile concrete ale zonelor unde
s-au realizat studiile.
Epoca şi adâncimea arăturii se stabilesc în funcţie de tipul şi textura
solului, starea terenului în ceea ce priveşte umiditatea, îmburuienarea,
acoperirea cu resturi vegetale, gradul de tasare, infestarea cu dăunători şi
patogeni şi cerinţele culturilor din rotaţie.
Solurile cernoziomice cu textură mijlocie şi cu însuşiri fizice bune se
lucrează uşor, într-un interval larg de umiditate, în timp ce la solurile
sărăturate, trecerea de la starea umedă la cea uscată are loc foarte repede,
astfel încât intervalul de timp, în care conţinutul de umiditate permite
efectuarea arăturii (16-17%), este foarte scurt.
Solurile sărăturate nu se ară mai adânc de 20-25 cm, pentru a nu
aduce la suprafaţă materialul nefertil, cu un conținut ridicat de săruri; pe
aceste soluri rezultate bune s-au obţinut atunci când arătura a fost înlocuită cu
lucrări de afânare fără întoarcerea brazdei, executate cu cizelul.
Solurile podzolice argiloiluviale grele, cu însuşiri hidrofizice
nefavorabile, necesită lucrări de afânare adâncă.
Pe solurile nisipoase, arătura se poate înlocui cu lucrări efectuate cu
cizelul, grapa cu discuri sau prin aplicarea metodei de semănat direct în teren
nearat.
Pentru reducerea eroziunii eoliene, terenurile nisipoase trebuie
menţinute cât mai mult timp acoperite cu vegetaţie, fapt care impune ca
pentru culturile de toamnă, arătura să se efectueze cu două săptămâni înainte
de semănat, iar pentru culturile de primăvară, toamna cât mai târziu sau chiar
primăvara.
110
Pe terenurile în pantă, arătura se execută obligatoriu pe direcţia
curbelor de nivel, fără abateri mai mari de 2-3%, iar adâncimea se limitează
la grosimea stratului cu humus, pentru a se evita aducerea la suprafaţă a
materialului nefertil.
c. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă care urmează
pe terenuri desţelenite
Suprafeţele cu pajişti se desţelenesc la începutul verii, după primul
păşunat sau după prima coasă.
Pentru desţelenire se recomandă arătura cu plugul cu antetrupiţă, care
încorporează foarte bine resturile vegetale şi realizează o arătură de calitate.
Când la fermă nu există plug cu antetrupiţă lucrarea de bază se poate realiza
în două etape, o arătură superficială de „decoletare”, prin care se favorizează
uscarea rapidă a resturilor vegetale, după care se execută arătura normală, în
agregat cu grapa stelată.
Până în toamnă arătura se întreţine prin lucrări care distrug crusta,
menţin apa în sol şi distrug buruienile.
3.14.1.2 SISTEMUL DE LUCRĂRI PENTRU CULTURILE DE

PRIMĂVARĂ
În condiţiile pedoclimatice din România, culturile de primăvară ocupă

circa 2/3 din suprafaţa arabilă.
Culturile de primăvară (mazăre, sfeclă, floarea soarelui, in, porumb,
soia, fasole ş.a.,) pot fi semănate după plante care se recoltează devreme,
după cele care se recoltează târziu şi pe terenuri desţelenite.
După premergătoare timpurii lucrările solului sunt aceleaşi ca şi
pentru culturile de toamnă care urmează după plante ce se recoltează în vară.
După premergătoare târzii, se face arătura de toamnă, conform
regulilor generale cunoscute. În zonele de stepă, pentru a menţine apa în sol,
arătura de toamnă se grăpează. Arătura de toamnă se nivelează şi se grăpează
indiferent de zonă, când terenul urmează a fi cultivat cu plante care se
însămânţează primăvara timpuriu (mazăre, ovăz, lucernă).
111
Adâncimea arăturii variază între 20-30 cm în funcţie de planta
cultivată, de condiţiile climatice ale anului (secetos sau ploios), grosimea
stratului arabil, de gradul de lucrare a solului etc.
În funcţie de cerinţele faţă de adâncimea arăturii, culturile de
primăvară se clasifică în două grupe:
a. plante care necesită afânarea solului la adâncimea de 20-25 cm, ca
leguminoasele pentru boabe;
b. plante care necesită afânarea la adâncimea de 25-30 cm
(sfeclă pentru zahăr, cartof, porumb, floarea soarelui).
Primăvara, până la semănat, lucrările superficiale executate cu grape
cu colţi sau combinatoare, urmăresc păstrarea apei în sol, combaterea
buruienilor, încorporarea îngrăşămintelor şi a erbicidelor şi pregătirea unui
pat germinativ corespunzător.
Pentru plantele care se seamănă primăvara devreme (mazăre, lucernă,
trifoi, in, sfeclă pentru zahăr etc.) imediat ce solul s-a zvântat se execută o
lucrare cu grapa cu colţi reglabili. Pe terenurile tasate şi îmburuienate după
lucrarea cu grapa cu colţi se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi reglabili sau cu combinatorul.
Pregătirea patului germinativ în preziua sau în ziua semănatului se
face cu combinatorul sau cultivatorul echipat cu grape elicoidale, în funcţie
de starea de îmburuienare a terenului sau cu grapa cu discuri în agregat cu
grapa cu colţi reglabili, când se încorporează în sol erbicide volatile.
Pentru culturile care se seamănă primăvara foarte devreme (mazăre,
ovăz) şi pentru cele care se seamănă la adâncime mică (lucernă, trifoi, sfeclă,
graminee perene) se recomandă realizarea unui teren bine mărunţit şi nivelat
încă din toamnă, pentru ca în primăvară terenul să fie lucrat superficial cu
combinatorul.
Pentru culturile care se însămânţează mai târziu (porumb, soia,
dovleci furajeri etc.), sunt necesare până la semănat 2-3 lucrări pentru
mărunţirea solului, nivelarea acestuia şi distrugerea buruienilor.
Alegerea agregatului de lucru cât şi a numărului de lucrări se face în
funcţie de modul cum se prezintă arătura în primăvară (nivelată sau
denivelată, îmburuienată sau fără buruieni, afânată sau tasată), de cerinţele
plantelor de cultură privind adâncimea de încorporare a seminţelor, de mersul
vremii etc.
Ca regulă generală numărul de lucrări în primăvară trebuie să fie cât
mai redus pentru a împiedica pierderea apei din sol şi tasarea acestuia. În
112
acest scop se vor folosi agregate complexe cu ajutorul cărora odată cu
pregătirea patului germinativ să se administreze îngrăşămintele chimice,
erbicidele ș.a.
Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de primăvară care
urmează a fi cultivate pe terenuri ce vor fi desţelenite, include lucrarea de
bază, care se execută vara sau toamna, în funcţie de epoca de recoltare a
pajiştilor iar adâncimea arăturii se stabilește în funcţie de cerinţele culturii
care urmează. Primăvara terenul se pregăteşte la fel ca la sistemul de lucrări
pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoare timpurii sau
târzii.
3.14.1.3. SISTEMUL DE LUCRĂRI PENTRU CULTURI

SUCCESIVE
Culturile succesive sau duble urmează după plante care se recoltează

devreme, până la începutul verii, cum sunt borceagul, rapiţa, porumbul masă
verde, cartoful timpuriu, orzul de toamnă, după care, până în toamnă se poate
obţine a doua recoltă de masă verde, fân sau chiar boabe la soiurile şi hibrizii
timpurii.
După culturile care se recoltează devreme (borceag, rapiţă de toamnă,
orz de toamnă, cartof timpuriu etc.) se poate însămânţa a doua cultură de
porumb pentru boabe, siloz sau masă verde, iarbă de Sudan, secară pentru
nutreţ, soia, floarea soarelui, sfeclă, in pentru fibre etc. Aceste culturi
succesive sau duble dau rezultate bune în zonele cu precipitaţii mai
abundente sau în condiţii de irigare. Principala condiţie pentru reușita acestor
culturi este ca lucrările de pregătire a solului şi semănatul să se facă în timp
cât mai scurt, pentru a nu se pierde apa din sol şi pentru a asigura numărul de
zile şi suma temperaturilor necesare ajungerii la maturitate. Pentru culturile
duble, imediat după recoltarea culturilor timpurii solul se fertilizează şi apoi
se face o lucrare superficială. Pe solurile uşoare, afânate şi curate de buruieni
este suficientă lucrarea cu grapa cu discuri.
Pentru culturile succesive, imediat după recoltarea culturii
premergătoare se face o arătură superficială, în agregat cu grapa stelată, la
15-20 cm, fără bulgări care se lucrează imediat prin una-două treceri cu grapa
cu discuri (GDU-3,4) în agregat cu grapa cu colţi reglabili (2GCR-1,7), după
care se face semănatul.
113
3.14.2 SISTEMUL DE LUCRĂRI MINIME
Pentru aplicarea sistemelor de lucrări minime, trebuie analizate

condiţiile climatice, compoziţia granulometrică, starea de compactare, panta,
gradul de îmburuienare a solului, relieful, adâncimea apei freatice etc. pentru
a vedea dacă sunt potrivite pentru acest sistem de lucrare a solului.
Numeroasele lucrări ce se aplică în cadrul tehnologiilor clasice,
determină tasarea solului, distrugerea structurii, reducerea conţinutului în
humus, iar pe terenurile în pantă accentuarea eroziunii, motive pentru care s-a
încercat reducerea numărului de treceri ale mijloacelor mecanice şi păstrarea
resturilor vegetale pentru protecţia şi ameliorarea solului.
Primele cercetări în această direcţie s-au efectuat la începutul
deceniului cinci al secolului XX în statul Ohio, S.U.A., la cultura de porumb.
Sistemul a fost numit “minimum tillage” şi s-a răspândit ulterior şi în alte
state.
Caracteristici ale sistemului de lucrări minimeale solului:
- lucrarea de arat se execută fără întoarcerea brazdei, cu cizelul sau
plugul paraplow şi doar odată la 3-4 ani se face arătura cu întoarcerea
brazdei, pentru încorporarea îngrăşămintelor organice;
- folosirea de agregate combinate, care realizează la o singură trecere
lucrările de pregătire a patului germinativ, erbicidat, fertilizat şi semănat;
- resturile vegetale tocate simultan cu recoltatul plantei
premergătoare, sunt încorporate parţial prin lucrarea de bază, iar cel puţin
30% rămân la suprafaţa solului cu rol de mulci;
- după semănat, aceste resturi vegetale reduc ritmul de încălzire a
solului şi încetinesc germinaţia seminţelor, astfel încât, în zonele cu
primăveri reci, acest sistem nu este recomandat.
114
Avantaje ale sistemului de lucrări minime ale solului:
a. Îmbunătăţeşte însuşirile hidro-fizice ale solului. Prin reducerea
numărului de treceri se evită distrugerea structurii şi scăderea conţinutului de
humus, se reduce gradul de tasare, creşte porozitatea şi permeabilitatea pentru
apă a solului.
b. Reducerea fenomenul de eroziune are loc datorită creşterii
capacităţii pentru apă, ca urmare a prelucrării mecanice mai reduse şi a
prezenţei mulciului vegetal la suprafaţa solului. Pe terenurile în pantă
lucrarea solului fără întoarcerea brazdei, pe direcţia generală a curbelor de
nivel şi resturile vegetale de la suprafaţă determină reducerea scurgerilor de
apă şi sol cu efecte pozitive în ceea ce privește reducerea fenomenului de
eroziune.
c. Scad costurile de producţie prin reducerea numărului de treceri
care determină un consum de carburanţi mai scăzut cu 25 până la 50%.
Sistema de maşini agricole necesară pentru efectuarea lucrărilor minime este
mai puţin costisitoare, mai uşor de întreţinut şi reparat şi are o sarcină pe osie
mai redusă, cu efecte benefice asupra solului.
d. Îmbunătăţirea, în timp, a caracteristicilor de traficabilitate şi
lucrabilitate ale solului, astfel că acestea se pot efectua în cadrul unui
interval mai larg de umiditate, comparativ cu sistemul convenţional.
Numărul mai redus de lucrări şi îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi
biologice ale solului permite încadrarea în timpul optim de semănat şi în
perioadele optime de executare a lucrărilor.
e. Ameliorarea solului este determinată de creşterea conţinutului de
materie organică în stratul de la suprafaţă care îmbunătăţeşte caracteristicile
fizice, chimice şi biologice ale solului.
Resturile vegetale reduc variaţiile termice, în primii 10 cm de sol,
reduc evaporaţia apei, stimulează activităţile biologice ale macro şi
mezofaunei, influenţează pozitiv procesele biologice şi biochimice din sol şi
compoziţia de lumbricide şi microorganisme, care construiesc arhitectonica
solului, structura şi porozitatea.
f. Sistemul de lucrări minime determină valorificarea mai bună a
apei de irigat, a nutrienţilor şi a celorlalţi factori tehnologici. Îmbunătăţirea
stării fizice a solului şi a conţinutului de humus din sol determină creşterea
mai bună a sistemului radicular al plantelor, reducerea eroziunii şi a
cantităţilor de nutrienţi levigaţi.
115
g. Contribuie la reducerea emisiilor de gaze, cu efect de seră, prin
creşterea conţinutului de carbon organic din sol şi prin scăderea mineralizării
materiei organice din sol.
Dezavantaje ale sistemului de lucrări minime:

a. Combaterea buruienilor este mai dificilă fără lucrările de arat cu
întoarcerea brazdei. Sistemul de lucrări minime are o mare dependenţă de
erbicide şi de metodele agrotehnice, întrucât nu se aplică combaterea
mecanică. Sortimentul, dozele de erbicide, momentul de aplicare trebuie
alese în funcţie de structura culturilor din rotaţie.
b. Necesită obligatoriu un asolament şi o rotaţie adecvată a
culturilor pentru controlul buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor.
c. Combaterea bolilor şi a dăunătorilor este mai dificilă în
condiţiile prezenţei resturilor vegetale la suprafaţa solului şi a renunţării la
arătură. Resturile vegetale favorizează înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor.
d. Producţiile obţinute sunt mai mici, când se folosesc doze mici de
azot. Resturile vegetale şi materia organică care se acumulează în straturile
superficiale pot imobiliza, pe o anumită perioadă, îngrăşămintele cu azot,
reducând disponibilitatea acestora pentru culturi, dacă nu există utilaje care
să plaseze îngrăşămintele sub zona cu cantitate mare de substanţe organice.
e. Terenurile lucrate în sistemul de lucrări minime, datorită
resturilor vegetale de la suprafaţa solului aflate în diferite grade de
descompunere, sunt mai puţin estetice faţă de cele lucrate în sistemul
tradiţional.
f. Folosirea acestui sistem este condiţionată de existenţa unor
agregate de maşini complexe care să permită executarea combinată a mai
multor operaţii, de folosirea unor cantităţi mai mari de îngrăşăminte, insecto-
fungicide, erbicide, de cunoaşterea cerinţelor plantelor de cultură, a
condiţiilor pedoclimatice locale şi a tehnologiilor de mecanizare.
Acest sistem de lucrări minime denumite şi sisteme de “lucrări
conservative” cuprinde procedee extrem de variate, de la semănatul direct în
sol neprelucrat până la afânare adâncă, fără întoarcerea brazdei, între acestea
regăsindu-se numeroase variante ca: lucrări reduse, lucrări parţiale sau în
benzi, sisteme de lucrări diferenţiate, funcţie de cerinţele culturilor din
rotaţie, lucrări în mulci vegetal, lucrări în trafic controlat, lucrări în biloane
etc.
116
În funcţie de condiţiile pedoclimatice, de planta cultivată, de sistemul
de fertilizare şi combatere a buruienilor, s-au elaborat mai multe variante ale
sistemului de lucrări minime.
A. Sistemul de lucrare în benzi
Acesta constă în lucrarea terenului numai pe benzi late de 15-25 cm,
în momentul semănatului. Agregatul utilizat este prevăzut cu organe active
tip cizel, grapă rotativă, discuri ondulate sau freză, care prelucrează fâşiile de
teren numai în zona în care se seamănă iar între aceste benzi terenul rămâne
nelucrat şi acoperit cu vegetaţie.
B. Sistemul de lucrare cu biloane
Este recomandat la plantele prăşitoare (porumb, floarea soarelui,
sfeclă pentru zahăr) pe solurile slab drenate şi pe terenurile în pantă.
Pentru condiţiile climatice din ţara noastră sistemul de lucrări cu
biloane recomandat de Tianu şi Guş (1995), cuprinde următoarea tehnologie:
- tocarea şi împrăştierea resturilor vegetale pe suprafaţa solului, care
se face concomitent cu recoltatul plantei premergătoare;
- deschiderea biloanelor se face vara, pe terenurile plane şi primăvara,
după praşila întâi, pe terenurile în pantă;
- erbicidarea cu Roundup, 4-6 l/ha în 80-120 l apă, sau alt erbicid cu
acţiune totală, pe terenul bilonat, când buruienile au 30-40 cm înălţime;
primăvara, înainte de semănat, se erbicidează cu Roundup 1,75 l/ha pentru a
distruge buruienile deja răsărite, în amestec cu Lasso sau Mecloran 4-5 l/ha,
pentru distrugerea buruienilor care răsar mai târziu;
- semănatul se execută direct, fără pregătirea patului germinativ, prin
deschiderea vârfului bilonului;
- pe parcursul vegetaţiei culturilor se aplică erbicidele specifice
culturilor din rotaţie, iar concomitent cu prima praşilă se face bilonatul şi
fertilizarea cu azot.
Pentru aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, odată la 4 ani,
după recoltarea culturii grâului, se face arătura cu subsolaj la adâncimea de
30+10 cm.
Totodată, prin aplicarea sistemului de lucrare a solului cu biloane,
consumul de combustibil s-a redus, faţă de sistemul convenţional, cu
36,9 l/ha (39%) la soia, 51,9 l/ha (52%) la grâu şi cu 39,9 l/ha (36%) la
porumb.
117
C. Sistemul zero lucrări sau semănatul direct
Această tehnologie a semănatului direct în mirişte presupune
introducerea directă a seminţelor în sol, fără pregătirea prealabilă a patului
germinativ. Maşinile de semănat sunt astfel construite încât permit
deschiderea unor şănţuleţe pe direcţia de semănat în care sunt introduse
seminţele. Acest sistem de lucrare a solului impune gospodărirea
corespunzătoare a miriştii şi a resturilor vegetale, printr-o bună lucrare de
mărunţire şi împrăştiere uniformă la suprafaţa solului.
Lucrarea solului se face numai în zona rândului, cu agregate
complexe, echipate cu organe de lucru pasive (tip cizel sau disc) sau organe
active, tip freză, acţionate de la priza de putere. Odată cu semănatul se
administrează îngrăşămintele pe rând şi se aplică erbicidele pentru
combaterea buruienilor.
În cazul semănatului direct trebuie respectate câteva reguli şi anume:
- semănatul direct nu se aplică pe soluri umede sau grele; este, de
regulă, pretabil pentru solurile care au textură grosieră şi medie, afânate şi
bine drenate, pe cele care sunt deja degradate prin destructurare, eroziune şi
compactare secundară;
- nu se practică pe terenuri puternic înierbate sau îmburuienate;
- adesea este necesară o lucrare de tăvălugire a solului, pentru
asigurarea unui contact mai bun între sol şi seminţe;
- întrucât nu se aplică combaterea mecanică a buruienilor,
sortimentul, dozele de erbicide, momentul de aplicare trebuie respectate cu
mare grijă;
- controlul bolilor şi dăunătorilor trebuie monitorizat cu mare atenţie,
întrucât substanţele chimice nu se pot încorpora în sol, iar resturile vegetale
favorizează apariţia şi înmulţirea patogenilor şi dăunătorilor; seminţele
trebuie tratate înainte de semănat.
Avantajele semănatului direct sunt următoarele:
- protejează solul împotriva eroziunii;
- reduce tasarea solului prin reducerea numărului de treceri;
- contribuie la creşterea conţinutului de materie organică în stratul de
la suprafaţa solului, care îmbunătăţeşte caracteristicile structurale şi de
lucrabilitate ale solului;
- determină creşterea rezervei de apă din sol, datorită reducerii
evaporaţiei de la suprafaţă şi creşterii spaţiului microporos;
118
- îmbunătăţeşte caracteristicile de traficabilitate şi lucrabilitate ale
solului, astfel că acestea se pot efectua într-un interval mai larg de umiditate,
faţă de sistemul convenţional;
- reduce consumul de carburanţi, cu 40 - 50%, datorită numărului
extrem de redus de lucrări efectuate;
- determină o mineralizare scăzută a azotului organic, reduce spălarea
nitraţilor, iar odată cu scăderea mineralizării materiei organice se reduce şi
pierderea în atmosferă a dioxidului de carbon;
- reduce variaţiile termice în primii 10 cm de sol şi stimulează
activitatea biologică, mai ales pe cea a macro şi mezofaunei;
- lucrările de semănat se încadrează în epoca optimă şi se reduce
timpul de lucru şi necesarul de forţă de muncă cu aproximativ 50%.
Semănatul direct în mirişte şi în teren nelucrat, cu resturile vegetale
de la cultura anterioară reţinute, este sinonim cu sistemul no-tillage şi este
definit şi considerat un sistem conservativ de lucrare a solului. No-tillage şi
lucrările minime, care determină menţinerea sau creşterea carbonului organic
din sol, sunt considerate lucrări conservative.
La sistemul no-tillage sau semănatul direct, lăţimea zonei lucrate
trebuie să fie mai mică de 15 cm sau suprafaţa decupată să fie mai mică de
25% (FAO, 2012). La procentul de acoperire permanentă a solului cu
vegetaţie s-au separat trei categorii, privind gradul de acoperire a solului, 30-
60%, 60-90% şi > 90%, care se măsoară imediat după semănatul direct, iar o
zonă cu un grad de acoperire mai mic de 30% nu este considerată o lucrare
conservativă.
Când utilajele afânează şi amestecă solul cu resturile vegetale, pe o
anumită suprafaţă şi adâncime, sistemul este denumit lucrarea solului cu
mulci (mulch tillage) şi nu este considerat sistem no-tillage.
Sistemul zero lucrări sau no-tillage se recomandă a fi aplicat pe
terenurile foarte degradate de eroziune şi cu un conţinut scăzut de carbon
organic unde reţinerea resturilor vegetale intensifică activitatea biologică a
solului.
Reuşita sistemul no-tillage depinde de unele condiţii, care trebuie
îndeplinite, privind puterea tractorului şi a sistemului hidraulic, calitatea
echipamentului de semănat, alegerea culturilor şi a hibrizilor/soiurilor
adaptate semănatului direct, aplicarea îngrăşămintelor şi a pesticidelor.
Folosirea culturilor intermediare, pentru acoperirea şi protejarea
solului şi a celor pentru îngrăşământ verde, împreună cu sistemul no-tillage, a
119
constituit condiţia majoră care a determinat extinderea acestei tehnologii în
America de Sud. Recoltarea şi încorporarea speciilor de plante folosite pentru
protejarea solului şi pentru îngrăşământ verde, implică stabilirea momentului
în care creşterea lor este întreruptă, pentru a nu forma seminţe mature, însă
trebuie avut în vedere şi faptul că unele pot regenera rapid când dezvoltarea
lor este întreruptă prematur. Pentru majoritatea culturilor de acoperire
încorporarea este realizată în stadiul de înflorire completă, iar la ovăz şi
secară în faza de lapte.
Când semănatul direct se face peste cultura de acoperire este
recomandat ca lucrarea să se execute după 8-12 zile de la distrugerea
(desființarea) acesteia pentru cele cu raportul C/N scăzut spre mediu (12-22) şi
după 12-20 de zile, pentru culturile de acoperire cu un raport C/N mare (>24).
Alegerea utilajelor folosite pentru desființarea culturilor de acoperire
depinde de obiectivul urmărit; când acestea sunt folosite ca mulci, pentru a
acoperi solul, se pot utiliza grape cu discuri sau grape elicoidale.
Pentru a evita efectul fenomenelor de alelopatie, datorită substanţelor
rezultate de la descompunerea biomasei culturilor de acoperire, semănatul
culturii comerciale se face după o anumită perioadă de la distrugerea culturii
de acoperire.
D. Alte variante ale sistemului de lucrări minime
d1. Sistemul arat-semănat. Acest sistem este folosit la culturile

prăşitoare în zonele mai umede şi răcoroase, pentru executarea mai timpurie a
semănatului.
Lucrarea se execută cu un agregat special, alcătuit dintr-un plug cu
două brăzdare, în agregat cu o grapă stelată, urmat de o semănătoare cu un
singur tub, pentru seminţe, prevăzut cu un dispozitiv pentru aplicat
îngrăşăminte pe rând şi un tăvălug pentru tasarea uşoară a solului semănat.
Combaterea buruienilor se face cu ajutorul erbicidelor şi pe cale mecanică.
d2. Sistemul cultivat – semănat, cuprinde două etape: în prima etapă
se execută arătura și lucrările pentru pregătirea patului germinativ iar în a
doua etapă, la o singură trecere, se execută semănatul, aplicarea
îngrăşămintelor şi a erbicidelor. A doua etapă se poate executa în mai multe
variante. Cel mai simplu agregat este format din cultivator şi semănătoare,
prevăzută cu dispozitive de fertilizare şi erbicidare. Prin utilizarea acestui tip
120
de agregat se reduc cheltuielile de producţie cu 30%, comparativ cu sistemul
convenţional de lucrare a solului (Onisie, 1992).
d3. Sistemul de lucrări ale solului cu strat vegetal protector, constă
în acoperirea continuă a solului cu un strat vegetal pentru protejarea acestuia.
Stratul vegetal asigură următoarele avantaje:
- contribuie la creşterea conţinutului de humus din sol;
- determină ameliorarea structurii solului:
- determină acumularea unor cantităţi mai mari de apă (70 mm/an la
faeoziomului cambic de la Fundulea) comparativ cu terenul neacoperit cu
resturi vegetale (Picu, 2009);
- reduce eroziunea şi acţiunea distructivă a picăturilor de apă asupra
agregatelor;
- determină combaterea buruienilor prin reducerea gradului de
iluminare;
- reduce numărul de lucrări aplicate solului.
Combaterea buruienilor se face cu ajutorul erbicidelor iar lucrările
solului cu utilaje speciale care să nu distrugă stratul protector (cizel şi
cultivatoare cu organe tip labă de gâscă).
3.14.3 EFECTUL SISTEMELOR DE LUCRĂRI MINIME

ASUPRA FERTILITĂŢII SOLULUI
Cercetările efectuate pe cernoziomul cambic din cadrul Staţiunii

Didactice a USAMV Iaşi au scos în evidenţă influenţa extrem de complexă a
sistemelor de lucrare asupra însuşirilor fizice, hidrofizice şi chimice ale
solului. Într-o serie de experienţe, executate în diferite localităţi din Podişul
Moldovei (Jitarenu şi colab., 1997, 1999, 2000, 2001, 2004, 2006), s-a
constatat că însuşirile fizice ale solului şi în special stabilitatea hidrică a
structurii solului, au oscilat în funcţie de lucrarea de bază aplicată, faza de
vegetaţie şi tehnologia specifică fiecărei culturi.
Valorile densităţii aparente la cultura grâului, la semănat, în stratul
0-10 cm, au fost cuprinse între 1,14-1,20 g/cm3, au crescut în stratul
10-20 cm la 1,20-1,28 g/cm3, cu excepţia variantei lucrate cu grapa cu discuri
(1,37 g/cm3), iar la adâncimea de 20-30 cm, valorile au fost cuprinse între
1,24-1,3 g/cm3 în variantele A30 şi Cizel şi 1,40-1,42 g/cm3 în variantele A20
şi Disc (tabelul 3.6). La recoltare, în toate variantele, gradul maxim de tasare
s-a evidenţiat la adâncimea de efectuare a lucrărilor.
121
Tabelul 3.6
Influenţa lucrării de bază a solului asupra densităţii aparente şi a
gradului de tasare la cultura grâului (Jităreanu şi colab., 2006)
Densitatea aparentă Rezistenţa la Gradul de tasare
Ad. (g/cm3) penetrare (daN/cm2) (% v/v)
Var.
(cm)
Sem. Veg. Rec. Sem. Veg. Rec. Sem. Veg. Rec.
0-10 1,14 1,24 1,38 11,31 17,79 20,6 -12,78 -5,54 4,90
A20 10-20 1,21 1,34 1,43 18,24 20,32 25,9 -7,56 1,95 9,02
20-30 1,40 1,43 1,45 21,9 27,5 30,7 6,55 8,74 10,39
0-10 1,13 1,22 1,36 10,56 16,7 19,36 -13,98 -7,04 3,40
A30 10-20 1,20 1,30 1,38 15,7 19,1 22 -8,23 -0,95 5,32
20-30 1,24 1.38 1.42 17.36 21.7 24.5 -5.37 4.91 8.36
0-10 1.17 1.28 1.41 13.8 21.36 24.5 -10.63 -2.99 6.80
Cizel 10-20 1.28 1.39 1.45 20.2 23.86 26.36 -2.87 5.49 9.99
20-30 1.35 1.43 1.49 20.9 26.4 30.1 3.11 9.01 13.70
0-10 1.20 1.33 1.41 16.2 22.8 27.6 -8.34 1.45 7.46
Disc 10-20 1.37 1.43 1.44 20.46 27 29.7 4.07 8.41 9.49
20-30 1.42 1.45 1.46 23.5 28.9 32 8.34 10.01 10.84
Valorile gradului de tasare mai mari de 10% v/v, întâlnite la recoltare

în variantele A20, cizel şi disc, în stratul 20-30 cm, arată că solul este moderat
tasat (conform claselor de valori ale gradului de tasare I.C.P.A., 1987).
Rezultă că, într-un interval scurt de timp, gradul de tasare nu se modifică
considerabil, indiferent de sistemul de lucrare, înregistrându-se o creştere
progresivă a acestui parametru de la semănat la recoltare şi pe adâncimi, în
toate variantele de lucrare a solului.
Din cercetările efectuate în Bulgaria s-a constatat că folosirea
sistemului de lucrări minime şi a îngrăşămintelor verzi determină reducerea
pierderilor medii anuale de sol prin eroziune la nivelul capacităţii naturale de
refacere a solului (0,937-2,2 t/ha) (tabelul 3.7).
Cercetările efectuate de Rusu şi Guş (2006), pe un sol de tipul luvisol
vertic, cu textură argiloasă (42-45% argilă), un conţinut de humus de 2,7-3,29%,
pH de 5,2-6,1, în condiţiile unei zone cu temperatura medie anuală de 8,2 oC şi
613 mm precipitaţii, au semnalat modificări importante ale însuşirilor fizice şi
chimice ale solului, după patru ani de aplicare a diferitelor sisteme de lucrare a
solului.
122
Tabelul 3.7
Pierderile de sol prin eroziune la diferite sisteme de lucrare a solului
(Totka Mitova, 2006)
Kastanoziom Luvisol
Lucrarea solului
Porumb Floarea soarelui
No-tillage 2,20 1,42
Arat superficial 2,21 1,12
Arat deal-vale 7,48 4,05
Scurgerea de apă (m3/ha) Sol erodat (t/ha)
Sistemul convenţional 302 3,044
Încorporare paie 219 2,327
Încorporare îngrăşământ verde 121 0,937
Sistemele de lucrări minime s-au experimentat la culturile de porumb,

soia, grâu şi au cuprins: arat la 20-25 cm + disc 8 cm, sistemul minim cu disc şi
freză rotativă, paraplow (18-22 cm) şi cizel (18-22 cm) (tabelul 3.8).
Tabelul 3.8
Influenţa sistemelor de lucrare asupra unor însuşiri fizice ale solului
(Rusu şi Gus, 2006).
Sistem minim,
Adâncimea Arat Paraplow Cizel
Grapă cu discuri (8 cm)
(cm) (20-25 cm) (18-22 cm) (18-22 cm)
+ Grapă rotativă (8 cm)
Stabilitatea hidrică a macroagregatelor (>250 μm; WSA, %)
0-10 61,5 62,8 64,8 63,5
10-20 63,5 65,6 69,2 69,1
20-30 63,5 68,1 70,0 70,2
media 62,8 65,5 68,0 67,6
Densitatea aparentă ( g/cm )
3
0-10 1,22 1,20 1,17 1,19

10-20 1,30 1,36 1,32 1,33
20-30 1,42 1,40 1,39 1,38
30-40 1,42 1,40 1,40 1,40
Media 1,34 1,34 1,32 1,33
Rezistenţa la penetrare ( kPa)
0-10 1003 1138 962 1078
10-20 1303 1584 1460 1538
20-30 2068 1969 1898 1925
30-40 2609 2665 2560 2693
Media 1746 1839 1720 1809
2
Permeabilitatea solului l/m /minut (mm/minut)
0-10 4,25 3,12 5,54 5,08
123
Stabilitatea hidrică a macroagregatelor a variat, funcţie de sistemul de
lucrare a solului, între 61,5% la arătura efectuată la 20-25 cm şi 70,0% la
lucrarea efectuată cu paraplow la 18-22 cm adâncime.
Lucrarea solului cu discul şi grapa rotativă a determinat creşterea
conţinutului de fosfor mobil din sol, în stratul de sol 0-10 cm, fapt care poate
fi explicat printr-o mai bună mobilizare a fosforului din sol, datorită
îmbunătăţirii însuşirilor fizice (tabelul 3.9).
Tabelul 3.9
Influenţa sistemului de lucrare asupra însuşirilor chimice la luvisolul vertic
(Rusu şi Gus, 2006)
Sistem minim,
Adâncimea Arat Paraplow Chisel
Grapă cu discuri (8 cm)
(cm) (20-25 cm) (18-22 cm) (18-22 cm)
+ Grapă rotativă (8 cm)
Humus (%)
0-10 2,55, (mt) 2,72 * 3,00*** 3,29***
10-20 2,28, (mt) 2,68*** 3,06*** 3,16***
20-30 2,70, (mt) 2,11000 2,53000 2,6200
Media 0-30 2,51, (mt) 2,50 ns 2,86* 3,02*
Azot total (%)
0-10 0,22, (mt) 0,20 0 0,25 ** 0,28 ***
10-20 0,22, (mt) 0,22 ns 0,24 *** 0,26 ***
000 0
20-30 0,24, (mt) 0,20 0,23 0,23 0
Media 0-30 0,23, (mt) 0,21 ns 0,24 ns 0,26 *
Fosfor mobil (ppm)
0-10 12 (mt) 34 *** 25 *** 27 ***
000 0
10-20 15 (mt) 8 12 12 0
20-30 6 (mt) 30 8 ns 7 ns
Media 0-30 11 (mt) 15 ns 15 ns 15 ns
Potasiu mobil (ppm)
0-10 155 (mt) 202 *** 168 * 207 ***
000
10-20 134 (mt) 122 137 * 131 0
20-30 120 (mt) 112 0 128 * 122 ns
Media 0-30 136 (mt) 145 ns 144 ns 153 ns
pH (H2O)
0-10 6,06 (mt) 5,90 000 5,62 000 5,77 000
10-20 6,08 (mt) 5,79 000 5,72 000 5,73 000
20-30 6,03 (mt) 6,13 ns 5,87 ns 5,93 ns
Media 0-30 6,06 (mt) 5,94 ns 5,74 ns 5,81 ns
124
Reacţia solului (pH-ul), în stratul de sol 0-20 cm, a avut o tendinţă de
scădere în variantele cu lucrări minime şi la cele lucrate cu cizel şi paraplow.
În condiţiile pedoclimatice din Transilvania, Guş şi colab (2006) au
constatat că producţiile obţinute la sistemul de lucrări minime, comparativ cu
cele obţinute la sistemul tradiţional, au fost de 92-100% la grâul de toamnă,
89-100% la porumb, 95-112% la soia, 66-91% la cartof, 97-99% la sfecla
pentru zahăr şi 95-98% la rapiţă (tabelul 3.10).
Tabelul 3.10
Influenţa sistemului de lucrare a solului asupra producţiei pe cernoziomul
cambic din Câmpia Transilvaniei (Guş şi colab., 2006)
Sistemul de lucrare Grâu de toamnă Porumb Sfeclă pt. zahăr
al solului kg/ha % kg/ha % kg/ha %
Arătură (mt.) 4608 100 6327 100 38250 100
Cizel + grapă rotativă 4479 97 6196 100 37200 97
Paraplow + grapă rotativă 4588 100 6322 100 37820 99
Stabilitatea hidrică a macroagregatelor a variat, funcţie de sistemul de

lucrare a solului, între 61,5% la arătura efectuată la 20-25 cm şi 70,0% la
lucrarea efectuată cu paraplow la 18-22 cm adâncime. Cea mai bună
stabilitate hidrică a agregatelor, pe adâncimea de 0-30 cm, s-a înregistrat la
lucrările efectuate cu paraplow, cizelul şi, în cazul lucrărilor efectuate, cu
grapa cu discuri şi grapa rotativă.
Pe luvisolul cu textură nisipo-argiloasă din Carlow, Irlanda, în
condiţiile unor cantităţi medii anuale de precipitaţii de 824 mm şi a unei
temperaturi medii anuale de 9,4 oC producţile de grâu de toamnă obţinute în
cadrul sistemelor de lucrare convenţionale şi reduse au fost foarte apropiate
(Kees Jan van Groenigen, 2011) (tabelul 3.11).
În experienţele de la Carlow, Irlanda, aplicarea resturilor vegetale în
proporţie de 50% din cantitatea produsă la cultura grâului de toamnă a
determinat, după 9 ani de experimentare, creşterea cantităţii de carbon
organic din sol, pe adâncimea de 30 cm, cu 467 kg/ha la sistemul de lucrare
convenţional şi cu 456 kg/ha/an la sistemul cu lucrări reduse.
Urmărind conţinutul de carbon organic din sol după aplicarea timp de
9 ani a unor sisteme de lucrare a solului şi 8 ani de aplicare a resturilor
vegetale (tabelul 3.12) s-a constatat că eficienţa transformării paielor în
carbon organic stabil a fost de 21% la sistemul cu lucrări reduse şi de 23% la
sistemul convenţional.
125
Tabelul 3.11
Producţia de grâu de toamnă şi cantitatea de resturi vegetale exprimată în
carbon organic restituit solului în diferite sisteme de lucrare a solului
Sistemul de Prod. Biomasa Paie+mirişte Rădăcini Aport,
Resturi
lucrare al grâu, t/ha/an t/ha/an t/ha/an t/ha/an
vegetale
solului t/ha/an carbon carbon carbon carbon
Convenţional,
8,08 6,09 2,86 1,26 1,69
arat 20-25 cm
Minim ultivator Fără
Horsch Terrano 8,17 6,17 2,90 1,27 1,71
FX la 7-10 cm
Convenţional
7,83 5,91 2,78 1,22 4,00
arat 20-25 cm
Minimcultivator Cu
Horsch Terrano 8,08 6,10 2,86 1,26 4,12
FX la 7-10 cm
Tabelul 3.12
Conținutul de carbon organic din sol la cultura grâului de toamnă
(Kees Jan Van Groenigen, 2011)
Total C Total C
C organic C organic
Resturi organic organic
Lucrările solului 0-15 cm, 15-30 cm,
vegetale 0-30 cm, 30-60 cm,
t/ha t/ha
t/ha t/ha
Fără
Convenţionale, 57,3
resturi 27,5 ±0,8 29,9 ±2,5 30,1 ±3,3
arat la 20-25 cm ±2,3
vegetale
Lucrări reduse, Fără
64,8
cultivator Horsch resturi 32,4 ±0,7 32,4 ±1,0 38,2 ±4,2
±1,6
Terrano FX, 7-10 cm vegetale
Convenţionale, Cu resturi 61,5
27,7± 1,0 33,7 ±0,7 33,3 ±2,5
arat la 20-25 cm vegetale ±1,5
Lucrări reduse,
Cu resturi 68,9
cultivator Horsch 34,6 ±1,2 34,3 ±1,9 34,8 ±4,6
vegetale ±2,8
Terrano FX, 7-10 cm
Procesele tehnologice, precum rotaţia culturilor, fertilizarea şi

metodele de pregătire a terenului, aplicate timp de peste 26 de ani, au
determinat modificarea structurii floristice şi diferenţierea accentuată a
numărului şi a biomasei buruienilor din culturile agricole.
126
La cultura grâului, amplasată în rotaţia grâu-soia-orz-porumb,
metodele de pregătire a terenului au determinat diferenţierea numărului de
buruieni, de la 24 la 192,8 plante la m2 şi cantitatea de substanţă uscată a
acestora, între 231 şi 844 kg/ha (tabelul 3.13).
Tabelul 3.13
Numărul şi greutatea de substanţă uscată a buruienilor din cultura grâului,
amplasată în diferite variante de lucrare a solului şi de fertilizare
Arat la 20 cm + disc
Genul şi specia 40t/ha 40t/ha gunoi 6t/ha paie
Media N0P0 N100P80
gunoi +N70P60 + N70P60
Fumaria officinalis 32 172 148 224 236
Polygonum convolvulus 44 28 4 16 28
Convolvulus arvensis - - 8 4 -
Chenopodium album 4 - - - 4
Cirsium arvense - - 4 - 4
Thlaspi arvense 4 - - -
Total nr. br. 192,8 80 204 164 244 272
Total gr. su /m2 84,4 23,1 87,6 56,2 112,8 142,4
Polygonum convolvulus 40 44 16 - -
Polygonum aviculare 4 - - - -
Chenopodium album - - - - 4
Cirsium arvense 8 24 - - -
Viola arvensis - - - - -
Sonchus arvense - - - - 8
Total nr. br. 104 60 176 76 68 140
Total gr. su /m2 44,9 20,2 61,4 34,2 31,4 77,6
Cizel + disc
Polygonum convolvulus 12 4 - 4 20
Convolvulus arvensis - - - 4 8
Cirsium arvense 32 4 12 8 8
Thlaspi arvense - - 4 - -
Thlaspi perfoliatum - - 4 4 -
Sonchus arvense 4 - - - -
Polygonum aviculare - - - 4 -
Total nr. br. 122,6 64 112 108 220 109
Total gr. su /m2 78,4 21,3 65,8 62,4 110,2 132,5
127
Cel mai mare număr de buruieni s-a înregistrat la pregătirea terenului
prin arat la 20 cm şi la lucrarea cu cizelul (192,8-122,6 plante/m2), fapt
explicat prin numărul mare de buruieni din variantele fertilizate cu gunoi şi
resturi vegetale la care gunoiul s-a aplicat odată la 4 ani la porumb, iar
resturile vegetale odată la 2 ani, la porumb şi grâu. În condiţii de nefertilizare,
numărul de buruieni a fost cuprins, funcţie de metoda de lucrare a solului,
între 8-80 plante/m2, iar biomasa uscată a buruienilor între 160-372 kg/ha.
Cantitatea cea mai mare de substanţă uscată s-a înregistrat în cazul
fertilizării cu gunoi sau resturi vegetale împreună cu îngrăşăminte minerale
(683,6 – 950,8 kg/ha).
La pregătirea terenului prin discuire, numărul total de buruieni din
cultura grâului a fost mai redus, în comparaţie cu varianta clasică arată la
20 cm; datorită numărului mai mare de buruieni perene, cantitatea de
biomasă uscată a fost la fel de mare ca la celelalte metode de pregătire a
solului şi chiar cea mai mare în condiţii de nefertilizare. Îmburuienarea
culturilor cu dicotiledonate anuale a fost mai mare la lucrarea de pregătire a
terenului cu plugul sau cizelul, iar lucrarea terenului numai cu discul a
determinat înmulţirea buruienilor dicotiledonate perene.
Lucrările solului, pe langă efectele directe, benefice în cadrul
tehnologiilor de cultivare a plantelor, induc în sol şi efecte remanente de
durată, care modifică proprietăţile fizice şi fizico-mecanice ale solului
(Canarache, 1978, 1986, Pintilie, 1979, Dick, 1992, Dexter, 2004, Guş, 2006).
Pentru a se evita degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului este necesar să fie cunoscute şi aplicate acele mijloace şi practici, care
asigură conservarea fertilităţii solului.
Pentru reducerea compactării solului trebuie aplicate şi respectate
următoarele reguli minime:
- evitarea efectuării arăturilor pe solul prea umed, care conduce la
compactare, afectând modul de viaţă al organismelor care trăiesc în sol;
- folosirea cât mai redusă a maşinilor agricole agresive pentru
afânarea şi mărunţirea solului (freze, grape, cultivatoare), care au efecte
negative asupra însuşirilor fizice şi a organismelor din sol;
- aprovizionarea solului cu materii organice, care stimulează
activitatea organismelor din sol şi ameliorează însuşirile acestuia;
- evitarea folosirii monoculturii sau a rotaţiei grâu - porumb şi
introducerea asolamentelor cu leguminoase şi graminee perene;
128
- folosirea unei sisteme de maşini, care să permită limitarea presiunii
exercitate pe sol prin utilizarea pneurilor cu presiune scăzută, a şenilelor, a
roţilor duble, creşterea vitezei de lucru sau reducerea presiunii în pneuri;
- efectuarea lucrărilor de afânare la adâncimea stratului compactat sau
de scarificare pe solurile compactate în adâncime;
- evitarea efectuării lucrărilor de bază ale solului la aceeaşi adâncime.
Stabilitatea hidrică şi mecanică a agregatelor structurale ale solului
este influenţată de procesele fizice, chimice şi biologice din sol a căror
intensitate este dată de microorganismele din sol şi de conţinutul de argilă,
materie organică, hidroxizii de fier şi de aluminiu şi carbonatul de calciu.
Degradarea structurii solului prin reducerea sau pierderea stabilităţii
hidrice a agregatelor structurale are loc datorită acţiunii apei, a maşinilor
agricole sau a modificării însuşirilor chimice ale solului. Cauzele acestor
modificări sunt reprezentate de modificarea chimismului solului, prin
scăderea conţinutului de humus, prin alcalinizare sau acidifiere, ca urmare a
fertilizării neechilibrate sau a irigării cu apă necorespunzătoare.
Acţiunile mecanice directe ale lucrărilor excesive pentru afânarea şi
mărunţirea solului, ale lucrării acestuia la o stare de umiditate
necorespunzătoare, impactul direct cu picăturile de ploaie din precipitaţii şi
apa de irigaţie deteriorează calitatea agregatelor structurale. Modificarea
formei, a porozităţii şi a stabilităţii mecanice şi hidrice a agregatelor
structurale influenţează permeabilitatea solului pentru apă şi aer, care
generează numeroase alte procese negative, cum sunt: crustificarea, băltirea
apei la suprafaţă, prăfuirea şi colmatarea spaţiului poros, eroziunea,
compactarea etc. (Pintilie, 1985, Timariu, 1985, Sin, 1970, 1993, Canarache,
1989, 1990, Dumitrescu, Popa, 1979, Budoi, 1996, Ştefanic,1996, Săndoiu,
1996, Onisie, 1999, Jităreanu, 1999, 2002, 2006, Onisie, 1999, 2002, Guş,
1998, 2003, 2006, Ailincăi, 2004, 2007 ş.a.).
Pentru prevenirea degradării structurii solului trebuie aplicate şi
respectate măsurile agrotehnice, care se referă la:
- efectuarea lucrărilor şi a traficului pe teren numai la o umiditate
corespunzătoare a solului și limitarea la strictul necesar a numărului de
lucrări şi a masei utilajului;
- mărirea suprafeţei de contact a roţilor cu solul, prin utilizarea
pneurilor cu presiune mică, cu lăţime mare şi a roţilor duble;
129
- alternarea direcţiei arăturii în fiecare an, acolo unde este posibil şi
efectuarea arăturii pe direcţia generală a curbelor de nivel pe terenurile în
pantă;
- aplicarea lucrărilor de subsolaj la solurile afectate de compactare
secundară, aciditate sau unde stratul arabil este subţire şi este nevoie de
adâncirea lui, fără întoarcerea brazdei;
- respectarea adâncimii şi a epocii de efectuare a lucrărilor de arat;
- pentru creşterea conţinutului de humus din sol şi reducerea
intensităţii mineralizării acestuia este recomandată tehnologia semănatului
direct în mirişte;
- folosirea culturilor acoperitoare pentru protecţia solului împotriva
eroziunii, în zonele cu evenimente pluviale agresive şi pentru evitarea
levigării nitraţilor;
- utilizarea agregatelor combinate pentru reducerea numărului de
treceri sau a semănătorilor pentru însămânţare şi aplicare a îngrăşămintelor
direct în mirişte;
- folosirea tuturor metodelor pentru combaterea integrată a buruienilor
şi reducerea, pe cât este posibil, a metodelor mecanice şi chimice de
combatere;
- menţinerea la valori optime a conţinutului de humus, a reacţiei
solului şi a compoziţiei cationilor schimbabili;
- folosirea unei structuri de culturi variată, cu rotaţii de lungă durată,
în care să fie incluse şi plantele amelioratoare de leguminoase şi graminee
perene;
- utilizarea îngrăşămintelor şi amendamentelor în funcţie de însuşirile
solului şi cerinţele plantelor cultivate.
Pentru reducerea eroziunii şi pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice,
chimice şi biologice ale solului se va introduce sistemul conservativ de
lucrare a solului, care constă în folosirea unor metode de lucrare, de la
semănatul direct, până la afânarea şi mobilizarea întregului profil de sol,
excluzând întoarcerea brazdei şi arderea miriştii, care permit menţinerea
parţială a resturilor vegetale la suprafaţa solului.
130
Având în vedere cele prezentate în subcapitolul Sistemele de lucrare a

solului vă rugăm să descrieţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Ce înţelegeţi prin sistem de lucrare a solului în cadrul

asolamentului?
2. Descrieţi sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă.
3. Prezentaţi sistemul de lucrări pentru culturile semănate în
primăvară.
4. Care este principiul de lucru pentru culturile succesive?
5. Descrieţi sistemele de lucrări ale solului şi prezentaţi factorii de
care acestea depind.
6. Care sunt sistemele de lucrări minime ale solului?
7. Prezentaţi avantajele sistemelor minime de lucrări ale solului.
8. Care sunt cerinţele sistemelor tip minimum tillage?
9. Care sunt variantele sistemelor de lucrări minime ale solului?
10. Explicaţi care sunt condiţiile pentru aplicarea tehnologiei
semănatului direct sau zero lucrări?
11. Care sunt avantajele tehnologiei semănatului direct sau zero
lucrări?
12. Cum influenţează sistemul de lucrări minime însuşirile fizico-
chimice ale solului?
13. Prezentaţi măsurile agrotehnice pentru reducerea compactării
solului.
14. Care sunt măsurile agrotehnice pentru prevenirea degradării
structurii solului?
131
1. Ailincăi, C., Jităreanu, G., Răus L., 2012 - Tehnologii şi metode

agrotehnice pentru protecţia şi utilizarea resurselor agroecologice din Câmpia
Moldovei. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
2. Ailincăi, C., 2007 - Agrotehnica terenurilor arabile. Editura Ion Ionescu
de la Brad, Iaşi, 454 p, ISBN 978-973-7921-85-2.
3. Budoi, Gh. şi colab., 1996 - Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti.
4. Guş P., Săndoiu, D.I., Jităreanu, G., Lăzureanu, A., Iancu, S., 2008 -
Agrotehnica. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
5. Jităreanu, G., Ailincăi, C., Bucur, D., 2006 – Influence of tillage systems
on physical and chemical characteristics and yield in soybean and maize growth in
the Moldavian Plain. 17th ISTRO Conference “Soil management for sustainability”,
Kiel, Germany.
6. Kees Jan Van Groenigen, Hastings, A., Forristal, D., Rotha, B., Jones, M.,
Smith, P., 2011 - Soil C storage as affected by tillage and straw management: An
assessment using field measurements and model predictions. Agriculture,
Ecosystems and Environment, 140 (2011) 218–225.
7. Mitova Totka, Rousseva Svetlana, Tzvetkova Elka, 2006 – Conservation
Agricultural Practices for Soil Erosion Protection in Bulgaria - A Brief Review.
Proceedings of 17th ISTRO Triennial Conference, Kiel, Germany,1053.
8. Niţu, I., Răuţă, C., Drăcea, Maria, 1988 - Lucrările
agropedoameliorative. Editura Ceres, Bucureşti.
9. Onisie T., Jităreanu G., 1999 - Agrotehnica. Editura “Ion Ionescu de la
Brad Iaşi.
10. Penescu, A., Ciontu, C., 2004 - Agrotehnica. Editura Ceres, Bucuresti.
11. Pintilie, C., Romosan, St., Pop, L., Timaru, Gh., Sebok, P., Gus, P., 1985
- Agrotehnica. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti.
12. Rusu, T., 2005, - Agrotehnica. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
13. Rusu, T., Gus, P., 2007 - Compactarea solurilor, Procese şi consecinţe.
Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
14. Stefanic, Gh., Săndoiu, D.I., 2011 - Biologia solurilor agricole. Editura
Elisavaros, Bucureşti.
15. Dragoş, T., Sin, Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate
mecanizat pentru culturile de câmp. Editura Ceres, Bucureşti.
132
CAPITOLUL IV
SEMĂNATUL ŞI LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE ALE

CULTURILOR
4.1 OBIECTIVELE CAPITOLULUI IV
• Descrierea şi explicarea cerinţelor agrotehnice de calitate a lucrărilor

de semănat şi pentru îngrijirea culturilor;
• Identificarea şi descrierea elementelor tehnologice ale semănatului la
culturile prăşitoare şi neprăşitoare;
• Descrierea şi determinarea indicilor de lucru calitativi la agregatele
pentru semănat şi plantat;
• Prezentarea şi explicarea modului de pregătire pentru semănat a
agregatelor şi a terenului;
• Descrierea şi explicarea metodelor de semănat pentru diferite culturi
şi condiţii pedoclimatice;
• Descrierea şi determinarea indicilor de lucru calitativi la lucrările de
erbicidat şi prăşit mecanic;
• Descrierea şi explicarea lucrărilor de îngrijire la culturile de toamnă
şi de primăvară.
133
Definiție. Semănatul reprezintă lucrarea de încorporare în sol a
seminţelor, la adâncimi şi la distanţe optime din punct de vedere a cerinţelor
agrobiologice a culturilor, unde în condiţii favorabile de umiditate, căldură,
lumină şi aerisire încolţesc şi dau naştere la plante noi.
Semănatul trebuie efectuat pe terenuri nivelate, cu un sol bine mărunţit,
cu umiditate suficientă şi la o temperatură minimă corespunzătoare cerinţelor
culturilor, pentru a asigura germinarea şi răsărirea uniformă a plantelor.
Elementele tehnologice ale semănatului sunt:
- epoca de semănat;
- distanţa între boabe pe rând;
- distanța dintre rânduri;
- adâncimea de încorporare a seminţelor;
- numărul de seminţe germinabile la metru pătrat.
Aceste elemente tehnologice se stabilesc în funcţie de cerinţele
culturilor, a soiurilor şi a hibrizilor, condiţiile pedoclimatice şi gradul de
intensivitate sau de alocare a factorilor tehnologici (fertilizare, erbicidare,
irigare, tratamente fitosanitare etc.).
Calitatea seminţei este dată de puritatea biologică (sămânţa are
caracteristicile soiului sau ale hibridului), de capacitatea germinativă, masa a
1000 de boabe, sămânţa să fie întreagă, fără fisuri şi să fie sănătoasă, fără
virusuri şi bacterii, care transmit bolile de la un an la altul.
4.2 CERINŢE AGROTEHNICE ALE SEMĂNATULUI
Pregătirea seminţelor pentru semănat constă în efectuarea

tratamentelor la sămânţă cu Nitragin, Azotobacterin, insectofungicide şi alte
operaţii pentru stimularea răsăriri cum ar fi umectarea, preîncolţirea, şlefuirea,
drajarea ş.a.).
Pentru realizarea unei lucrări de semănat de calitate bună trebuie
respectate cerinţele agrotehnice privind epoca de semănat, distanţa între boabe
pe rând şi dintre rânduri, adâncimea de încorporare a seminţelor şi numărul de
seminţe germinabile la metrul pătrat.
Semănatul culturilor în epoca optimă determină creşterea rapidă a
plantelor, care valorifică mai bine condiţiile de viaţă din mediul agricol şi
concurează mai bine cu intemperiile, buruienile şi patogenii.
134
Densitatea optimă a plantelor permite realizarea unor producţii maxime
atunci când acestea nu sunt în competiţie pentru factorii de vegetaţie (apă,
lumină, căldură, nutrienţi).
Pentru asigurarea unei distribuţii uniforme a seminţelor pe rând şi între
rânduri precum şi pentru realizarea unei densităţii optime pe unitatea de
suprafaţă, semănătorile trebuie verificate şi reglate cât mai exact.
La o desime a culturilor mai redusă decât cea considerată optimă
potenţialul productiv al solului, cultivarelor precum şi factorii de vegetaţie nu
sunt valorificaţi la maxim.
4.2.1 EPOCA DE SEMĂNAT
Definiție. Prin epocă de semănat se înţelege intervalul de timp în care

seminţele plantelor de cultură pot fi încorporate în sol pentru a se asigura
încolţirea şi răsărirea uniformă a acestora în vederea obţinerii de plante
viguroase.
Epoca de semănat depinde de particularităţile biologice ale culturilor,
a soiurilor şi hibrizilor, de temperatura solului şi aerului, scopul pentru care se
cultivă etc.
Pentru culturile de toamnă, care ocupă cca. 30% din suprafaţa arabilă a
ţării, semănatul în epoca optimă asigură răsărirea la timp a plantelor care intră
în iarnă mai viguroase şi bine înfrăţite (8-10 oC) şi călite (40-50 de zile) pentru
a suporta gerurile din timpul iernii (-18, -20 oC).
Dacă se seamănă prea devreme plantele sunt expuse la atacul
patogenilor şi a dăunătorilor, iar semănatul prea târziu determină o înfrăţire
slabă şi reducerea rezistenţei la iernare.
Dintre culturile de toamnă cel mai devreme se seamănă rapiţa (în cursul
lunii august), după care urmează în ordine secara, orzul şi orzoaica de toamnă,
grâul de toamnă şi triticale.
Primăvara se seamănă majoritatea plantelor de cultură. În funcţie de
temperatura minimă de germinare, culturile de primăvară se însămânţează în
mai multe epoci, după cum urmează:
Epoca I (timpurie), când temperatura solului se menţine între 1-3 oC,
se seamănă graminee perene, lucernă, trifoi, mazăre, cereale păioase de
primăvară etc.;
Epoca I (târzie), la temperatura solului de 3-7 oC, se seamănă sfeclă
pentru zahar, cartof, floarea soarelui, in, cânepă etc.;
135
Epoca II-a, când temperatura solului s-a ridicat la 8-10 oC, se seamănă
soia, porumb, fasole etc.;
Epoca a III-a, începe când temperatura solului este de peste 11 oC,
moment în care pot fi semănate orezul, bumbacul, bostănoasele sau se poate
planta tutunul în câmp.
Din cercetările efectuate în diferite zone pedoclimatice, a rezultat că
perioadele optime pentru semănatul culturilor de toamnă sunt între 20 august-
10 septembrie la rapiţa de toamnă, 1-15 septembrie la secara de toamnă, 15-30
septembrie la orzul de toamnă şi între 20 septembrie şi 10 octombrie la grâul
de toamnă.
Semănatul se mai poate executa şi în timpul verii pentru culturile
succesive, avându-se grijă să se efectueze cât mai repede după eliberarea
terenului de planta premergătoare.
În legumicultură, până la 1 iulie, se seamănă ridichea de iarnă, varza,
fasole pentru păstăi, castraveţi pentru iarnă, mazăre pentru păstăi. Prin răsad
pot fi plantate în câmp în prima parte a lunii iulie varza de toamnă, varza roşie
iar în a doua parte a lunii iulie conopidă şi gulii.
Data începerii semănatului depinde şi de mersul vremii în anul
respectiv, de expoziţia terenului, textura solului şi alţi factori. În zonele de şes
solul se încălzeşte mai devreme decât în zonele colinare, solurile nisipoase se
încălzesc mai repede decât cele argiloase, pantele cu expoziţie sudică se
încălzesc mai repede decât cele nordice etc.
4.2.2 ADÂNCIMEA DE SEMĂNAT
Adâncimea de semănat influenţează germinaţia, timpul până la răsărire

şi uniformitatea culturii.
Adâncimea de semănat depinde de particularităţile plantelor, de starea
de pregătire a terenului, de textura şi umiditatea solului etc. În general se
apreciază că seminţele plantelor trebuie introduse în sol la o adâncime de circa
10 ori mai mare decât diametrul lor. Aşa de exemplu, seminţele mici (trifoi,
lucernă, in, mac etc.) se seamănă la adâncimea de 2-3 cm, iar cele mai mari
mai adânc (grâul la 5-7 cm, porumbul la 7-8 cm, rapiţa 2-4 cm, cartoful se
plantează la 10-12 cm etc.) (tabelul 4.1).
La monocotiledonate semănatul adânc determină formarea de
coleoptile alungite care epuizează rezervele cotiledonului şi scade vigoarea
plăntuţelor.
136
La dicotiledonate germinaţia este hipogee (mazăre), la care
cotiledoanele şi hipocotilul rămân în sol şi epigee (fasole, soia) unde
cotiledoanele ies din sol în timpul răsăririi. La speciile cu germinaţie epigee,
cu răsărire mai greoaie, terenul trebuie să fie pregătit mai bine, să nu formeze
crustă iar semănatul tebuie să se facă superficial.
La cerealele păioase de toamnă, când semănatul se întârzie faţă de
epoca optimă, semințele se introduc mai adânc pentru a proteja nodul de
înfrăţire în timpul iernii.
Pe solurile uşoare, în zonele aride se seamănă mai adânc (la limita
maximă) iar pe solurile grele, argiloase şi umede se însămânţează mai
superficial.
La plantele dicotiledonate cu germinaţie hipogee (mazăre etc.) se poate
semăna mai adânc decât la cele cu germinaţie epigeică (fasole, soia etc.).
În cazul întârzierii semănatului la culturile de primăvară, pe solurile cu
umiditate redusă, se va mări adâncimea de însămânţare.
Distrubuţia uniformă a seminţelor pe rând asigură uniformitatea
creşterii plantelor, care se realizează la culturile mai sensibile, sfeclă pentru
zahăr, soia, fasole, prin utilizarea unor brăzdare mai mici prevăzute cu
limitatoare de adâncime.
4.2.3 NORMA DE SĂMÂNŢĂ
Norma de sămânţă reprezintă cantitatea de sămânţă utilă (C) aplicată

pe un hectar şi se calculează cu formula:
D  MMB  100
C kg / ha , în care:
PG
D = numărul de boabe germinabile la m2;

MMB = masa a 1000 seminţe (g);
P = puritatea seminţelor (%);
G = germinaţia seminţelor (%);
MMB, P, G sunt menţionate în certificatul de calitate a seminţelor sau

pe eticheta de pe sacul cu sămânţă.
Cantitatea de sămânţă calculată poate fi mărită cu 5-10% când
semănatul se face în condiţii mai puţin favorabile de pregătire a patului
137
germinativ, când se întârzie semănatul sau datorită unor pierderi de plante care
pot avea loc în perioada semănat-răsărire şi după răsărire.
Desimea optimă a plantelor la metru pătrat sau la hectar depinde de
biologia culturii, de cerinţele soiului sau a hibridului, destinaţia culturii (boabe,
siloz, masă verde ș.a.), condiţiile pedoclimatice (tip de sol, precipitaţii etc.) şi
tehnologice (fertilizare, irigare etc.), metoda de semănat ș.a. (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1
Elementele tehnologice ale semănatului la culturile prăşitoare
în condiţii de neirigare
Desimea la Distanţa Adâncimea
Semănat între de
Recoltare
Cultura (mii boabe rânduri semănat
(mii plante /ha)
germinabile/ha) (cm) (cm)
Porumb -hibrizi
60-65 50-55 70 5-7
timpurii
Porumb -hibrizi
55-60 50-55 70 5-7
mijlocii
Floarea soarelui 50-60 40-50 70 4-6
Soia 450-500 350-400 25-70 3-5
Sfecla pentru
200-220 70-90 45-70 2-4
zahăr
4.2.4 METODE DE SEMĂNAT
Metodele de semănat diferă în funcţie de cultură, scopul acesteia,

condiţiile naturale etc., putând fi clasificate în două grupe: semănatul prin
împrăştiere şi semănatul în rânduri.
Semănatul prin împrăştiere are unele neajunsuri faţă de semănatul în
rânduri şi se practică pe suprafeţe reduse. Dezavantajele semănatului prin
împrăştiere sunt: repartizarea neuniformă a seminţelor, răsărirea eşalonată,
îmburuienarea mai pronunţată, creşterea cantităţii de sămânţă cu 15-20% etc.
Semănatul manual prin împrăştiere se mai utilizează încă în orezării, la unele
plante legumicole (spanac, ridiche de lună şi de vară, arpagic etc.) la
138
supraînsămânţarea pajiştilor naturale etc. Semănatul prin împrăştiere se poate
executa şi cu maşini echipate cu brăzdare speciale sau cu mijloace avio.
Semănatul în rânduri este metoda răspândită la toate plantele de
cultură datorită avantajelor pe care le are privind repartizarea uniformă a
seminţelor în rânduri echidistante, asigurarea pentru fiecare plantă a unei
suprafeţe de nutriţie relativ egală, ceea ce asigură creşterea şi dezvoltarea
uniformă a plantelor, crearea posibilităţii de a mecaniza lucrările de îngrijire a
plantelor prăşitoare etc.
În funcţie de biologia plantelor, de scopul pentru care se cultivă etc., se
practică mai multe metode de semănat în rânduri.
Semănatul în rânduri obişnuite cu distanţa dintre rânduri de 12,5 cm,
se realizează cu semănători universale purtate, asigurându-se fiecărei plante o
suprafaţă de nutriţie sub forma unui dreptunghi alungit. Această metodă se
practică pe scară largă la cerealele păioase, mazăre, borceag, in, cânepă pentru
fuior, graminee şi leguminoase perene, furajere etc.
Semănatul în rânduri dese sau apropiate, se execută cu semănători
speciale sau semănători universale la care se ataşează brăzdare suplimentare,
în aşa fel încât distanţa dintre rânduri să nu depăşească 6-7 cm. Pentru
realizarea semănatului în rânduri dese este absolut necesar ca terenul să fie
uniform afânat la adâncimea de semănat, mărunţit şi nivelat.
Prin reducerea distanţei dintre rânduri, creşte distanţa dintre plante pe
rând, astfel că suprafaţa de nutriţie a unei plante se apropie de forma pătratică,
creându-se astfel, condiţii pentru utilizarea mai bună a factorilor de vegetaţie.
Această metodă se foloseşte cu bune rezultate la toate culturile care în mod
obişnuit se însămânţează la 12,5 cm distanţă între rânduri.
Semănatul în rânduri simple distanţate se foloseşte la plantele
prăşitoare, distanţa între rânduri fiind de 25-70 cm. În acest scop se utilizează
maşini de semănat speciale (SPC-6, SPC-8, SPC-9, SPC-12 ș.a.) sau maşini de
plantat cartof, răsaduri etc. Această metodă prezintă avantajul că permite
efectuarea mecanizată a tuturor lucrărilor de îngrijire.
Pentru eliminarea lucrărilor de rărit se practică semănatul în cuiburi
prin echiparea corespunzătoare a semănătorilor cu dispozitive de repartiţie a
seminţelor.
Semănatul în fâşii sau benzi se practică la culturile însămânţate în
rânduri obişnuite cât şi în rânduri distanţate. Aşa de exemplu, loturile
semincere de cereale păioase, din verigi superioare (superelită, elită) se
însămânţează în benzi de 1,5 m cu distanţa între rânduri de 12,5 cm, iar între
139
benzi se lasă o distanţă de 25-35 cm pentru deplasarea muncitorilor care
execută lucrări de purificare biologică.
La alte culturi (sfeclă pentru zahăr, soia, fasole etc.) distanţa dintre
rânduri în cadrul benzii este de 45 cm, iar între rândurile pe unde circulă roţile
tractorului se lasă 60-70 cm pentru a înlesni efectuarea lucrărilor de îngrijire.
Semănatul în rigole se practică în zone secetoase, pe soluri nisipoase
sau pe terenuri situate în pantă. În acest caz în faţa brăzdarelor semănătorii se
fixează corpuri de rariţă, care deschid rigolele. Sămânţa fiind încorporată mai
adânc în sol, găseşte umiditatea necesară încolţirii, iar plantele răsar şi se
înrădăcinează mai bine.
Semănatul pe coame se practică pe soluri cu exces de umiditate,
sămânţa fiind aşezată la partea superioară a biloanelor realizate anterior
semănatului sau concomitent cu însămânţarea. Pentru formarea coamelor
(biloanelor) se folosesc corpuri de rariță. În felul acesta, atât sămânţa cât şi
plantele tinere, sunt ferite de influenţa umidităţii excesive.
Semănatul în rânduri încrucişate constă în distribuirea normei de
seminţe prin două parcursuri perpendiculare cu semănătorile universale pentru
semănat în rânduri obişnuite, reglate pentru a aplica jumătate din norma de
seminţe calculată. Metoda are avantajul că seminţele sunt distribuite mai
uniform, forma spaţiului de nutriţie se aproprie de un pătrat însă are şi
neajunsuri pentru că tasează solul, dublează consumul de combustibil şi
celelalte costuri cu semănatul.
Semănatul în culise este folosit pe terenurile nisipoase, în zone cu
vânturi puternice, pentru reducerea eroziunii eoliene şi pentru fixarea
nisipurilor. Metoda constă în alternarea unor benzi cultivate cu plante cu talie
mare (porumb, floarea soarelui) cu benzi cultivate cu plante cu talie joasă
(borceaguri, pepeni, castraveţi, fasole etc.).
Semănatul cu plantă protectoare se practică la trifoliene, care se
seamănă împreună cu cerealele de toamnă sau de primăvară, în zone cu
precipitaţii suficiente.
Cultura de toamnă sau de primăvară este planta protectoare ce
protejează cultura de trifoi sau lucernă care, după recoltarea celealelor, rămân
pe sola respectivă mai mulţi ani.
Pentru reuşita culturilor semănate după această metodă este necesar ca
erbicidarea cerealelor să se facă până la răsărirea leguminoaselor, recoltarea
cerealelor să se facă la o înălţime mai mare a miriştii iar eliberarea terenului de
paie să se facă cât mai repede.
140
4.2.5 INDICII CALITATIVI DE LUCRU LA SEMĂNAT
Indicii calitativi de lucru la lucrarea de semănat sunt: uniformitatea de

dozare a seminţelor (constanţa normei de semănat, de >97%), uniformitatea de
distribuţie a seminţelor pe lăţimea de lucru a semănătorii (>96% la cereale,
(>94% rapiţă şi >92% lucernă şi ierburi), adâncimea medie (am) de încorporare
în sol a seminţelor (abaterea de <±20% din am), distanţa între boabe pe rând
(abatere de 0,9-1,2 cm din distanţa corectă), uniformitatea de distribuţie a
seminţelor pe lungimea rândului (>97%) şi gradul de vătămare al seminţelor
(<3%).
Măsurătorile se fac la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul unui parcurs
de 100 m al maşinii de semănat sau plantat. Dacă uniformitatea de dozare a
seminţelor depăşeşte valoarea admisibilă se corectează reglajul iar la depăşirea
limitei la uniformitatea de distribuţie pe lăţimea şi lungimea rândului se
verifică fiecare aparat de distribuţie în parte şi se aduc la acelaşi reglaj.
4.3 LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR
Lucrările de îngrijire, efectuate de la semănat până la recoltare, au rolul

de a asigura condiţiile optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Lucrările de îngrijire se aplică diferenţiat, în funcţie de cerinţele
culturilor, distanţa dintre rânduri, gradul de îmburuienare a terenului,
caracteristicile solului, condiţiile climatice din cursul perioadei de vegetaţie
etc.
4.3.1. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE LA CULTURILE DE TOAMNĂ
De la semănatul culturilor de toamnă şi până la intrarea în iarnă pot

apărea ca necesare următoarele lucrări: udarea de răsărire pentru zonele
secetoase, combaterea dăunătorilor (Zabrus tenebrioides) în cazul apariţiei
acestora şi eliminarea eventualului exces de umiditate, provocat de ploi
abundente.
În timpul iernii se pot lua măsuri de reţinere a zăpezii pe semănături cu
ajutorul parazăpezilor. De asemenea, se vor face controale periodice pentru a
141
se verifica starea de vegetaţie a plantelor în scopul stabilirii eventualelor
măsuri ce trebuie întreprinse primăvara.
În perioada de primăvară, dacă este cazul, se elimină excesul de
umiditate, se efectuează fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor,
dăunătorilor şi a buruienilor, precum şi irigarea culturilor. De asemenea, la
desprimăvărare, pe parcelele cu plante dezrădăcinate (“descălţate”), se va lucra
cu tăvălugul neted pentru a pune rădăcinile în contact cu solul. Pentru
distrugerea buruienilor în curs de răsărire şi a crustei, în tehnologia culturilor
de toamnă s-au practicat mult timp lucrările cu sapa rotativă.
4.3.2. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE PENTRU CULTURILE DE

PRIMĂVARĂ
La culturile neprăşitoare (grâu şi orz de primăvară, ovăz, mazăre, in,

lucernă), care se seamănă în rânduri obişnuite, se pot efectua următoarele
lucrări:
- tăvălugirea, imediat după semănat, dacă solul este uscat sau când se
seamănă plante cu seminţe mici;
- grăpatul, pentru distrugerea crustei înainte de răsărirea plantelor;
- combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
- fertilizarea suplimentară etc.
Pentru culturile prăşitoare, în funcţie de cerinţele plantelor şi
condiţiile pedoclimatice se pot efectua: grăpatul, completarea golurilor, răritul,
muşuroitul, mulcitul etc.
Grăpatul se face atât înainte cât şi după răsărirea plantelor cu scopul de
a distruge crusta şi buruienile în curs de răsărire.
Completarea golurilor, care pot să apară datorită semănatului
defectuos, a atacului dăunătorilor şi altor cauze. Golurile trebuie completate
imediat după răsărirea culturilor, folosindu-se sămânţă preumezită.
Prăşitul se face cu scopul de a distruge buruienile şi pentru a realiza un
strat afânat la suprafaţă, care să contribuie la păstrarea apei în sol, aerisirea
acestuia etc. În funcţie de gradul de îmburuienare, însuşirile solului,
precipitaţiile căzute şi de cerinţele culturilor în cursul perioadei de vegetaţie,
se execută 2-3 praşile.
Adâncimea de lucru la praşilele mecanice trebuie să asigure distrugerea
buruienilor (între 4 şi 10 cm), însă solul nu trebuie mobilizat prea adânc pentru
că rezultă bulgări şi se pierde apa.
142
Pentru evitarea rănirii plantelor se lasă o zonă de protecţie de o parte şi
de alta a rândului, de 7-15 cm, iar la culturile sensibile (sfeclă pentru zahăr)
cultivatoarele pot fi prevăzute cu discuri de protecţie.
Viteza de deplasare a agregatului de prăşit trebuie se recomandă să fie
de 3-5 km/oră la prima praşilă şi de 6-10 km/oră la următoarele.
Între rândurile de plante prăşitul se execută mecanic, cu cultivatoare
echipate cu diferite tipuri de organe active, în funcţie de cultură şi scopul
praşilei, iar pe rând prăşitul se execută manual. Prin aplicarea erbicidelor pe
rând praşilele manuale pot fi eliminate iar la aplicarea pe întreaga suprafaţă se
reduce şi numărul praşilelor mecanice.
Fertilizarea suplimentară, pentru aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi
a îngrăşămintelor complexe solubile, se face utilizând echipamente de
fertilizare montate pe cultivator, concomitent cu efectuarea praşilelor.
Răritul se execută la culturile semănate prea des şi constă în smulgerea
plantelor până la realizarea desimii optime. Răritul trebuie efectuat în faza de
2-4 frunze, deoarece prin întârziere se influenţează negativ creşterea plantelor
şi producţiile scad. Se aplică la sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, porumb şi
alte plante. Întrucât răritul este o lucrare costisitoare şi necesită multă
manoperă semănatul trebuie executat astfel încât aceasă lucrare să se evite.
Muşuroitul sau răriţatul se execută cu cultivatoare echipate cu corpuri
de rariţă iar pe suprafeţe mici se poate efectua manual cu sapa. Muşuroitul se
recomandă să fie aplicat numai la cartoful cultivat în zone umede cu scopul de
a intensifica formarea tuberculilor.
Mulcirea constă în acoperirea solului cu paie tocate, gunoi de grajd,
turbă, folii de polietilenă sau alte materiale în scopul îmbunătăţirii regimului
de apă, aer, căldură şi hrană din sol. În momentul de faţă se practică pe
suprafeţe restrânse în legumicultură, în căpşunării etc.
La plantele prăşitoare, în funcţie de cerinţele acestora se pot executa şi
alte lucrări cum sunt ciupitul, cârnitul, copilitul, polenizarea suplimentară,
irigarea etc.
Ciupitul constă în înlăturarea mugurilor sau a ramurilor de creştere de
la baza frunzelor de cânepă pentru sămânţă, tomate, castraveţi, dovleci etc.
pentru creşterea şi maturarea mai rapidă a fructelor.
Cârnitul constă în suprimarea vârfului tulpinii şi a lăstarilor la tomate,
tutun, bumbac etc., pentru a întrerupe creşterea vegetativă şi a stimula creşterea
şi coacerea fructelor.
143
Având în vedere cele prezentate în capitolului IV - Semănatul şi

lucrările de îngrijire ale culturilor vă rugăm să descrieţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
1. Care sunt cerinţele agrotehnice ale semănatului?

2. Descrieţi metodele de semănat.
3. Care sunt elementele tehnologice ale semănatului la culturile
prăşitoare?
4. Cum se stabileşte norma de sămânţă?
5. Descrieţi modul de determinare a indicilor calitativi de lucru la
semănat.
6. Care sunt lucrările de îngrijire la culturile de toamnă?
7. Care sunt lucrările de îngrijire la culturile de primăvară?
8. Descrieţi indicii de calitate la lucrările de îngrijire a culturilor.
144
CAPITOLUL V
BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE
5.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI V
• Identificarea şi înregistrarea pagubelor cauzate de buruieni;

• Descrierea şi explicarea factorilor care determină amploarea
pagubelor cauzate de buruieni;
• Descrierea şi prezentarea particularităţilor biologice ale buruienilor;
• Descrierea şi înregistrarea surselor de îmburuienare ale terenurilor
agricole;
• Identificarea, înregistrarea şi clasificarea buruienilor;
• Cartarea buruienilor şi înregistrarea gradului de îmburuienare;
• Descrierea fenomenului de alelopatie;
• Descrierea şi înregistrarea posibilităţilor de utilizare a buruienilor.
145
5.2 DEFINIŢIE. IMPACTUL BURUIENILOR
ASUPRA BIOCENOZEI
Buruienile sunt plantele din culturile agricole şi din flora spontană care
produc pagube agriculturii şi afectează biodiversitatea floristică din ecosistem.
Denumirea de “buruiană” a fost legată de impactul negativ al acestora
asupra plantelor cultivate şi asupra biodiversităţii floristice din ecosisteme. Au
fost date mai multe definiţii dar niciuna nu este unanim acceptată. Impasul în
definirea buruienilor s-a datorat faptului că nu s-au analizat toate legăturile care
există între plantele cultivate şi buruieni precum şi rolul acestora în cadrul
biocenozelor. Unele dintre buruieni sunt foarte dăunătoare în culturi dar când
apar pe pajiştile naturale sunt considerate plante furajere (pirul târâtor, pirul
gros, raigrasul peren), iar pe terenurile în pantă protejează solul împotriva
eroziunii.
Altele cum sunt meiul, mohorul sunt plante alimentare şi furajere
valoroase. Tot buruieni sunt considerate plantele de cultură care apar
accidental într-un lan sau ca samulastră, dacă produc pagube, acestea
denumindu-se buruieni “condiţionate”.
Plantele de secară dintr-o cultură de grâu sunt considerate buruieni
condiţionate.
Însămânţarea unor benzi îmburuienate în cultură (weed strips within
the crops), transversal faţă de zona cultivată, cu plante floricole, ierburi şi
buruieni determină creşterea numărului insectelor prădătoare pentru afide.
Ionescu Sişeşti arăta că buruienile sunt “plante străine într-o cultură
agricolă care produc pagube consumând apa şi sărurile nutritive din sol şi care
duc la scăderea recoltei”.
Societatea Europeană de Ştiinţă a Buruienilor (European Weed Science
Society) definește buruienile ca "orice plantă sau vegetaţie, cu excepţia
ciupercilor, care afectează obiectivele şi cerinţele oamenilor".
În mod similar Societatea de Ştiinţe a Buruienilor din America (Weed
Science Society of America) a adoptat definiţia "o plantă care nu este dorită".
Reducerea biodiversităţii (diversitate redusă a florei şi a faunei) a
determinat ca buruienile să fie percepute ca un indicator al biodiversităţii
datorită rolului lor în furnizarea de hrană şi adăpost pentru numeroase specii
de păsări şi animale.
146
Buruienile „din culturile agricole sunt plante întâlnite în lanurile
cultivate, străine de specia, soiul sau hibridul cultivat, nedorite datorită
concurenţei pentru factorii de vegetaţie şi a pagubelor directe şi indirecte pe
care le produc” (Pintilie, 1985).
Unele specii de buruieni pot fi considerate ca indicatori pentru
însuşirile solului cum sunt Spergula arvensis (hrana vacii) care indică un sol
acid şi Sonchus arvensis care arată că structura solului este degradată.
Buruienile concurează plantele de cultură în ce priveşte apa,
substanţele minerale, lumina, CO2 etc., datorită sistemului radicular şi a
aparatului vegetativ bine dezvoltat.
Prezenţa unor buruieni pe păşuni poate afecta gustul şi digestibilitatea
la rumegătoare sau poate determina scăderea cantităţii de biomasă.
Prezenţa unor buruieni cu frunza lată (Plantago sp., care conţine
microelemente) poate fi de dorit, în special în sistemele ecologice, în timp ce
altele, cum ar fi Rumex obtusifolius pot reduce producţia de iarbă cu până la
20 - 25%. În alte cazuri, prezenţa unor ierburi indigene, de exemplu, Festuca
rubra (păiuşul roşu), poate prelungi sezonul de păşunat, în timp ce alte specii,
cum ar fi Poa annua, determină reducerea cantităţii de biomasă pe suprafaţa
infestată.
Unii autori consideră că speciile de buruieni dăunătoare pentru culturile
agricole nu trebuie eliminate în totalitate ci trebuie menţinute sub control, la
un nivel scăzut (Jităreanu, 1999, Onisie, 1999, Popescu, 2007 ş.a.). Autorii
menționați arată că este necesar să se reconsidere într-un mod radical
importanţa economică şi ecologică a diferitelor specii de buruieni şi nivelul de
pierderi care ar putea fi produs şi au înlocuit termenul de „combatere” a
buruienilor cu cel de „control” al acestora. Gradul de îmburuienare trebuie
menținut sub nivelul pragului economic de dăunare (PED), situație în care
diminuarea producţiei este nesemnificativă.
La stabilirea metodelor pentru controlul gradului de îmburuienare
trebuie avut în vedere că prezenţa buruienilor, în regim controlat, este utilă
pentru:
- îmbunătăţirea structurii solului şi afânarea straturilor compactate
datorită acțiunii rădăcinilor;
- reducerea levigării nitraţilor şi creșterea solubilității nutrienţilor, tot
datorită acțiunii rădăcinilor;
- protejarea solului de acţiunea mecanică a precipitaţiilor, care produc
eroziune hidrică şi fixarea nisipurilor;
147
- eliberarea în sol a substanţelor alelopatice care inhibă dezvoltarea
altor specii de buruieni;
- asigură hrană şi adăpost pentru albine şi alte insecte folositoare;
- constituie o sursă de materie organică pentru refacerea fertilităţii
solului;
- foarte multe specii sunt folosite în hrana oamenilor, animalelor,
cosmetică sau ca plante medicinale.
Buruienile întâlnite pe terenurile agricole sunt numite specii segetale
iar cele de pe terenurile necultivate (drumuri, terenuri virane, şanţuri, canale
de irigaţie sau drenaj etc.), buruieni ruderale.
Buruienile sunt surse de hrană şi oferă adăpost pentru numeroase specii
de păsări şi animale. Amestecul de graminee (Phleum pratense, Dactylis
glomerata, Poa trivialis, Cynosaurus cristatus) şi leguminoase (Trifolium
incarnatum, Onobrychis viciifolia, Anthyllis vulneraria) împreună cu alte
plante (Achillea millefolium, Plantago lanceolata, Potentilla anserina,
Chicorium intybus, Symphytum officinale) contribuie la îmbunătăţirea nutriţiei
minerale şi la protejarea solului împotriva eroziunii.
Buruienile pot concura plantele cultivate și indirect; de exemplu,
prezenţa speciei Taraxacum officinale (păpădie) în livezile de prun şi măr, prin
concurenţa pentru polenizatori (concurează pentru polenizarea de către albine),
determină reducerea producţiei de fructe.
Buruienile se dezvoltă în strânsă legătură cu condiţiile de climă, de sol
şi cu tehnologiile aplicate în agricultură, având nevoie de anumite condiţii.
Astfel, Rumex sp., Oxalis sp , Viola arvense, Equisetum arvense, preferă
solurile acide, Aristolochia clematitis, Taraxacum officinale, Cichorium
intybus, Hibiscus trionum, pe cele alcaline iar Urtica dioica, Amaranthus
retroflexus, Chenopodium album etc. preferă solurile bogate în azot.
Rotaţia culturilor impiedică înmulţirea unor grupe de buruieni specifice
pentru anumite culturi. În culturile de cereale păioase se înmulţesc în special
muşeţelul nemirositor (Matricaria inodora), ovăzul sălbatec (Avena fatua),
albastriţa (Centaurea cyanus), pălămida (Cirsium arvense), măzărichea (Vicia
sp.), macul roşu (Papaver rhoeas), punguliţa (Thlaspi arvense), muştarul
salbatic (Sinapis arvensis) etc.
În culturile prăşitoare se înmulţesc mai bine mohorul (Setaria sp.),
meişorul (Digitaria sanguinalis), volbura (Convolvulus arvensis), zârna
(Solanum nigrum), mohorul lat (Echinochloa crus-galli), costreiul (Sorghum
halepense), susaiul (Sonchus arvensis), cornuţii (Xanthium italicum), pirul
148
gros (Cynodon dactylon), teişorul (Abutilon theophrasti), mărul lupului
(Aristolochia clematitis) etc.
Unele plante de cultură (sfecla, inul, mazărea, sorgul, porumbul,
cerealele păioase de primăvară etc.) sunt sensibile la îmburuienare iar altele
cum sunt secara, cânepa, iarba de Sudan, rapiţa etc. sunt mai competitive şi
înăbuşă buruienile.
5.3 PAGUBE PRODUSE DE BURUIENI
1. Scăderea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole are loc

datorită concurenţei pentru factorii de vegetaţie, datorită înrăutăţirii calităţii
tuturor lucrărilor agricole şi prin reducerea efectului tuturor elementelor
tehnologice din cultura plantelor.
Pagubele produse de buruieni culturilor agricole sunt cuprinse între
10% şi 70% la grâu, între 30% şi 95% la porumb, între 40% şi 85% la soia şi
între 40% şi 95% la cartof şi sfecla pentru zahăr.
În ţara noastră pierderile cauzate de buruieni variază în limite foarte
mari în funcţie de: specia cultivată, gradul de infestare cu buruieni, condiţiile
climatice (an secetos sau ploios), raportul dintre diferitele specii de buruieni,
potenţialul de fertilitate naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte aplicate
(Şarpe şi colab., 1976).
Dintre plantele prezentate în tabelul 5.1 cele mai concurate de buruieni
ar fi în ordine descrescândă trifolienele, sfecla pentru zahăr, porumbul, soia,
fasolea, cartoful, inul, mazărea, grâul, floarea soarelui, orzul, cânepa.
Producţia de boabe din lanurile îmburuienate conţine multe seminţe de
buruieni, care trebuie să fie îndepărtate prin condiţionare iar unele seminţe de
buruieni cum sunt cele de odos (Avena fatua), cuscută (Cuscuta sp.) sau
zâzanie (Lollium temulentum) se înlătură foarte greu.
Unele seminţe de buruieni, cum sunt cele de neghină (Agrostema
githago), zâzanie (Lollium temulentum), măselariţă (Hyoscyamus niger) ş.a.
sunt toxice pentru om şi animale. În boabele cerealelor panificabile nu este
admis un procent mai mare de 0,5% neghină. În tabelul 5.1 sunt redate limitele
pierderilor înregistrate la principalele plante de câmp.
149
Tabelul 5.1
Nivelul pierderilor de producţie cauzate de buruieni diferitelor culturi
Limitele pierderilor în parcelele neplivite
Planta
sau neprăşite faţă de cele tratate cu erbicide
Grâu de toamnă 10-70 %
Orz 10-40 %
Porumb boabe 30-95 %
Floarea soarelui 15-55 %
Soia 40-84 %
Fasole 35-80 %
Mazăre 15-70 %
Trifoliene 40-100 %
Cartof 42-72 %
Sfeclă pentru zahăr 53-96 %
In ulei 20-68 %
Cânepă sămânţă 10-52 %
Seminţele de obsiga secării (Bromus secalinus) măcinate odată cu

secara dau făinii o culoare neagră şi o fac neutilizabilă. Dacă în grâu se găsesc
seminţe de punguliţă (Thlaspi arvense) acestea dau făinii un gust amar.
Ovăzul sălbatic (Avena fatua) provoacă inflamaţia mucoasei
esofagului la cai dacă este consumat în cantitate mai mare odată cu ovăzul.
Când animalele consumă în timpul păşunatului anumite buruieni ca
usturoi sălbatic (Allium rotundum), pelin (Artemisia sp.) şi altele, laptele capătă
un gust rău şi devine inutilizabil. De asemenea şi fânul care conţine buruieni
are o valoare nutritivă inferioară.
Unele seminţe de buruieni se agaţă de blana animalelor şi depreciază
calitatea lânei şi a pieilor.
În culturile îmburuienate, din cauza lipsei de lumină, plantele se
etiolează, cresc în lungime, ţesuturile mecanice au o rezistenţă scăzută, se frâng
uşor, iar procesul de fotosinteză este redus.
Buruienile determină degradarea covorului ierbos prin invazia până la
dominanță a unor specii de graminee nevaloroase cum sunt ţepoşica (Nardus
stricta), bărboasa (Botriochloa ischaemum), târșa (Deschampsia caespitosa)
sau a unor specii din alte familii care pot fi dăunătoare sau toxice cum sunt
stirigoaia, brânduşa de toamnă, coada calului, feriga mare, aliorul, pipirigul,
şteviile ș.a. Pe pajiştile dominate de graminee perene nevaloroase se folosesc
metode radicale de schimbare a covorului ierbos prin înfiinţarea de pajişti semănate.
150
2. Creşterea costurilor de producţie şi procesare prin cheltuielile
directe, care se fac pentru lucrările de combatere a buruienilor şi a celor
indirecte, pentru lucrările de curăţire şi uscare a masei de boabe sau pentru
remedierea defecţiunilor combinelor la recoltarea lanurilor îmburuienate.
Prezenţa buruienilor în culturi determină creşterea costurilor la
lucrările şi produsele agricole precum şi reducerea veniturilor fermierilor.
3. Creşterea concurenţei dintre buruieni şi plantele cultivate pentru
factorii de vegetaţie, în special pentru apă, lumină şi substanţele nutritive,
determină scăderea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole.
Buruienile sunt mult mai bine adaptate la condiţiile de mediu şi mult
mai rezistente la condiţiile neprielnice decât plantele cultivate. Sistemul
radicular al buruienilor este foarte bine dezvoltat, adânc, cu o mare putere de
absorbţie a elementelor nutritive şi a apei. Rădăcinile de ovăz sălbatic (Avena
fatua) ajung până la 2 m adâncime iar cele de pălămidă (Cirsium arvense) până
la 5-7 m după doi-trei ani de vegetaţie.
Buruienile consumă apa în cantitate mult mai mare decât plantele
cultivate. Wolny (citat de Ionescu-Sişeşti, 1958) a determinat într-un lan
îmburuienat de cartof o umiditate a solului de 19,68%, iar într-un lan vecin,
curat de buruieni aceasta a fost de 22,4%. Diferenţa de 2,82% reprezintă o
pierdere de 84,6 tone apă la hectar pe stratul arabil de 20 cm. Traian Săvulescu
a arătat că buruienile extrag în general de 3 ori mai multă apă decât cerealele
iar o plantă de muştar consumă de 4 ori mai multă apă decât o plantă de ovăz.
Buruienile consumă din sol importante cantităţi de substanţe hrănitoare
în detrimentul plantelor agricole. Din analiza compoziţiei chimice a
buruienilor (tabelul 5.2) rezultă că acestea, în comparaţie cu grâul, extrag de
aproape trei ori mai mult azot, de cinci ori mai mult potasiu şi aproape de două
ori mai mult fosfor (Onisie, 2002).
Tabelul 5.2
Compoziţia chimică a câtorva specii de buruieni şi a grâului
Conţinutul (%)
Specia
N K2O P2O5
Albăstriţa (Centaurea cyanus) 2,3 2,0 1,0
Pălămida (Cirsium arvense) 2,6 2,0 1,2
Media la 18 specii diferite de buruieni 1,9 3,5 0,5
Grâu de toamnă 0,7 0,7 0,5
151
Din analiza compoziţiei chimice a buruienilor din cultura porumbului,
amplasată în diferite variante tehnologice (tabelele 5.3 a, b) rezultă că acestea,
Tabelul 5.3a
Conţinutul mediu de elemente nutritive la diferite specii de buruieni din
cultura porumbului în diferite condiţii de fertilizare
Genul şi specia Tratamentul Azot % P2O5 % K2O %
N0P0 neerbicidat 1,23 0,194 0,42
N0P0 erbicidat 1,34 0,214 0,48
Porumb boabe
N100P100 neerbicidat 1,49 0,232 0,53
N100P100 erbicidat 1,61 0,283 0,59
Media 1,42 0,231 0,51
N0P0 erbicidat 0,31 0,064 0,79
Coceni porumb
N100P100 neerbicidat 0,33 0,083 0,82
N100P100 erbicidat 0,49 0,091 0,87
Media 0,35 0,070 0,81
Setaria N0P0 erbicidat 0,87 0,219 4,02
glauca N100P100 neerbicidat 1,92 0,169 3,62
N100P100 erbicidat 1,91 0,200 4,55
Media 1,38 0,193 3,95
Echinochloa
N0P0 erbicidat 0,88 0,125 3,29
crus-galli
N100P100 neerbicidat 1,87 0,156 3,15
N100P100 erbicidat 1,94 0,172 3,42
Media 1,37 0,149 3,30
Amaranthus
N0P0 erbicidat 2,52 0,313 4,08
retroflexus
N100P100 neerbicidat 2,39 0,253 3,32
N100P100 erbicidat 2,89 0,356 4,48
Media 2,24 0,285 3,65
Chenopodium
N0P0 erbicidat 2,16 0,147 4,52
album
N100P100 neerbicidat 1,94 0,228 3,29
N100P100 erbicidat 1,86 0,147 3,29
Media 1,94 0,170 3,64
Convolvulus arvensis N0P0 erbicidat 1,91 0,147 1,58
N100P100 neerbicidat 2,42 0,163 1,69
N100P100 erbicidat 2,38 0,172 1,54
Media 2,21 0,160 1,60
152
în comparaţie cu porumbul, extrag de aproape 2,2 ori mai mult azot, de
4,5 ori mai mult potasiu şi aproape de 1,5 ori mai mult fosfor (Ailincăi, 1997).
Tabelul 5.3b
Conţinutul mediu de elemente nutritive la diferite specii de buruieni din
cultura porumbului în diferite condiţii de fertilizare
Genul şi specia Tratamentul Azot % P2O5,% K2O,%
Hibiscus N0P0 erbicidat 1,28 0,25 2,12
trionum
N100P100 neerbicidat 2,2 0,200 2,37
N100P100erbicidat 1,9 0,188 1,74
Media 1,73 0,191 2,19
Stachys annua N0P0 erbicidat 1,76 0,273 2,08
N100P100 neerbicidat 2,97 0,266 2,82
N100P100erbicidat 2,45 0,228 2,66
Media 2,13 0,243 2,51
Sonchus N0P0 erbicidat 1,92 0,211 2,48
arvensis
N100P100 neerbicidat 2,56 0,33 3,55
N100P100erbicidat 2,52 0,302 3,6
Media 2,22 0,258 2,97
Solanum N0P0 erbicidat 2,18 0,32 2,57
nigrum
N100P100 neerbicidat 2,88 0,381 4,42
N100P100erbicidat 2,79 0,299 3,96
Media 2,48 0,310 3,38
Medie generală 1,96 0,22 3,02
Din analiza acestor rezultate se constată că în cazul monoculturii şi la

rotaţiile simplificate (grâu-porumb), chiar în condiţiile unor tehnologii
normale, cantităţile anuale de elemente nutritive exportate şi imobilizate de
buruieni din sol reprezintă 9-10% din necesarul de îngrăşăminte al acestor
culturi (tabelul 5.4).
153
Tabelul 5.4
Cantităţile de elemente nutritive extrase din sol
şi imobilizate de buruieni (kg/ha)
Grâu Porumb
Rotaţia Doza de îngrăşământ
N P2O5 K2O N P2O5 K2O
N0P0 8,67 1,05 15,77 2,95 0,36 5,36
N70P70 7,40 0,76 9,89 5,17 0,53 6,91
Monocultură
N100P100 8,98 0,41 5,34 5,55 0,57 7,41
N40P40+30 t gunoi 9,35 0,95 12,5 12,22 1,25 16,33
Media 8,60 0,79 10,88 6,47 0,68 9,00
N0P0 6,47 0,78 11,76 3,65 0,44 6,64
N70P70 3,57 0,36 4,77 6,3 0,64 8,41
Grâu-porumb
N100P100 1,60 0,16 2,13 6,16 0,63 8,23
N40P40+30 t gunoi 1,83 0,19 2,45 12,6 1,29 16,83
Media 3,37 0,37 5,28 7,18 0,75 10,03
N0P0 1,46 0,18 2,65 2,35 0,28 4,28
Mazăre-grâu- N70P70 3,24 0,33 4,33 4,14 0,42 5,53
porumb N100P100 2,02 0,21 2,7 5,59 0,57 7,47
N40P40+30 t gunoi 2,30 0,23 3,08 8,74 0,89 11,68
Media 2,26 0,24 3,19 5,21 0,54 7,24
Mazăre-grâu- N0P0 0,92 0,11 1,68 2,09 0,25 3,79
porumb- N70P70 1,08 0,11 1,44 4,04 0,41 5,40
fl, soarelui + N100P100 0,75 0,08 1,00 5,31 0,54 7,10
ierburi N40P40+30 t gunoi 1,22 0,12 1,63 6,11 0,62 8,16
Media 0,99 0,11 1,44 4,39 0,46 6,11
4. Intoxicaţii produse animalelor
Animalele evită la păşunat buruienile toxice, însă pe cele care ajung în

fân nu le mai pot evita şi se pot produce intoxicații.
Buruienile toxice care produc frecvent intoxicaţii la animale sunt
măselariţa (Hyoscyamus niger), laptele câinelui (Euphorbia cyparissias),
ciumăfaia (Datura stramonium), mătrăguna (Atropa bella-dona), cucuta
(Conium maculatum), turiţa (Galium aparine), scânteiuţa (Anagallis arvensis)
stirigoaia (Veratrum album), brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale) etc.
154
5. Buruienile sunt gazde şi ajută la răspândirea insectelor
dăunătoare şi a patogenilor plantelor de cultură
Lanurile îmburuienate sunt mai puternic atacate de agenții patogeni şi

dăunători decât lanurile curate.
Ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), traista ciobanului
(Capsella bursa pastoris) şi alte buruieni crucifere sunt plante gazdă pentru
hernia verzei.
Loboda (Chenopodium album) este plantă gazdă pentru patogenii care
produc bolile la sfecla pentru zahăr iar volbura (Convolvulus arvensis) este
planta gazdă pentru buha semănăturilor.
Pirul (Agropiron repens) este o buruiană gazdă atât pentru viermele
sârmă cât şi pentru rugina cerealelor. Volbura (Convolvulus arvensis) este
plantă gazdă pentru viermii sârmă (Agriostes lineatus), dăunători foarte
periculoși pentru cereale, iar zârna (Solanum nigrum) este gazdă pentru
gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata).
Cancerul cartofului (Synchytrium endobioticum) este răspândit de
zârnă (Solanum nigrum) iar bacteria Bacterium michiganense sau Clavibacter
michiganensis, care produce putregaiul inelar al cartofului, a fost găsită pe
plantele de Urtica dioica şi Solanum rostratum.
Răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis) are ca principală plantă
gazdă pălămida (Cirsium arvense) care constituie principalul factor de
răspândire a acestui dăunător polifag. Pălămida satisface cel mai bine cerinţele
acestui dăunător în toate stadiile de dezvoltare, pentru că are un sistem
radicular foarte dezvoltat, care asigură necesarul de hrană pentru larvele care
se hrănesc cu rădăcini.
6. Buruienile creează dificultăţi în executarea lucrărilor agricole,

măresc volumul de muncă şi costurile de producție
Buruienile determină reducerea calităţii lucrărilor şi creează dificultăţi

la executarea lucrărilor de bază ale solului, pregătirea patului germinativ,
semănat, a lucrărilor de îngrijire a culturilor şi a recoltatului şi determină
reducerea productivităţii muncii.
S-au făcut calcule în S.U.A. şi s-a ajuns la concluzia că lucrările solului
reprezintă circa 16% din valoarea producţiei terenurilor arabile şi că aproape
50% din aceste cheltuieli se fac pentru combaterea buruienilor.
155
Datorită buruienilor, agricultorii sunt nevoiţi să efectueze un volum
mai mare de muncă, să facă investiţii suplimentare pentru procurarea uneltelor,
maşinilor, erbicidelor etc.
7. Efecte negative asupra sănătăţii oamenilor
Polenul de la unele specii de buruieni cum sunt costreiul (Sorghum

halepense), pirul gros (Cynodon dactylon), ştirul (Amaranthus retroflexus),
romaniţa puturoasă (Salsola ruthenica) provoacă diferite afecţiuni alergice, de
la strănut, curgerea ochilor, tuse, până la rinită alergică, conjunctivită alergică,
rinoconjunctivită alergică sau astm alergic.
Alergia respiratorie este determinată de grăuncioarele de polen de
dimensiuni mici de la plantele care se polenizează cu ajutorul vântului.
Hipersensibilitatea alergică la polen începe primăvara când înfloresc arborii şi
arbuştii timpurii (alun, arin, mesteacan, plop, frasin), continuă până la sfârşitul
verii, datorită polenului de la gramineele sălbatice (golomăţ (Dactylis
glomerata), timoftică (Phleum pratense), vițelar (Anthoxanthum odoratum),
raigras (Lolium perenne), firuță (Poa pratensis) etc.) şi cerealele păioase (ovăz,
grâu, orz etc.) şi se prelungeşte până în toamnă datorită polenului de la buruieni
cum sunt iarba pârloagelor (Ambrosia artemisiifolia), pelinul (Artemisia
vulgaris), pătlagina îngustă (Plantago lanceolata) etc.
8. Reduc biodiversitatea ecosistemelor agricole
Pe lângă pagubele cauzate agriculturii, buruienile pot produce pagube

mediului prin reducerea biodiversităţii datorată speciilor invazive. Speciile
invazive pot cauza pierderi majore biodiversității prin eliminarea speciilor
native ce ocupă aceeaşi nişă ecologică.
Invazia speciilor străine (adventive) este recunoscută la nivel global, ca
una dintre cele mai mari ameninţări pentru biodiversitatea speciilor native, cu
efecte negative asupra economiei şi a sănătăţii umane.
Speciile de plante adventive invazive dense, cu o biomasă mare, cu o
creştere puternică a rizomilor şi a lăstarilor, umbresc solul, reducând cu mai
mult de 90% accesul luminii la nivelul solului şi determină reducerea
biodiversităţii speciilor native în habitatele invadate.
Uniunea Europeană a dezvoltat un sistem de clasificare a habitatelor
naturale europene, inclusiv a celor din România. Noţiunea de "habitat
156
natural”, aşa cum este definită în Directiva Habitate nr. 92/43/CEE privind
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, se referă la zone
terestre sau acvatice, în întregime naturale sau seminaturale, care se disting
prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice, fiind în mare parte similară cu
noţiunea de ecosistem.
În cadrul tehnologiilor intensive, la fiecare cultură, doar câteva specii
persistente de buruieni determină majoritatea pagubelor, astfel că sistemele
integrate de gestionare a buruienilor trebuie să elimine buruienile dominante,
fapt care determină creşterea diversităţii buruienilor.
În ţările europene au fost impuse măsuri legislative speciale care
interzic introducerea şi răspândirea speciilor invazive în habitatele naturale şi
antropice.
Obiectivul 3 al Politicii Agricole Comune (PAC) prevede, până în
2020, creşterea contribuţiei agriculturii şi a silviculturii la menţinerea şi
sporirea biodiversităţii iar la obiectivul 5 se prevede combaterea speciilor
alogene invazive, identificarea și prioritizarea, până în 2020, a speciilor
alogene invazive („Invasive Alien Species”, IAS).
Determinările efectuate asupra structurii populatiilor de plante
adventive invazive din habitate naturale şi antropice din judeţul Iasi de către
Sîrbu şi Oprea (2011), au evidenţiat că speciile Xanthium italicum, Xanthium
spinosum, Sorghum halepense, Amaranthus retroflexus, Datura stramonium,
Ailanthus altissima etc., provoacă dislocuirea vegetaţiei indigene în unele
habitate naturale iar pe terenurile agricole concurează plantele cultivate pentru
condiţiile de viaţă.
Alte specii de plante adventive invazive care au fost identificate în
Câmpia Covurluiului şi a Siretului inferior sunt Euphorbia dentata, Cuscuta
campestris (plante de carantină), Xanthium spinosum, Xanthium italicum, Iva
xanthifolia, Ambrosia artemisiifolia, Artemisia lancea, Panicum
dichotomiflorum, Amaranthus retroflexus, Galinsoga parviflora.
Cele mai periculoase buruieni de carantină invazive în România sunt
cuscuta (Cuscuta campestris), costreiul (Sorghum halepense) şi iarba
pârloagelor (Ambrosia artemisiifolia), ambrosia (Ambrosia trifida).
157
5.4 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PAGUBELE
PRODUSE DE BURUIENI
Mărimea pagubelor produse de buruieni este determinată de planta

cultivată, perioada când are loc îmburuienarea, particularitățile biologice ale
speciilor de buruieni prezente, gradul de îmburuienare, lucrările de îngrijire
aplicate, condiţiile de cultură şi condiţiile pedoclimatice.
1. Planta cultivată. Sensibilitatea la îmburuienare a plantelor cultivate
este diferită iar pierderile de producţie cele mai mari (70-95%) se înregistrează
la culturile de soia şi porumb, care sunt extrem de sensibile la îmburuienare.
Pierderile de producţie la culturile mijlociu sensibile la îmburuienare
(grâu, orz, in etc.) oscilează între 5 şi 35%.
La culturile foarte sensibile, cum sunt sfecla pentru zahăr şi cartoful,
pierderile de producţie sunt cuprinse între 10 şi 70%.
La culturile extrem de sensibile la îmburuienare pierderile de producţie
sunt de 100 kg boabe de porumb la fiecare 40 kg s.u. buruieni şi de 400 kg/ha
boabe soia pentru fiecare 1000 kg s.u. buruieni (Lesniuc, 1975).
La culturile de cereale păioase buruienile determină reducerea
cantitativă şi calitativă a elementelor de producţie (număr spice, număr boabe
în spic, MMB, conţinutul de proteină etc.) şi şiştăvirea boabelor. Reducerea
înălţimii culturilor, diminuarea cantitativă şi calitativă a elementelor de
producţie şi dezvoltarea mai accentuată a patogenilor se produc la toate
culturile îmburuienate.
După puterea de concurenţă cu buruienile pentru factorii de vegetaţie
culturile se pot clasifica în următoarea ordine descrescătoare: lucerna > grâul
de toamnă > floarea soarelui > mazărea > porumbul > soia.
2. Perioada când are loc îmburuienarea. Buruienile pot să răsară
înaintea plantelor cultivate, odată cu acestea sau mai târziu când plantele
cultivate sunt avansate în vegetaţie şi pot concura mai bine pentu factorii de
vegetaţie.
Pe baza rezultatelor din experienţele cu diferite variante de combatere
a buruienilor s-a stabilit durata “perioadei critice pentru concurenţa cu
buruienile” care reprezintă perioada de după semănat când plantele sunt foarte
sensibile la îmburuienare.
158
Menţinerea culturii curate de buruieni în această perioadă critică, numit
şi interval de toleranţă determină reducerea considerabilă a pierderilor de
producţie.
Dacă buruienile răsar mai târziu, când plantele cultivate sunt avansate
în vegetaţie şi speciile foarte sensibile la îmburuienare cum sunt trifoiul,
lucerna, sorgul pentru boabe, aflate în primele stadii de dezvoltare, nu sunt
afectate prea mult de buruienile care le umbresc.
3. Particularitățile biologice ale speciilor de buruieni. Speciile de
buruieni prezente în culturi, prin particularităţile biologice, influenţează
amploarea pagubelor. Speciile de buruieni cu o perioadă lungă de vegetaţie, cu
o cantitate mare de biomasă şi cu consumuri mari de apă şi elemente nutritive,
sunt cele mai dăunătoare.
Pagubele cele mai mari le produc buruienile perene cum sunt pălămida
(Cirsium arvense), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum
halepense) şi pirul târâtor (Elymus repens).
Speciile de buruieni efemere, cu o masă vegetală redusă şi o perioadă
scurtă de vegetaţie cum sunt şopârliţa (Veronica sp.), flămânzica (Draba
verna), rocoiniţa (Stellaria media) produc pagube neînsemnate.
4. Gradul de îmburuienare. Acesta se exprimă prin numărul de
buruieni la unitatea de suprafaţă şi mai ales prin cantitatea de biomasă produsă
de buruieni/m2și determină reducerea producţiei plantelor cultivate.
Pentru condiţiile de la Livada, Fritea (2013) a calculat amplitudinea
pierderilor determinate de diferite specii de buruieni la o infestare de 1 pl./m2
asupra recoltei de porumb (tabelul 5.5). Pierderile de recoltă, în medie pe 25
de ani, la cultura de porumb pentru boabe au fost de 35,48 kg/100 kg buruieni
înregistrate la recoltare.
Tabelul 5.5
Amplitudinea pierderilor de recolta la porumb la o infestare de
1 pl./m2 la unele buruieni
Pierderi de recoltă
Denumirea ştintifică Denumirea populară
kg/ha
Elymus repens Pir târâtor 161-3930
Amaranthus retroflexus Ştir 103,5-1823
Setaria sp. Mohor 83,5-361,5
Convolvulus arvensis Volbură 72,8-345,3
Chenopodium album Lobodă 38-279,5
Cirsium arvense Pălămidă 32,8-75,7
159
În monocultura de grâu, numărul de seminţe de buruieni din sol pe
stratul 0-30 cm a oscilat în funcţie de dozele de îngrăşăminte, între 8751 şi
14081 seminţe la m2, infestarea cea mai accentuată fiind semnalată la speciile
din genurile Avena, Setaria, Chenopodium, Viola, Convolvulus şi Galium
(Ailincăi şi colab., 1997) (tabelul 5.6).
Tabelul 5.6
Rezerva de seminţe de buruieni (nr. sem/m2) la grâul de toamnă
amplasat în diferite rotaţii
Grâu- Mazăre-grâu- Mazăre-grâu-porumb -
Monocultură
Specia porumb porumb fl. soarelui + ierburi
N0P0 N100P100 N0P0 N100P100 N0P0 N100P100 N0P0 N100P100
Setaria glauca 1236 258 - 690 340 355 430 390
Chenopodium
2241 390 910 870 569 1370 340 355
album
Amaranthus
114 340 1071 1960 682 986 366 104
retroflexus
Echinochloa
320 127 165 236 123 140 227 -
crus-galli
Sinapis arvensis 92 114 98 110 74 54 72 56
Galeopsis
632 520 340 227 340 140 210 114
tetrahit
Bilderdykia
610 438 355 110 104 - - -
convolvulus
Convolvulus
572 266 266 91 114 340 - -
arvensis
Galium aparine 119 132 96 89 62 - - -
Digitaria
- - 121 98 52 - 112 92
sanguinalis
Medicago
987 1070 227 114 227 - 114 -
lupulina
Consolida regalis 187 258 139 - - - - -
Avena fatua 3620 2068 - - - - 98 -
Panicum
- - 580 - 238 - 92 104
milliaceum
Hibiscus trionum 226 139 102 122 - - 190 82
Sonchus asper 127 112 94 - - 39 42 -
Stachys annua 104 137 - 114 - - - -
Capsella bursa-
112 69 52 - - - - -
pastoris
Viola arvensis 690 1282 157 - - - - -
Polygonum
110 913 - - - - - -
aviculare
Veronica persica 129 - 118 - - - - -
Thlaspi arvense 245 118 - - - - - -
Total 12473 8751 4891 4831 2925 3424 3183 1297
160
Cunoaşterea rezervei de seminţe, rizomi şi alte organe de înmulţire a
buruienilor din sol constituie principalele elemente pentru fundamentarea
sistemului integrat de combatere.
5. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor. Lucrările de îngrijire
influenţează mărimea pagubelor cauzate de buruieni. Pagubele sunt mai mici
când lucrările de îngrijire se fac la timp. Neefectuarea lucrărilor de combatere a
buruienilor la epoca optimă, micşorează eficacitatea acestora asupra buruienilor.
Îmburuienarea culturii grâului determină, pe lângă pierderea unor
însemnate cantităţi de elemente nutritive din sol şi micşorarea producţiei cu
30% în condiţii de fertilizare (N100P100) şi cu 76,7 % în condiţii de nefertilizare
(tabelele 5.7a,b)(Ailincăi, 1997).
Tabelul 5.7a
Influenţa erbicidării şi a fertilizării asupra producţiei de grâu, masei uscate a
buruienilor şi a cantităţilor de elemente nutritive extrase din sol
Biomasa
Producţia, Azot, P2O5, K2O,
Tratamentul buruienilor,
kg/ha kg/ha kg/ha kg/ha
kg/ha s.u.
N0P0 neerbicidat 1420 1190 17,76 2,15 32,30
N0P0 Icedin super 1 l/ha 2170 456 10,72 1,09 14,32
N0P0 Granstar 15 g/ha 2850 382 8,98 0,92 11,99
Media 2150 677 12,49 1,39 19,54
N100P100 neerbicidat 2760 693 16,29 1,66 21,76
N100P100 Icedin super 1 l/ha 3380 234 5,50 0,56 7,35
N100P100 Granstar 15 g/ha 3810 178 4,18 0,43 5,59
Media 3320 368 8,66 0,88 11,57
La cultura porumbului, neexecutarea erbicidării şi a lucrărilor de

întreţinere manuale şi mecanice a determinat reducerea producţiei cu 64% în
condiţii de nefertilizare şi cu 97% în cazul aplicării unei doze de N100P100
(Ailincăi, 1997).
6. Condiţiile de cultură. Condiţiile de cultură, prin elementele
tehnologice (asolament, fertilizare, irigare) influenţează mărimea pagubelor
produse de buruieni.
Deşi speciile de buruieni au o largă amplitudine ecologică, schimbarea
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului determină modificarea
densităţii buruienilor pe unitatea de suprafaţă şi, în unele cazuri, chiar structura
floristică a acestora.
161
Tabelul 5.7b
Influenţa erbicidării şi a fertilizării asupra producţiei de porumb, a
masei uscate a buruienilor şi a cantităţilor de elemente nutritive extrase din sol
Biomasa
Producţia, Azot, P2O5, K2O,
Tratamentul buruienilor,
kg/ha kg/ha kg/ha kg/ha
kg/ha s.u.
N0P0 neerbicidat, neprăşit 2980 2986 44,49 5,37 80,92
N0P0 Primextra 7 l/ha 4260 665 15,63 1,60 20,88
N0P0 Primextra 7 l/ha + Icedin 4890 498 11,70 1,20 15,64
super 1 l/ha
Media 4040 1383 23,94 2,72 39,15
N100P100 neerbicidat, neprăşit 4030 1706 10,09 4,09 53,57
N100P100 Primextra 7 l/ha 7820 790 18,57 1,90 24,81
N100P100 Primextra 7 l/ha + 7940 390 9,17 0,94 12,25
Icedin super 1 l/ha
Media 6600 962 22,61 2,31 30,21
Cercetări efectuate în silvostepa Moldovei, au arătat că îmburuienarea cu

dicotiledonate anuale este mai mare în cazul tehnologiilor care includ arătura şi
creşte odată cu doza de azot, faţă de lucrările superficiale cu discul. Lucrarea de
arat a determinat reducerea îmburuienării cu dicotiledonate perene, comparativ
cu discuirea, care a favorizat înmulţirea acestora (Ailincăi, 1997).
La cultura grâului monocultura a determinat creşterea gradului de
îmburuienare şi a numărului de specii de buruieni. La porumb s-a înregistrat o
creştere a gradului de îmburuienare la fertilizarea cu doze mai mari de azot şi
de gunoi de grajd (Ailincăi şi colab., 1997) (tabelul 5.8).
Rotaţia culturilor determină modificări în compoziţia floristică segetală
şi a densităţii/m2, cele mai mari modificări înregistrându-se în monoculturile
de grâu şi porumb.
Grâul este îmburuienat de speciile care germinează şi se dezvoltă în
primăvară-vară, având aceeaşi fenologie. Buruienile cu altă fenologie (vară -
toamnă) nu pot germina, fiind umbrite de plantele de grâu, mai înalte.
După recoltarea grâului, condiţiile climatice permit germinarea şi
dezvoltarea buruienilor, dar acestea sunt distruse la dezmiriştit. În aceste
condiţii, buruienile nu pot forma fructe cu seminţe şi, cu trecerea timpului,
rezerva iniţială de seminţe din sol se reduce, ceea ce determină diminuarea
numărului de buruieni la aceste specii.
162
Tabelul 5.8
Numărul de buruieni şi biomasa dezvoltată de acestea la culturile de grâu şi
porumb amplasate în diferite rotaţii (Ailincăi C., şi colab., 1997)
Grâu Porumb
Masa Masa
Doza de
Rotaţia Nr. Nr. bur. Nr. Nr. bur.
îngrăşământ
specii plante/m2 kg/ha specii plante/m2 kg/ha
s.u. s.u.
N 0P 0 11 52 582 5 23 198
N40P40 6 21 456 6 24 206
Mono- N70P70 6 23 315 7 27 220
cultură N100P100 4 15 170 7 28 236
N40P40+30 t 5 38 398 8 39 520
gunoi grajd
Media x 6,0 30 384 7 28 276
N 0P 0 9 14 434 9 32 245
N40P40 3 6 174 10 33 256
Grâu- N70P70 4 8 152 11 39 268
porumb N100P100 4 9 68 9 36 262
N40P40+30 t 7 13 78 11 42 536
gunoi grajd
Media x 5,0 10 181 10 36 313
N 0P 0 4 7 98 6 22 158
N40P40 3 6 120 7 18 189
Mazăre-
N70P70 2 6 138 7 22 176
grâu-
N100P100 2 5 86 6 19 238
porumb
N40P40+30 t 3 9 98 9 33 372
gunoi grajd
Media x 3,0 7 108 7 23 227
N 0P 0 5 11 62 6 21 140
Mazăre-
N40P40 4 7 58 6 22 162
grâu-
N70P70 3 5 46 5 23 172
porumb-
N100P100 2 3 32 6 20 226
fl.soarelui
N40P40+30 t 5 7 52 8 32 260
+ ierburi
gunoi grajd
Media x 4 7 50 6 24 192
Porumbul este îmburuienat cu specii de vară - toamnă iar la pregătirea

patului germinativ de buruienile de primăvară, care sunt distruse odată cu
efectuarea acestor lucrări.
În cazul rotaţiei de doi, trei şi patru ani, acest fenomen limitativ dispare
şi cele două grupe de buruieni îşi pot parcurge fenologia la 2-3 ani,
163
reîmprospătând rezerva de seminţe din sol. Cu toate acestea sunt unele specii
de buruieni care nu suportă aceste rotaţii şi dispar. Aşa este Avena fatua, care
se găseşte în monocultura de grâu (7621 seminţe/m2) şi rotaţia grâu - porumb
(5242 seminţe/m2), dar dispare din monocultura de porumb şi rotaţiile de trei
şi patru ani (tabelul 5.9) (Ailincăi, 2008).
Buruienile reacţionează diferit la aplicarea îngrăşămintelor, la
majoritatea speciilor valorile crescând atât numeric cât şi gravimetric. Numărul
mare de buruieni/m2 înseamnă şi o cantitate mai mare de elemente nutritive
blocate în masa lor vegetativă, ce nu pot fi folosite de plantele de cultură:
35% azot, 0,24% fosfor, 3,14% potasiu, 1,64% calciu, 0,72% magneziu.
În rotaţia grâu-porumb, nivelul îmburuienării totale este dat de speciile
Chenopodium album, Amaranthus retroflexus, Setaria glauca, Echinochloa
crus-galli şi Bilderdykia convolvulus, iar în rotaţia de 4 ani, numărul de specii
este mai redus, dintre acestea mai răspândite fiind Amaranthus retroflexus,
Chenopodium album şi Setaria glauca.
Analizând influenţa fertilizării îndelungate asupra modificării florei
segetale, într-un staţionar de 44 de ani, s-a constatat că odată cu schimbarea
însuşirilor agrochimice are loc şi modificarea structurii floristice şi a densităţii
buruienilor pe unitatea de suprafaţă.
S-a constatat că, în condiţii de nefertilizare, s-au înmulţit mai mult
speciile Setaria glauca, Digitaria sanguinalis, Stachys annua, Hibiscus
trionum şi Bilderdykia convolvulus, iar la fertilizarea cu N100 + 80 kg/ha P2O5
s-au dezvoltat mai bine Amaranthus retroflexus, Echinochloa crus-galli,
Thlaspi arvense, Solanum nigrum şi Hibiscus trionum.
7. Condiţiile pedoclimatice. Variațiile condițiilor climatice determină
cele mai mari pierderi de producţie pentru că buruienile sunt adaptate să reziste
acestor modificări iar plantele de cultură sunt afectate. Cele mai mari pagube
se produc în zonele secetoase, pe solurile acide şi slab fertile.
Unele specii de buruieni pot fi considerate ca indicatori pentru
însuşirile solului, cum sunt Spergula arvensis (hrana vacii) care indică un sol
acid şi Sonchus arvensis care indică o structură degradată a solului.
Pe terenuri mlăştinoase se instalează cucuta (Conium maculatum),
măcrișul calului (Rumex obtusifolius), măcrişul (Rumex acetosa), coada calului
(Equisetum arvense) iar pe cele compactate cicoarea (Cichorium intybus),
volbura (Convolvulus arvensis), iarba de piatră (Melilotus officinalis), sulfina
albă (Melilotus alba) care au rădăcinile puternice.
164
Tabelul 5.9
Rezerva de seminţe de buruieni din sol la cultura grâului şi a porumbului,
amplasate în diferite rotaţii şi cu nivel diferit de fertilizare (nr/m2)
Mazăre - grâu
Monocultură Monocultură Grâu –
porumb –
Genul şi specia de grâu de porumb porumb
fl. soarelui
N0P0 N100P100 N0P0 N100 P100 N0P0 N100 P100 N0P0 N100 P100
Buruieni cu dezvoltarea în primăvară
Avena fatua 7621 3070 - - 5242 5833 - -
Galeopsis tetrahit 1137 1705 - - 341 511 341 738
Thlaspi arvense 227 568 - - 114 227 170 455
Camelina
- 114 - - 57 114 57 57
microcarpa
Viola arvensis 796 2843 - - 455 1818 284 1136
Veronica persica 114 227 - - 114 114 57 57
Medicago lupulina 1591 1137 - - 170 511 170 398
Polygonum
114 1023 - - 114 397 114 227
aviculare
Consolida regalis 341 568 - - 114 170 57 170
Lamium
114 1250 - - 114 568 57 284
amplexicaule
Galium aparine 227 455 - - 170 455 227 455
Fumaria
114 341 - - 57 114 57 57
schleicheri
Capsella bursa-
2388 8076 114 114 739 1989 568 1364
pastoris
Anagallis arvensis 341 796 - - 57 167 57 227
Buruieni specifice culturilor de grâu şi porumb
Bilderdykia
568 1477 114 341 341 909 227 966
convolvulus
Sinapis arvensis 114 568 114 341 227 455 284 455
Chenopodium
341 2388 114 1477 625 4059 284 909
album
Stachys annua 114 455 227 568 170 341 170 455
Convolvulus
227 682 227 341 170 511 170 341
arvensis
Sonchus asper 455 227 - 227 738 455 567 227
Buruieni cu dezvoltarea în vară - toamnă
Amaranthus
- 796 114 5573 1762 6227 825 2387
retroflexus
A. hybridus - 114 - 455 170 341 57 170
Echinochloa crus-
114 341 568 682 625 796 1193 1535
galli
Setaria glauca 114 341 S41 1477 1023 1136 1162 2455
Digitaria
114 - 5573 1477 1307 738 3981 966
sanguinalis
Hibiscus trionum 227 227 909 455 1136 568 511 341
TOTAL 17510 27007 8405 13528 16152 30024 12247 16832
165
Pe solurile acide cu pH-ul sub 7,0 cresc păpădia (Taraxacum
officinalis), măcrişul (Rumex acetosella), stevia creaţă (Rumex crispus), urzica
(Urtica dioica), coada calului (Equisetum arvense), hrana vacii (Spergula
arvensis), podbalul (Tussilago farfara), pătlagina îngustă (Plantago
lanceolata) etc.
Pe solurile alcaline, cu pH mai mare de 7, cresc ciumăfaia (Datura
stramonium), hreniţa (Lepidium campestre), garofiţa de mare (Statice gmelini).
Pe terenurile sărăturate, în funcţie de natura şi conţinutul de săruri,
cresc speciile care sunt proprii sărăturilor: căpriţa (Salicornia herbacea), cele
care preferă sărăturile cum este loboda (Atriplex tataricum), ridichioara,
(Statice gmelini) şi cele care suportă sărăturile, fără a putea concura cu
vegetaţia locală cum sunt măcrișul de apă (Rumex maritimus), păducherniţa
(Lepidium ruderale), muşeţelul (Matricaria chamomilla), troscotul
(Polygonum aviculare), loboda de sărătură (Atriplex hastata) etc.
Pe terenurile sărace în elemente minerale cresc: pelinul (Artemisia
vulgaris), lumânărica (Verbascum phlomoides), ridichea sălbatică (Raphanus
raphanistrum) iar pe cele fertile rocoina (Stellaria media), urzica moartă
(Lamium amplexicaule), ştirul (Amaranthus retroflexus) ş.a.
5.5 SURSELE DE ÎMBURUIENARE
Principalele surse de îmburuienare sunt rezerva de seminţe din sol,

terenurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite, sămânţa plantelor
cultivate, gunoiul de grajd, comerţul şi transportul de produse agricole, vântul
şi apa râurilor şi cea de irigaţie şi factorii biologici (animalele şi păsările
migratoare).
5.5.1 REZERVA DE SEMINŢE DE BURUIENI DIN SOL
Compoziţia şi abundenţa rezervei de seminţe, fructe şi de organe

vegetative de înmulţire a buruienilor din sol este foarte diferită de la o solă la
alta şi sunt influenţate de numeroşi factori cum ar fi tipul de sol, condiţiile
climatice, culturile anterioare, tehnologiile de cultură şi erbicidele utilizate şi
desigur de metodele de prelevare a probelor de sol şi de evaluare a rezervei de
seminţe.
166
Estimările privind rezerva de seminţe de buruieni din sol arată că
aceasta este cuprinsă în intervalul de la aproximativ 1000 seminţe/m2 în păşuni
şi terenurile arabile până la zeci de mii în culturile legumicole şi sute de mii în
terenurile necultivate.
Seminţele de buruieni din sol provin de la buruienile anuale sau perene
care fructifică abundent în fiecare an, se scutură, apoi sunt încorporate şi
amestecate în masa solului odată cu executarea lucrărilor mecanice.
La cultura porumbului amplasată în diferite rotaţii numărul de specii a
fost mult mai redus, în comparaţie cu cel de la grâu, iar rezerva de seminţe de
buruieni din sol a fost cuprinsă între 1632 şi 4112 seminţe la m2 (Ailincăi şi
colab., 1997) (tabelul 5.10).
Cel mai mare număr de seminţe de buruieni se găseşte în stratul de sol
lucrat (0-30 cm) după care numărul acestora se împuţinează brusc iar la
adâncimi de peste 50 cm nu mai sunt deloc.
Rezerva de seminţe de buruieni rezultă în principal de la buruienile cele
mai frecvente cum sunt ştirul (Amaranthus retroflexus), loboda (Chenopodium
album), mohorul (Setaria glauca), volbura (Convolvulus arvensis), iarba
bărboasă (Echinochloa crus-galli), meişorul (Digitaria sanguinalis), lingurica
(Galeopsis tetrahit) şi muştarul sălbatic (Sinapis arvensis).
Din acest număr mare de seminţe de buruieni o parte germinează, altele
îşi pierd facultatea germinativă iar altele sunt consumate de insectele şi
animalele din sol.
Rezerva de seminţe din sol este influenţată de plantele cultivate,
prăşitoare sau neprăşitoare, de asolament, condiţiile de umiditate, aeraţie şi
temperatură din sol care pot distruge seminţele, lucrările de îngrijire, textura şi
fertilitatea solului etc.
5.5.2 SĂMÂNŢA PLANTELOR CULTIVATE
Această sursă poate fi înlăturată dacă pentru semănat se folosesc numai

seminţe condiţionate şi dacă seminţele de buruieni rezultate de la condiţionarea
seminţelor sunt arse sau îngropate pentru a nu constitui focare de infestare.
167
Tabelul 5.10
Rezerva de seminţe de buruieni la cultura porumbului
amplasată în diferite rotaţii (nr./m2)
Mazăre-grâu-
Mazăre-grâu- porumb-
Monocultură Grâu-porumb
Specia porumb fl. soarelui +
ierburi
N 0P 0 N100P100 N0P0 N100P100 N0P0 N100P100 N0P0 N100P100
Amaranthus
1130 2060 590 680 528 920 352 670
retroflexus
Chenopodium
236 720 240 227 326 240 136 230
album
Digitaria
96 114 320 91 256 380 326 420
sanguinalis
Setaria glauca 210 240 112 114 172 218 232 272
Echinochloa
114 48 390 420 108 122 92 220
crus-galli
Hibiscus
78 62 138 98 29 - 92 82
trionum
Galeopsis
48 340 86 32 232 227 116 120
tetrahit
Convolvulus
189 68 114 122 94 126 38 -
arvensis
Amaranthus
93 128 138 260 - 366 - 340
hybridus
Sinapis
38 - 112 - 280 98 - 106
arvensis
Bilderdykia
122 108 114 - 132 - 114 42
convolvulus
Stachys annua 214 - 118 - 42 - 92 -
Galium aparine 62 89 69 96 - - - -
Medicago
160 68 - 32 - 38 - 46
lupulina
Sonchus asper - 29 - 38 - 92 42 -
Lamium
265 38 - 32 - - - -
amplexicaule
Total 3055 4112 2541 2242 2199 2827 1632 2548
168
5.5.3 TERENURILE NECULTIVATE, PĂŞUNILE
ŞI FÂNEŢELE NEÎNGRIJITE
Păşunile cu multe buruieni care nu sunt consumate de animale, fâneţele

neîngrijite şi necosite la timp dar şi toate zonele necultivate (răzoarele,
taluzurile căilor ferate, a şoselelor, canalelor, platformele de gunoi etc.) sunt
focare de răspândire a seminţelor de buruieni. Aceste zone trebuie să fie cosite
cât mai des pentru ca buruienile să nu poată fructifica şi să-şi răspândească
seminţele.
5.5.4 GUNOIUL DE GRAJD
S-a constatat că o parte din seminţele de buruieni care trec prin tubul
digestiv al animalelor nu îşi pierd facultatea germinativă.
În funcţie de specia de animale, s-a constatat că seminţele de buruieni
trecute prin tubul digestiv şi-au păstrat capacitatea de germinare în proporţie
de 24,0% la porcine, 23,0% la bovine, 12,9% la cabaline şi 10,7% la ovine.
Își păstrează facultatea germinativă şi seminţele de buruieni care trec
prin tubul digestiv al păsărilor, cum sunt seminţe de mohor (Setaria sp.),
costrei (Sorghum halepense), sulfină albă (Melilotus albus) etc.
Seminţele de buruieni cu tegument gros care germinează mai greu, îşi
subţiază tegumentul atunci când sunt trecute prin tubul digestiv iar durata de
germinaţie se scurtează.
Pentru distrugerea seminţelor de buruieni din gunoiul de grajd acesta
trebuie fermentat la cald, la temperatura de 60-70oC, la care majoritatea
seminţele de buruieni îşi pierd facultatea germinativă.
5.5.5 COMERŢUL INTERN ŞI EXTERN CU SEMINŢE
Acesta poate determina răspândirea buruienilor dacă nu se respectă

riguros legislaţia privind buruienile de carantină sau dacă buruienile
periculoase de carantină care au intrat în ţară nu sunt distruse.
Multe specii de buruieni au fost aduse din Asia în Europa în timpul
migraţiei popoarelor prin seminţele prinse de părul animalelor, roţile
169
vehiculelor sau răspândite odată cu boabele folosite pentru hrana oamenilor
sau animalelor.
În prezent fiecare ţară are stabilite o serie de măsuri legislative pentru
oprirea răspândirii seminţelor de buruieni, care pot fi aduse din alte ţări.
Buruienile cele mai periculoase care au fost supuse măsurilor de
carantină pe teritoriul ţării noastre sunt: Acroptilor picris Fisch. Mei, Ambrosia
artemisiaefolia L., Ambrosia psilostachya DC., Ambrosia trifida L., Cenchrus
tribuloides L., Cuscuta sp., Helianthus sp., Orobanche sp., Solanum rostratum.
5.5.6 FACTORII CLIMATICI ŞI BIOLOGICI
Factorii climatici precum și cei biologici, au un rol important în

deplasarea și transportul seminţelor de buruieni sau chiar a plantelor întregi, la
distanţe foarte mari față de locul unde s-au format sau au crescut.
Principalii factori climatici sunt vântul, apa, iar dintre cei biologici
animalele, păsările, furnicile etc.
Vântul transportă cantități importante de seminţe de buruieni, uneori
chiar plantele întregi iar speciile cu acest tip de răspândire se numesc
anemohore.
Apa provenită din precipitații, irigații sau cea din râuri transportă un
număr mare de semințe de buruieni ale speciilor numite hidrohore.
Unele specii de buruieni numite specii zoohore se răspândesc cu
ajutorul animalelor, fixându-se de blana acestora (epizoohore) sau datorită
trecerii prin tubul lor digestiv (endozoohore). Alte buruieni se răspândesc cu
ajutorul păsărilor (ornitohore), ce transportă semințele la distanțe mari, agăţate
de corpul lor sau chiar în tubul digestiv, iar pe distanțe mici prin intermediul
furnicilor (mirmecohore).
170
5.6 PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ALE
BURUIENILOR
Pentru ca lupta împotriva buruienilor să aibă rezultate corespunzătoare

este necesar să se cunoască particularităţile lor biologice. În cele ce urmează
se prezintă principalele particularităţi biologice ale buruienilor.
5.6.1 ÎNMULŢIREA
Buruienile au o capacitate foarte ridicată de înmulțire, atât pe cale

sexuată (prin semințe) cât şi pe cale vegetativă.
Principalele caracteristici ale înmulțirii buruienilor sunt următoarele:
A. Înmulțirea sexuată (prin semințe) are următoarele caracteristici:
a1. Capacitatea mare de înmulţire
Numărul de seminţe produs de buruieni este foarte diferit, în funcţie de
concurenţa dintre plante şi condiţiile de climă şi sol, însă în comparaţie cu
plantele cultivate, numărul de seminţe produs de speciile de buruieni este de la
zece la câteva mii de ori mai mare.
După Ionescu-Siseşti, Anghel, Salsburg, Ujvarosi ş.a. (cit. Şarpe, 1976)
numărul de seminţe de buruieni produs de o singură plantă poate fi:
Amaranthus retroflexus 500.000–1.000.000, Chenopodium album 72.000-
100.000, Erigeron canadensis 100.000-243.000, Galinsoga parviflora 2.500-
300.000, Sysimbrium sp., 60.000-1.500.000 etc.
Multe buruieni produc seminţe la numai câteva săptămâni de la răsărire
şi pot produce 3-4 generaţii pe an cum sunt în special buruienile efemere traista
ciobanului (Capsela bursa pastoris), spălăcioasa (Senecio vulgaris), urzica
mică (Urtica urens) etc.
O plantă de busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora) formează la şase
săptămâni de la răsărire aproximativ 50-100 capitule care conţin fiecare câte
20-25 seminţe mature (Ivany, cit. Şarpe şi colab., 1976). Această specie
germinează primăvara târziu, înfloreşte din vară până toamna şi formează
5000-10000 de seminţe pe plantă.
a2. Maturare timpurie după înflorit şi coacere eşalonată
Seminţele de buruieni de la unele specii ca păpădia (Taraxacum
officinale), podbal, (Tussilago farfara), susai (Sonchus arvensis), părăluțe
(Bellis perennis ) sunt capabile să germineze foarte repede după înflorire, unele
171
chiar înainte de scuturarea totală a petalelor. Alte specii ca lungurica
(Galeopsis tetrahit), cinsteţul (Stachis annua), somnoroasa (Cerinthe minor),
iarba băloasă (Symphitum officinale) au coacerea eșalonată, multe seminţe se
scutură în timp ce pe plante mai sunt încă boboci nedeschişi.
a3. Producerea unui număr mare de seminţe şi prezenţa unor
mecanismele specifice de răspândire a acestora
Această particularitate creează posibilităţi sporite de răspândire, pentru
a întâlni condiţii prielnice de viaţă sau pentru a se adapta și a putea supravieţui
în diferite condiţii pedoclimatice. Aceste mecanisme specifice sunt foarte
diverse de la scuturarea uşoară a seminţelor din spiculeţe (Echinochloa crus-
galli, Setaria glauca) sau din panicul (Avena fatua), la rostogolirea întregii
plante la maturitate şi scuturarea treptată a seminţelor la ştir (Amaranthus
albus), ciurlan (Salsola ruthenica) ş.a. Alte particularități constau în dehiscenţa
capsulelor la macul rosu (Papaver rhoeas), păstăilor la măzărichea păroasă
(Vicia villosa), sau a silicvelor la muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), prezenţa
papusului care asigură răspândirea prin vânt la păpădie (Taraxacum officinale),
susai (Sonchus sp.) şi pălămidă (Cirsum arvense). Răspândirea semințelor de
buruieni este facilitată și de prezenţa unor spini pentru agăţarea seminţelor sau
a fructelor de animale la turiţă (Gallium aparine), holeră (Xanthium spinosum)
şi dentiţă (Bidens tripartita), prezenţa unui tegument rezistent şi posibilitatea
de a circula cu apa râurilor sau cu cea de irigaţie la speciile de mohor
(Echinochloa crus galli), (Echinochloa oryzicola), odosul (Avena fatua) etc.
B. Înmulţirea vegetativă
Aceasta se realizează prin muguri de pe rizomi, drajoni, stoloni, bulbi,
tuberculi, fragmente de rădăcină etc.
Unele buruieni se înmulţesc atât prin seminţe cât și prin mugurii de pe
tulpinile subpământene (rizomi) care formează lăstari aerieni şi rădăcini
adventive, cum sunt pirul (Agropyron sau Elymus repens), pirul gros (Cynodon
dactylon), costreiul (Sorghum halepense) ş.a.
Pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvense), volbura
(Convolvulus arvensis) laptele câinelui (Euphorbia cyparissias) ş.a., se
înmulţesc prin seminţe şi prin mugurii de pe rădăcină (drajoni) care formează
lăstari aerieni şi rădăcini adventive.
La buruienile care se înmulţesc prin organe vegetative capacitatea de
reproducere, prin formarea de noi muguri capabili de a forma tulpini
producătoare de seminţe, este foarte mare. După Sagar (cit. Şarpe şi colab.,
172
1976), o plantă de Agropyron repens poate produce anual 400-800 noi muguri
auxiliari, greutatea totală a rizomilor ajungând la zeci de tone/ha.
Ujvarosi (1973), citează date după Korsmo care a determinat 166
milioane muguri pe hectar la Sonchus arvensis, 5,2 milioane la Cirsium
arvense, 9,1 milioane la Polygonum amphibium, 26 milioane la Tusilago
farfara, 70 milioane la Stachis palustris şi 260 milioane la Agropyron repens.
Prin fragmente de rădăcini se înmulţeşte păpădia (Taraxacum
officinale), cicoarea (Cichorium inthybus) ş.a.
Prin fragmente de tulpini aeriene târâtoare (stoloni), care au
capacitatea de a emite de la noduri lăstari şi rădăcini adventive, se înmulţesc
murul de mirişte (Rubus caesius), cinci degete (Potentila reptans), silnicul
(Glechoma hederacea) ş.a.
Alte buruieni se înmulţesc prin bulbi cum sunt leurda (Allium
rotundum), firicea (Poa bulbosa) ş.a. sau prin bulbo-tuberculi sângele
voinicului (Lathyrus tuberosus) şi brânduşa de toamnă (Colchicum
autumnale).
C. Durata de viaţă şi perioada de apariţie sunt diferite, în funcţie
de condiţiile climatice şi speciile de buruieni Unele specii de buruieni sunt
anuale, altele bienale, iar altele sunt perene.
Unele buruieni anuale pot germina şi în toamnă şi în primăvară în
funcţie de condiţiile climatice (turiţa - Galium aparine, nemţişorul de câmp -
Consolida regalis, neghina - Agrostema githago, albăstrele - Centaurea
cyanus) ş.a.
Dintre buruienile anuale, unele răsar toamna (obsiga secarei-Bromus
secalinus, iarba vântului - Apera spica-venti etc.), altele răsar primăvara
timpuriu (mustarul de câmp - Sinapis arvensis, ridichea sălbatică - Raphanus
raphanistrum, odosul - Avena fatua etc.) şi altele răsar primăvara târziu
(mohorul - Setaria sp., iarba barboasa - Echinochloa crus-galli, loboda -
Chenopodium album etc.).
Buruienile bienale (morcovul sălbatic - Daucus carota, măselariţa -
Hyosciamus niger), cresc vegetativ în primul an, formând rădăcina şi o rozetă
de frunze iar în anul al doilea fructifică.
Buruienile perene (pălămida – Cirsium arvense, rugul - Rubus caesius),
bozul - Sambucus ebulus), îşi menţin organele vegetative mai mulţi ani din
care, în fiecare an, formează lăstari.
173
5.6.2 GERMINAŢIA
Germinaţia reprezintă procesul fiziologic de trecere a seminţelor din

starea de repaus la cea de viaţă activă prin transformări biochimice intense şi
se încheie când începe procesul de fotosinteză.
Germinaţia seminţelor depinde de factorii interni (embrion matur
complet dezvoltat, substanţe nutritive, integritatea seminţei, facultatea şi
energia germinativă a seminţei) cât şi de factorii externi, cum sunt umiditatea,
lumina şi temperatura.
Apa şi oxigenul pătrund în celulele seminţei şi la o anumită temperatură
specifică fiecărei specii de plante determină solubilizarea substanţelor,
hidroliza şi activarea enzimelor, care transformă substanţele cu moleculă
complexă (amidon, proteină, lipide) în substanţe simple necesare hrănirii
embrionului.
Germinaţia începe prin absorbţia apei şi îmbibarea seminţelor cu apă;
prin hidroliză fiind activate enzimele, descompunerea substanţelor de rezervă,
diviziunea celulelor şi continuă cu creşterea coleoptilului, a epicotilului şi
declanșarea fotosintezei.
Primul organ care iese din sămânţă este radicula, ce are geotropism
pozitiv iar în sens opus se dezvoltă tulpiniţa, din care se va forma axa hipocotilă
(de la rădăcină până la cotiledoane).
După modul cum se realizează acest proces germinaţia este epigee şi
hipogee.
Germinaţia epigee are loc când creşterea axei hipocotile este rapidă şi
ridică cotiledoanele deasupra solului. Axa hipocotilă este înaltă iar
cotiledoanele devin verzi, având rol în asimilaţie, ca la fasole, ricin, ceapă,
castravete, muştar, salată, pepene etc.
Germinaţia hipogee este determinată de o mai slabă dezvoltare a axei
hipocotile (tigela) şi cotiledoanele rămân în sol ca la porumb, grâu, orz,
mazăre, nuc, stejar etc.
Majoritatea seminţelor de buruieni germinează la o adâncime cuprinsă
între 0,5-5 cm. Sunt însă seminţe de buruieni care pot germina şi la adâncimi
mai mari. Astfel, seminţele de volbură (Convolvulus arvensis) şi cele de hrişcă
urcătoare (Polygonum convolvulus) germinează la o adâncime cuprinsă între
8-10 cm, iar odosul (Avena fatua) poate să germineze chiar de la 20 cm
adâncime.
174
Din rezultatele cercetărilor efectuate de Korsmo (cit. de Şarpe şi colab.,
1976) privind procentul de plantule răsărite de la diferite adâncimi, a rezultat
că majoritatea seminţelor de buruieni germinează la o adâncime de 1-3 cm
(tabelul 5.11).
Tabelul 5.11
Buruieni răsărite de la diferite adâncimi (%)
Adâncimea (cm)
Specia
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Achilea milefolium 22-50 24 20 - - - - - - - - -
Agropyron repens 6-80 44 20 22 10 6 10
Agrostema githago 10-80 66 92 80 78 76 0 - - - - -
Bromus secalinus 58 64 80 38 42 - 4 2 - 2 2 -
Centaurea cyanus 28 12 8 12 6 2 - - - - - -
Euphorbia
4-14 48 44 18 16 12 4 - - - - -
helioscopia
Lepidium campestre 66-70 26 4 - - - - - - - - -
Urtica dioica 30-40 16 18 - - - - - - - - -
Pentru germinare, seminţele de buruieni au nevoie de o anumită

umiditate, temperatură, oxigen şi de lumină la speciile pozitiv fotoblastice.
Seminţele care se găsesc în stratul superficial al solului, germinează bine când
umiditatea este de circa 40% din capacitatea capilară iar pentru cele care se
găsesc mai în profunzime cantitatea de apă necesară germinării este mai mică.
Unele seminţele de buruieni pot germina imediat ce ajung în sol
(Agrosthema githago, Echinochloa crus-galli) iar altele după o anumită
perioadă de timp denumită perioadă de postmaturaţie.
Durata perioadei de postmaturaţie este influenţată de factori interni
(grosimea şi componenţa tegumentului seminal, gradul de coacere, existenţa
substanţelor inhibitoare pentru germinaţie) precum şi de factori externi
determinaţi de condiţiile pedoclimatice (umiditatea solului, temperatura,
lumina, conţinutul de oxigen etc.).
Unele specii cum sunt muşeţelul (Matricaria inodora), muştarul
sălbatic (Sinapis arvensis), ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum) au
nevoie de lumină pentru a germina (specii pozitiv fotoblastice) iar altele
germinează la întuneric (negativ fotosensibile) cum sunt ovăzul sălbatic
(Avena fatua), turiţa (Gallium aparine) ş.a.
175
Temperatura minimă de germinare este diferită în funcţie de specie;
unele specii germinează la 1-5 oC (Thlapsi arvense, Capsella bursa pastoris
etc.), altele la 5-10 oC (Amaranthus albus, Chenopodium album etc.), iar altele
la peste 10-12 oC (Cuscuta epilinum, Echinochloa crus-galii, Digitaria
sanguinalis, Galinsoga parviflora etc.).
Temperatura mai scăzută prelungeşte iar temperatura mai ridicată
scurtează perioada de germinaţie a seminţei, cum este de exemplu la sămânța
de muştar care la 0 oC germinează în 16 zile, la 3 o C în 9 zile, iar la 4 o C în
6 zile.
Particularităţile biologice ale seminţelor (faza de coacere, poziţia
seminţelor în inflorescenţă, structura tegumentului, compoziţia chimică, vârsta
seminţei) şi condiţiile de climă şi sol determină durata perioadei de
postmaturaţie şi apariţia eşalonată în câmp a buruienilor.
Cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor (perioada când
germinează, adâncimea de germinare etc.) constituie criterii de bază în
alegerea celor mai eficiente metode de combatere.
Din rezultatele obţinute într-o experienţă făcută de Costîcev (cit. de
Ionescu Sişeşti şi Ir. Staicu (1958), s-a constatat că datorită germinării
eşalonate a seminţelor de traista ciobanului (Capsella bursa pastoris) după mai
bine de 3 ani (1173 de zile) au germinat la diferite intervale de timp 75 seminţe
din totalul de 400 (tabelul 5.12). Restul seminţelor şi-au păstrat capacitatea
germinativă şi dacă observaţiile s-ar fi prelungit, ar mai fi germinat şi altele.
Tabelul 5.12
Germinaţia eşalonată în timp a seminţelor de traista ciobanului
(Capsella bursa pastoris)
Număr zile 7 145 351 519 874 1082 1173
Seminţe germinate 6 4 4 20 24 10 7
Germinarea şi apariţia eşalonată a buruienilor îngreunează foarte mult

combaterea acestora.
Condiţiile climatice diferite de la un an la altul şi tehnologia aplicată
determină mărimea gradului de îmburuienare şi dominanţa anumitor grupe de
specii de buruieni în culturile agricole.
Compoziţia buruienilor segetale suferă modificări ca urmare a
schimbării pe termen lung a condiţiilor agroecologice, sub influenţa
176
elementelor tehnologice aplicate, cum sunt rotaţia culturilor, lucrările solului
şi fertilizarea.
Datorită condiţiilor climatice, în anii umezi în culturile de cereale se
dezvoltă masiv muştarul sălbatic, în anii mijlociu ploioşi cresc pălămida şi
volbura, iar în anii secetoşi poate creşte masiv în stepă ciurlanul.
Din această cauză, pentru o combatere eficientă a buruienilor este
necesar să se cunoască particularităţile biologice ale acestora şi să fie folosit
pentru combatere întregul complex de măsuri preventive, curative și integrate.
5.6.3 VITALITATEA ŞI LONGEVITATEA
Vitalitatea este proprietatea pe care o au seminţele de buruieni de a

rezista la condiţiile de mediu fără să-şi piardă puterea de germinaţie.
Longevitatea reprezintă capacitatea seminţelor de buruieni de a-şi
păstra puterea de germinaţie timp foarte îndelungat în condiţii de mediu
determinate (Ionescu Şişeşti şi Staicu, 1958).
Aceste două particularităţi biologice ale buruienilor, vitalitatea şi
longevitatea, sunt înglobate sub aspect agronomic în termenul de viabilitate
(Şarpe şi colab., 1976).
Particularităţile biologice ale seminţelor (faza de coacere a seminţelor,
poziţia în inflorescenţă, structura tegumentului, compoziţia chimică, repausul
seminal, vârsta seminţei) alături de condiţiile de climă şi sol determină
vitalitatea şi longevitatea seminţelor.
Seminţele cu tegumentul tare, compact şi gros, greu permeabile pentru
apă şi cu schimburi reduse de O2 şi CO2 între embrion şi mediul extern, precum
şi cele care au ca substanţe de rezervă grăsimi, au o vitalitate şi o longevitate
mai mare.
Seminţele de la suprafaţa solului, supuse unor variaţii mai mari de
temperatură, cât şi cele care nu au ajuns la maturitate deplină au o vitalitate
mai mică. Seminţele care se găsesc la adâncimi mai mari în sol, au o vitalitate
mai mare, decât acelea care sunt la suprafaţa solului, supuse variaţiilor de
temperatură.
Longevitatea variază în funcţie de specia de buruieni şi de condiţiile
pedoclimatice. Speciile de buruieni din familiile Apiaceae (cucuta - Conium
maculatum, scaiul dracului-Eryngium campestre), Portulacaceae (iarba grasă -
Portulaca oleracea), Solanaceae (zârna - Solanul nigrum), Cruciferae (mustar
sălbatic-Sinapis arvensis, traista ciobanului-Capsella bursa-pastoris) şi
177
Amaranthaceae (loboda sălbatică-Chenopodium album, ştirul porcesc-
Amaranthus retroflexus) au o longevitate de peste 17 ani.
Seminţele de buruieni păstrate în condiţii de laborator, la umiditate
redusă, temperatură constantă şi scăzută, au o vitalitate mai mare decât cele
care se găsesc în sol. În ceea ce priveşte longevitatea s-a constatat că multe
seminţe de buruieni sunt capabile să-şi menţină capacitatea germinativă un
număr foarte mare de ani. Aşa de exemplu Beal (citat de Burnside, 1970) a
îngropat la adâncimea de 45 cm seminţele a 20 specii de buruieni. După 80 de
ani şi-au păstrat capacitatea germinativă seminţele din speciile Oenothera
biennis, Rumex crispus şi Verbascum blattaria.
Koch, citat de Onisie (1992), clasifică speciile de buruieni, în funcţie
de longevitatea seminţelor, în trei grupe:
1. buruieni la care longevitatea seminţelor este până la 3 ani;
2. buruieni cu longevitatea cuprinsă între 3 şi 17 ani;
3. buruieni cu longevitatea de 17-100 ani.
Rezerva de seminţe din sol, din punct de vedere al persistenţei a fost
încadrată în trei categorii, o rezervă de seminte cu persistenţă foarte scurtă
(mai puţin de un an, de exemplu, Lolium perenne, Bromus sterilis), o rezervă
de seminte cu persistenţă scurtă, mai mult de un an, dar mai puţin de cinci
ani, de exemplu, Galeopsis tetrahit, Viola arvensis şi cu persistenţă lungă, mai
mult de cinci ani, de exemplu, Stellaria media, Capsella bursa-pastoris
(Naylor, 2002).
Această ultimă categorie reprezintă tipul de rezervă de seminţe, care
cel mai probabil poate să contribuie la regenerarea unor specii pe cale de
dispariție.
Sistemul de lucrare al solului influenţează dinamica stocului de semințe
din sol. Prin arătură seminţele sunt încorporate la adâncimi de 20-30 cm, de
unde doar o mică parte va fi adusă înapoi la suprafaţă în anul următor, dacă
terenul va fi arat din nou. În general, rezerva de seminţe din stratul superficial
de sol a fost mai mare la sistemele de lucrare fără întoarcerea brazdei şi mai
redusă la sistemul convenţional cu arătură.
Arătura, spre deosebire de lucrarea solului fără întoarcerea brazdei, este
importantă în combaterea buruienilor graminee obsiga (Bromus sterilis) şi
coada vulpii (Alopecurus myosuroides), specii la care foarte puţine seminţe
supraveţuiesc mai mult de un an în sol.
178
Prin lucrările de arat se favorizează infestarea cu speciile de buruieni
care supravieţuiesc mai mulţi ani în sol, cum sunt Chenopodium album,
Polygonum spp. şi Anagallis arvensis.
5.6.4 ADAPTABILITATEA ŞI PLASTICITATEA BURUIENILOR
Adaptabilitatea este însuşirea buruienilor de a se adapta la condiţii

foarte diferite de viaţă, de a rezista la condiţii nefavorabile de creştere şi
dezvoltare şi de a convieţui cu anumite plante cultivate.
Plasticitatea este proprietatea buruienilor de a creşte şi a se dezvolta
diferit în funcţie de condiţiile de mediu.
Intervalul de variaţie al condiţiilor de viaţă la buruieni este foarte larg
comparativ cu plantele cultivate. Agropyron repens sau Elymus repens (pirul
târâtor) este tolerant la secetă şi este răspândit pe 6 continente de la altitudini
de 0 până la 3000 m. Acesta supravieţuieşte pe toate continentele, în condiţii
pedoclimatice nefavorabile, care altor plante le sunt fatale, de la nisipurile de
pe coastele mării până la versanţii stâncoşi. Numit de botanişti "agropyrum",
care în limba latină înseamnă "focul, arsiţa câmpiilor", se simte bine şi la frig
şi la cald şi la secetă şi la apa sărată de mare.
Cardaria draba sau Lepidium draba (urda vacii) şi Convolvulus
arvensis (volbura) se răspândesc în toată ţara şi în toate culturile, vii, livezi, se
înmulţesc vegetativ prin drajoni precum şi prin seminţe.
Buruienile xerofite din regiunile secetoase de stepă au adaptări speciale
pentru a supravieţui, a se dezvolta şi înmulţi în aceste medii destul
nefavorabile. Părţile subterane ale acestor specii de stepă au format un bulb
subteran, au un sistem radicular profund şi posedă metode de economisire a
apei. Frunzele şi-au redus sau îngustat limbul, care adesea are suprafaţa ceroasă
sau păroasă, astfel încât, evaporaţia să fie cât mai redusă.
Multe buruieni şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor, mijloace de
apărare împotriva animalelor ierbivore, prin prezenţa unor organe spinoase.
Dintre buruienile specifice zonei de stepă din ţara noastră, amintim: ciulinul
(Carduus nutans), pălămida (Cirsium arvense), holera (Xanthium spinosum),
pirul crestat (Agropyron pectiniforme), firuţa cu bulbi (Poa bulbosa) etc.
Floarea puştii sau iarba pârloagelor (Ambrosia artemisiifolia), buruiană
de carantină invazivă, este o specie ruderală şi segetală întâlnită în culturile
agricole şi pajişti, este mezoterofilă până la mezofilă, eutermă până la
mezotermă (Anghel, 1972). Frunzele tinere de floarea puştii emană substanţe
179
volatile inhibitoare iar rădăcina elimină substanţe chimice cu efect alelopatic
care inhibă atât germinaţia, cât şi dezvoltarea plăntuţelor de trifoi roşu şi grâu.
Terenurile nelucrate oferă condiţii dintre cele mai favorabile pentru
răspândirea acestei specii.
Combaterea acestei specii este dificilă şi nu se poate realiza fără un
asolament format din plante prăşitoare şi cereale păioase, lucrări agrotehnice
repetate şi prin cositul repetat, înaine de îmbobocit, a buruienilor de pe
terenurile necultivate.
Unele buruieni, apar în toate culturile, altele sunt adaptate să
conveţuiască numai cu anumite plante de cultură ca de exemplu: lubiţul
(Camelina alyssum) este adaptată să crească de preferinţă în in, odosul sau
ovăzul sălbatic (Avena fatua) în culturile de ovăz, lintoiul (Vicea lentisperma)
creşte în culturile de linte, obsiga secării (Bromus secalinus) în lanurile de
secară, costreiul orezului (Echinochloa oryzicola) creşte în orezării.
Buruienile au o mare plasticitate. Aşa de exemplu, ştirul (Amaranthus
retroflexus) poate să crească pe un sol tasat şi uscat pe marginea drumului,
creşte numai câţiva centimetri dar se dezvoltă şi formează totuși câteva
seminţe. Într-un sol fertil poate creşte peste 70-80 cm înălţime, se ramifică
puternic şi fructifică abundent. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu loboda care,
chiar dacă nu are o înălţime mai mare de 1,5 cm produce câteva seminţe.
Mohorul (Setaria glauca) când nu are condiţii de creştere formează o
tulpină mică şi produce câteva seminţe, dar când are spaţiu de dezvoltare, hrană
şi umezeală, înfrăţeşte puternic şi produce un număr mare de seminţe.
Din cercetările efectuate în experienţele de lungă durată de la
Rothamsted, Anglia a rezultat că între anii 1991 şi 2002 din cele 50 de specii
de buruieni înregistrate, aproximativ 30 au fost întâlnite în fiecare an iar
9 specii au fost semnalate în toate câmpurile şi anume Alopecurus
myosuroides, Stellaria media, Papaver rhoeas, Vicia sativa, Cirsium arvense,
Aphanes arvensis, Tripleurospermum inodorum, Scandix pectenveneris şi
Legousia hybrida.
Creşterea dozei de azot de la 0 la 288 kg/ha a favorizat înmulţirea
speciilor de Stellaria media, Alopecurus myosuroides şi Papaver rhoeas şi a
redus gradul de îmburuienare la speciile de Medicago lupulina şi Equisetum
arvense.
Câmpul de experienţe de la Broadbalk, Anglia, a constituit o rezervaţie
valoroasă pentru şapte specii rare în Marea Britanie cum sunt Ranunculus
180
arvensis, Galium tricornutum, Lithospermum arvense, Minuartia hybrida,
Valerianella dentate, Papaver argemone, Scandix pecten-veneris.
5.7 CLASIFICAREA BURUIENILOR
În afara criteriului strict sistematic, buruienile se pot clasifica după

modul de răspândire a seminţelor, locul unde se dezvoltă în proporţie mare,
preferinţele faţă de hrană, modul de înmulţire, perioada de înflorire,
desfăşurarea ciclului biologic şi după modul de procurare a hranei.
5.7.1 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ MODUL DE

RĂSPÂNDIRE A SEMINŢELOR
Diseminarea sau răspândirea la diferite distanţe a fructelor şi seminţelor

se realizează prin mijloace variate care depind de specie, respectiv de tipul de
fruct - dehiscent sau indehiscent. După mijloacele prin care se face
diseminarea, plantele pot fi: autohore, la care diseminarea se realizează prin
mijloace proprii şi alohore, la care răspândirea se face prin mijloace străine.
Plantele autohore, la care răspândirea seminţelor se realizează prin
mijloace proprii, au anumite caracteristici; de exemplu, capsulele de la trei fraţi
pătaţi (Viola tricolor), măcriş (Oxalis acetosella), ricin (Ricinus communis),
ciocul berzei (Geranium pratense) au fructele uscate sau cărnoase, care se
desfac brusc datorită umidităţii foarte scăzute a aerului şi au o structură internă
a pereţilor fructului care le permite să-şi arunce seminţele la distanţe de la 10-
20 cm la câţiva metri.
Fructul cărnos, indehiscent de la slăbănog (Impatiens noli-tangere) este
alungit şi format din 5 carpele iar capsulele mature, dar încă suculente,
plesnesc brusc la atingere, când valvele se răsucesc şi aruncă seminţele la
câţiva centimetri depărtare. Fructul de la castravetele sălbatic sau pocnitoarea
(Ecballium elaterium) se deschide după ce se coace, producând un plesnet și
împrăștiind semințele până la distanța de un metru.
Plantele alohore, îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor
factori externi: vânt, animale, apă.
În grupa de buruieni alohore, în funcţie de mijloacele prin care se
răspândesc, se disting: buruieni anemohore la care seminţele se răspândesc
181
prin vânt; hidrohore, la care răspândirea se face prin apă; zoohore, cu
răspândire prin intermediul animalelor şi antropohore la care seminţele se
răspândesc cu ajutorul omului.
Buruienile anemohore au pe suprafaţa seminţelor formaţiuni foarte
variate ca formă, care le ajută să se răspândească pe distanţe mari. Majoritatea
fac parte din compositele cu papus cum sunt: susaiul (Sonchus sp.) albăstriţa
(Centaurea cyanus), busuiocul dracului (Galinsoga parviflora), pălămida
(Cirsium arvense) etc. La unele buruieni planta întreagă este purtată de vânt şi
astfel se împrăştie seminţele, cum este ciurlanul (Salsola ruthenica).
La buruienile hidrohore răspândirea seminţelor se face prin apă şi la
cele mai multe specii seminţele acestora plutesc uşor.
Buruienile zoohore își răspândesc semințele cu ajutorul animalelor.
Acestea pot fi:
- epizoohore, la care răspândirea seminţelor se face prin prindere de
blana animalelor, fiind prevăzute cu spini care uşurează fixarea: brusturele
(Lappa sp.), holera (Xanthium spinosum), scaietele (Xanthium strumarium),
turiţa (Galium tricornutum), mohorul (Setaria verticilata) etc.
- endozoohore, seminţele consumate de către animale, la trecerea lor
prin tubul digestiv îşi păstrează capacitatea germinativă.
La alte buruieni seminţe sunt consumate de păsări, cum sunt rugii
(Rubus caesius), măzărichea (Vicea sp.) ş.a. Darwin, analizând pământul
dintr-un bulgăre desprins de pe piciorul unei potârnichi, a găsit în acesta în jur
de 82 specii de seminţe diferite de plante.
Buruienile ale căror seminţe sunt transportate de om odată cu seminţele
plantelor cultivate se numesc antropohore.
5.7.2 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ LOCUL UNDE CRESC
După locul unde cresc buruienile se clasifică în ruderale, care se

dezvoltă pe terenuri necultivate și segetale, care cresc pe terenurile cultivate,
în grădinile de legume, livezi şi pajişti.
Buruieni ruderale cresc pe marginea drumurilor, curţi, taluzuri, pe
lângă garduri etc. Printre cele mai răspândite buruieni ruderale se numără
urzica moartă (Lamium purpureum), nalba sălbatică (Malva neglecta), bozul
(Sambucus ebulus), cucuta (Conium maculatum), troscotul (Polygonum
aviculare), talpa gâştei (Leonorus cardiaca) nalba mică (Malva neglecta),
știrul (Amaranthus retroflexus), loboda sălbatică (Atriplex patula), ciumăfaia
182
(Datura stramonium), coada șoricelului (Achillea millefolium), pelinul
(Artemisia absinthium), ciulinii (Carduus nutans), scaieții (Centaurea
calcitrapa), scaiul vânăt (Eringium planum).
Buruieni segetale (din terenurile cultivate) sunt cele mai numeroase.
Între cele mai frecvente specii sunt pirul târâtor (Agropyron repens), pirul gros
(Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum halepense), urda vacii (Cardaria
draba), pălămida (Cirsium arvense), volbura (Convolvulus arvensis), coada
calului (Equisetum arvense), loboda sălbatică (Chenopodium album),
busuiocul sălbatic (Galinsoga parviflora), turiţa (Galium aparine), lupoaia
(Orobanche ramosa), hrişca (Polygonum convolvulus), iarba roşie
(Polygonum persicaria), ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum),
muștarul de câmp (Sinapis arvensis), rugul (Rubus idaeus), rocoina (Stellaria
media), odosul (Avena fatua), meişorul (Digitaria sanguinalis), iarba bărboasă
(Echinochloa crus-galli), mohorul (Setaria glauca), fumariţa (Fumaria
officinalis), zămoşiţa (Hibiscus trionum), iarba grasă (Portulaca oleracea),
zârna (Solanum nigrum), susaiul (Sonchus arvensis) ş.a.
Buruieni din culturile de legume sunt reprezentate de pirul târâtor
(Agropyron repens), volbură (Convolvulus arvensis), spanac sălbatic
(Chenopodium album), busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora), pălămidă
(Cirsium arvense), ștevie (Rumex patientia), ştir (Amaranthus retroflexus),
iarba grasă (Portulaca oleracea), măselariţă (Hyoscyamus niger), ciumăfaie
(Datura stramonium), hrean (Armoracia rusticana) etc.
Buruieni din pajişti. Cele mai des întâlnite sunt laptele câinelui
(Euphorbia sp.), brusturele (Arctium lappa), scaietele (Carduus nutans),
cucuta (Conium maculatum), scaiul dracului (Eryngium campestre), laptele
câinelui (Euphorbia cyparissias), feriga de câmp (Pteridium aquilinum),
măcrişul mărunt (Rumex acetosella), stirigoaie (Veratrum album), scai tătăresc
(Xanthium spinosum), cornuţi (Xanthium strumarium).
Pe pajişti se întâlnesc frecvent buruieni toxice, ca Veratrum album
(stirigoaia), Ranunculus acer (piciorul cocoșului), Equisetum sp. (coada
calului), Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă) şi buruieni care emit
fitotoxine alelopatice cum sunt pirul târâtor (Elymus repens), ștevia sălbatică
(Rumex obtusifolius), feriga de câmp (Pteridium aquilinum), iarba băloasă
(Symphytum officinale), păpădia (Taraxacum officinale), pelinul (Artemisia
absinthium) etc.
183
Unele buruieni (ştirul-Amaranthus retroflexus), pot fi întâlnite în toate
grupele, ruderale, pot invada culturile de legume sau culturile de câmp iar
uneori sunt întâlnite chiar şi în păşuni.
5.7.3 CLASIFICAREA BURUIENILOR DUPĂ PREFERINŢELE

FAŢĂ DE HRANĂ
În funcție de preferințele față de hrană speciile de buruieni se clasifică

în azotofile, calcicole, calcifuge și halofile.
Speciile azotofile, sunt buruienile care preferă solurile bogate în azot.
În această categorie intră ştirul (Amaranthus retroflexus), urzica (Urtica
dioica), loboda (Chenopodium album) etc.
Pe solurile bogate în nitraţi din zonele ruderale cresc loboda
(Chenopodium album), ştirul (Amaranthus retroflexus), păducherniţa
(Lepidium ruderale), în zone însorite iarba gâştei (Potentilla anserina), iarba
grasă (Portulaca oleracea), în zonele mai umede urzica (Urtica dioica),
brusturele (Arctium lappa), iar în zonele mai umbrite laurul (Datura
stramonium), măselariţa (Hyoscyamus nigra), holera (Xanthium strumarium)
şi spănăcăriţa (Iva xanthifolia).
În zona pădurilor cu soluri fertile întâlnim usturoiul sălbatic (Allium
ursinum), năprăsnica (Geranium robertianum), usturoiţa (Alliaria officinalis),
păpălăul (Physalis alkekengi), steluţa (Asperula taurina), asmățui sălbatic
(Chaerophyllum temulum) şi frăsinelul (Dictamnus albus).
Pe pajişti şi fâneţe cu troficitate ridicată se instalează păpădia
(Taraxachum officinale), salvia (Salvia aethiopis), sugelul (Stachys recta),
ochiul şarpelui (Echium altissimum), unghia găii (Astragalus
monspessulanum) şi o graminee, mărgica (Melica ciliata). Prezenţa stânelor de
pe versanții muntoși este indicată de două chenopodiacee care cresc numai
acolo, stevia stânelor (Rumex alpinus) şi spanacul ciobanilor (Chenopodium
bonushenricus).
Calcicole, sunt buruienile care preferă solurile bogate în calciu. Din
această grupă fac parte rugii (Rubus caesius ), sulfina (Melilotus officinalis),
linariţa (Linaria vulgaris), floarea reginei sau floarea de colț (Leontopodium
alpinum), ochii şarpelui (Eritrichium nanum), linariţa alpină (Linaria alpina)
etc.
În pădurile de fag cu soluri brune, slab acide sau neutre, structurate şi
cu humus, întâlnim trepădătoarea (Mercurialis perennis), urzica moartă
184
(Lamium galeobdolan), ciocul berzei (Geranium robertianum), mierea ursului
(Pulmonaria rubra), usturoiul ursului (Allium ursinum), măcrişul iepuresc
(Oxalis acetosella), dalacul (Paris quadrifolia).
Calcifuge, sunt buruienile care cresc şi se dezvoltă bine pe soluri acide.
Din această grupă amintim măcrişul mic (Rumex acetosella), coada calului
(Equisetum arvense) etc. Semnele înrăutăţirii stării solului, prin creşterea
acidităţii, sunt date de prezența speciei vulturica carpatică (Hieracium
transsilvanica), iar pe solurile acide şi nestructurate apar gramineele
Deschampsia flexuosa şi Luzula albida.
În pădurile de brad şi molid pe soluri brune acide se instalează perişorul
(Monesis uniflora) şi lăcrămiţa (Majanthenum bifolium).
Pe soluri silicioase foarte acide din pădurile de molid, alături de afin
(Vaccinium myrtillus) întâlnim degetăruţul (Soldanella hungarica), rotunjoara
(Homogyna alpina), Deschampsia şi Luzula. Merişorul (Vaccinum vitia-
idaea), care însoţeşte afinul sau îl înlocuieşte, arată că solul este şi mai puţin
fertil şi uscat.
Halofile, sunt buruienile care preferă solurile saline şi alcaline.
Pe terenurile sărăturate în funcţie de natura şi conţinutul de săruri cresc
speciile căpriţa (Salicornia herbacea), loboda (Atriplex tataricum), ridichioara
(Statice gmelini) precum şi cele care suportă sărăturile, fără a putea concura cu
vegetaţia locală cum sunt măcrișul de apă (Rumex maritimus), păducherniţa
(Lepidium ruderale), muşeţelul (Matricaria chamomilla), troscotul
(Polygonum aviculare), loboda de sărătură (Atriplex hastata) etc.
Pe sărăturile mai umede se înstalează brânca sau iarba sărată
(Salicornica europaea), sărăcica (Salsola soda), ghirinul (Suaeda maritima),
colilia (Obione verrucosa), măturica (Kochia prost rata).
Pe sărăturile mai uscate se întâlnesc iarba de sărătură (Puccinellia
distans), pătlagina cu frunze subţiri (Plantago tenuifolia), trifoiul (Trifolium
michranthum), hreanul sălbatic (Lepidium cartilagineum) ș.a.
Tot pe sărături cresc steluţa violacee (Aster tripolium), peliniţele
argintate (Artemisia salina), loboda de sărătură (Camphorosma annua) şi
Statice gmelini.
Plantele bioindicatoare de metale. Dintre plantele bioindicatoare de
metale s-au identificat o specie de toporaşi (Viola calaminaria) care indică
prezența zincului, feriga (Asplenium adulterinum) şi cerneţul (Potentilla
crantzii) indicatoare de magneziu, unghia găii (Astragalus pattersoni) indică
depozitele de uraniu, trifoiul auriu (Trifolium aureum) indică zăcămintele de
185
bariu iar verdeaţa iernii (Chimaphila umbelata) terenurile bogate în aluminiu
(Opriş, 2011). Coada şoricelului (Achilea millefolium) poate acumula în
tulpină până la 4500 ppm zinc, adică 4 kg zinc în 1000 kg masă verde iar
unghia găii (Astragalus bisulcatus, A. pectinatus) acumulează în plante
aproximativ 5000 ppm seleniu, deci 5 kg seleniu la 1000 kg masă verde.
Pe nisipuri se întâlnesc orzul de nisip (Elymus sabulosus), scaietii de
nisip (Eryngium maritimum), ridichioara de nisip (Cakile maritima), guşa
porumbelului de nisip (Silene thymifolia), volbura de nisip (Convolvulus
persicus) şi troscotul de nisip (Polygonum maritimum).
Plantele azotofile, calcicole şi calcifuge sunt facultative, nu obligate,
ele putând trece şi pe soluri mai sărace în substanţele nutritive. Plantele
halofile, care cresc pe terenurile saline sau alcaline, sunt obligate.

ÎNMULŢIRE, PERIOADA DE ÎNFLORIRE ŞI MODUL DE
DESFĂŞURARE A CICLULUI BIOLOGIC
Această clasificare este cea mai importantă din punct de vedere

agronomic deoarece dă posibilitatea să cunoaştem particularităţile de înmulţire
a buruienilor şi durata vieţii lor, în vederea stabilirii celor mai eficiente măsuri
de combatere.
Clasificarea a fost întocmită de Raunkiaer, adoptată şi completată
ulterior de numeroşi alţi autori. Această clasificare cuprinde 6 grupe principale
de buruieni (Şarpe şi colab., 1976). Clasificarea are la bază gradul de adaptare
a modului de înmulţire şi supraveţuire a speciilor de buruieni la condiţiile
termice negative din perioada de iarnă din zona temperată. Speciile din aceste
grupe pot fi încadrate în una sau alta din grupe fiind forme de tranziţie în raport
cu condiţiile de mediu în care se adaptează.
Grupa Terofite (T). Cuprinde buruieni anuale care se înmulţesc prin
seminţe, ale căror organe vegetative apar şi dispar în fiecare an. În această
grupă există şi unele forme biologice cu răsărire din toamnă şi înflorire –
maturare în primăvara sau vara anului următor.
Buruienile terofite includ patru subgrupe:
T1 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare
timpurie primăvara sau la începutul verii. Din acestă subgrupă fac parte:
Viola sp., Capsella bursa pastoris, Lamium purpureum, L. amplexicaule,
186
Senecio vernalis, Myosotis sp., Stelaria media, Alyssum alysscides;
Veronica sp. etc.
T2 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare
în vară. Dintre speciile mai importante enumerăm: Agrostema githago,
Camelina sp.; Apera spica-venti, Adonis aestivalis, Bromus secalinus,
Centaurea cyanus, Matricaria chamomilla, Sysimbrium sp., Thlapsi arvense,
Consolida regalis, Ranunculus arvensis etc.
T3 – buruieni anuale cu germinaţie timpurie în primăvară şi maturare
în vară: Avena fatua, Cuscuta epilinum, Brassica nigra, Fumaria sp.,
Orobanche minor, Lolium temulentum, Melampyrum arvense, Poligonum
convolvulus, Raphanus raphanistrum, Sinapis arvensis etc.
T4 – buruieni anuale cu germinaţia târzie în primăvară şi maturare
târzie în vară sau toamnă: Amaranthus sp., Chenopodium album, Digitaria
sanguinalis, Cuscuta campestris, Datura stramonium, Echinochloa crus-galli,
E. oryzicola, Hibiscus trionum, Matricaria inodora, Orobanche ramosa,
Setaria sp., Polygonum persicaria, Solanum nigrum, Stachis annua, Xanthium
spinosum, Galinsoga parviflora, Stachis annua, Portulaca oleraceea etc.
Grupa Hemiterofite (HT), cuprinde buruienile bianuale, care răsar
primăvara mai târziu. În primul an vegetează intens, acumulând cantităţi
însemnate de substanţe de rezervă în rădăcini. Iernează sub formă de plantă şi
în anul următor formează tulpini florifere, după care pier. Aceste buruieni le
întâlnim în mod obişnuit în culturile perene, în pajiştile naturale, vii, livezi,
terenuri virane, unde lucrările agrotehnice se execută rar, sau lipsesc. Din
această grupă fac parte Arctium sp., Centaurea solstitialis, Conium maculatum,
Daucus carota, Hyoscyamus niger, Onopordon acanthium, Verbascum
phlomoides, Echium vulgare, Resseda luteola etc.
Grupa Criptofite (K), cuprinde buruieni multianuale ale căror organe
vegetative de înmulţire sunt situate în sol la diferite adâncimi. Când aceste
organe se găsesc în soluri uscate, plantele se încadrează în subgrupa Geofite
(G), iar când se găsesc în soluri submerse sau turbării, se încadrează în
subgrupa Hidrofite (Hy).
În funcţie de aspectul morfologic al organelor de înmulţire pe cale
vegetativă, geofitele se împart în patru subgrupe:
G1 – buruieni multianuale cu rizomi: Agropyron repens, Aristolochia
clematitis, Cynodon dactylon, Galium verum, Equisetum arvense, Sambucus
ebulus, Sorghum halepense, Urtica dioica, Calystegia sepium, Bekmania
eruciformis, Achilea milefolium etc.
187
G2 – buruieni multianuale cu tuberculi: Helianthus tuberosus,
Lathyrus tuberosus, Bryonia alba, Stachys palustris etc.
G3 – buruieni multianuale cu drajoni: Convolvulus arvensis, Cirsium
arvense, Euphorbia cyparisias, Lepidium draba, Linaria vulgaris, Rubus
caesius, Rumex acetosella, Sonchus arvensis, Asclepia syriaca etc.
G4 – buruieni multianuale cu bulbi: Alisma plantago, Allium
rotundum, Colchicum autumnale, Leersia oryzoides, Gagea pratensis, Poa
bulbosa etc.
Din subgrupa buruienilor Hidrofite (Hy) – acvatice – cităm
următoarele specii mai răspândite: Caltha laeta, Cicuta virosa, Glyceria
aquatica, Tipha angustifolia etc.
Grupa Hemicriptofite (H) cuprinde buruieni perene cu tulpini
incomplet lignificate ale căror organe vegetative de înmulţire sunt situate în
imediata apropiere a nivelului solului şi ale căror surse de regenerare pot fi
mugurii de la baza tulpinilor aeriene întinse la suprafaţa solului sau din partea
superioară a rădăcinilor. Mugurii sunt protejaţi în perioada de iarnă de tulpinile
uscate ale plantei mamă sau eventual de stratul de zăpadă. Din această grupă
fac parte genuri diferite, cu cerinţe ecologice foarte variate faţă de sol şi
umiditate.
În funcţie de aspectul morfologic al sistemului radicular, de modul şi
capacitatea de regenerare pe cale vegetativă, buruienile au fost împărţite în
cinci subgrupe astfel:
H1 – Buruieni perene cu rădăcini fibroase: Ranunculus ficaria, Caltha
palustris, Deschampsia coespitosa, Holcus lanattus, Nardus stricta, Cirsium
cannum etc.
H2 – Buruieni perene cu tulpini repente (stolonifere): Glechoma
hederacea, Prunela vulgaris, Potentilla reptans, Ranunculus repens, Trifolium
repens etc.
H3 – Buruieni perene cu rădăcini capabile de înmulţire: Cichorium
inthybus, Rumex optusifolium, Coronilla varia, Reseda lutea, Taraxacum
officinale etc.
H4 – Buruieni perene cu rădăcini incapabile de înmulţire: Atropa
bella-donna, Chamomila juncea, Eryngium campestre, Galega officinalis,
Scorsonera cana, Verbascum phoeniceum etc.
H5 – Buruieni perene cu rădăcini drajonante: Senecio iacobana,
Stachis germanica, Adonis vernalis, Chelidonium majus, Cicuta virosa,
Plantago sp. Salvia nemorosa etc.
188
Grupa Camefite (Ch). Sunt buruieni multianuale de climă rece, mai
extinse în zona montană. Organele generative sunt situate deasupra solului la
10-30 cm. Supravieţuirea tulpinii se datorează în cea mai mare parte acoperirii
cu zăpadă în timpul iernii. Dintre reprezentanţii mai importanţi cităm Genista
tinctoria, Geum rivale, Sedum acre, Veronica officinalis etc.
Grupa Fanerofite (F). În această grupă sunt considerate ca buruieni
plantele multianuale cu tulpini înalte, lignificate, sub formă de arbori, (mega şi
mezofanerofite), arbuşti (nanofanerofite) a căror organe generative (mugurii)
sunt protejate în timpul iernii de către frunzele solzoase. Populează pajiştile
naturale, terenurile degradate şi luncile râurilor .
Înmulţirea lor se poate face prin segmentarea drajonilor sau prin
seminţe. Din această grupă fac parte Berberis vulgaris, Cornus sanguinea,
Corylus avellana, Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa,
Rosa canina, Hypophae rhamnoides etc.

PROCURARE A HRANEI
După acest criteriu, buruienile se clasifică în specii neparazite,

semiparazite şi parazite.
Buruieni neparazite – au capacitatea de a se hrăni independent, prin
propriile organe, concurând plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie. Din
această grupă fac parte majoritatea speciilor de buruieni prezentate în
clasificările anterioare.
Buruieni semiparazite, au clorofilă şi îşi produc hrana prin fotosinteză
proprie, dar pot parazita pe rădăcinile plantelor cultivate sau din flora spontană.
Unele specii pot trăi independent şi fructifică fără să paraziteze, formându-şi
rădăcini normale; în cazul în care întâlnesc rădăcinile unei plante gazdă,
capetele lor se fixează de rădăcinile acesteia, de unde absorb substanţele
nutritive brute. Aceste buruieni îşi formează pe rădăcinile plantei parazitate
organe de sugere sub forma unor negi.
Din această categorie fac parte ciormoiagul sau grâul prepeliţei
(Melampyrum arvense), dinţura sau iarba dintelui (Odontites rubra),
clocoticiul sau sunătoarea (Rhinanthus sp.) ş.a.
Plantele semiparazite obligate au rădăcinile transformate în haustori
(sugători) care se dezvoltă numai în ţesuturile plantei gazdă şi cu ajutorul
cărora absorb seva brută.
189
Vâscul (Viscum album) este o plantă semiparazită care se dezvoltă pe
speciile plantelor lemnoase din genurile Salicaceae, Rosaceae şi Leguminoase.
Familia Viscaceae cuprinde şapte genuri cu 546 de specii şi derivă de
la trăsătura seminţei care formează un strat lipicios pe suprafaţa sa exterioară
(viscin) prin care se atașează de semințele plantei gazdă.
Buruieni total parazite, sunt lipsite de clorofilă şi se hrănesc cu
substanţe nutritive gata elaborate de către speciile pe care le parazitează. După
organul pe care îl parazitează se deosebesc buruieni total parazite pe tulpină şi
buruieni total parazite pe rădăcină.
Deşi există peste 25 de genuri de plante parazite pentru culturile
agricole, dintre acestea patru genuri sunt cele mai dăunătoare (Striga), lupoaia
(Orobanche), torţelul (Cuscuta) şi vâscul pitic (Arceuthobium)
(Cochrane,1997).
Pe partea internă a tulpinii cuscutelor, la locul de contact cu planta
gazdă, se formează organe de sugere, numite haustori, cu ajutorul cărora extrag
din planta gazdă apa şi seva elaborată, până când aceasta este epuizată şi
moare.
Principalele specii de cuscută care parazitează pe tulpină, întâlnite în
ţara noastră sunt Cuscuta campestris, Cuscuta trifolii, Cuscuta epilinum,
Cuscuta monogyna şi Cuscuta europaea.
În flora ţării noastre au fost descrise de către Hălălău (1980) 13 specii
ale genului Cuscuta care produc pagube la culturile de trifoi, lucernă,
măzăriche, linte, tutun, sfecla pentru zahăr, cânepă, cartof, hamei, tomate etc.
La început atacul se manifestă în vetre apoi se extinde şi poate cuprinde
întreaga cultură, raspândindu-se prin semințe.
Cuscuta se răspândeşte prin seminţe. O singură plantă poate forma până
la 15000 de seminţe, care îşi păstrează capacitatea germinativă în sol 5-12 ani.
În anumite condiţii înmulţirea cuscutelor se face şi prin fragmentarea
tulpinilor.
Buruienile total parazite pe rădăcină sunt reprezentate de diferite specii
de lupoaie (Orobanche). Plantele de Orobanche posedă, în loc de rădăcini,
haustori, cu ajutorul cărora se fixează pe rădăcinile plantei parazitate, se
dezvoltă şi fructifică.
Principalele specii de lupoaie întâlnite în România sunt: Orobanche
cumana, Orobanche ramosa şi Orobanche brassicae.
Striga asiatica este o plantă parazită obligatorie întâlnită în Africa, Asia
şi SUA iar încălzirea globală ar putea determina extinderea acestei specii
190
(Parker, 2009). Posibilităţile de răspândire în zonele semiaride din America de
Nord și de Sud, Europa de Sud, Africa de Nord și Australia (Mohamad, 2006)
sunt considerabile şi riscurile sunt mari datorită seminţelor foarte mici care fac
inspecţia foarte dificilă. Această specie nu se poate dezvolta fără o plantă
gazdă, însă pe lângă culturile pe care le parazitează (porumb, sorg, mei, orez,
trestie de zahăr) are o gamă variată de gazde sălbatice cum sunt Digitaria
sanguinalis, Andropogon gayanus, Axonopus compressus, Chrysopogon
acicularis, Digitaria smutsii, Eleusine indica, Elyonurus elegans, Eragrostis
malayana, Ischaemum indicum, Ischaemum timorense, Microchloa indica,
Rottboellia cochinchinensis, Sporobolus festivus şi Stenotaphrum dimidiatum
(Cochrane,1997).
Striga și Orobanche produc mii de semințe mici care persistă în sol şi
sunt foarte greu de determinat.
Arceuthobium species este o plantă parazită obligată care parazitează
pădurile de conifere.
5.8 PRAGUL ECONOMIC DE DĂUNARE
Pragul economic de dăunare este dat de numărul de buruieni la m2

dintr-o specie de la care devine evidentă scăderea producţiei la o cultură şi de
la care începe să fie justificată aplicarea măsurilor de combatere (prăşit,
erbicidat). Între buruieni şi plantele cultivate există o concurenţă permanentă
care a început să fie calculată de cercetători prin indicele de competitivitate,
cuprins între 1 şi 10. Acest indice este necesar deoarece unele specii sunt mai
mici, altele sunt mai mari, altele au perioada de vegetaţie diferită ca durată şi
astfel plantele de cultură sunt afectate diferit. De exemplu este nevoie de 2
exemplare de Xanthium strumarum ca să egaleze paguba determinată de un
exemplar de Xanthium italicum şi dacă le comparăm cu Draba verna, trebuie
multe sute de exemplare pentru a egala un exemplar de Xanthium strumarum.
Comparaţia gravimetrică nu este suficientă deoarece unele specii
afectează culturile 3-4 săptămâni (Erofila verna, Holossteum umbelatum,)
altele 7-8 săptămâni (Papaver sp., Vicia sp.), altele 12 – 13 săptămâni şi nu
sunt atât de dăunătoare pentru culturi. Buruienile de talie mare şi cu o perioadă
lungă de vegetaţie, din mai şi până în octombrie (Amaranthus sp.,
191
Chenopodium sp.) şi cele perene care vegetează din martie până la sfârşitul
toamnei (Cirsium sp., Sonchus sp., Sorghum sp.) sunt foarte păgubitoare.
Gradul de îmburuienare şi pagubele depind de foarte mulţi factori:
condiţiile climatice, planta premergătoare, epoca executării arăturii, data
semănatului, densitatea şi vigoarea plantelor cultivate şi a buruienilor etc.
Pragul economic de dăunare reprezintă gradul de îmburuienare al unei
culturi de la care producţia scade cantitativ şi calitativ şi de la care se justifică
aplicarea măsurilor speciale de combatere.
Prin măsurile aplicate nu este necesar să combatem toate buruienile,
pentru că nu este posibil, pentru că există o imensă rezervă de seminţe, iar
prezenţa lor redusă în ecosistem este benefică.
Budoi (1996) recomandă orientativ, următoarele limite pentru pragul
economic de dăunare (buruieni/m2):
- 10 – 12 buruieni anuale + 2 – 3 buruieni perene la cerealele de toamnă;
- 10 – 13 buruieni anuale + 2 – 4 buruieni perene la cerealele de
primăvară;
- 5 – 10 buruieni anuale + 1 – 3 buruieni perene la cartof;
- 5 – 15 buruieni anuale + 1 – 2 buruieni perene la in;
Deoarece speciile care îmburuienează culturile au masa vegetativă
diferită, există diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul de buruieni/m2 pentru
care se justifică economic aplicarea metodelor de combatere. La grâu
erbicidarea este eficientă când există peste 5 exemplare/m2 de
Tripleurospermum inodorum şi Bilderichya convolvulus; >10 de Centaurea
cyanus; >20 de Fumaria sp. etc.
Dificultăţi de apreciere a pragului de dăunare apar şi în ceea ce priveşte
densitatea buruienilor (numeric şi gravimetric) pentru că se poate întâlni
densitate mare cu masă vegetală mică şi invers.
În funcţie de studiul relaţiei dintre buruieni şi plantele de cultură,
utilizarea erbicidelor, metodele de estimare a densităţii buruienilor etc. s-au
stabilit mai multe praguri economice de dăunare:
1. Pragul de concurenţă reprezintă densitatea buruienilor la care
acestea încep să concureze plantele de cultură, fără pierderi de producţie;
2. Pragul economic de dăunare este dat de densitatea buruienilor la
care preţul erbicidării este aproximativ egal cu venitul rezultat în urma
combaterii buruienilor cu ajutorul erbicidelor (mai ieftin sau mai scump);
192
3. Pragul economic optim de dăunare (pentru termen lung) reprezintă
numărul de buruieni/m2 de la care trebuie efectuată erbicidarea pentru a fi
eficientă şi rentabilă, pe o perioadă mai mare de timp;
4. Pragul de dăunare estimat este reprezentat de densitatea buruienilor
la care erbicidarea este efectuată astfel încât să evite o anumită depăşire a
nivelului de infestare pentru cultura postmergătoare pe o perioadă mai mare de
timp;
5. Pragul de dăunare de siguranţă exprimă posibilitatea unei eficienţe
mai slabe a erbicidului asupra buruienilor şi în aceste situaţii pragul de dăunare
trebuie redus cu un anumit risc calculat.
5.9. ALELOPATIA
Alelopatia reprezintă influenţa, de obicei nefastă, a unei plante asupra

alteia, prin intermediul unor substanţe toxice, care există în ţesuturile vii ale
acesteia, eliberate în sol odată cu moartea plantei sau produse prin distrugerea
ţesuturilor.
Termenul de alelopatie a fost introdus în literatura de specialitate de
către Molish, un botanist austriac, în 1937, dar acest fenomen a fost observat
mult mai devreme (Stickney, 1881).
Molisch (1937) arăta că termenul de allelopathye derivă din două
cuvinte grecești "allelo" care înseamnă “una alteia” și "patheo" care derivă din
”pathos” și înseamnă "rău, suferință, boală" și este un fenomen natural produs
datorită unor substanțe care inhibă creșterea altei plante din acelaşi habitat.
Rice (1984) a definit alelopatia ca reprezentând “efectele stimulatoare sau
inhibitoare ale unei plante asupra alteia, inclusiv microorganismele”.
Cercetătorul olandez Kooper (1987) a constatat că după recoltarea
culturilor de sfeclă pentru zahăr şi porumb se dezvolta un număr mare de specii
de buruieni, compoziţia acestora modificându-se de la un an la altul şi era
determinată, din stadiile timpurii de dezvoltare, prin germinarea diferenţiată a
seminţelor. El a observat că seminţele altor specii, deşi prezente, nu pot
germina în acest mediu, compoziţia floristică nefiind rezultatul competiţiei
pentru hrană, lumină sau apă, ci al fenomenelor alelopatice ce determină care
seminţe pot să germineze şi care plante să supravieţuiască.
193
Exemplu: dacă peste seminţele de tutun (Nicotiana tabacum) germinate
se adaugă un extract care conţine reziduuri de Phleum pratense (timoftică),
extremităţile rădăcinilor se înnegresc imediat; dacă este adăugat un extract cu
reziduuri de secară, rădăcinile îşi revin la culoarea iniţială (Patrick şi Koch,
1988). S-a constatat că Salvia leucophylla poate să se dezvolte în vecinătatea,
dar niciodată amestecată (intermixată) cu Artemisia californiaca, între cele
două specii existând practic, o zona de separare foarte bine definită (Molisch,
1978).
Rezultate ale cercetărilor privitoare la alelopatie au fost obţinute de
foarte mulţi autori (Putman, 1983, Thomson, 1985), Societatea Americană de
Chimie organizând chiar un simpozion cu această temă în 1985.
Speciile alelopatice sunt rezultatul procesului evolutiv, ele rezistând
datorită faptului că au posedat capacitatea biochimică şi energetică de a
produce substanţe chimice care le ajută să concureze alte specii.
Studierea acestui fenomen, duce la o mai bună înţelegere a evoluţiei
plantelor şi deschide noi perspective pentru sinteza de erbicide şi alte substanţe
chimice naturale.
5.9.1. SPECII DE PLANTE CULTIVATE ŞI DE BURUIENI CU

ACTIVITATE ALELOPATICĂ
Buruienile atacă culturile prin concurenţa pentru factorii de vegetaţie

şi prin intoxicarea plantelor cultivate cu substanţe alelopatice (Zimdahl, 1993)
(tabelul 5.12).
Emanaţiile plantelor pot fi de natură biostimulatoare şi nutritivă sau,
dimpotrivă inhibitoare.
Utilizarea substanţelor alelopatice pentru stimularea germinării
semințelor de buruieni s-a realizat la buruiana parazită Striga asiatica, care
parazitează cerealele în sud-estul Statelor Unite. În mod natural ea germinează
ca urmare a compuşilor eliberaţi de planta gazdă naturală, care este sorgul.
Egley și Dale a demonstrat că etilena ar stimula Striga asiatica să germineze
în absența plantei gazdă. Prin injectarea acestui gaz în sol, în doză de
aproximativ 1,5 kg/ha s-a declanșat germinarea "sinucigașă" a seminţelor de
Striga asiatica și astfel s-a epuizat rezerva de semințe aflate în stare latentă în
sol.
Efectele inhibitoare au fost semnalate de Leigh şi colab., care au
constatat că declinul trifoiului din păşuni este datorat efectelor substanţelor
194
nocive din reziduurile de iarba canarilor (Phalaris arundinacea) iar prin
eliminarea acestor reziduuri, s-a asigurat o mai bună germinare şi răsărire a
trifoiului.
Tabelul 5.12
Specii de buruieni cu acţiune alelopatică (Zimdahl,1993)
Specii de buruieni Specii asupra cărora acţionează
Cynodon dactylon cafea
Poa sp. tomate
Cirsium arvense diverse
Nepeta cataria fasole, grâu
Stellaria media orz
Chenopodium album ovăz porumb
Asclepias syriaca sorg
Portulaca oleracea mazăre, grâu
Ambrosia artemisiifolia orz, diferite
Rumex sp. porumb, sorg, Amaranthus sp.
Setaria faberi porumb
Ambrosia trifida grâu, fasole
Erica scoparica trifoi roşu
Lolium multiflorum ovăz, Bromus sp, Trifolium sp.
Euphorbia esula mazăre, grâu
Artemisia vulgaris castraveţi
Cyperus rotundus soia, sorg
Cyperus esculentus porumb
Euphorbia supina diferite
Eltrygia repens diferite
Salsola iberica diferite
Amaranthus spinosus cafea
Holcus lanatus orz
Abutilon theophrasti diferite
Saccharium spontaneum grâu
Allium vineale ovăz
Avena fatua diverse
Galium aparine diverse
Sonchus asper diverse
Parthenium hysterophorus Polygonum convolvulus
Extractele din Oxalis corniculata şi Sonchus asper au avut efecte

inhibante asupra culturilor de grâu şi mazăre, determinând inhibarea creşterii
rădăciniţelor şi a tulpiniţelor la ambele culturi (Aisha Ulmer, 2010).
195
Adrich (1984) arată că alelopatia are următoarele efecte asupra
sistemului buruieni - planta cultivată:
- influenţează asupra compoziţiei speciilor de buruieni;
- creează o interacţiune între buruieni;
- influenţează dezvoltarea culturilor şi nivelul producţiilor;
- poate fi utilizată în combaterea buruienilor.
Pentru a putea valorifica acţiunea alelopatică a plantelor trebuie
analizate şi cunoscute următoarele:
1. Identificarea culturilor cu acţiune alelopatică şi a buruienilor
suprimate de acestea.
2. Determinarea şi identificare substanţei chimice responsabile cu
suprimarea buruienilor.
3. Determinarea efectului factorilor de mediu asupra cantităţii de
substanțe alelopatice produse.
4. Analiza efectelor culturilor alelopatice şi a proprietăților solului
asupra caracteristicilor fiziologice și morfologice ale buruienilor.
5. Determinarea utilităţii culturilor alelopatice și a substanțelor
alelopatice în strategia managementului integrat al buruienilor.
Multe culturi, cum sunt sorgul, floarea soarelui, lucerna, orzul, trifoiul,
cartoful, orezul, rapiţa, secara, grâul, tutunul şi ovăzul, pot elibera compuși
alelopatici și pot avea un efect de suprimare asupra buruienilor (Miller, 1996;
Weston, 1996) (tabelul 5.13).
Floarea soarelui (Helianthus annuus) este una dintre cele mai studiate
plante pentru că este o sursă de substanţe alelopatice (terpenoide și compuși
fenolici). Anjum, 2005, Azania şi colab., 2003, Batlang, 2007, Nikneshan și
colab., 2011, au urmărit comportamentul alelopatic specific la diferite soiuri
de Floarea soarelui față de diferite buruieni (Amaranthus retroflexus, Portulaca
oleracea, Lolium rigidum, Hordeum spontaneum) care sunt foarte păgubitoare
în culturile de grâu. Folosirea extractelor de floarea soarelui a asigurat în
condiţii de câmp controlul a 65 - 85 % din buruieni.
Extractele de floarea soarelui au inhibat complet germinarea semințelor
de muștar alb (Sinapis alba) (Bogatek, 2006) şi au redus procentul de răsărire
la alte specii de buruieni periculoase cum sunt Abutilon theophrasti, Datura
stramonium, Ipomoea purpurea și Brassica kaber (Leather, 1983).
Studiul efectuat de Reberg-Horton și colab., 2005, privind efectul
alelopatic, la zece soiuri de secară, asupra buruienilor a evidențiat diferențe
semnificative privind cantitatea de alelochimicale (DIBOA), în funcție de soi.
196
Soiul de secară Wheeler a inhibat iarba gâştei (Eleusine indica) în proporţie de
91% şi ştirul (Amaranthus hybridus) în procent de 50%, soiul de secară
Carolina de Nord a inhibat iarba gâştei (Eleusine indica) în procent de 77% şi
ştirul (Amaranthus hybridus) în procent de doar 8%, iar soiul de secară Wrens
Abruzzi a inhibat alungirea rădăcinilor la ambele specii de buruieni în
proporţie de 90%.
Tabelul 5.13
Culturi ale căror reziduuri au fost raportate ca fiind fitotoxice
(Barnes şi Putnam,1986; Putnam, 1994; Duke şi colab., 2002)
Cultura Specii afectate
Lucerna Lucerna
Asparagus Tomate, asparagus, păiuş
Orz Muştarul alb
Fasolea Grâul, mazăre
Nucul Tomate
Varza Muştarul, salata, spanacul, tomate
Trifoiul roşu Diverse
Trifoiul alb Ridichea
Porumbul Diverse buruieni
Castravetele Diverse buruieni
Lintea Grâul
Ovăzul Diverse
Mazărea Diverse
Orezul Iarbă bărboasă, salata, orezul
Raigrasul Diverse
Sorgul Păiuşul
Floarea soarelui Orz, trifoi, salata, știrul, tomate, grâu
Grâul Diverse buruieni
Echinochloa crus-galli, Lepidium sativum,
Secara
Panicum miliaceum
Concentrația de substanţe alelopatice din culturile agricole variază în

funcție de specie, cultivar, vârstă și organele unde se produc în plante, iar
cantitatea este adesea îmbunătățită prin diverși factori de stres biotici și abiotici
(Einhellig, 1996).
Mecanismul de acțiune a substanţelor alelopatice din plantele de
cultură este mai puțin cunoscut din cauza naturii lor complexe și a acțiunii
sinergice. Sorgoleone, de exemplu, este cunoscut că inhibă respirația
(Rasmussen și colab., 1992) și fotosinteza.
197
Ameliorarea plantelor cultivate a determinat reducerea cantităţii de
substanţe alelopatice produse faţă de speciile sălbatice, însă prin identificarea
genelor responsabile pentru producerea lor şi prin tehnicile de genetică
moleculară se pot îmbunătăţi proprietăţile alelopatice ale culturilor în vederea
gestionării selective a buruienilor (Zimdahl, 1993) (tabelul 5.14)
Tabelul 5.14
Substanţele alelopatice identificate în diferite culturi cu capacitate de
reprimare a buruienilor (Zimdahl,1993)
Cultura Substanţele alelopatice Referent
Avena sativa (ovăz) Scopoletin, Acid fenolic Rice, 1984
Glucosinolate şi derivaţii săi Al-Khatib and Boydson,
Brasica sp.(rapiţa)
isothiocyanate, epithinitrile 1999
Acid palmitic, acid stearic,
Fagopyrum esculentum
Fagomine, 4-pipedone şi 2- Iqbal, 2002
(hrişca)
piperdinemetanol
Hordeum vulgare (orz) Gramine, hoedenine Liu şi Lovett, 1993
Ipomoea tricolor (zorele) Tricolorin A Anaya , 1990
Medicarpin, 4-metoxi
Medicago sativa
medicarpin, sativanine, Waller, 1995
(lucernă)
saponine, acid fenolic
2,4-dihidroxi-1,4 benzoxazin-3-
Secale cereale
one (DIBOA), acid ferulic, Barnes, 1987
(secara)
cumaric, etc.
Sorgoleone (p- benzoquinone,
glzcozid czanogenic şi derivaţii
Sorghum sp.(sorg) Weston, 1996
lor acidul hzdroxibenzoic şi
hzdroxibenzaldehide
Rice, 1995, Ohno şi
Trifolium sp. (trifoi) Acizi fenolici
Doolan, 2001
DIMBOA (2,4-dzhidroxi-7-
Guenzi şi McSalla, 1996,
Triticum aestivum (grâu) metoxz-1,4- benzoxazin-3-one,
Wu, 2000
acid fenolic, vanilic
Vicia villosa (măzăriche) Cyanamide Fujii, 1999
Utilizarea fără discernământ a substanțelor chimice de sinteză a

determinat deteriorarea calităţii agroecosistemelor. Pesticidele au determinat
acumularea de reziduuri în mediul agricol care afectează mediul şi sănătatea
organismelor. Alelopatia poate juca un rol important în restabilirea echilibrului
natural dintre organisme prin gestionarea durabilă a buruienilor și dăunătorilor
198
(Weston, 1996; Anaya, 1999; Chou, 1999; Wu, 1999; Batish, 2001; Singh,
2001; Singh, 2003).
Fenomenul de alelopatie, care reglementează densitatea şi structura
comunităţii şi asociaţiile de plante, joacă un rol important în biodiversitate.
Substanţele alelopatice pot fi utilizate pentru controlul biologic al speciilor şi
pentru stabilirea unor strategii care să contribuie la evoluţia şi supraveţuirea
speciilor.
După Barnes şi Putman (1986), secara prin substanţele alelopatice pe
care le produce luptă bine cu buruienile, reducând foarte mult (20-35 %)
germinarea seminţelor de Panicum miliaceum (mei păsăresc), Echinochloua
crus-galli (iarba bărboasă) şi Cardaria draba (urda vacii).
În Australia, Hu şi colab. (1998), au determinat conţinutul de fenoli din
extractul de la diferite soiuri de grâu şi au urmărit influenţa activităţii
alelopatice şi a conţinutului de fenoli asupra combaterii raigrasului anual
(Lolium rigidum). S-a constatat că extrasele de la trei soiuri de grâu (Kallalac,
Currawong și Sunbri) au determinat inhibarea germinaţiei seminţelor de
raigras în proporţie de 66-73% şi reducerea alungirii radicelei de raigras cu
0,1-0,7 cm.
Resturile vegetale de la culturile de grâu, orez, sorg, rapiţă, orz, floarea
soarelui, contribuie prin efectele alelopatice la suprimarea unui număr mare de
buruieni (tabelul 5.15).
Tabelul 5.15
Culturi pentru îngrăşământ verde cu capacitate
de suprimare a buruienilor
Cultura pentru
Speciile de buruieni Autorul
îngrăşământ verde
Chenopodium album, Amaranthus
Boydston și
retroflexus, Solanum sarrachoides,
Hang, 1995;
Brassica napus Cenchrus longispinus, Capsella bursa-
Al-Khatib și
pastoris, Kochia scoparia, Echinochloa
colab., 1997
crusgalli, Setaria viridis
Brassica hirta Capsella bursa-pastoris, Kochia scoparia, Krishnan și
Brasica juncea Amaranthus retroflexus, Setaria viridis colab.,1998
Brassica rapa Petersen și
Matricaria inodora, Sonchus asper
Brassica napus colab., 2001
White 1989;
Trifolium incarnatum Chenopodium album, Ipomoea lacunose, Dyck și Liebman,
Trifolium pratense Sinapis alba 1994; Ohno și
Doolan, 2000
199
La cultura grâului substanțele alelopatice rezultate din resturile
vegetale, la un grad de acoperire a solului de 60%, reprezentate de acizii
fenolici şi DIMBOA, determină suprimarea speciilor de buruieni Amaranthus
retroflexus, Amaranthus spinosus, Ipomoea purpurea şi Echinochloa crus-
galli, în următorul sezon de cultură (Banks și Robinson, 1980; Thilsted și
Murray, 1980; Al Saadawi, 2001).
Utilizarea resturilor vegetale în rotaţia culturilor, pe lângă creşterea
fertilităţii solului poate contribui, prin substanţele alelopatice pe care acestea
le conțin, la managementul buruienilor.
Culturile pentru îngrăşământ verde pe lângă faptul că determină
îmbunătăţirea conţinutului de materie organică şi de azot din sol contribuie şi
la controlul buruienilor. Trifoiul şi specii de muştar (Brassica campestris-
muştarul alb, Brasica nigra-muștarul negru, Brasica hirta-muştarul galben)
sunt cele mai bune culturi pentru îngrăşământ verde. Acestea, prin prezenţa
substanţelor glucosinolate volatile şi a derivatelor de descompunere, nitrili,
epithinitrili și tiocianați, determină inhibarea puternică a germinaţiei
cruciferelor (Al-Khatib și Boydston, 1999).
Unele substanţe alelopatice din plante şi patogeni pot fi folosite direct
sau indirect pentru sinteza bioerbicidelor naturale (Duke și colab 2002; Singh,
2003). Cele mai promițătoare sunt monoterpenele volatile, lactonele
sesquiterpenele, benzoxazinonele, și sorgoleonele. Cineolele (1,4 și 1,8) inhibă
germinarea și creșterea buruienilor la speciile Cassia obtusifolia şi
Echinochloa crus-galli.
Dintre lactone, artemisinina, parthenina și derivații lor, s-au dovedit a
poseda activitate erbicidă împotriva unor specii de plante parazite (Batish et al
2002; Singh și colab. 2002 d.). Parthenina determină suprimarea buruienilor
Epimedium species, Avena fatua, Bidens pilosa şi a unor specii acvatice.
Benzoxazinoidele (DIBOA și DIMBOA) prezente în culturile de grâu,
porumb și secară sunt cunoscute ca inhibitori pentru buruienile Digitaria spp.,
Panicum miliaceum și Avena fatua.
Sorgoleona care se găseşte în exudatele speciei de sorg este un produs
chimic care aparține clasei benzochinonelor şi poate fi folosit atât ca erbicid
pre- și post-emergent și este fitotoxic pentru un număr mare de specii de
buruieni (Weston și Czarnota, 2001).
Principalele surse de substanţe microbiene cu acţiune erbicidă sunt
Streptomyces spp., (în special S. hygroscopicus și S. viridochromogenes),
Alternaria alternata, Fusarium spp. şi Drechslera spp. (Hoagland, 2001).
200
Un exemplu de succes, de produs microbian cu potenţial de erbicid,
este bialafosul produs de Streptomyces viridochromogenes, care are un timp
scurt de înjumătăţire în mediu (2-3 până 4-7 zile) însă activitatea erbicidului
poate fi îmbunătăţită în combinaţie cu îngrăşămintele cu azot.
Bialafosul este eficient în controlul unui număr mare de buruieni
dicotiledonate și monocotiledonate fiind un produs mai rapid decât glifosatul
dar mai lent decât paraquatul (Duke, 1986).
5.9.2. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SUBSTANŢELOR

ALELOPATICE
Compoziţia chimică a substanţelor alelopatice variază de la simple

molecule (amoniacul) la compuşi complecşi cum este florizinul sau alcaloizii
(tabelul 5.16) (Putman, 1983, citat de Zimdahl, 1993). Acestea aparţin unor
grupe chimice dintre care mai importante sunt acizii organici, aldehidele,
taninurile, steroizii, alcoolii, polipeptidele, nucleozidele sau acizii graşi.
Substanţele alelopatice se găsesc sub formă de metaboliţi secundari
(alcaloizi, polifenoli, flavonoide, terpenoide și glucosinolaţi), care nu joacă un
rol principal în procesele metabolice primare şi esenţiale pentru supravieţuirea
unei plante şi sunt prezente în aproape toate țesuturile vegetale (frunze, flori,
fructe, tulpini, rădăcini, rizomi, semințe și polen).
Acestea pot fi eliberate din plante în mediu prin intermediul a patru
procese ecologice: volatilizare, spălare, exudat rădăcină, precum și prin
descompunerea reziduurilor de plante.
Substanţele izolate sunt foarte diferite iar diversitatea acestora arată
complexitatea chimismului alelopatic și sugerează unele mecanisme de acţiune
precum şi multitudinea de efecte.
Alelochimicalele sunt substanţe produse de plante sub formă de uleiuri
aromatice lichide, ca exudate ale rădăcinilor.
Substanţele alelopatice cuprind o gamă variată de compuşi, de la
molecule simple cum ar fi amoniacul, la chinone mai complexe, juglonă și
camfor, la foarte complexe cum sunt florizinul sau cofeina alcaloid heterociclic
(izolat din cafea) (Putnam, 1985). Acesta enumeră mai multe grupe de compuşi
chimici din care provin alelochimicalele: acizi organici și aldehide, acizi
aromatici, lactone nesaturate simple, cumarine, chinone, flavonoide, taninuri,
alcaloizi, terpenoide și steroizi, alcooli, polipeptide, nucleozide ş.a. și unii
compuși necunoscuți.
201
Tabelul 5.16
Substanţe alelopatice izolate din plante (Putman, 1983)
Denumirea Planta din care a fost
Clasa Formula structurală
chimică izolată
O -glucoz\
Dhurin (engl.) glucosizi HO C CN Sorghum halepense

H
HO
Acid galic taninuri HO COOH Euphorbia sp.

HO
Allysothio-cyanat tiocianaţi CH2 CHCH2NCS Sinapis arvense
Camfor monoterpene Salvia spp.

O
CH3 CH COOH
Acid cianic acizi aromatici Parthenium argentatum
OH
Arbutin compuşi fenolici Arctostaphylos spp.
O-glucoz\
O
O
Penicillium sp.
Patulin lactone simple
pe resturi de grâu de toamnă
OH
O
Furano-
Psoralină Psoralea spp.
cumarine
O O
OH O
Juglonă Quinone Juglans nigra
O
OH
HO
OH
Florizină Flavone rădăcini de măr
O O
glucoz\
202
Diversitatea și complexitatea compuşilor alelopatici arată multe
mecanisme de acțiune şi o multitudine de efecte care face dificilă cercetarea
acestora. De exemplu acidul acetic, rezultat din descompunerea paielor, poate
fi utilizat în mod selectiv ca erbicid la culturile de ceapă și porumb.
Bulbii de narcise şi lalele conţin cantităţi mari de alcaloizi toxici şi
trebuie evitată cultivarea lor lângă legume.
De asemenea, trebuie evitată asocierea legumelor cu plantele toxice
decorative cum sunt oleandrul, degeţelul roşu, măzărichea parfumată ş.a
Cinmethylinul este un analog 1,4-cineol, folosit pentru combaterea
buruienilor monocotiledonate (tabelul 5.17), este un erbicid natural produs din
plante, comercializat în Europa și Asia.
Abbas și colab., (1995a) au constatat că AAL-toxina este un produs
fitotoxic produs de un patogen care infectează tomatele (Alternaria alternate).
Acest produs este un analog al fumonisinelor foarte eficient pentru combaterea
multor specii de buruieni.
Erbicidul artemisinin şi derivaţii săi (artemether, sesquiterpenes,
dihydroartemisinin,) au inhibat germinaţia buruienilor de Portulaca oleracea,
Chenopodium album, Amaranthus retroflexus, Abutilon theophrasti, Phalaris
minor, Panicum repens şi Silybum marianum. Mai mult decât atât, derivatul
artemeter a demonstrat o activitate erbicidă mai puternică decât artemisinina
ceea ce indică faptul că modificarea structurii constituie un pas important
pentru obținerea de noi compuși cu activitate erbicidă bună (Mona şi colab,
2013).
Cumarinele sunt substanțe frecvent întâlnite în plante, cu rol alelopatic
pozitiv şi negativ. La concentraţii de 25-100 μM modifică dezvoltarea
rădăcinilor la grâu şi amplifică absorbţia nitraţilor iar la soiurile rezistente de
floarea soarelui (Helianthus annuus) scopoletina şi scopolinul determină
reducerea gradului de parazitare a plantelor cu Orobanche prin inhibarea
germinarii semințelor de Orobanche şi prin prevenirea penetrării şi pătrunderii
țesuturilor de exhaustori în sistemul vascular al gazdei (Serghini și colab.
2001).
Clerodinul, o diterpenă din Viguiera tucumanensis, inhibă atât
germinarea cât și creşterea rădăcinilor la Sorghum halepense și Chenopodium
album (Vaccarini și colab., 1999).
Poliaminele şi acizii poliaminici (hordeina şi gramina) sunt substanţe
hormonale care inhibă creşterea rădăcinilor la mai multe plante şi produc
etilenă în celulele vegetale (Siegler, 1998).
203
Tabelul 5.17
Substanţe alelopatice izolate din plante
Denumirea Planta din care a
Clasa Formula structurală
chimică fost izolată
Porumb (Zea mays),
grâu (Triticum
Dimboa glucosizi
aestivum), Triticum
speltoides
Scopoletina Cumarine Helianthus annuus
Viguiera
Clerodinul Diterpenă
tucumanensis
Zea mays,
Gramina Poliamine
Triticum aestivum
Hordeum
Hordeina Poliamine
vulgare
Fagopyrum
Fagomina Alcaloizi esculentum
(hrișcă)
AAL-toxină Fumonisine Alternaria alternate
Sesqui- Artemisia
Artemisinina
terpene californica
204
Alcaloizii pyridinici (nicotina, fagomina, lobelina) inhibă creşterea
rădăcinilor la Lepidium (Wink și colab., 1999, Iqbal și colab., 2002). Fagomina
este un alcaloid alelopatic izolat din Fagopyrum esculentum (hrișcă) (Iqbal și
colab., 2002).
Cele mai frecvente substanţe alelopatice, implicate în inhibarea
germinaţiei şi a creşterii rădăcinilor, care au fost raportate în lucrările ştiinţifice
sunt flavonidele, compuşii fenolici şi terpenoidele (Anjum și colab., 2005,
Djurdjevic și colab., 2004).
În ultimii 15 ani, alelopatia a primit din partea oamenilor de ştiinţă o
atenţie deosebită, acumulându-se foarte multe informaţii însă şi foarte multe
întrebări pentru care încă nu există răspunsuri clare.
Cercetările viitoare trebuie să rezolve următoarele probleme:
- modul de acțiune a compușilor allelopatici şi în special a celor din
rizosferă;
- dezvoltarea și îmbunătățirea proprietăților alelopatice ale plantelor
cultivate;
- utilizarea biotehnologiei moleculare pentru a transfera gene
alelopatice de la o plantă la alta;
- stabilirea metodelor pentru practicarea agriculturii în domeniu;
- continuarea cercetărilor pentru sporirea potențialului natural de
substanțe alelopatice din plante şi microorganisme în vederea înlocuirii
produsele sintetice, pentru a salva astfel mediul agricol de poluare.
5.9.3. PRODUCEREA SUBSTANŢELOR ALELOPATICE
Nu există nici o îndoială despre faptul că alelopatia intervine în relaţiile

dintre plante, problema este cât de importante sunt substanţele alelopatice în
natură şi dacă ele pot fi utilizate în practica agricolă.
Pentru cunoaşterea şi utilizarea acestora trebuie parcurse următoarele
etape:
1. Observarea, descrierea şi cuantificarea modului în care speciile
acţionează unele asupra altora;
2. Izolarea, caracterizarea şi sinteza substanţelor alelopatice;
3. Obţinerea simptomelor specifice prin aplicarea unor doze apropiate
de cele care acţionează în mod natural;
4. Elaborarea unui model matematic pentru a evalua efectele viitoare
ale acestora;
205
5. Producerea substanţelor alelopatice.
Substanţele alelopatice pot fi produse în orice organ al plantei dar cel
mai frecvent se găsesc în rădăcini, seminţe şi frunze.
Aceste substanţe sunt produse de buruieni şi afectează plantele
cultivate sau alte specii de buruieni, dar în acelaşi timp, sunt produse şi de
unele plante cultivate.
Locul unde se formează este foarte important pentru utilizarea
acestora; de exemplu, o astfel de substanţă descoperită în rădăcini sau lăstari,
are o valoare potenţială mult mai mare decât una aflată în floare sau fruct.
Producerea substanţelor alelopatice este influenţată de intensitatea
luminii, calitatea şi durata acesteia, cantitatea produsă în final fiind mai mare
în perioadele cu zile lungi şi în prezenţa luminii ultraviolete. Buruienile cu talie
mică produc cantităţi mai reduse de substanţe alelopatice decât cele cu talie
înaltă, care reţin un procent mai mare din lumina ultravioletă, deci umbrirea
încetineşte sau stopează activitatea alelopatică.
Cantitatea de substanţe alelopatice este mai mare în condiţiile unui
deficit mineral, în condiţii de secetă și în timpul perioadelor cu temperaturi
scăzute care nu favorizează dezvoltarea optimă a plantelor.
Producerea substanţelor alelopatice este stimulată în perioadele de
stres. Competiţia pentru unele resurse limitate de apă, substanţe nutritive,
lumină, măreşte potenţialul alelopatic sau sensibilitatea la aceste substanţe a
buruienilor cât şi a plantelor de cultură.
Aldrich (1984), arată că producţia de substanţă alelopatică este mai
mare când plantele suferă de stres şi este influenţată de intensitatea, calitatea
şi durata de iluminare.
Cantitatea de substațe alelopatice produsă este mai mare în zilele lungi
și în prezența razelor ultraviolete.
Eliberarea în mediul înconjurător a substanţelor alelopatice are loc
prin volatilizare sau exudare la nivelul rădăcinii. Ele pot fi eliberate în sol şi
prin descompunerea resturilor de plante după moartea acestora.
În viitor acestea ar putea fi utilizate în cadrul asolamentelor pentru a
valorifica potenţialul lor alelopatic în lupta cu diferite specii de buruieni.
206
5.9.4. UTILIZAREA CULTURILOR ALELOPATICE
Primele concepte privind utilizarea culturilor alelopatice pentru

suprimarea sau inhibarea creşterii buruienilor a fost elaborate de Putnam și
Duke (1974), care au evidenţiat alelopatia la castraveţi iar în 1978 au propus
utilizarea culturilor intercalate, a culturilor de acoperire şi a rotaţiei acestora
pentru managementul buruienilor în agroecosisteme.
Adkins și Sowerby (1996) au arătat că buruiana Parthenium
hysterophorus are un potențial alelopatic împotriva Polygonum convolvulus
(hrișca urcătoare). Ei au folosit extractul din frunzele de Parthenium
hysterophorus care a determinat inhibarea germinaţiei şi a creşterii la
Polygonum convolvulus şi alte câteva buruieni.
În Canada, Mortensen și Molloy (1993), au utilizat ca agenți biologici
de control pentru buruieni specii de Botrytis care au fost izolate din răsaduri de
Polygonum convolvulus infectate cu ciuperci patogene iar în Argentina, s-a
utilizat ciuperca Puccinia polygoni amphibii, care provoacă daune suficient de
mari pentru a justifica studiul acesteia ca agent de biocontrol împotriva
Polygonum convolvulus (Dal-Bello și Carranza, 1995).
Multe cercetări s-au efectuat în condiţii de laborator însă determinările
în câmp sunt esenţiale pentru a obţine date relevante care să confirme
rezultatele studiilor de laborator.
Utilizarea resturilor vegetale de secară în rotaţia culturilor contribuie la
combaterea buruienilor de Echinochloa crus-galli, Lepidium sativum şi
Panicum miliaceum (Barnes și Putnam, 1986).
Unul dintre primele produse naturale extrase din speciile de Artemisia
californica a fost 1,8-cineole (Cinmethylin) şi a fost folosit ca erbicid pentru
combaterea buruienilor din culturile de orez, bumbac, soia, arahide, unele
legume, viță de vie și plante ornamentale (Romagni și colab., 2000).
Un alt produs folosit ca erbicid natural este toxina AAL, produsă de
Alternaria alternata f. sp. Lycopersici, patogenul care cauzează cancerul la
tomate (Abbas, 1996)
Cercetările actuale în domeniul alelopatiei au urmărit aplicarea
substanţelor alelopatice împreună cu doze reduse de erbicide. La erbicidul pe
bază de isopruturon doza poate fi redusă cu 50-60% pentru combaterea
buruienilor din grâu, dacă este folosit în combinație cu sorgaab 12 l /ha
(Cheema şi colab., 2003, Farooq și colab., 2011).
207
Prin combinarea extractelor de la plantele cu potenţial alelopatic cu
doze reduse de erbicide se pot controla în condiţii economice şi ecologice
buruienile.
Aplicarea combinată a extractelor de sorg și floarea soarelui, câte 18 l/ha
din fiecare, cu 1/4 (75% mai puțin) din dozele a patru erbicide (mesosulfuron +
idosulfuron, metribuzin, phenoxaprop-p-etil și izoproturon) a determinat
reducerea cantităţii de substanță uscată a buruienilor cu până la 89% la ovăzul
sălbatic şi cu până la 92% la Phalaris arundinacea (Mushaq și colab., 2010).
Studii de teren recente au evaluat combaterea alelopatică a buruienilor
la canola (Brassica napus) folosind extracte de la culturile de sorg şi floarea
soarelui (15 l/ha), aplicate în combinație cu doze reduse de pendimetalin (1/3
şi 1/2 din doza recomandată, 400 și 600 g/ha) (Jabran și colab., 2010).
Aplicarea prin pulverizare, imediat după semănat, a acestor substanţe a
determinat realizarea unui grad de combatere de 67,58%, respectiv 66,21%,
comparativ cu doza standard de pendimetalin, care a fost luată ca martor.
Cercetări recente sugerează că proprietățile alelopatice pot face o
specie mai invazivă pentru speciile indigene și, prin urmare, acest lucru poate
fi în detrimentul ambelor condiţii, agricole și naturale (Bais, 2003; Callaway
și Aschehoug 2002; Kilronomos, 2002; Ridenour și Callaway 2001). De
exemplu, Centaurea spp. este una din speciile invazive printre cele mai
distructive, din punct de vedere economic, din America de Nord (Fortuna și
colab., 2002; Muir și Majak, 1983).
Specii de plante invazive amenință echilibrul sistemelor naturale în
întreaga lume, prin prezența în comunitățile de plante indigene și instalarea
monoculturii. Instalarea plantelor invazive are succes când lipsesc inamicii
naturali şi datorită fenomenului de alelopatie.
Alte plante invazive care produc substanţe puternic inhibitoare sunt
pelinul (Artemisia vulgaris), troscotul japonez (Polygonum cuspidatum) şi
usturoiţa (Alliara petiolata), considerate cele mai periculoase buruieni
invadatoare (Barney și colab., 2005).
208
5.10 UTILIZĂRI ALE BURUIENILOR
Pentru plantele agricole toate buruienile sunt dăunătoare. Pentru

omenire majoritatea sunt utile şi pot fi valorificate ca plante medicinale,
alimentare, condimentare, furajere, textile, surse de celuloză etc.
Culegându-le pentru consum propriu şi comercializare, omul realizează
şi combaterea unor specii, împreună cu diminuarea rezervei de seminţe de
buruieni din sol, deoarece această acţiune poate fi considerată ca un plivit.
1. Buruieni utilizate în alimentaţie sunt cele amidonoase, în special
gramineele cu seminţe (fructe) mai mari şi cu cantităţi mai mari de amidon
cum sunt Setaria, Echinochloua, Panicum care se consumă prăjite şi măcinate.
Comestibili sunt rizomii de Alisma plantago - aquatica (limbariţă), Typha sp.
(papură), Butomus umbelatus (roşăţea), Bolboschoemus maritimus (pipirig
mucheat) care fac parte în mod curent din alimentaţia unor popoare asiatice.
Din frunze tinere de urzică (Urtica sp.), ștevie (R. crispus) se prepară
ciorbe, iar unele mâncăruri se pot acri cu frunze de măcriş (Rumex acetosella).
Primăvara, pentru salate, se pot folosi frunze tinere de Taraxacum
officinalis (păpădie) şi Ranunculus ficaria (grâuşor).
Frunzele de hrean (Armoracia rusticana), potbal (Tusilago farfara) și
ștevie (Rumex patenţia) se folosesc la gătit (sarmale) iar rizomii de cicoare
pentru surogat de cafea.
Seminţele unor crucifere bogate în ulei sunt folosite în alimentaţie sau
pentru vopsele: rapiţa (Brassica sp.) lubiț (Camelina sativa), ridichioara
(Raphanus sp.), muştar sălbatic (Sinapis sp.).
Unele specii segetale, ca pelinul, salvia, sunt folosite ca plante
aromatice şi condimentale.
Hreanul se utilizează pentru condimentarea murăturilor, Brasica sp. la
prepararea muştarului iar Allium rotundum înlocuiește usturoiul.
2. Utilizări medicinale
Buruienile au fost folosite mult timp ca plante medicinale în medicina
populară pentru tratarea febrei și a durerii.
Acidul salicilic izolat din mugurii de creţuşcă (Spiraea ulmaria sau
Filipendula ulmaria) a fost la început folosit pentru ameliorarea durerii iar din
1899 compania Bayer a combinat acidul salicilic cu acidul acetic şi a creat
acidul acetylsalicylic folosit foarte mult timp ca un eficace analgezic în toată
209
lumea. Numele de aspirină a derivat de la “a” pentru acetil şi “spirin” de la
genul Spirea.
Florile de Filipendula ulmaria au fost utilizate în medicina tradițională
ca ceai pentru tratamentul reumatismului, gutei, infecții și febră. Preparatele
pe bază de flori contribuie la calmarea durerilor provocate de reumatismul
articular. Infuzia de flori de creţușcă reduce febra, precum și durerile generate
de calculii renali și biliari. Preparatele din creţușcă au efecte pozitive și în
tratamentul scrofulozei, al gutei și al mușcăturilor de șarpe. În unele ţări,
infuzia de creţușcă este utilizată în producerea de bere și vin, dându-le acestor
băuturi un parfum special.
Salata (Lactuca sativa) a fost folosită pentru a vindeca tusea şi
tuberculoza, păpădia (Taraxacum officinalis) pentru diaree şi boli hepato-
biliare, brusturele (Arctium lappa) ca diuretic şi pentru afecţiunile renale.
Pentru afecţiuni renale se folosesc Arctium sp., Consolida regalis,
Galinsoga hederifolia, Malva neglecta, Centaurea cyanus;
Pentru afecţiunile respiratorii şi pulmonare se pot folosi specii de
Arctium, Agropyron, Verbascum sau Equisetum;
Afecţiunile reumatismale se pot trata cu specii de Datura, Aristolochia
sau Urtica;
Antiasmatice sunt specii de Verbascum sau Consolida regalis;
Afecţiunile hepatice pot fi tratate cu specii ca Arctium, Taraxacum,
Chelidonium, Glehoma;
Antidiareice: Nigella arvense, Sambucus;
Diareice: Taraxacum, Agropyron, Anagalis, Eringium planum;
Purgative: Centaurea, Convolvulus;
Boli de piele: Stachis annua, Urtica;
Tratamente gută: Agropyron, Consolida, Verbascum,;
Ameliorarea durerii de dinţi: Sambucus, Hyosciamus;
Ulcer: Poligonum aviculare.
3. Specii bune furajere sunt Lolium, Poa, Dactylis, Bromus,
Agropyron, Panicum, Poligonum și în plus, datorită densităţii şi perenităţii,
protejează solul împotriva eroziunii.
Kochia scoparia (măturica) conţine un nivel mai ridicat de proteine și
oxalaţi decât majoritatea plantelor furajere, fiind o foarte bună plantă furajeră.
4. Pentru utilizări ornamentale se pot folosi Eryngium planum (scai
vânăt), Statice gmelini (planta albăstruie), Cardaria nutans (frumuseţea
inflorescenţei).
210
Dintr-un studiu realizat în SUA (Williams, 1980) a rezultat că din
30 de specii importate, care au devenit buruieni, două au fost importate ca
plante de cultură, 12 pentru culturi furajere și 16 ca plante ornamentale.
Măselarița (Hyosciamus niger) a fost importată pentru valoarea sa medicinală,
zambila de apă (Hydrilla verticillata) pentru acvarii şi pepenele galben
sălbatec pentru cercetare. Dintre acestea, costreiul (Sorghum halapense), pirul
gros (Cynodon dactylon), ciumăfaia (Datura stramonium), mătura de casă
(Kochia, Bassia scoparia), ciulinul (Carduus nutans) şi zambila de apă
(Eichhornia crassipes) au devenit cele mai nocive buruieni care au fost incluse
în lista cu cele 28 de plante invazive propuse pentru eradicare în SUA, în 2001.
5. Combaterea unor patogeni şi insecte dăunătoare
Unele specii de buruieni sunt utilizate pentru combaterea anumitor boli
şi dăunători (tabelul5.18). Nikoletta G Ntalli (2011) a folosit extracte naturale
de origine vegetală de la plantele cu acţiune nematocidă Laurus nobilis,
Foeniculum vulgare, Pistacia terebinthus, Pimpinella anisum, Achillea
millefolium pentru a combate Meloidogyne incognita.
Tabelul 5.18
Influenţa unor buruieni în combaterea de boli şi dăunători
Specia de Boli şi dăunători
Cultura Mod de acţiune
buruieni controlaţi
Eleusine indica
Fasole Empoasca kraemeri Respingere chimică
Leptochloa sp.
Culturi de Stimulează activitatea viespii
Daucus carota Popillia japonica
legume parazite Tiphia popilliavora
Gazdă alternativă pentru
Porumb Ambrosia trifida Ostrinia nubilalis
parazitul Lydella grisesens
Ambrosia Anthomonus Gazdă alternativă petru parazitul
Bumbac
artemisiifolia grandis Eurytoma tylodermatus
Argemone mexicana L. (Papaveraceae), o buruiană anuală tropicală,

este fitotoxică pentru multe specii de cultură (tomate) şi are un puternic
potenţial alelopatic şi nematocid.
6. Buruieni folosite ca depoluanţi
Mătura de casă (Bassia scoparia sau Kochia scoparia) a fost folosită
pentru controlul eroziunii şi pentru pentru fitoremediere, pentru că este o
hiperacumulatoare de crom, plumb, mercur, seleniu, argint, zinc și uraniu.
211
7. Alte folosinţe. Unele buruieni sunt tinctoriale, au culori durabile,
luciu frumos, care nu iese la spălat. Culori: galben: Polygonum hidropiper,
Urtica dioica, Taraxacum; negru: Solanum, Sambuchus ebulus; albastră:
Poligonum aviculare, Isatis tinctoria; roşie: Rosa canina, coaja de Prunus sp.;
verde-măslinie: Leonurus cardiaca, indigo: Malva silvestris; portocaliu:
Hypsicum perforatum.
Specii de Phragmites (muşchi) sunt utilizate la încălzirea locuinţelor,
1 kilogram de muşchi uscat degajând echivalentul a 5 kilowaţi.
Floarea de Typha latifolia este folosită la confecţionarea vestelor de
salvare;
Genul Asclepias este înlocuitor al pufului de gâscă.
Buruienile au un potenţial util prea puţin valorificat, mai ales că prin
utilizare se realizează şi o combatere a buruienilor.
212
Având în vedere cele prezentate în capitolul Buruienile din culturile

agricole vă rugăm să descrieţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care sunt pagubele produse de buruieni?

2. Care sunt factorii care determină amploarea pagubelor produse de
buruieni?
3. Care este importanţa cunoaşterii particularităţilor biologice ale
buruienilor?
4. Descrieţi vitalitatea şi longevitatea buruienilor.
5. Prezentaţi sursele de îmburuienare şi importanţa lor
6. Prezentaţi clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada
de înflorire şi modul de desfăşurare a ciclului biologic.
7. Care sunt buruienile semiparazite şi parazite?
8. Prezentaţi grupele de buruieni după preferinţele lor faţă de hrană.
9. Prezentaţi câteva specii de plante cultivate şi de buruieni cu acţiune
alelopatică.
10. Care sunt posibilităţile de utilizare a culturilor alelopatice?
11. Prezentaţi câteva exemple de bioerbicide, produse din plante cu
acţiune alelopatică.
12. Care sunt posibilităţile de utilizare a buruienilor?
213
1.Abbas, H.K., Tanaka, T., Duke, S.O., Boyette, C.D. ,1995 - Susceptibility
of various crop and weed species to AAL-toxin, a natural herbicide. Weed Technol 9:
125-130.
2. Abbas, H.K., Duke, S.O., Shier, W.T., Riley, R.T., Kraus, G.A, 1996 - The
chemistry and biological activities of the natural products AAL-toxin and the
fumonisins. Pp. 293–308, in B.R. Singh and A.T. Tu, (Eds.), Natural Toxins 2.
Structure, Mechanism of Action, and Detection, Advances in Experimental Medicine
and Biology. Vol. 391. New York: Plenum Press.
3. Adkins, S.W., Sowerby, M.S., 1996 - Allelopathic potential of the weed
Parthenium hysterophorus L., in Australia. Plant Protection Quarterly, 11(1):20-23;
16 ref.
4. Ailincăi, C., Ailincăi, Despina, Slonovschi, V., Zbanţ, Maria, 1997 -
Cercetări privind contribuţia sistemelor de cultură la reducerea gradului de infestare
cu buruieni şi a cantităţilor de elemente nutritive exportate sau imobilizate de acestea
din sol. Cercet. Agronomice în Moldova, vol.1, pg. 170-178.
5. Aldrich, R.J., 1984 - Weed-Crop Ecology—Principles in Weed Management.
Chapter 8—Allelopathy in weed management. Breton Pub. N. Scituate, MA.
6. Al-Khatib, K., Boydston, R., 1999 - Weed control with Brassica green
manure crops. In Narwal SS (ed) Allelopathy Update. Vol. 2. Basic and Applied
Aspects, pp. 255-270. Oxford and IBH, New Delhi, India. Allelochemicals in rye
herbage. Phytochemistry 26: 1385-1390.
7. Alsaadawi, I.S., 2001 - Allelopathic influence of decomposing wheat residues
in agroecosystems. J CropProd 4(2): 185-196.
8. Anaya, A.L., Calera, M.R., Mata, R., Pereda-Miranda, R., 1990 -
Allelopathic potential of compounds isolated from Ipomoea tricolor Cav.
(Convolvulaceae). J Chem Ecol 16: 2145-2152.
9. Anghel, Gh., Chirilă, C., Ciocârlan, V., Ulinici, A., 1972 - Buruienile din
culturile agricole şi combaterea lor. Editura Ceres: 221-222
10. Anjum, T., Stevenson, P., Hall, D. şi Bajwa, R., 2005 - Allelopathic
potential of Helianthus annuus L. (sunflower) as natural herbicide. Proceedings of
the 4th World Congress on Allelopathy: Establishing the Scientific Base, August 21-
26, 2005, Wagga Wagga, New South Wales, Australia, pp: 577-580.
11. Azania, A. A.. Azania, P.L., Palanraj R, Kadian H.S., Sati S.C., Rawt L.S.,
Dahiya D.S. and Narwal S.S., 2003 - Allelopathic plants. 7. Sunflower (Helianthus
annuus L.). Allelopathy J., 11: 1-20.
12. Barnes, J.P. şi . Putnam, A.R., 1986 - Evidence for allelopathy by residues
and aqueous extracts of rye (Secale cereale). Weed Sci. 34:384–390.
214
13. Barney, J. N., Hay, A. and Weston, L.A., 2005 - Isolation and
characterization of allelopathic volatiles from mugwort (Artemisia vulgaris) foliage.
Journal of Chemical Ecology 31, 247-265.
14. Batlang U. and Shushu D.D., 2007 - Allelopathic Activity of Sunflower
(Helianthus annuus ) on Growth and Nodulation of Bambara Groundnut (Vigna
subterranea ). Journal of Agronomy, 6: 541-547.
15. Berca M. 2004 - Managementul integrat al buruienilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
16. Cochrane, V., Malcolm, C., 1997 - "Geographical Distribution and Aspects
of the Ecology of the Hemiparasitic Angiosperm Striga asiatica (L.) Kuntze: A
Herbarium Study". Journal of Tropical Ecology 13 (3): 371–380.
17. Dal Bello GM, Carranza MR, 1995 - Weed diseases in La Plata area II.
Identification of pathogens with potential for weed biocontrol programmes. Revista
de la Facultad de Agronomia (La Plata), 71(1):7-14; 21 ref.
18. Djurdjevic, L.,A., Dinic, P., Pavlov, M., Mitrovic, B., Karadzic, B. and
Tesevic, B., 2004 - Allelopathic potential of Allium ursinum. Bio. Syst. Ecol., 32: 533-
544.
19. Duke, S.O., Dayan, F.E., Rimando, A.M., Schrader, K.K., Oliva, A. and
Romagni, J.G., 2002 - Chemicals from nature for weed management. Weed Sci.
50:138–151.
20. Duke, S.O., Rimando, A.M., Duke, M.V., Paul, R.N., Ferreira, J.E.S.,
Smeda, R.J., 1999 - Sequestration of phytotoxins by plants: implications for
biosynthetic production. In Cutler HG, Cutler SJ (eds) Biologically Active Natural
Products: Agrochemicals, pp. 127-136. CRC Press, Boca Raton, USA.
21. Duke, S.O., Scheffler, B.E., Dayan, F.E., Weston, L.A., Ota, E., 2001 -
Strategies for using transgenes to produce allelopathic crops. Weed Technol 15: 826-
834.
22. Egley, G.H. and Dale, J.E., 1970 - Proc. 23rd Ann. Meet. South. Weed Sci.
Soc. p. 372.
23. Fritea, T. şi colab., 2013 - Cinci decenii de cercetări în domeniul combaterii
buruienilor la S.C.D.A. Livada. Analele. INCDA Fundulea, vol. LXXXI.
24. Fujii, Y.,1999 - Allelopathy of velvetbean: Determination and identification
of L-DOPA as a candidate of allelopathic substances. In Cutler HG, Cutler SJ (eds)
Biologically Active Natural Products, pp. 33- 48. CRC Press, Boca Raton, FL.
25. Guş, P., Lăzureanu, A., Săndoiu, D., Jităreanu, G., Stancu, I., 1998 -
Agrotehnica. Edit. Risoprint, Cluj Napoca.
26. Heap, I.M., 1999 - International survey of herbicide-resistant weeds:
lessons and limitations. The BCPC Conference - Weeds 1999, pp. 769-76.
27. Hodişan, N., Morar, G., 2008 - Floarea pustei Ambrosia artemisiifolia L.
o periculoasă buruiană de carantină, alergenă. Editura GrafNet, Oradea.
215
28. Iqbal, Z., Hiradate, S., Noda, A., Isojima, S.I., Fujii, Y., 2002 - Allelopathy
of buckwheat: assessment of allelopathic potential of extracts of aerial parts of
buckwheat and identification of fagomine and other related alkaloids. Weed Biol.
Managem. 2: 110-115.
29. Jitareanu,G., Ailincai, C., Bucur, D., 2007 - Soil fertility management in
North-East Romania. Journal of Food, Agriculture & Environment, Vol.5 (3&4): 349
- 353 .2007, www.world-food.net
30. Leigh, J.H., Halsall, D.M. and Holgate, M.D., 1995 - Aust. J. Agric. Res.
46, 179-188
31. Liu, D.L., Lovett, J.V.,1993 - Biologically active secondary metabolites of
barley. I. Developing techniques and assessing allelopathy in barley. J Chem Ecol 19:
2217-2230.
32. Miller, D.A. 1996 - Allelopathy in forage crop systems. Agronomy Journal
88, 854-859.
33. Mohamed, K.I., Papes, M., Williams, R., Benz, B.W., Peterson, AT., 2006
- Global invasive potential of 10 parasitic witchweeds and related Orobanchaceae.
Ambio, 35(6):281-288. http://ambio.allenpress.com
34. Molisch, H., 1937 - Der Einfluss einer Pflanze auf die andere-Allelopathie.
Fischer, Jena.
35. Mona, M.G., Algamal, S.M.A. and Abdelgaleil, S.A.M., 2013 - Effect of
Artemisinin and Its Derivatives on Germination and Seedling Growth of Three Weed
Species. Alex. J. Agric. Res. Vol. 58, No.3, pp.287‐294.
36. Mortensen, K, Molloy, M.M., 1993 - Survey for seed-borne diseases on
weed species from screening samples obtained from seed cleaning plants across
Canada in 1987/88. Canadian Plant Disease Survey, 73(2):129-136; 24 ref.
37. Muller, C.H. 1966 - The role of chemical inhibition (allelopathy) in
vegetational composition. Bull. Naylor Robert E.L., 2002, Weed Management
Handbook, Ninth edition, 2002, Blackwell Science Ltd, ISBN 0-632-05732-7.
38. Nikneshan, P.; Karimmojeni, H., Moghanibashi, M. and al Sadat H.N.,
20121 - Allelopathic potential of sunflower on weed management in safflower and
wheat. Australian Journal of Crop Science, Vol. 5, No. 11, 2011: 1434-1440.
39. Nikoletta G., Ferrari F., Giannakou, I. and Spiroudi U.M., 2011 -
Synergistic and antagonistic interactions of terpenes against Meloidogyne incognita
and the nematicidal activity of essential oils from seven plants indigenous to Greece.
Pest Management Science Volume 67, Issue 3, pages 341–351, March 2011.
40. Ohno, T., Doolan, K., 2001 - Effects of red clover decomposition on
phytotoxicity to wild mustard seedling growth. Appl. Soil Ecol. 16: 187-192.
41. Onisie, T., Jităreanu, G., 1999 - Agrotehnica, Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi.
42. Opriş Tudor, 2011 - Uimitoarea lume a plantelor. Editura Virtual, 2011.
216
43. Parker, C., 2009 - Observations on the current status of Orobanche and
Striga problems worldwide. Pest Management Science-Managing parasitic weeds:
integrating science and practice. Proceedings of a conference held at Apulia, Italy, 21-
26 September 2008, 65(5):453-459.
44. Putnam, A.R. and Duke, W.O., 1974 - Biological suppression of weeds:
Evidence for allelopathy in accessions of cucumber. Science 185, 370-372.
45. Putnam, A.R. and Duke, W.O., 1978 - Allelopathy in agroecosystems.
Annual Reviews of Phytopathology 16, 431-451.
46. Putnam, A.R.,1983-Allelopathic chemicals. Chem. Eng. News. 61(14) 34-35.
47. Putnam, A.R., 1994 - Phytotoxicity of plant residues. Pp. 285–314, in P.W.
Unger (Ed.), Managing Agricultural Residues. Lewis Pubs. (CRC Press) Boca Raton, FL
48. Reigosa, M.J., Pedrol, N., González, L., 2006 - Allelopathy-A Physiological
Process with Ecological Implications. Published by Springer, ISBN-10 1-4020-4279-5.
49. Reberg-Horton și colab., 2005 - Journal of Chemical Ecologie 31: 179-193
50. Rice, E.L.,1984 - Allelopathy. 2nd edition. Academic Press, Inc., Orlando, FL
51. Rice, E.L., 1995 - Biological Control of Weeds and Plant Diseases -
Advances in Applied Allelopathy. University of Oklahoma Press, Norman, USA.
Săndoiu, D.I., 2012 – Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti.
52. Săndoiu, D.I., 2012 – Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti.
53. Serghini, K., Pérez de Luque, A., Castejón-Muñoz, M., García-Torres, L.,
Jorrín, J.V. 2001 - Sunflower (Helianthus annuus L.) response to broomrape
(Orobanche cernua Loefl.) parasitism: Induced synthesis and excretion of 7-
hydroxylated simple coumarins. J Exp Biol 52: 2227-2234.
54. Sicker, D., Hao, H., Schulz, M., 2004 - Benzoxazolin-2(3 H)-ones –
Generation, effects, and detoxification in the competition among plants. In Macías
F.A., Galindo, J.C.G., Molinillo, J.M.G., Cutler, H.G. (eds) Allelopathy. Chemistry
and Mode of Action of Allelochemicals, pp. 77-102. CRC Press. Boca Raton.
55. Singh, H.P., Batish, D.R., Kaur, S., Ramezani, H., Kohli, R.K., 2002 -
Comparative phytotoxicity of four monoterpenes against Cassia occidentalis. Ann
Appl Biol 141: 111-116.
56. Singh, H.P., Batish, D.R., Kaur, S., Kohli, R.K., 2003 - Phytotoxic
interference of Ageratum conyzoides with wheat. J Agron Crop Sci 189: 341-346.
57. Singh, H.P., Batish, D.R., Kaur, S., Vaid, S., Kohli, R.K.. 2004 - Weed
suppressing ability of some volatile monoterpenes. J. Plant Dis Plant Prot XIX.
58. Sîrbu, C., Oprea, A., 2011 - Plante adventive în flora României. Editura Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi, 733 pp.
59. Slonovschi, V., Ailincăi, C., Ciureanu, S., Zbanţ, M., 1998 - Modifications
of weed infestation and weed seed stock caused by crop rotation and soil tillage.
International Conference on soil Tillage “Soil Condition and Crop production”, 2-5,
217
September, Godollo University of Agricultural Sciences, Hungary, printed in
Hungary by Akaprint, ISBN 963-8140-77-1, p.144.
60. Slonovschi, V., Ailincăi, D., Ailincăi, C., 1999 – Modification of weed
density and seed stock under the long- term influence of different tillage, crop rotation
and fertilizing systems. 11th European Weed Researsh Society Symposion, Basel, pg.
111.
61. Şarpe, N., 1987 - Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole.
Ed. Ceres, Bucureşti.
62. Şarpe, N., Poienaru, Şt., 2004 – Tehnologia culturilor agricole în sistemele
minimum tillage, no-tillage şi strategiile de combatere chimică a buruienilor în
condiţiile din România, Editura Agrotera, Bucureşti.
63. Vaccarini, E.E., Palacios, S.M., Meragelman, K.M., Sosa, V.E., 1999 -
Phytogrowth-inhibitory activities of a clerodane from Viguiera tucumanensis.
Phytochemistry 50: 227-230.
64. Umer A., Yousaf, Z., Khan, F., Hussain, U., Anjum, A., Nayyab, Q., and
Younas, A., 2010 - Evaluation of allelopathic potential of some selected medicinal
species. African Journal of Biotechnology Vol. 9(37), 2010, pp. 6194-6206
65. Waller, G.R., Jurzysta, M., Thorne, R.L.Z. 1995 - Root saponins from
alfalfa (Medicago sativa L.) and their allelopathic activity on weeds and wheat.
Allelopathy J 2: 21-30.
66. Weston, L.A., 1996 - Utilization of allelopathy for weed management in
agroecosystems. Agron J. 88: 860-866.
67. Weston, L.A., Duke, S.O., 2003 - Weed and crop allelopathy. Crit Rev Plant
Sci 22: 367-389.
68. Williams, J.C., 2011 - New EU pesticide legislation, the view of a
manufacturer. Aspects of Appl. Biol. 106: 269-274.
69. Wu, H., Pratley, J.E., Lemerle, D., Haig, T. and Verbeek B., 1998 -
Differential Allelopathic Potential Among Wheat Accessions to Annual Ryegrass.
Australian Agronomy Conference, 1998 9th AAC
70. Wu, H., Haig, T., Pratley, J., Lemerle, D., An, M., 2000 - Distribution and
exudation of allelochemicals in wheat Triticum aestivum. J Chem Ecol 26: 2141-2154.
71. Zimdahl, R.L., 1993 - Fundamentals of Weed Science. Acad. Press, ISBN:
0-12-781060-9
72. Zimdahl, R.L., 2007 - Fundamentals of Weed Science. Acad. Press, ISBN:
978-0-12-372518-9
218
CAPITOLULUI VI
METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR
6.1 OBIECTIVELE CAPITOLULUI VI
• Descrierea şi testarea metodelor de combatere a buruienilor

• Descrierea şi explicarea importanţei modului de acţiune şi de
selectivitate a erbicidelor
• Identificarea şi descrierea principalelor buruieni din culturile agricole
pentru combaterea buruienilor
• Descrierea, determinarea şi înregistrarea indicilor de lucru calitativi
la agregatele pentru erbicidat
• Descrierea şi explicarea importanţei sistemului integrat de combatere
a buruienilor periculoase.
Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de

metode şi mijloace. Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au fost
grupate de diverşi autori în: metode preventive, metode agrotehnice, metode
fizico-mecanice, metode biologice şi metode chimice.
219
Combaterea buruienilor, după Koch (cit. Anghel, 1972), reprezintă o
reducere a gradului de îmburuienare până la nivelul la care acestea nu mai
produc pagube.
Schimbările climatice din sudul Europei pot determina apariţia unor
biotipuri noi de buruieni iar în nordul Europei, odată cu extinderea suprafeţelor
cu porumb boabe şi soia, ar putea să apară şi să se înmulţească buruienile
asociate cu aceste culturi (Naylor, 2002).
Tehnicile pentru combaterea buruienilor sunt continuu adaptate şi
reorientate la dinamica structurii floristice a buruienilor.
Iernile mai blânde ar putea modifica vulnerabilitatea speciilor de
buruieni care necesită vernalizare la sistemele de combatere, iar retragerea
unor erbicide de pe piaţă va implica folosirea metodelor integrate de
combatere.
Alegerea şi folosirea acestor metode se face în funcţie de gradul de
îmburuienare a culturilor, de speciile de buruieni şi de particularităţile
biologice ale acestora. O combatere eficientă se poate realiza prin folosirea
tuturor metodelor posibile de combatere la o anumită cultură.
Combaterea buruienilor reprezintă o verigă tehnologică obligatorie,
însă acestea nu se combat în totalitate, pentru că nu este posibil şi nici
economic şi totodată trebuie avut în vedere faptul că buruienile sunt
componente ale ecosistemelor naturale şi agricole.
Benzile îmburuienate în cultură (weed strips within the crops), care
constau în însămânţarea câtorva benzi apropiate cu buruieni, flori sau ierburi
la anumite intervale, transversal zonei cultivate, determină creşterea
abundenţei insectelor prădătoare pentru afide.
La început, combaterea buruienilor s-a făcut prin metode agrotehnice
simple iar odată cu perfecţionarea utilajelor s-au diversificat şi metodele de
combatere. Odată cu metodele agrotehnice, omul a folosit metode fizice şi
preventive de combatere a buruienilor.
O revoluţie în sistemul de combatere al buruienilor a avut loc odată cu
sinteza primelor erbicide şi promovarea lor în practică, după Al II-lea Război
Mondial. Metoda chimică de combatere a buruienilor a progresat rapid prin
diversificarea sortimentului de erbicide, încât în prezent nu există o specie care
să nu fie combătută de unul sau mai multe erbicide.
220
6.2 CONCEPTUL DE COMBATERE INTEGRATĂ
A BURUIENILOR
Modernizarea agriculturii şi extinderea folosirii erbicidelor au dus la

modificări mari în structura floristică segetală, care au creat probleme noi în
protecţia culturilor. Dacă s-a reuşit combaterea unor specii segetale cu ajutorul
unei game largi de erbicide, au rămas totuşi unele specii rezistente la erbicidele
folosite, care au proliferat, încercând să ocupe nişa ecologică rămasă liberă.
În această situaţie, cercetătorii au început să combine diferite metode
pentru a combate atât buruienile dominante cât şi pe cele mai greu de combătut.
Așa a apărut conceptul de combatere integrată, la simpozionul cu această temă
desfășurat în Japonia în 1977, din concluziile căruia a reieşit că în agricultura
modernă, combaterea buruienilor trebuie să se bazeze pe un program complex
de folosire a tuturor metodelor de combatere cunoscute. Au fost publicate
lucrări referitoare la combaterea integrată a buruienilor din culturile de orez
care se baza pe 9 verigi principale, între care mai importante au fost măsurile
preventive, agrotehnice (rotaţia, lucrările solului), combaterea chimică şi
într-o măsură mai mică combaterea biologică.
Sub redacţia lui Fryer şi Matsunaka Shootchi (cit. Şarpe, 1987),
lucrările simpozionului au fost publicate în Japonia, rezultând că în condiţiile
unei agriculturi moderne, studiile privind combaterea integrată a buruienilor
trebuie să se bazeze pe un program complex de folosire a erbicidelor împreună
cu celelalte metode.
Până în 1965 în ţara noastră combaterea buruienilor s-a făcut prin
metode preventive şi agrotehnice. În decurs de 15 ani s-a reuşit reducerea
drastică a unor buruieni care infestau grâul de toamnă (Agrostema sp., Vicia
sp. etc.).
Introducerea erbicidelor în agricultura României (1965) a determinat
utilizarea în principal a metodelor chimice şi preventive pentru combaterea
buruienior. Aceasta a determinat apariţia formelor de buruieni rezistente, fapt
care a impulsionat introducerea metodelor integrate pentru combaterea
buruienilor.
Mulţi autori au arătat că prin combaterea integrată a buruienilor se
înţelege combinarea celor mai potrivite măsuri de prevenire a infestării şi de
luptă cu buruienile, incluzând măsuri fizice, chimice şi biologice încadrate
într-un sistem de combatere elaborat special.
221
Pe baza numeroaselor cercetări efectuate în diferite condiţii
pedoclimatice s-a ajuns la concluzia că o combatere eficace a buruienilor nu se
poate realiza decât pe baza unui complex de metode sau strategii de luptă.
Folosirea an de an a erbicidului Hungazin la porumb (pe bază de
atrazin) a determinat schimbarea compoziţiei floristice a buruienilor devenind
dominante speciile rezistente ca Amaranthus retroflexus, Chenopodium album,
Sorghum halepense.
Fyerabend (1990) arată că, “Combaterea integrată a buruienilor este
combinarea raţională a tuturor măsurilor care servesc la combaterea
buruienilor”. Prin controlul buruienilor trebuie ca acestea să nu concureze
plantele de cultură pentru substanţe nutritive, apă, lumină, să nu stânjenească
lucrările de întreţinere şi de recoltare, să nu transmită plantelor boli şi dăunători
sau să micşoreze calitatea producţiei.
Realizarea unui grad ridicat de eficacitate în combaterea buruienilor,
cu cheltuieli reduse şi cu o productivitate sporită a muncii, pentru obţinerea
unor producţii mari şi de bună calitate în condiţiile protecţiei mediului,
constituie scopul principal în alegerea unui anumit sistem integrat de
combatere.
Datorită faptului că în multe cazuri, ponderea mare între metodele de
combatere o are cea chimică, trebuie acordată o atenţie deosebită la aplicarea
corectă a erbicidelor prin folosirea aparaturii de mare precizie.
În elaborarea programului de combatere integrată a buruienilor trebuie
parcurse câteva etape esenţiale.
Pentru protecţia mediului înconjurător, în sistemul combaterii
integrate trebuie avute în vedere următoarele etape esenţiale (Şarpe, 1987):
1. Tratamentele cu erbicide să se facă numai pe baza cartării
buruienilor.
2. Aplicarea erbicidelor în benzi (pe rând) şi executarea lucrărilor
mecanice între rânduri, metodă care se poate aplica cu succes în livezi şi vii,
reducând cu 2/3 cantitatea de erbicid pe hectar.
3. Folosirea micoerbicidelor din noua generaţie, care au fost
considerate puţin toxice şi rezolvă problema poluării mediului, ca de exemplu
chlorsulfuronul, ce se aplică în cantităţi de 10 – 20 g/ha.
4. Folosirea adjuvanţilor şi antidoţilor care determină creşterea
eficacităţii erbicidelor şi reducerea dozelor.
Ionescu Şişeşti şi Irimie Staicu au prezentat toate metodele de
combatere a buruienilor începând cu stabilirea gradului de îmburuienare şi
222
întocmire a hărţilor cu gradul de îmburuienare, apoi metodele agrotehnice
preventive (folosirea seminţelor curate, curăţirea apei de irigat, distrugerea prin
ardere a buruienilor ruderale), mijloacele directe de combatere, asolamentele,
lucrările solului, îngrăşămintele, îngrijirea culturilor şi în continuare metodele
chimice de combatere.
În decursul timpului simpozioanele organizate de EWRS (European
Weed Research Society) au aprofundat și tematica combaterii integrate a
buruienilor.
În cadrul simpozioanelor naţionale de Herbologie, s-a evidențiat că,
“conceptul de combatere integrată a buruienilor trebuie să fie fundamentat pe
baza caracteristicilor ecologice ale fiecărei parcele, precum şi pe baza
continuităţii în combatere, atât în timp cât şi în spaţiu, completat cu
operativitate, oportunitate şi eficacitate în alegerea mijloacelor şi a metodelor
de combatere”.
Componentele combaterii integrate se clasifică în (Guş, 1998):
I. Componente obligatorii:
1. Sămânţă condiţionată;
2. Gunoi de grajd fermentat;
3. Evitarea contaminării cu seminţe de buruieni prin apa de irigaţie,
maşini la recoltare, depozitare;
4. Distrugerea surselor de buruieni segetale şi ruderale;
5. Rotaţia culturilor.
II. Componente condiţionate:
1. Eliminarea excesului de umiditate;
2. Corectarea reacţiei solului;
3. Restabilirea echilibrelor de nutriţie;
4. Irigarea raţională;
5. Respectarea tehnologiei de cultură;
6. Asolamente adecvate;
7. Cultivaţii totale;
8. Praşile mecanice şi manuale;
9. Combatere biologică;
10. Folosirea de erbicide preemergente şi postemergente, simple şi
asociate.
223
Practica agricolă a arătat că în combaterea integrată a buruienilor nu se
pot separa mijloacele agrotehnice de cele chimice. Aplicarea în complex a
acestor metode şi folosirea lor diferenţiată, în funcţie de starea fiecărei parcele,
determină ca efectul imediat al erbicidelor să potenţeze acţiunea de durată a
mijloacelor agrotehnice.
Etapele elaborării unui program de combatere integrată a buruienilor
includ:
1. Testarea şi verificarea riguroasă a efectelor diferitelor erbicide
simple şi combinate;
2. Cartarea buruienilor şi elaborarea hărţilor de îmburuienare;
3. Stabilirea sistemelor şi a strategiilor de combatere integrată în
funcţie de particularităţile de infestare cu buruieni şi de erbicidele necesare
pentru a realiza o combatere eficientă şi economică.
Pentru combaterea integrată a buruienilor majoritatea autorilor
clasifică metodele în 5 grupe: 1. Preventive, 2. Agrotehnice, 3. Fizico -
mecanice, 4. Chimice, 5. Biologice.
O schimbare în combaterea buruienilor a avut loc odată cu sinteza
erbicidelor pe bază de 2.4 D şi MCPA (2.4 D, 2.4- dichlorophenoxi acid acetic,
1941, SUA); 2- methyl - 4 chlorophenoxyacetic - Dikotex, 1945- Anglia).
După Al II-lea Război Mondial şi apoi treptat prin sinteza altora
(Atrazinul, 1957, Ciba-Geigy - Elveţia; Butylate, Diizocab, Trifluralin, 1959,
SUA; Alachlor, Lasso, 1967, SUA-Monsanto; Acetochlor, Guardian, 1970,
Monsanto; Bentazon, Basagran, 1970, RFG; Glyphosate, Roundup, 1972,
Monsanto-SUA; Fusilade, 1978, Japonia) s-a ajuns ca aceste două metode -
agrotehnice şi chimice - să constituie baza sistemului de combatere integrată.
În ultimile două decenii ale secolului trecut s-au introdus erbicide dintr-
o noua clasă, cu selectivitate mare şi cu doze reduse la hectar, pe bază de
chlorsulfuron (Glean, 1978, Du Pont, SUA) şi DPX, sulfonylureice (Granstar,
Harmony 1981, Du Pont SUA).
Erbicidarea culturilor este o lucrare dificilă prin rigoarea ei, prin
profesionalismul solicitat, prin urmările uneori dezastroase, atunci când nu se
respectă toate condiţiile impuse de această activitate.
Combaterea integrată a buruienilor presupune cunoaşterea cerinţelor
agrotehnice şi tehnologice la erbicidarea culturilor, greşelile care se pot face şi
evitarea lor, modul de aplicare, stabilirea dozelor, prepararea erbicidelor,
224
modul de acţiune, organizarea lucrării şi indicii de calitate la aplicarea
erbicidelor.
Oportunitatea aprofundării studiilor de combatere a buruienilor rezultă
şi din problemele noi şi de perspectivă care apar în această activitate, pentru a
reduce cheltuielile şi a proteja mediul de poluanţi.
În general toate tratamentele trebuie să fie sub controlul strict al
specialistului cu atât mai mult cu cât în fiecare an se omologhează noi produse
şi se modernizează echipamentele sau accesoriile pentru aplicarea acestora.
6.3. METODE PREVENTIVE DE COMBATERE

A BURUIENILOR
Acestea au în vedere eliminarea surselor de îmburuienare.

Pentru aplicarea metodelor preventive de combatere a buruienilor
trebuie cunoscute particularităţile biologice ale buruienilor, în special
înmulţirea şi răspândirea lor, precum şi caracteristicile seminţelor pentru a le
recunoaşte.
Măsurile preventive de carantină sunt un complex de acţiuni care se
desfășoară pentru a opri pătrunderea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
plantelor, din alte ţări sau pentru a se limita răspândirea acestora pe cuprinsul
ţării (Cuscuta sp., Solanum rostratum, Orobanche sp., Ambrosia sp.,
Echinochloa oryzicola etc.).
Dezmiriştitul, prin lucrarea solului cu grapa cu discuri, la 8-12 cm
adâncime, imediat după recoltarea culturilor de vară contribuie la
înmagazinarea apei din precipitaţii, împiedică pierderea ei prin evaporare şi
determină germinarea seminţelor de buruieni, care ulterior vor fi distruse prin
arătură.
Principalele măsuri preventive de combatere a buruienilor sunt:
1. Respectarea prevederilor de carantină internă şi externă pentru a
stopa extinderea buruienilor periculoase şi a legilor privind producerea,
prelucrarea şi comercializarea seminţelor;
2. Folosirea de seminţe condiţionate, fără seminţe de buruieni;
3. Distrugerea focarelor de buruieni ruderale de pe terenurile
necultivate;
225
4. Distrugerea buruienilor de pe canalele de irigare şi desecare şi
folosirea apei de irigare fără seminţe de buruieni;
5. Folosirea gunoiului de grajd fermentat care are un grad redus de
infestare cu seminţe de buruieni;
6. Recoltarea la timp a culturilor pentru a împiedica buruienile să
ajungă la maturitate;
7. Efectuarea la timp a arăturii şi a dezmiriştirii pentru a împiedica
lăstărirea şi fructificarea buruienilor;
8. Curăţirea mijloacelor de transport şi a maşinilor agricole pentru a
nu infesta cu seminţe de buruieni alte suprafeţe agricole;
9. Efectuarea lucrărilor de semănat, erbicidat, prăşit etc. fără greşuri.
6.4. METODE AGROTEHNICE DE COMBATERE

A BURUIENILOR
Metodele agrotehnice pentru combaterea buruienilor cuprind toate

măsurile care se întreprind în cadrul tehnologiilor de cultivare a plantelor în
vederea reducerii gradului de îmburuienare.
Metodele agrotehnice sunt cele mai vechi metode de combatere a
buruienilor, au fost permanent modernizate, fiind foarte importante şi în
prezent pentru următoarele avantaje:
1. Se pot combate toate speciile de buruieni;
2. Distrugerea buruienilor se realizează concomitent cu lucrările de
arat, pregătire a patului germinativ sau de întreținere;
3. Nu lasă reziduuri poluante şi nu dereglează echilibrul ecologic.
Mijloacele agrotehnice de combatere au şi unele dezavantaje:
1. Lucrările de prăşit înrăutăţesc unele proprietăţi ale solului (distrug
structura, tasează), dacă se folosesc repetat şi se execută la un conţinut
necorespunzător de umiditate);
2. Sunt costisitoare pentru că necesită multe maşini, forţă de muncă etc.;
3. Nu se pot aplica la momentul optim dacă intervin perioade cu
precipitaţii, când nu se poate intra cu tractoarele şi maşinile pe teren.
La orice cultură sau grup de culturi cu tehnologii asemănătoare se
întâlnesc anumite buruieni caracteristice, adaptate la particularităţile biologice
ale plantei cultivate şi la tehnologia acesteia. În cadrul asolamentului plantele
226
fiind într-o continuă succesiune în timp şi în spaţiu, se realizează o reducere
evidentă a numărului de buruieni şi a rezervei de seminţe de buruieni din sol.
Folosirea unor asolamente care cuprind toate grupele agrobiologice, contribuie
la prevenirea infestării cu buruieni problemă.
Sistemele de cultură practicate şi schimbările climatice modifică
permanent managementul buruienilor. Speciile de cultură care germinează şi
cresc rapid, cum sunt cerealele, sunt mai represive cu buruienile decât
legumele care necesită o perioadă lungă de timp pentru a realiza un grad mare
de acoperire a solului şi a umbri buruienile.
Principalele măsuri agrotehnice pentru combaterea buruienilor
sunt: rotația culturilor, lucrările de bază ale solului, lucrările pentru
pregătirea patului germinativ, tehnica de semănat, grăpatul semănăturilor,
prăşitul mecanic, plivitul şi prăşitul manual, fertilizarea şi folosirea rațională
a amendamentelor, mulcitul, eliminarea excesului de umiditate, irigarea și
desecarea, cositul buruienilor ș.a..
1. Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se
uşurează mult lupta cu buruienile întrucât unele culturi înăbuşă buruienile, iar
altele luptă mai greu cu acestea. De asemenea, plantele cultivate sunt însoţite
de anumite specii de buruieni care s-au adaptat în decursul timpului
particularităţilor biologice şi tehnologiei lor de cultură. Din această cauză, dacă
se cultivă mai mulţi ani la rând aceeaşi plantă pe un teren, se înmulţesc foarte
mult speciile de buruieni care însoţesc cultura respectivă.
Pintilie şi Sin (1974) arată că rotaţia culturilor rămâne în continuare
una dintre măsurile agrotehnice foarte eficiente în combaterea buruienilor.
Rezultatele obţinute la I.C.C.P.T. Fundulea, în diferite rotaţii, au evidenţiat un
grad de îmburuienare, la cultura grâului în monocultură, de aproape 10 ori mai
mare decât în rotaţia de 4 ani. Deşi în monocultură, gradul de îmburuienare la
cultura porumbului este mai redus decât la grâu, numărul de buruieni este de
6-7 ori mai mare decât în rotaţia de 4 ani.
Rotaţia culturilor în cadrul asolamentelor determină reducerea gradului
de îmburuienare, a rezervei de seminţe de buruieni din sol şi evitarea infestării
cu buruieni parazite.
Din rezultatele obţinute privind rezerva de semințe de buruieni din sol
în diferite rotaţii, după 35 de ani, s-a constatat că potenţialul de îmburuienare
este destul de mare în toate rotaţiile, cu excepţia monoculturii de porumb la
care, un tratament cu erbicide la pregătirea patului germinativ împreună cu
două praşile mecanice şi manuale, a determinat limitarea rezervei de seminţe
227
de buruieni din sol, pe adâncimea de 0-30 cm, la 5192 buc/m2 (tabelul 6.1)
(Ailincăi, 2004).
Tabelul 6.1
Rezerva de seminţe de buruieni din sol la diferite rotaţii
în condiţii de nefertilizare (buc./m2)
Mazăre-grâu
Mono Mono Mazăre-
Grâu- -porumb
Genul şi specia cultură cultură grâu-
porumb -fl. soarelui
grâu porumb porumb
+ ierburi
Stachis annua 2894 0 462 2194 3692
Bilderdykia convolvulus 2193 115 577 936 346
Galeopsis tetrahit 1846 0 462 346 0
Consolida regalis 1269 0 0 0 0
Viola arvensis 231 0 0 0 0
Sinapis arvensis 115 0 0 692 0
Avena fatua 115 0 0 115 0
Veronica persica 0 0 0 231 0
Total buruieni cu
dezvoltare în 8663 115 1501 4514 4038
primăvară
Amaranthus retroflexus 1385 2654 2193 1154 2308
Digitaria sanguinalis 231 0 0 923 0
Setaria glauca 5077 462 2193 2849 1846
Setaria viridis 4385 0 577 1616 1731
Echinochloa crus-galli 112 115 0 1039 115
Hibiscus trionum 0 346 231 346 231
Solanum nigrum 0 0 0 0 692
Total buruieni cu
11190 3577 5194 7927 6923
dezv. în vară-toamnă
Chenopodium album 2193 923 923 936 1846
Polygonum aviculare 1962 0 0 231 0
Sonchus asper 0 0 0 231 115
Total buruieni cu dezv.
4155 923 923 1398 1961
în primăv.-toamnă
Convolvulus arvensis 115 577 231 0 0
Medicago lupulina 231 0 462 115 115
Total buruieni perene 346 577 693 115 115
Total general 24354 5192 8311 13954 13037
228
La monocultura de grâu (tabelele 6.1, 6.2) rezerva de seminţe de
buruieni din sol a fost de 24354 buc/m2, în condiţii de nefertilizare şi de
35198 buc/m2 la fertilizarea cu N100 +80 kg/ha P2O5.
Tabelul 6.2
Rezerva de seminţe de buruieni din sol (buc./m2) funcţie de rotaţii
la fertilizare cu N100+ 80 kg/ha P2O5
Mazăre-
Mono Mono Mazăre- grâu-
Grâu-
Genul şi specia cultură cultură grâu- porumb-
porumb
grâu porumb porumb fl. soarelui
+ ierburi
Stachys annua 1500 577 346 692 1269
Consolida regalis 2654 923 0 0 0
Viola arvensis 808 115 0 0 0
Fumaria schleicheri 231 115 115 0 0
Galeopsis tetrahit 1500 0 462 0 0
Arenaria serpyllifolia 692 0 0 0 0
Avena fatua 0 0 0 0 0
Neslia paniculata 115 0 0
13039 1845 2423 6462 2885
în primăvară
Setaria glauca 3116 2000 1962 3346 1151
Setaria viridis 346 462 346 0 0
14194 7491 6347 13927 12391
în vară-toamnă
Polygonum aviculare 3231 231 0 0 0
Sonchus asper 115 0 115 0 115
Buruieni cu dezv
7734 1231 3577 2880 3149
în primăvară-toamnă
Rubus caesius 0 0 115 0 0
Total buruieni perene 231 462 230 115 808
Total general 35198 11029 12577 23384 19233
229
Folosirea timp îndelungat a rotaţiei de 3 sau 4 ani + o solă cu
leguminoase şi graminee perene a determinat reducerea rezervei de seminţe de
buruieni din sol, în comparaţie cu monocultura de grâu, aproape la jumătate iar
numărul de specii s-a redus de la 16 la 11.
Greutatea uscată dezvoltată de buruieni la cultura grâului, faţă de care
trebuie stabilit pragul de dăunare, în condiţiile unor tehnologii normale, a fost
cuprinsă, funcţie de rotaţie şi dozele de îngrăşăminte aplicate, între 109 şi
673 kg/ha (tabelele 6.3a, 6.3b).
Tabelul 6.3a
Numărul de buruieni şi cantitatea de substanţă uscată a acestora la cultura
grâului amplasată în diferite rotaţii
Monocultură grâu Rotaţia: grâu-porumb
N40P40+ N40P40+
Genul şi specia
N0 P 0 N100P100 3o t/ha N0P0 N100P100 30 t/ha
gunoi gunoi
Polygonum
89 211 152 62 97 123
convolvulus
Polygonum aviculare 26 48 8 164 32 112
Consolida regalis 82 76 124 4 - -
Galium aparine 31 12 12 4 - -
Camelina microcarpa 7 - - - - -
Geranium dissectum 19 - 8 - 8 8
Galeopsis tetrahit 12 28 8 83 111 139
Thlaspi perfoliatum 4 4 - - - -
Cirsium arvense 19 - 12 8 8 -
Fumaria schleicheri - 8 - - - 4
Chenopodium album - 120 183 - - -
Matricaria inodora - 12 - - 8 -
Viola arvensis - 10 8 - - -
Convolvulus arvensis - 4 20 - 4 4
Falcaria vulgaris - - 2 - 1 -
nr.
289 533 453 325 269 390
Total buruieni/m2
kg s.u./ha 512 624 673 282 304 415
Cunoaşterea rezervei de seminţe, a speciilor dominante şi a masei de

substanţă uscată pe care acestea o dezvoltă în strânsă legătură cu procesele
tehnologice aplicate, permite aprecierea corectă a gradului de infestare cu
buruieni.
230
Tabelul 6.3b
Numărul de buruieni şi cantitatea de substanţă uscată a acestora la cultura
grâului amplasată în diferite rotaţii
mazăre-grâu-porumb-
mazăre-grâu-porumb
fl. soarelui +ierburi perene
Genul şi specia N40P40+ N40P40+
N0 P 0 N100P100 3o t/ha N0P0 N100P100 30 t/ha
gunoi gunoi
Polygonum convolvulus 116 84 236 56 104 36
Polygonum aviculare 8 - 6 - 2 5
Consolida regalis - 4 - - - -
Galium aparine - 4 8 - 4 4
Camelina microcarpa - - - - - 2
Geranium dissectum 1 - 2 - - -
Galeopsis tetrahit - - - - - -
Thlaspi perfoliatum - 4 - - - 4
Cirsium arvense 16 4 - 12 - 20
Fumaria schleicheri - - - 2 - -
Chenopodium album - 5 6 - 6 8
Matricaria inodora - 6 - - 3 -
Viola arvensis 12 - 20 - - -
Convolvulus arvensis 4 15 9 4 5 4
2
nr. buruieni/m 157 126 287 74 124 83
Total
kg s.u./ha 115 182 283 109 153 247
Procesele tehnologice precum rotaţia culturilor, fertilizarea şi metodele

de pregătire a terenului, aplicate timp de peste 18-35 de ani, au determinat
modificarea structurii floristice şi diferenţierea accentuată a numărului şi a
biomasei buruienilor din culturile agricole.
La monocultura de porumb şi la rotaţia de doi ani rezerva de seminţe a
fost mai mare la buruienile cu dezvoltare în vară - toamnă şi foarte redusă la
cele cu dezvoltare în primăvară.
În rotaţiile de 3 şi 4 ani potenţialul de infestare cu buruieni perene s-a
redus la jumătate în comparaţie cu cel înregistrat la monocultură sau la rotaţia
grâu-porumb. În rotaţia de 4 ani + o solă săritoare cu leguminoase şi graminee
perene, atât în condiţii de fertilizare cât şi de nefertilizare, au predominat
231
buruienile dicotiledonate anuale şi s-a redus potenţialul de infestare cu
monocotiledonate anuale, în comparaţie cu rotaţiile scurte unde diferenţa
dintre acestea este mult mai mică, find chiar aproape egale în condiţii de
nefertilizare.
2. Lucrările de bază ale solului. Executate la timp optim, cu
respectarea indicilor calitativi de lucru, acestea au un rol deosebit în
combaterea buruienilor. Lucrările de bază ale solului, de întreţinere a arăturilor
de vară ca semiogor cât şi lucrările de pregătire a patului germinativ au un rol
deosebit de important în combaterea buruienilor.
Astfel, prin efectuarea, în anumite condiţii a dezmiriştirii în vară, după
recoltarea culturilor semănate în rânduri dese sau apropiate, se creează
posibilitatea germinării unui număr mare de seminţe de buruieni, care vor fi
distruse printr-o lucrare ulterioară.
Din rezultatele obţinute privind influenţa lucrărilor solului asupra
rezervei de seminţe de buruieni s-a constatat că acestea au influenţat diferit
potenţialul de îmburuienare pe grupe de buruieni (tabelele 6.4; 6.5) (Ailincăi,
2004).
Prin arătură sunt distruse în totalitate buruienile anuale şi bienale în
vegetaţie şi numai temporar cele perene, deoarece ele regenerează din organele
vegetative de înmulţire. Prin arătură, o parte dintre aceste organe sunt aduse la
suprafaţa solului unde mor, fie prin uscare, în cazul arăturilor de vară din
zonele secetoase, fie prin degerare în timpul iernii, în cazul arăturilor de
toamnă.
Rezerva totală de seminţe de buruieni pe adâncimea de 0-30 cm a fost
mai mare în variantele cu arătură şi în cele lucrate cu cizelul şi mai redusă la
lucrarea cu discul, fapt care poate fi datorat adâncimii diferite de mobilizare a
solului şi faptului că discuirea favorizează o dezvoltare mai bună a
microorganismelor care distrug celuloza.
Arătura, în comparaţie cu lucrarea cu grapa cu discuri, a determinat
reducerea potenţialului de îmburuienare cu dicotiledonate perene atât în
condiţii de fertilizare cât şi de nefertilizare. În ambele situații, cea mai mare
rezervă de seminţe de buruieni s-a înregistrat la lucrarea cu cizelul, fapt care
arată că mobilizarea solului cu cizelul, fără întoarcerea brazdei, urmată de
grapa cu discuri creează condiţii mai bune pentru creşterea şi dezvoltarea
buruienilor.
232
Tabelul 6.4.
Rezerva de seminţe de buruieni din sol (0-30 cm) la diferite
metode de pregătire a terenului în condiţii de nefertilizare (buc./m2)
Arat Arat
Genul şi specia Disc Cizel Media
20 cm 30 cm
Amaranthus hybridus 577 2193 1150 1039 1240
Setaria glauca 4270 7385 4270 13155 7270
Thlaspi arvense 692 692 346 808 635
Solanum nigrum 1153 462 1962 115 923
Sonchus asper 346 462 115 115 260
Stachys annua 115 115 346 115 173
Polygonum lapathifolium 115 0 0 115 58
Thlaspi perfoliatum 462 115 346 115 260
Stellaria media 231 115 115 115 144
Descurainia sophia 462 115 231 231 260
Capsella bursa pastoris 346 115 115 115 173
Camelina sativa ssp.micr. 115 0 0 0 29
Galinsoga parviflora 115 115 115 115 115
Total, din care: 30693 40616 33342 32998 34412
Dicotiledonate anuale 19268 25039 25726 16959 21748
Monocotiledonate 10963 15347 7616 15924 12463
Dicotiledonate perene 462 230 0 115 202
233
Tabelul 6.5
Rezerva de seminţe de buruieni din sol (0-30 cm) la diferite metode de pregătire
a terenului în condiţii de fertilizare cu N 100 + 80 kg/ha P2O5. (nr./m2)
Arat Arat
Genul şi specia Disc Cizel Media
20 cm 30 cm
Amaranthus hybridus 1846 2539 2423 2300 2277
Setaria glauca 2193 5770 3808 7847 4905
Thlaspi arvense 115 115 115 346 173
Solanum nigrum 808 115 808 692 606
Sonchus asper 231 231 231 115 202
Stachys annua 115 115 115 231 144
Polygonum lapathifolium 115 0 0 115 58
Thlaspi perfoliatum 115 115 115 115 115
Stellaria media 346 115 115 115 173
Descurainia sophia 577 115 231 462 346
Capsella bursa pastoris 115 115 115 115 115
Camelina sativa ssp.micr. 115 0 115 0 58
Galinsoga parviflora 115 115 692 346 317
Total din care: 35335 45231 39692 42344 40651
Dicotiledonate anuale 26680 31731 29422 28958 29198
Monocotiledonate 8309 13270 10270 13271 11280
Dicotiledonate perene 346 230 0 115 173
La lucrarea solului cu cizelul rezerva de seminţe din sol a fost mai mare,
faţă de cea înregistrată la celelalte metode de lucrare a solului, la toate cele trei
grupe de buruieni. La grupa de buruieni monocotiledonate rezerva de seminţe
a fost mai mare la lucrările de pregătire a terenului efectuate cu plugul şi cizelul
şi s-a redus, cu 40,6 %, în cazul lucrărilor efectuate mai superficial cu plugul
234
sau discul în varianta nefertilizată şi cu 29,9 %, la varianta fertilizată cu N100
+ 80 kg/ha P2O5.
Îmburuienarea culturilor cu dicotiledonate anuale a fost mai mare la
lucrarea de pregătire a terenului cu plugul sau cizelul iar lucrarea terenului
numai cu grapa cu discuri a determinat înmulţirea buruienilor dicotiledonate
perene.
Din cercetările efectuate de Lungu (1963), rezultă că prin arătură,
combinată cu lucrarea de discuire, se pot combate cu destulă eficienţă
buruienile care se înmulţesc prin rizomi (Agropyron repens, Cynodon dactylon
etc.). Arătura se recomandă a fi executată până la adâncimea unde se găseşte
densitatea maximă a rizomilor, deoarece aceştia sunt scoşi în cea mai mare
parte la suprafaţă și sunt fragmentaţi prin două lucrări cu grapa cu discuri. După
lăstărirea în masă se execută o nouă arătură la 20-22 cm, prin care se
încorporează sub brazdă fragmentele de rizomi ajunse la epuizare.
Combaterea buruienilor perene se poate realiza şi cu freza. După Grans
(cit. Anghel şi colab., 1972), prin 2-6 lucrări cu freza, dacă sunt suficient de
adânci, se poate stârpi pirul (Agropyron repens). Acelaşi autor menţionează că
freza poate fi folosită şi în combaterea pălămidei (Cirsium arvense), dar în
acest caz distrugerea buruienilor se realizează mult mai greu.
Prin arătură, seminţele de buruieni sunt încorporate la adâncimi de la
care nu pot germina şi răsări. Dar, întrucât ele au o longevitate foarte mare,
concomitent cu încorporarea în adâncime a seminţelor de la suprafaţă, sunt
aduse din partea inferioară a brazdelor, în stratul superficial de sol, seminţe
germinabile.
Dintre lucrările adânci, arătura de desfundare contribuie la curăţirea
radicală a solului de buruieni, deoarece acestea fiind încorporate foarte adânc,
în lipsa oxigenului, organele vegetative de înmulţire pier iar seminţele nu pot
germina.
3. Lucrările pentru pregătirea patului germinativ.
Acestea sunt lucrări superficiale ale solului, premergătoare
semănatului, executate cu grapa cu discuri, cultivatorul, combinatorul sau cu
grapa cu colți reglabili, care se folosesc în vederea pregătirii patului germinativ
și care distrug concomitent şi buruienile.
Efectul este maxim când buruienile se află în primele faze de vegetaţie,
iar solul este mai uscat. În solurile umede sau când survin ploi imediat după
executarea lucrărilor, rădăcinile buruienilor se refac şi acestea încep să
vegeteze.
235
Concomitent cu distrugerea buruienilor prin lucrări superficiale, prin
întoarcerea şi afânarea solului sunt puse în condiţii de germinare alte seminţe
de buruieni, care, apoi, sunt distruse prin repetarea lucrărilor, contribuind în
felul acesta la reducerea rezervei de seminţe din sol.
În combaterea buruienilor anuale care germinează şi răsar primăvara
timpuriu, un rol important îl are lucrarea cu grapa cu colţi reglabili, care se
execută imediat ce se poate intra cu agregatul pe teren.
Ultima lucrare superficială a solului trebuie executată odată cu
semănatul sau în preziua semănatului, pentru ca buruienile să nu aibă un avans
de răsărire faţă de plantele de cultură.
4. Tehnica semănatului.
Semănatul la timp şi realizarea unei densităţi optime, specifice zonei
pedoclimatice şi tehnologiei practicate la irigat sau neirigat, contribuie la
diminuarea îmburuienării culturilor.
Semănatul la epoca optimă, într-un strat de sol cu umiditate suficientă,
asigură încolţirea rapidă a seminţelor, reducându-se perioada de timp între
semănat şi răsărire, iar plantele cultivate reuşesc să acopere terenul şi să
înăbuşe unele buruieni care răsar ulterior. Repartizarea uniformă a seminţelor
la unitatea de suprafaţă şi realizarea unei densităţi optime, asigură o mai bună
acoperire a terenului de către plantele cultivate, care împiedică creşterea
buruienilor.
Pentru realizarea repartizării uniforme a seminţelor, la cerealele
păioase poate fi folosită metoda de semănat în rânduri dese, micşorând distanţa
dintre rânduri şi mărind corespunzător distanţa pe rând.
La plantele prăşitoare, distanţa dintre rânduri poate fi micşorată până la
distanţa minimă necesară pentru efectuarea în bune condiţii a prăşitului
mecanic.
5. Grăpatul semănăturilor. În vederea combaterii buruienilor, se
recomandă numai pentru anumite culturi cum sunt porumbul, cartoful ş.a. şi
numai în situaţiile în care erbicidele aplicate preemergent nu au fost eficace.
Grăpatul se poate efectua şi înainte de răsărire pentru unele culturi, la
care din diferite motive se întârzie răsăritul şi există pericolul îmburuienării. În
acest scop se folosesc, după caz, sapa rotativă sau grapa cu colţi reglabili.
După răsărire, rezultate bune se obţin prin folosirea sapei rotative la
cultura porumbului, când acesta se găseşte în faza de 4-6 frunze, iar buruienile
sunt abia răsărite sau în curs de răsărire.
236
În combaterea buruienilor anuale care germinează şi răsar primăvara
timpuriu un rol important îl are lucrarea cu grapa care se execută imediat ce se
poate intra cu agregatul pe teren.
Lucrarea solului cu grapa cu discuri, cultivatorul sau combinatorul,
după caz, în vederea pregătirii patului germinativ, are un rol deosebit în
combaterea buruienilor.
6. Prăşitul mecanic. Aceasta este singura metodă agrotehnică, alături
de cel manual și plivit, a cărui scop principal îl constituie combaterea
buruienilor. În funcţie de planta cultivată şi gradul de îmburuienare se execută
între două şi patru praşile. Praşilele trebuie să se execute la timp, adică imediat
după apariţia buruienilor, deoarece buruienile mici sunt combătute mult mai
uşor iar la începutul perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile
la concurenţa buruienilor.
7. Plivitul și prășitul manual. Plivitul se foloseşte în special la
culturile semănate des, care nu pot fi prăşite, mai rar şi numai pe rând, la
plantele care se prăşesc mecanic (soia, fasole). Pentru că este o lucrare
anevoioasă şi foarte costisitoare, care necesită multă forţă de muncă, această
lucrare este recomandată numai pe suprafețe mici.
Este necesar să se plivească în special buruienile care depăşesc în
creştere plantele cultivate şi care de obicei se dezvoltă în vetre cum sunt
pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvensis) ş.a.
Se mai practică plivitul în răsadniţe, la diferite culturi legumicole
semănate des, precum şi în procesul de ameliorare a plantelor şi de producere
de sămânţă din verigi superioare (plivit biologic).
Prășitul manual se recomandă de asemenea pe suprafețe mici, la
plantele prășitoare.
8. Fertilizarea şi folosirea rațională a amendamentelor. Aplicarea
acestora asigură condiţii mai bune de vegetaţie pentru plantele cultivate şi o
putere mai mare de a concura cu buruienile iar prin corectarea pH-lui dispar
buruienile specifice.
Folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor stimulează atât creşterea
plantelor de cultură cât şi a buruienilor. Dacă buruienile sunt distruse prin
diferite metode culturale până la semănat sau îndată după semănat, plantele de
cultură beneficiază de îngrăşăminte, cresc mai repede, avansează în vegetaţie
şi stânjenesc creşterea buruienilor care răsar ulterior.
La cultura grâului, amplasată în rotaţia grâu-soia-orz-porumb,
metodele de pregătire a terenului au determinat diferenţierea numărului de
237
buruieni în perioada lucrării de erbicidat, de la 24 la 192,8 plante/m2 şi
cantitatea de substanţă uscată a acestora între 231 şi 844 kg/ha (tabelele 6.6a,
6.6b) (Ailincăi, 2004).
Tabelul 6.6a
Numărul şi greutatea de substanţă uscată a buruienilor din cultura grâului
40t/ha
Genul şi specia Media 40t/ha 6t/ha paie
N0P0 N100P80 gunoi
gunoi + N70P60
+N70P60
Polygonum
44 28 4 16 28
convolvulus
Convolvulus arvensis - - 8 4 -
Chenopodium album 4 - - - 4
Cirsium arvense - - 4 - 4
Thlaspi arvense 4 - - -
Total nr./g su /m2 192,8/84,4 80/23,1 204/87,6 164/56,2 244/112,8 272/142,4
Polygonum
40 44 16 - -
convolvulus
Polygonum aviculare 4 - - - -
Cirsium arvense 8 24 - - -
Viola arvensis - - - - -
Sonchus arvense - - - - 8
Total nr./g su /m2 104/44,9 60/20,2 176/61,4 76/34,2 68/31,4 140/77,6
Un an arat , un an discuit
Fumaria officinalis - 24 8 16 20
Polygonum
- 8 8 8 16
convolvulus
Cirsium arvense 8 - - 4 -
Total nr. /g su/m2 24/23,1 8/16 32/29 16/19 28/21,3 36/30,2
Pe terenurile care asigură condiţii de vegetaţie extreme, fie prea acide

fie alcaline, cu exces de umiditate sau prea uscate se dezvoltă şi se înmulţesc
buruienile specifice iar plantele de cultură suferă.
Anumite specii de buruieni ca hrana vacii (Spergula arvensis), coada
calului (Equisetum arvense), piciorul cocoşului (Ranunculus arvensis),
238
măcrişul mărunt (Rumex acetosella) ş.a. sunt tolerante la reacţia acidă a
solului, iar altele cum sunt iarba sărată (Salicornia herbacea), sărăcica (Salsola
soda), garofiţa de mare (Statice gmelini), pelinul (Artemisia sp.) sunt tolerante
la reacţia alcalină. Aceste specii se înmulţesc excesiv în astfel de condiţii, în
mare măsură şi datorită lipsei de concurenţă din partea altor plante.
Tabelul 6.6b
Numărul şi greutatea de substanţă uscată a buruienilor din cultura grâului
Cizel + grapa cu discuri
Genul şi specia 40t/ha
Media 40t/ha 6t/ha paie
N0P0 N100P80 gunoi
gunoi + N70P60
+N70P60
Polygonum convolvulus 12 4 - 4 20
Convolvulus arvensis - - - 4 8
Thlaspi arvense - - 4 - -
Thlaspi perfoliatum - - 4 4 -
Sonchus arvense 4 - - - -
Polygonum aviculare - - - 4 -
Total nr./g su /m2 122,6/78,4 64/21,3 112/65,8 108/62,4 220/110,2 109/132,5
Lucrarea cu grapa cu discuri
Polygonum convolvulus 8 32 4 16 8
Convolvulus arvensis - 4 - - -
Chenopodium album - 4 4 12 -
Veronica sp. 4 - - - -
Polygonum aviculare 8 - - - 8
Total nr./g su /m2 72/63,9 48/37,2 68/49,4 100/74,2 68/66,1 76/92,.7
2
Media nr. buruieni/m 103,1 52 118,4 92,8 125,6 126,6
Media kg s.u. /ha 589,7 235,6 586,4 492,0 683,6 950,8
Din rezultatele obţinute s-a constatat că rezerva de seminţe de buruieni,

numărul şi biomasa acestora au crescut odată cu creşterea dozelor de
îngrăşăminte cu azot aplicate (Ailincăi, 2004). Fertilizarea cu N100 + 80 kg/ha
P2O5., în comparaţie cu varianta nefertilizată, a determinat reducerea rezervei
239
medii de seminţe, la cele patru metode de lucrare a solului analizate, cu 10%
la monocotiledonate şi creşterea rezervei medii cu 34% la buruienile
dicotiledonate anuale.
Şarpe şi colab., (1976) arată că pe solurile puternic acide şi
neamendate, prin aplicarea azotatului de amoniu se reduce valoarea pH, ceea
ce favorizează înmulţirea puternică a unor specii ca Oxalis acetosella,
Raphanus raphanistrum, Spergula arvensis ş.a.
Majoritatea cercetărilor arată că folosirea raţională a îngrăşămintelor
chimice şi amendamentelor influenţează pozitiv puterea de concurenţă a
plantelor cultivate şi ca urmare se realizează o reducere a gradului de
îmburuienare.
Prin aplicarea de amendamente, pe astfel de soluri se corectează în
bună măsură pH-ul, reducându-se numărul buruienilor specifice. De asemenea,
plantele de cultură, întâlnind condiţii mai bune de creştere şi dezvoltare
concurează mai uşor cu buruienile.
Aplicarea amendamentelor cu calcar pe solurile acide micşorează
gradul de îmburuienare. În acest caz se împuţinează în special buruienile
calcifuge ca Equisetum arvense, Polygonum convolvulus, Spergula arvensis
etc. Pe de altă parte, amendamentele favorizează dezvoltarea plantelor
cultivate şi acestea luptă mai bine cu buruienile.
9. Mulciul. Are rolul de a împiedica ajungerea luminii la suprafaţa
solului reducând foarte mult creşterea buruienilor. Ca mulci se pot folosi paie,
gunoi de grajd, hârtie, mase plastice şi alte materiale pentru acoperirea solului
dintre rândurile de plante prăşitoare. Mulciul organic şi în special gunoiul de
grajd, dacă are în componență seminţe de buruieni poate fi el însuşi o sursă de
îmburuienare. Eficacitate ridicată în combaterea buruienilor o are mulciul din
mase plastice, care împiedică răsărirea buruienilor.
10. Eliminarea excesului de umiditate. Pe terenurile cu exces de
umiditate, cu drenaj natural slab, se dezvoltă buruieni specifice cum sunt
măcrişul (Rumex limosus), coada calului (Equisetum arvense), jaleşul (Stachys
palustris), mana de apă (Glyceria aquatica) etc. Prin desecare sau drenare,
după caz, se elimină surplusul de apă, se reduce simţitor gradul de
îmburuienare cu speciile caracteristice şi sporeşte puterea de concurenţă a
plantelor cultivate.
11. Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irigate există tendinţa de
creştere a gradului de îmburuienare mai ales la speciile Echinochloa crus-galli,
240
Sorghum halepense, Cirsium arvense ş.a. motiv pentru care pe astfel de
terenuri combaterea buruienilor trebuie efectuată la timp.
După Kott (cit. Anghel şi colab., 1972) irigarea de aprovizionare
stimulează germinarea în masă a buruienilor anuale şi acestea pot fi distruse
apoi prin lucrări superficiale. Totodată, ea împiedică uscarea fragmentelor de
rădăcini şi rizomi ale buruienilor perene, rezultate în urma arăturii. Din această
cauză irigarea de aprovizionare se va aplica mai timpuriu pe terenurile unde
predomină buruienile anuale şi ceva mai târziu, după uscarea fragmentelor
vegetative, pe suprafeţele puternic infestate cu buruieni perene.
În orezării, prin reglarea corectă a nivelului apei de irigat, se pot
combate cele mai dăunătoare buruieni, ca iarba bărboasă (Echinochloa crus-
galli), costreiul orezului (Echinochloa oryzicola), stuful (Phragmites
communis) etc.
Pe terenurile umede, cu drenaj natural slab, se dezvoltă buruieni
caracteristice, ca Ranunculus sp., Carex sp., Glyceria aquatica, Stachys
palustris etc. Prin desecarea acestor terenuri gradul de îmburuienare se reduce
simţitor favorizându-se dezvoltarea normală a plantelor cultivate.
12. Cositul buruienilor de pe taluzuri, benzi înierbate, debuşee, canale
etc. se execută mecanic sau manual înainte de înflorirea şi fructificarea
acestora.
Cositul fâneţelor la epoca optimă de dezvoltare a plantelor furajere
permite să se împiedice formarea şi răspândirea mai multor specii de buruieni.
Sunt însă şi cazuri când momentul cositului trebuie stabilit ținându-se seama
de creşterea buruienilor şi nu de cea a plantelor furajere. Anghel şi colab.,
(1972 ) citează date din literatura de specialitate din care rezultă că pentru
combaterea clocoticiului (Rinanthus sp.) este necesar ca 2-3 ani la rând
fâneţele să fie cosite cu mult înaintea epocii optime obişnuite.
Combaterea buruienilor în fermele ecologice (culturi bio)
În fermele ecologice, unde nu se folosesc erbicide, pentru combaterea
buruienilor se folosesc metoda provocaţiei şi metoda epuizării.
Metoda provocaţiei constă în distrugerea seminţelor viabile din sol prin
mărunţirea stratului de la suprafaţă prin lucrări superficiale cu grapele pentru
a stimula germinarea seminţelor. După răsărirea buruienilor solul se lucrează
din nou, superficial, atât pentru a distruge buruienile răsărite cât şi pentru a
favoriza germinarea altor seminţe. Aceaste lucrări se repetă de 2-3 ori la
adâncimi diferite. Succesul acestei metode depinde de umiditatea solului.
241
Combaterea buruienilor este o lucrare care trebuie efectuată timp
îndelungat pentru că densitatea şi compoziţia floristică a buruienilor este
influenţată de elementele tehnologice aplicate şi de particularităţile biologice
ale acestora (tabelele 6.7 și 6.8) (după Koch, 1988, citat de Zimdahl, 2007).
Practicile de producție care influențează buruienile sunt prezentate în
tabelul 6.7, cu o estimare relativă a efectului acestora asupra compoziției
speciilor și a densităţii buruienilor.
Tabelul 6.7
Componentele sistemelor de producție controlate de om care influenţează
compoziţia şi densitatea buruienilor
Influenţa asupra:
Componenta de producţie
Compoziţia speciilor Densitate
Lucrările solului 9 9
Apa - irigaţia 9 5
Aprovizionare nutrienţi- fertilizare 9 7
pH 9 5
Data semănatului 7 7
Perioada de vegetaţie a culturilor 6 3
Perioada și intensitatea de umbrire 6 8
Diseminarea seminţelor la recoltare 3 5
Curățarea semințelor înainte de semănat 4 2
Controlul buruienilor 9 9
* Influența este clasată pe o scară de la 0 la 10, 0 = nici o influență și 10 = influență maximă
Metoda epuizării se foloseşte pentru distrugerea buruienilor cu

înmulţire prin rizomi şi drajoni.
Principiul metodei constă în lucrarea superficială şi repetată a solului,
din două în două săptămâni, pentru a tăia lăstarii apăruţi la suprafaţă. Pentru ca
aceşti lăstari să se formeze, se consumă o parte importantă din substanţele de
rezervă din rădăcină. Prin tăierea repetată, de 2-3 ori a lăstarilor, substanţele
de rezervă se epuizează.
Un experiment început de W. Beal în 1879, cu seminţe de buruieni
aşezate în sticle şi introduse în sol, uşor înclinate pentru controlul apei şi a
oxigenului, au fost controlate, după anul 1950, la fiecare 10 ani.
Studiul a fost proiectat să se desfăşoare până în anul 2040. Rezultatele
pentru 30, 40, 50, şi 70 de ani sunt prezentate în tabelul 6.8. După 70 ani,
242
speciile de Rumex crispus L., Primula officinalis şi Verbascum spp. au avut o
capacitate de germinare prezentată în tabelul 6.8 (Darlington, 1951).
Tabelul 6.8
Rezultatele studiului privind germinaţia seminţelor de buruieni
Timpul scurs (ani) Speciile viabile Germinaţia (%)
70 Rumex crispus L. (8)
Primula officinalis (14)
Verbascum spp. (72)
50 Brassica nigra
Polygonum hydropiper
40 Ambrosia artemisiifolia
Portulaca oleracea
Amaranthus retroflexus
Lepidium virginicum
Plantago major
30 Setaria italica
Capsella bursa-pastoris
6.5. METODE FIZICO-MECANICE DE COMBATERE

A BURUIENILOR
Aceste metode au la bază utilizarea forţei mecanice, termice sau

electrice. Pentru distrugerea mecanică a vegetaţiei lemnoase de pe pajiştile
degradate sau din luncile râurilor, când aceste terenuri se iau în cultură, se
folosesc maşini şi utilaje speciale sau unelte obişnuite. Prin această metodă sunt
distruse specii ca Rosa canina, Crataegus., Amorpha, Salix, Alnus ş.a.
Pe cale termică s-a încercat combaterea buruienilor dintre rândurile de
plante prăşitoare, a vetrelor de cuscută din culturile de leguminoase perene
după cosiri, a buruienilor din plantaţiile de pomi, de pe canale de irigaţie sau
de desecare, cu ajutorul unor maşini speciale prevăzute cu arzătoare a căror
poziţie poate fi reglată. Datorită temperaturii ridicate, sucurile vegetale se
încing, fierb şi sparg pereţii celulelor. Astfel, circulaţia substanţelor nutritive
de la rădăcini spre frunze se întrerupe şi planta piere (Cattabriga, cit. Şarpe şi
colab., 1976).
243
Pintilie şi colab. (1985) citează date din care rezultă că în S.U.A.,
această metodă a dat bune rezultate în combaterea costreiului (Sorghum
halepense) din cultura porumbului, când s-au efectuat trei tratamente
folosindu-se cultivatoare cu flăcări, la viteza de 3,2 km/oră şi la o înălţime a
plantelor de porumb de 26 cm.
La bumbac, distrugerea buruienilor cu ajutorul flăcărilor s-a realizat
când plantele au avut o grosime a tulpinilor de cel puţin 5 mm.
La cartoful plantat la distanţa de 90 cm s-au obţinut rezultate bune când
arderea buruienilor s-a efectuat de două ori: în momentul când plantele de
cartof erau răsărite în proporţie de 10% şi buruienile abia răsărite şi când
plantele de cartof aveau înălţimea de 20 cm.
Flăcările produse de amestecul de propan şi parafină au fost îndreptate
sub un unghi de 45o şi până la 10 cm de tulpinile plantelor de cartof. În felul
acesta au fost distruse 70% din buruieni. Din cauza costului ridicat al
carburanţilor folosiţi şi datorită faptului că flăcările pot dăuna şi plantelor de
cultură, această metodă nu s-a generalizat în practică.
Tot pe cale termică se poate distruge o parte din rezerva de seminţe de
buruieni din sol, cu ocazia sterilizării solurilor din sere, răsadniţe, ghivece
nutritive, culturi forţate intensive de legume ş.a., pentru distrugerea
dăunătorilor şi bolilor criptogamice. Ca agent de acţiune se foloseşte căldura
rezultată prin arderea buruienilor (se realizează temperaturi de 60-80 oC pe
adâncimea de 0-10 cm), introducerea în sol de var nestins etc.
În cazul solurilor din sere, a pământului utilizat la răsadniţe, ghivece
nutritive etc., se utilizează cu bune rezultate vapori de apă care sunt trecuţi prin
masa solului.
În solurile din sere şi răsadniţe se poate folosi pentru sterilizare şi
electricitatea. În S.U.A. s-au obţinut bune rezultate cu ajutorul energiei
electromagnetice, la foarte înaltă frecvenţă a microundelor (maşina Zapper).
Se distrug, alături de seminţele de buruieni şi nematozi, fungi etc. pe
adâncimile de sol dorite, fără riscul acumulării de reziduuri.
244
6.6. METODE BIOLOGICE DE COMBATERE
A BURUIENILOR
Aceste metode se bazează pe faptul că buruienile, ca şi plantele

cultivate, sunt atacate de numeroase insecte şi boli criptogamice iar prin
înmulţirea şi răspândirea acestora, se poate realiza combaterea buruienilor.
Combaterea biologică s-a dovedit eficientă pe terenurile infestate
puternic cu o singură specie de buruieni, provenită din zone îndepărtate, altă
ţară sau continent şi care în noul habitat nu are duşmani naturali. Pentru a se
stăvili înmulţirea acestora este necesar să se aducă, din zonele de origine,
dăunătorii şi patogenii specifici. Această metodă are avantajul că este ieftină,
este continuă (permanentă) şi în comparaţie cu folosirea erbicidelor nu este
poluantă pentru mediul înconjurător. Pe lângă avantaje, ca orice metodă,
prezintă şi unele dezavantaje, cum ar fi riscul ca, înmulţind o insectă sau o
ciupercă, care atacă anumite buruieni, aceasta să treacă la plantele cultivate,
după ce buruienile s-au rărit.
1. Combaterea buruienilor pe cale biologică prin folosirea

organismelor vii
Aceste organisme vii sunt reprezentate de virusuri, bacterii, ciuperci,

insecte, peşti, melci etc. sau chiar de plante de cultură, iar utilizarea lor s-a
bucurat în ultimul timp de o atenţie sporită din partea specialiştilor.
Până în prezent cele mai bune rezultate s-au obţinut în combaterea
buruienilor acvatice. Şarpe şi colab. (1976) citează în acest sens cercetările
întreprinse de Yeo şi Fisher (1970). Astfel, în canalele de irigaţie sau eleştee,
în combaterea speciei de Miriophyllum spicatum s-au folosit diferiţi fungi şi
viruşi. Buruiana Potamogeton foliosus atacată de alga epifită Oedogonium,
dispare din ape în curs de câteva zile. Lemna minor elimină, de asemenea, toate
algele în mediul în care se instalează. Alisma germineum este un concurent
păgubitor al plantelor submerse din canalele de irigaţie.
În combaterea buruienilor din mediul acvatic un rol important îl au
diferite specii de peşti. Dintre aceştia se evidenţiază în mod deosebit specia
aproape “polifagă” Ctenopharyngoton idellus (crapul chinezesc).
Rezultate promiţătoare s-au obţinut în combaterea buruienilor din
culturile de câmp. Aşa de exemplu, în S.U.A. şi Canada s-a combătut buruiana
245
Senecio jacobea utilizând Hylemyia seneciela (musca seminţelor) şi fluturele
Tyria jacobaeae. Euphorbia cyparissias şi Euphorbia esula se pot distruge cu
Chamaesphecia sp. ale căror larve perforează rădăcinile buruienilor.
Răspândirea speciei Cirsium arvense (pălămidă) poate fi mult limitată
prin expansiunea coleopterului Altica carduorum, care-i consumă frunzele şi
prin înmulţirea dirijată a speciei Ceutorhynchus litura, a cărei larve distrug la
bază tulpinile de pălămidă.
Pentru combaterea buruienii Althernatera philoxeroides, răspândită în
partea de nord a Americii, s-au introdus Agasicles hydrophila (musca frunzei),
tripsul Aminotrips andersoni şi fluturele Vogtia molloi. În vestul S.U.A. s-a
limitat răspândirea speciei de pojarniţă (Hypericum perforatum), cu ajutorul
câtorva insecte folosite succesiv, din genul Crisolina.
În literatura de specialitate există, de asemenea, date din care rezultă că
în Australia s-a realizat practic distrugerea totală a cactusului (Opuntia sp.)
prin intermediul lepidopterului Cactoblastis cactorum.
În Australia au fost introduse insecte şi agenţi patogeni care au
contribuit la reducerea puternică a răsfugului, Condrilla gummifera. Această
buruiană este originară din Europa. S-a răspândit foarte repede în Australia şi
produce pagube mari în culturile de cereale păioase şi în special la grâu. Prin
introducerea și aclimatizarea unor linii de rugină, Puccinia chondrillina şi a
artropozilor Cystiphora schmidti şi Aceria chondrillae s-a reuşit diminuarea
pronunţată a răsfugului şi implicit sporirea producţiei de grâu.
În țările din fosta Iugoslavie se foloseşte musca Phytomisa orobanchia
în lupta cu buruienile din familia Orobanchaceae, iar pentru combaterea
cuscutelor sunt folosite ciuperci din genul Alternaria.
Sunt considerați de perspectivă adulţii gărgăriţei Bactraverutana
pentru distrugerea buruienii cărpişor (Cyperus sp.) din culturile de bumbac şi
alte plante agricole.
În ultimul timp cercetătorii sunt preocupaţi de lărgirea gamei insectelor
şi agenţilor patogeni în lupta biologică cu buruienile.
2. Combaterea biologică a buruienilor prin folosirea

micoerbicidelor
În ultimele două decenii s-a pus accent în combaterea biologică pe

înmulţirea diferitelor microorganisme şi dintre acestea în special pe ciuperci.
S-au făcut cercetări pe un număr de 20 specii de buruieni (Isaeva, 1985),
246
producându-se preparate care conţin spori sau micelii, sub denumirea de
erbicide biologice sau “micoerbicide”. În anul 1981 a apărut micoerbicidul
“Devin”, iar în 1982 “Kolego”.
Preparatul “Devin” conţine sporii ciupercii Phytophtora palmivora,
destinat combaterii buruienii Morrenia odorata din livezile de citrice, iar
“Kolego” conţine sporii ciupercii Colletotrichum gloesosporiaides f. sp.
aeschynomene şi este destinat combaterii speciei Aeschynomene virginica din
culturile de orez şi soia.
În Canada (Mortensen și Molloy, 1993) au folosit ca agenți de control
biologic pentru buruieni, specii de Botrytis care au fost izolate din răsaduri de
Polygonum convolvulus infectate cu ciuperci patogene iar în Argentina,
ciuperca Puccinia polygoni-amphibii a provocat daune suficient de mari pentru
a justifica folosirea ei ca agent de biocontrol împotriva Polygonum convolvulus
(Dal-Bello și Carranza, 1995).
Pe lângă preparatele amintite se mai folosesc micoerbicide granulate.
Astfel, s-a utilizat micoerbicidul granulat, care conţine miceliul ciupercii
Alternaria cossiae în amestec cu alghilat (algol) de sodiu şi caolin, împotriva
buruienilor din specia Cassia obtusifolia din culturile de soia.
3. Combaterea biologică a buruienilor prin utilizarea culturilor şi

a substanţelor alelopatice
În lupta împotriva buruienilor se folosesc şi multe specii de plante

cultivate. Metoda se bazează pe însuşirea acestora de a înăbuşi şi astfel de a
curăţi terenul de buruieni. În această categorie intră secara, cânepa, lucerna,
amestecul de graminee şi leguminoase perene, începând cu anul al doilea de
folosinţă etc. De această însuşire a plantelor menţionate se ţine cont la
alcătuirea asolamentelor care, printre numeroase avantaje, au şi un rol
important în combaterea buruienilor.
Primele concepte privind utilizarea culturilor alelopatice pentru
suprimarea sau inhibarea creşterii buruienilor au fost elaborate de Putnam și
Duke (1974), care au evidenţiat alelopatia la castraveţi iar în 1978 propuneau
utilizarea culturilor intercalate, a culturilor de acoperire şi a rotaţiei acestora
pentru managementul buruienilor în agroecosisteme.
Floarea soarelui (Helianthus annuus) este una dintre cele mai studiate
plante pentru proprietăţile alelopatice. Extracte de floarea soarelui au inhibat
complet germinarea semințelor de muștar alb (Sinapis alba) (Bogatek și colab.,
247
2006; Kupidlowska și colab., 2006). Germinarea multor buruieni, cum sunt
Abutilon theophrasti, Datura stramonium, Convolvulus arvensis, Ipomoea
purpurea, Brassica kaber, a fost inhibată de extractele apoase obținute din
două soiuri de floarea soarelui (Leather, 1983).
6.7. COMBATEREA BURUIENILOR ÎN

AGRICULTURA ORGANICĂ
Plantele cultivate în fermele ecologice pot fi protejate prin metode care

respectă și se încadrează în următoarele principii:
- menţin atacul factorilor biotici sub pragul economic de dăunare, toate
vieţuitoarele din biocenoze au rolul lor în ciclurile trofice, buruienile nu trebuie
distruse în totalitate ci trebuie menţinute sub control;
- refacerea şi conservarea însuşirilor naturale ale ecosistemelor
agricole, reducerea numărului de dăunători, creşterea fertilităţii solului pentru
menţinerea unei toleranţe sporite a plantelor faţă de buruieni şi a populaţiilor
de prădători naturali;
- dirijarea elementelor tehnologice în funcţie de plasticitatea,
prolificitatea şi cerinţele specifice fiecărei categorii (cerinţa acută de lumină
pentru buruieni, mediul umed pentru patogeni);
- utilizarea metodelor multifuncţionale de combatere pentru fiecare
factor biotic dăunător (buruieni, patogeni, dăunători);
- eliminarea produselor chimice de sinteză;
- speciile dăunătoare pentru culturile agricole nu trebuie eliminate ci
trebuie mentinute la un nivel scăzut. Este necesar să se reconsidere într-un mod
radical importanţa diferitelor specii dăunătoare şi/sau patogene (buruieni, boli,
dăunători) sau mai precis, trebuie cunoscută importanţa economică a fiecarei
specii şi nivelul de pierderi care ar putea fi produs.
În agricultura biologică combaterea buruienilor se face prin metode
preventive, fizico-mecanice şi agrotehnice şi nu cu substanţe toxice (erbicide).
248
6.8 METODE CHIMICE DE COMBATERE A
BURUIENILOR
Folosirea erbicidelor a reprezentat o revoluţie în tehnologia de cultivare

a plantelor. Metoda de combatere a buruienilor pe cale chimică a devenit o
parte integrantă a agriculturii moderne, care se bazează pe o înaltă
productivitate a muncii, folosind erbicide şi maşini agricole perfecţionate.
Erbicidele, de la cuvântul latin herba = iarbă şi cedo-cedere = a ucide,
sunt substanţe folosite pentru distrugerea buruienilor.
În sens mai larg, prin erbicid se înţelege “o substanţă chimică capabilă
- funcţie de concentraţia la care este folosită şi în cazul prezenţei unei
constelaţii de factori naturali favorabili - să exercite în mod total sau selectiv
asupra ţesuturilor sau metabolismului plantelor cu care intră în contact, un
efect negativ care poate duce la moartea acestora” (Anghel şi colab., 1972).
„Prima generaţie” de substanţe cu acţiune erbicidă a fost utilizată la
începutul secolului XX când s-au folosit substanţele anorganice cianamida de
calciu, sulfatul de cupru, cloratul de magneziu şi produsul organic DNOC care
este toxic pentru toate speciile.
În 1941 Pokorny şi Templeman au descoperit două substanţe din grupa
acizilor clorofenoxiacetici – 2,4 D şi MCPA, care au constituit “a doua
generaţie de erbicide”. Aceste substanţe fac parte din grupa hormonilor
vegetali, asigurând acţiunea selectivă a erbicidelor din generaţia a doua.
“A treia generaţie de erbicide” a apărut prin descoperirea, în deceniul
6 al secolului XX, a erbicidelor “reziduale”, cum sunt Atrazinul şi Simazinul,
care au fost fabricate pentru prima dată în Elveţia. Spre deosebire de erbicidele
din grupa precedentă, acestea se aplică pe sau în sol, şi au un efect îndelungat
asupra buruienilor.
După anii 1978-1980 a apărut o nouă clasă de erbicide, “a patra
generație”, numite „selective”, cu selectivitate mare şi cu doze reduse
(Chlorsulfuron, Glean, 1978, Du Pont - SUA; sulfonylureice, 1981, Du Pont
SUA, Granstar, Harmony) care au redus şi mai mult procesele de poluare a
factorilor de mediu.
În ultimul timp a apărut o nouă generaţie de erbicide „a cincea
generație”, numite „ superselective”, al căror spectru de acţiune se restrânge
la o singură specie sau maximum 2-3.
249
Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor care au determinat
extinderea lor pe scară largă sunt:
- au eficacitate mare în combaterea buruienilor;
- protejează culturile de concurenţa buruienilor, în perioadele critice,
când nu se pot utiliza alte mijloace de combatere;
- creează condiţii favorabile pentru mecanizarea completă a culturilor;
- scade numărul de treceri pentru praşilele mecanice şi deci consumul
de combustibil, reducându-se tasarea solului;
- amplifică coeficientul de valorificare, de către plantele cultivate, a
factorilor de vegetaţie;
- se reduce necesarul de forţă de muncă manuală şi mecanică pentru
lucrările de prăşit;
- au o eficienţă economică mare;
- tratamentul cu erbicide se execută uşor şi repede, cu maşini terestre
sau cu aviaţia;
- prin folosirea erbicidelor creşte productivitatea muncii pe unitatea de
produs recoltat.
Principalele dezavantaje ale folosirii erbicidelor sunt:
- multe erbicide sunt substanţe poluante pentru mediu;
- unele substanţe au remanenţă în sol;
- unele erbicide lasă reziduuri în şi pe produsele agricole.
Aceste dezavantaje pot fi reduse prin efectuarea acestei lucrări numai
sub controlul specialiştilor şi cu utilaje performante, bine reglate. Din aceste
considerente aplicarea erbicidelor trebuie făcută cu responsabilitate
profesională şi socială, integrată cu celelalte metode de combatere a
buruienilor.
Folosirea erbicidelor este o lucrare care reclamă temeinice cunoştinţe
profesionale, deoarece nerespectarea tuturor regulilor de aplicare poate să ducă
la o slabă eficienţă în combaterea buruienilor, la poluarea mediului ambiant şi
la creşterea cantităţii de reziduuri în produsele agroalimentare ş.a.
6.8.1 CLASIFICAREA ERBICIDELOR
Numărul extrem de mare de erbicide sintetizate a impus, ca o necesitate

ştiinţifică şi practică, clasificarea acestora. Majoritatea autorilor consideră că
singura clasificare care evită confuzii prin încadrarea unui erbicid în mai multe
categorii, este clasificarea după natura chimică, la care se are în vedere
250
componenta de bază a erbicidelor, substanţă activă. Această clasificare nu
poate fi însă utilă pentru agronomi, deoarece nu seveşte la elaborarea concretă
a unui program de combatere integrată a buruienilor.
Pentru practica agronomică, cea mai utilă clasificare utilizează
următoarele criterii: mod de acţiune, spectru de acţiune, procese metabolice
asupra cărora acţionează, epocă de administrare, forma de condiţionare,
gradul de toxicitate şi după organele pe unde sunt adsorbite sau absorbite în
plante.
1. După modul de acţiune, erbicidele se clasifică în:
a. De contact, care se aplică prin stropiri pe masa vegetativă şi
acţionează în principal numai asupra organelor plantei pe care le ating.
Eficienţa acestor erbicide este condiţionată de contactul cât mai bun cu toate
părţile aeriene ale plantei care trebuie distruse.
Acţiunea lor nu este legată de natura solului, fiind însă influenţată de
condiţiile meteorologice. Din această grupă fac parte erbicide ca Basagran
(Bentazon), Brominal (Bromoxynil), Aretit (Dinoseb – acetat), Surcopur
(Propanil) etc.
b. Sistemice, care se aplică pe masa vegetativă, ca şi precedentele, dar
pătrund și se deplasează în plantă acţionând asupra diferitelor organe ale
acesteia. Acţiunea lor este mai lentă, eficienţa lor fiind influenţată de condiţiile
meteorologice, de temperatura şi umiditatea solului. Din această categorie fac
parte Sarea de amine (2,4 D), Icedin (2,4 D + dicamba), Banvel (dicamba),
Dikotex (MCPA), Aniten D (flurenol + 2,4 D), Aniten M (flurenol + MCPA),
Roundup (glyphosate), Betanal (phenmedipham) etc.
c. Reziduale, care se aplică pe sau în sol, acţionează asupra seminţelor
şi buruienilor în curs de răsărire şi au efect pe o perioadă mai lungă de timp
asupra buruienilor pe suprafeţele tratate.
Eficienţa acestor erbicide este condiţionată atât de condiţiile
meteorologice cât şi de natura solului. Din această grupă fac parte erbicide ca
Balan (benefin), Sutan (Butylate), Amiben (Chloramben), Ro-Neet (Cycloate)
Eradicane (EPTC), Ordram (molinat), Treflan (trifluralin), Gesaprin (atrazin),
Gesagarde (prometryn) etc.
Efectul erbicidelor aplicate pe/în sol este influenţat evident de
precipitaţiile căzute. Astfel, triazinele, au un efect puternic numai când se
înregistrează precipitaţii suficiente, iar în cazul prometrinului, dacă
251
precipitaţiile depăşesc o anumită cantitate, poate deveni fitotoxic şi pentru
plantele de cultură pentru că are selectivitate de poziţie.
2. După spectrul de acţiune, erbicidele se clasifică în :
a. Cu acţiune totală, care sunt fitotoxice pentru toate plantele verzi,
buruieni şi plante de cultură, acţionând mai ales prin contact. Dintre aceste
erbicide enumerăm Gramoxone (paraquat), Reglone (Diquat), Amizol
(amitrol), Basinex P (dalapon), NaTA (TCA) etc. Aceste erbicide distrug toate
plantele cu care vin în contact şi din această cauză ele se aplică mai ales pe
suprafețe necultivate, căi ferate, taluzuri, marginea şoselelor, curţi etc.
b. Selective, care manifestă fitotoxicitate numai asupra anumitor specii
de buruieni. Aceste erbicide, în funcţie de grupa vegetală asupra căreia
acţionează cu precădere, se împart în erbicide antigramineice, ca Treflan,
Avadex (triallate), Ordram, Suffix (benzojlprop–ethyl), Illoxan (Diclorpop-
metil), Fusilade (Fluazifop-p-butyl) etc. şi erbicide active faţă de
dicotiledonate (antidicotiledoneice), ca SDMA, Dicotex, Aretit, Venzar
(lenacil), Basagran (bentazon), Icedin, Aniten, Hedonal (mecoprop) etc.
3. După principalele procese metabolice pe care le blochează,
erbicidele se clasifică în 8 grupe:
a. Erbicide care înhibă reacţia Hill şi fotosinteza, ca Gesaprim,
Basagran, Brominal, Bladex (cyanazin), Karmex (diuron), Venzar, Afalon
(linuron), Sencor (metribuzin) etc.
b. Erbicide de tip hormonal, care provoacă dereglarea creşterii
celulelor: SDMA, Icedin, Dicotex, Lontrel (clopyralid), Hedonal etc.
c. Erbicide care inhibă germinaţia şi creşterea: Treflan, Balan,
Prefar (bensulide), Sutan (butylate), Ro-Neet, Eptam (EPTC) etc.
d. Erbicide care inhibă diviziunea celulelor în creşterea
rădăcinilor: Asulox (Asulam), Sufix, Nortron (ethofumesate), Dual, Ordram
etc.
e. Erbicide care inhibă respiraţia: Brominal, Aretit, Glean
(chlorsulfuron), Actril (ioxynil).
f. Erbicide care inhibă sinteza proteinelor: Lasso (alachlor), Makete
(butachlor), Ramrod (propachlor) etc.
g Erbicide care inhibă sinteza lipidelor: Focus (cycloxidim), Furore
(fenoxaprop–ethyl), NaTA (TCA) etc.
252
h. Erbicide care inhibă sinteza carotenului: Brake (fluridone), Racer
(fluorochloridone), Evital (norflurazon) etc.
4. După epoca de aplicare erbicidele se clasifică în:
a. Erbicide care se aplică înainte de semănat (ppi). În această grupă
se disting două categorii:
- erbicide nevolatile sau cu volatilitate scăzută, care se încorporează
superficial în sol, la 2-3 cm, ca Gesaprim, Afalon, Venzar, Dual, Lasso,
Amiben etc.;
- erbicide volatile, care se încorporează imediat după aplicare, la
8-10 cm, ca Treflan, Balan, Sutan, Ro-Neet, Eradicane, Ordram etc.
b. Erbicide care se aplică în perioada dintre semănat şi răsărire,
numite şi preemergente (preem), dintre care amintim Gesagard, Stomp
(pedimethalin), Prodix (isoproturon + neburon) etc.
c. Erbicide care se aplică după răsărirea plantelor, numite
postemergente (postem) ca SDMA, Icedin, Dikotex, Basagran, Betanal etc.
5. După forma de condiţionare, erbicidele pot fi:
a. Soluţii: SDMA, Icedin, Dikotex, Asulox, Basagran, Brominal,
Reglone, Gramaxone etc.
b. Emulsii: Lasso, Treflan, Eptam, Ro-Neet, Sutan, Dual, Ordram etc.
c. Pudre muiabile: Gesaprim, Venzar, Afalon, Sencor, Ramrod
(propachlor), Gesatop (simazine) etc.
d. Granule: Machete (butachlor), Gesaprim, Bladex, Dual, Ordram,
Gesatop etc.
Erbicidele, care din punct de vedere fizic se prezintă ca soluţii, emulsii
sau pulberi muiabile, se administrează numai împreună cu apa, preparându-se
în prealabil amestecuri pentru stropit (apă + erbicid), iar cele granulate se
aplică direct în apă.
Soluţiile sunt amestecuri moleculare de substanţe, în stare lichidă şi
care nu pot fi separate prin mijloace fizice (prin centrifugare). Din această
grupă fac parte erbicide ca Amiben, Basagran, Gramoxone, Reglone etc.
Emulsiile sunt amestecuri de lichide la nivel superior celui molecular
şi care se pot separa prin mijloace fizice, cum sunt de exemplu erbicidele:
Eradicane, Lasso, Eptam, Sutan, Betanal, Brominal etc.
253
Pulberile muiabile, prin amestec cu apa dau suspensii (amestecuri
solid-lichid), cum sunt erbicidele pe bază de Nitralin, Oryzalin, Diclorbenil,
Monuron, Linuron, Atrazin, Cyanazin etc.
6. După gradul de toxicitate faţă de om şi animale.
Gradul de toxicitate se exprimă prin doza letală DL 50, doza de
substanţă activă care omoară 50% din animalele de experienţă tratate, de obicei
şobolani albi. În funcție de DL50, care se exprimă în mg/l kg corp, erbicidele
pot fi:
a. Erbicide extrem de toxice, care conţin o substanţă activă cu DL50
<50 mg/kg corp. Acestea sunt marcate cu etichetă roşie, grupă din care fac
parte foarte puţine erbicide, dintre care amintim Gramoxone şi Reglone.
b. Erbicide puternic toxice, conţin o substanţă activă cu DL50 cuprins
între 50 şi 200 mg/kg corp, marcate cu etichetă verde. Şi din această grupă fac
parte puţine erbicide, ca Actril, Aretit etc.
c. Erbicide moderat toxice, cu DL50, între 200 şi 1000 mg/kg corp,
marcate cu etichetă albastră: Prefar, Brominal, SDMA, Weedone
(dichlorprop), Dicotex etc.
d. Erbicide cu toxicitate redusă, cu DL50 mai mare de 1000 mg/kg
corp, marcate cu etichetă neagră. Din această grupă fac parte majoritatea
erbicidelor folosite în ţara noastră ca Basagran, Bladex, Ro-Neet, Gesaprim,
Gesagarde, Roundup, Venzar, Dual, Sencor, Ordram, Igran etc.
7. În funcţie de locul de pătrundere în plantă:
a. erbicide care se absorb prin frunze - 2,4 D, MCPA, Dicamba,
Flurenol etc.;
b. erbicide care se absorb prin frunze şi prin rădăcini - Atrazin,
Prometryn, Linuron, Monolinuron, Terbutryn etc.;
c. erbicide care se absorb în exclusivitate prin rădăcini - Trifluralin,
Butylate, Cycloate, Benefin, Nitralin, Simazin, EPTC etc;
d. erbicide care se absorb prin hipocotil, coleoptil şi radicele -
Alachlor, Metolachlor, Ethofumesate etc.
254
6.8.2 PĂTRUNDEREA ŞI ABSORBŢIA ERBICIDELOR ÎN
PLANTE
Pătrunderea erbicidelor în plantă se realizează prin părţile aeriene,

subterane sau pe ambele căi deodată.
A. Pătrunderea şi absorbţia erbicidelor prin organele aeriene
Pătrunderea erbicidelor în plante prin organele aeriene se face prin
muguri, frunze şi tulpini, care intră în contact cu erbicidul prin soluţia de
stropit. Prin părţile plantei cu ţesuturi lignificate (coajă, scoarţă) erbicidele
pătrund mai greu pentru că aceste ţesuturi conferă o bună apărare contra
erbicidelor.
Erbicidele solubile în uleiuri pot pătrunde însă în scoarţă şi se pot folosi
în combaterea plantelor lemnoase (Koch, 1970). Întrucât frunza expune cea
mai mare suprafaţă de contact, absorbţia erbicidelor se face predominant prin
aparatul foliar.
La erbicidele de contact selectivitatea este dată de cantitatea diferită de
lichid reţinut de către buruieni comparativ cu planta de cultură.
Gradul de reţinere (retenţie) a unui erbicid pe suprafața organelor
verzi ale plantelor, depinde foarte mult de următorii factori (Ghinea şi colab.,
1987):
1. Caracteristicile morfologice ale plantelor. Erbicidele sunt reţinute
în cantităţi mai mari de către buruienile cu frunză lată, cu expoziţie
cvasiorizontală, comparativ cu gramineele cu frunze lanceolate şi expuse
vertical sau oblic, care permit scurgerea erbicidului. Şi în cazul aceleiaşi grupe
de buruieni, de exemplu dicotiledonate, cantitatea de erbicid reţinută depinde
mult de unghiul frunzei faţă de tulpină. Ridichea sălbatică (Raphanus
raphanistrum) prezintă frunze la un unghi de aproape 90o faţă de tulpină şi
reţine mai mult dinosebacetat comparativ cu hrişca urcătoare (Polygonum
convolvulus), care reţine mai puţin produs.
Suprafaţa frunzei, prin prezenţa şi modul de dispunere a particulelor de
ceară, influenţează gradul de reţinere a erbicidului. Mazărea, deşi are o frunză
extrem de uniformă şi lucioasă, datorită stratului de ceară, nu reţine
dinosebacetatul şi pe aceasta se bazează selectivitatea ei faţă de acest produs.
Calitatea cerii şi dispunerea ei influenţează retenţia erbicidului.
Chenopodium album, deşi formează o cantitate mare de ceară, cu aspect făinos,
255
pe frunze, totuşi este combătută uşor din cultura de mazăre, cu dinosebacetat,
deoarece dispunerea ei discontinuă nu împiedică pătrunderea erbicidului.
Pilozitatea frunzei, prin densitatea, dimensiunile şi rigiditatea
perişorilor sau absenţa acestora influenţează reţinerea sau spălarea soluţiei de
pe suprafaţa plantei şi poate micşora eficienţa erbicidului. O prezenţă densă a
perișorilor absorbanți poate împiedica contactul erbicidului cu planta.
2. Vârsta plantelor. Frunzele foarte tinere şi cele mature reţin de regulă
mai multă soluţie, datorită unui strat de ceară mai subţire şi discontinuu. Un
frunziş ajuns la maturitate, cu ceară bine formată, reţine mai puţină soluţie.
Când faza de vegetaţie a buruienilor la care se face erbicidarea este depăşită,
dozele trebuie corectate pentru că buruienile sunt mai rezistente şi reţin mai
puţin erbicid.
3. Calitatea formulării produsului. Adăugarea în erbicide a unor
ingrediente, muianţi, adjuvanţi şi substanţe tensioactive contribuie la creşterea
cantităţii de erbicid reţinută de către frunze, înlesnesc pătrunderea şi sporesc
eficienţa erbicidelor.
4. Calitatea stropirii. Stropirile fine, realizate îndeosebi prin tratamente
aeriene, favorizează retenţia erbicidelor pe frunze și tulpini.
Menţinerea fineţii pulverizării lichidului în picături cu diametrul între
150-600 microni determină reducerea pierderilor de soluţie sub formă de
vapori sau prin scurgere pe plante.
Cunoaşterea factorilor care influenţează reţinerea şi absorbţia
erbicidelor pe cale foliară, dă posibilitatea specialiştilor să aleagă erbicidele
cele mai adecvate şi momentul cel mai potrivit de aplicare, asigurându-se în
felul acesta succesul tratamentului.
Principalele căi de pătrundere a erbicidelor în plante sunt:
Cuticula (stratul ceros) şi epiderma sunt principalele căi de pătrundere
a erbicidelor în frunze. Traversarea cuticulei constituie un fenomen pasiv,
fizico-chimic, în timp ce traversarea epidermei este atât un fenomen pasiv, cât
şi unul activ. Permeabilitatea cuticulei faţă de erbicide este influenţată de
grosimea membranei cuticulare, respectiv cantitatea şi calitatea cerurilor,
caracterele epidermei, fiziologia plantei etc. Aceşti factori se modifică odată
cu dezvoltarea diferitelor organe, precum şi a plantei, în general şi variază
sensibil de la o specie la alta.
Stomatele pot constitui şi ele o cale de pătrundere a erbicidelor în
plante însă este necesar ca acestea să fie deschise, fapt care depinde foarte mult
256
de condiţiile climatice. Deoarece stomatele sunt aşezate în cea mai mare parte
pe faţa inferioară a frunzelor, contactul cu erbicidele este relativ redus.
Erbicidele mai pot pătrunde şi prin tulpină şi prin rănile provocate de
grindină, înţepături ale insectelor sau de uneltele de lucru. Pătrunderea şi
absorbţia prin tulpini sunt mărite prin adaosuri de ulei la soluţie.
Prin tulpinile tinere absorbţia erbicidelor este mai rapidă şi are loc după
un mecanism asemănător cu cel al pătrunderii prin frunze.
Erbicidele traversează celulele epidermice şi sunt translocate spre
zonele unde îşi manifestă acţiunea fitotoxică prin difuziune (fenomen pasiv),
prin transport activ sub formă de ioni şi prin transport activ sub formă de
diferite combinaţii chimice (Ghinea şi colab., 1987).
Difuziunea este specifică membranelor plasmatice permeabile. Pentru
ca difuziunea să aibă loc prin membrana celulelor epidermice, în exteriorul ei
este necesară realizarea unei anumite concentraţii moleculare (sau ionice), care
să imprime moleculelor o energie capabilă să învingă barierele de potenţial
electric opuse de membrană.
Transportul activ sub formă de ioni este o cale principală de
pătrundere a erbicidelor care disociază ionic şi este specifică membranelor
plasmatice greu permeabile. Aceste erbicide au o acţiune totală de tip diquat,
paraquat etc.
Transportul activ al erbicidelor se realizează cu ajutorul unor substanţe,
denumite “transportori” de ioni şi implică energie metabolică, energie
destinată în principal sintetizării transportorului.
Transportul activ sub formă de combinaţii chimice este similar cu cel
ionic, însă în locul fenomenului de adsorbţie ionică, transportul se realizează
printr-o legătură chimică labilă şi este de asemenea dirijat de un sistem
enzimatic local. Lipidele sau lipoproteinele joacă rolul de transportor.
Procesul de pătrundere şi translocare a erbicidelor în plante este
determinat şi de factorii de mediu.
Umiditatea relativă ridicată intensifică absorbţia foliară prin
prelungirea timpului de uscare a picăturilor, care îmbibă cuticula cu apă şi
măreşte permeabilitatea membranei cuticulare. Umiditatea şi temperatura
mediului favorizează deschiderea stomatelor şi înlesneşte pătrunderea
erbicidului în plante.
Temperatura ridicată şi umiditatea relativă scăzută reduc pătrunderea,
pentru că micşorează permeabilitatea membranelor, închid stomatele şi usucă
mai repede picăturile de soluţie.
257
Lumina intensifică absorbţia soluţiei însă poate şi micşora persistenţa
erbicidului aplicat pe suprafaţa plantei prin descompunerea acestuia.
Ploile căzute imediat după aplicarea erbicidului spală picăturile şi pot
anula complet eficacitatea tratamentului, iar cele care survin la câteva ore după
stropire pot să nu aibă nici un efect negativ, deoarece erbicidul este deja pătruns
în plante.
B. Pătrunderea şi absorbţia erbicidelor prin părţile subterane
Erbicidele aplicate pe sau în sol pot fi preluate prin absorbţie de către
seminţele în curs de răsărire, de coleoptile şi de rădăcini. Rădăcinile tinere cu
cuticulă subţire absorb uşor erbicidele faţă de ţesuturile suberificate. Zona de
la vârful rădăcinii situată între 5 şi 50 mm are capacitate de absorbţie mare
(Pintilie şi colab., 1985). Pătrunderea este similară cu cea a substanţelor
minerale şi este pasivă când erbicidul difuzează în spaţiile libere ale
parenchimului cortical.
Absorbţia propriu-zisă se realizează prin perişorii radiculari spre
cilindrul central la endoderm şi ajunge în xilem datorită forţei de sucţiune
creată de diferenţa de presiune osmotică între perişorul absorbant şi endoderm.
Erbicidul trebuie plasat în zona rădăcinilor, sau aplicat când rădăcinile
buruienilor sunt prezente în zona unde erbicidul este plasat.
Erbicide cum sunt Treflanul (trifluralin), Eptamul (EPTC) etc.
acţionează cu predilecţie încă din faza de răsărire a seminţelor de buruieni
(Ghinea şi colab., 1987). În această fază cantitatea de erbicid absorbită este
foarte redusă, astfel că distrugerea buruienilor are loc odată cu apariţia
rădăcinilor.
Absorbţia se realizează numai dacă erbicidul se află dizolvat sau
dispersat în soluţia solului şi dacă apa în sol este suficientă. Lipsa apei în sol
face posibilă adsorbţia erbicidelor de către coloizii şi materia organică din sol.
Pătrunderea erbicidelor în plante are loc numai atunci când forţa de absorbţie
a perişorilor radiculari este mai mare decât cea de adsorbţie a solului.
Pentru erbicidele aplicate la sau în sol apa are un rol de bază în
stabilirea raportului absorbţie/adsorbţie şi în eficacitatea tratamentelor.
Absorbţia radiculară depinde de umiditatea, temperatura, capacitatea
de adsorbţie, pH-ul solului şi de gradul de reţinere sau de spălare a erbicidului
din zona rădăcinii.
258
Erbicidele nevolatile se încorporează în stratul de sol superficial de 2-
6 cm, dar distribuţia efectivă depinde de metoda de aplicare, forma de
condiţionare, de caracteristicile erbicidului şi de cele ale solului.
Încorporarea sau aplicarea pe sol a erbicidelor este determinată de
caracteristicile erbicidului, de eficacitatea tratamentului şi de asigurarea unei
selectivităţi de poziţie.
Asigurarea unei distribuţii uniforme şi respectarea epocii de aplicare a
erbicidului, în funcţie de stadiul de dezvoltare al plantelor, al buruienilor şi de
condiţiile pedoclimatice, sunt esenţiale pentru a realiza o combatere eficientă
a buruienilor.
6.8.3 TRANSLOCAREA ERBICIDELOR ÎN PLANTE
Erbicidele ajunse în plante, pătrund în sistemul circulator al acestora.

Erbicidele absorbite prin frunze sunt translocate spre rădăcină odată cu seva
elaborată prin vasele liberiene (prin floem) iar erbicidele care se absorb prin
rădăcină (triazinele) circulă odată cu apa încărcată cu ioni minerali spre frunze,
prin vasele lemnoase (xilem). Sunt însă şi unele erbicide, ca aminotriazolul,
hidrazida maleică etc. care circulă cu uşurinţă în plantă în ambele sensuri.
Erbicidele de contact (Gramoxone şi Reglone) au o translocare foarte
limitată şi distrug ţesuturile verzi numai în locul unde intră în contact cu
acestea.
După pătrunderea erbicidelor în plante prin părţile aeriene sau prin
rădăcini, sunt transportate peste tot, până ajung în locul unde îşi pot manifesta
acţiunea fitotoxică.
În funcţie de metoda de aplicare s-au diferenţiat două căi principale de
deplasare a erbicidelor în interiorul plantei: prin vasele liberiene (floem) şi prin
vasele lemnoase (xilem).
Prin vasele liberiene (floem), deplasarea erbicidelor se face
descendent, de la frunze spre rădăcini. Floemul fiind format din celule vii,
transportul este activ şi se presupune că se efectuează prin intermediul
proteinelor enzimatice, sintetizate chiar în traheide (Ghinea şi colab., 1987).
Ele migrează sub formă coloidală şi au un rol de transportor prin adsorbţie sau
prin combinaţii chimice.
Prin floem translocarea depinde de prezenţa unor grupări carboxilice şi
de solubilitatea în apă a produsului care se măsoară cu valoarea P, care este
logaritmul coeficientului de repartiţie izooctan/apă. Toate erbicidele care au
259
valoarea P<1 sunt translocate floemic. Cele care au valoarea P>1 nu sunt
translocate, cu excepţia EPTC, care are P>2 şi este totuşi translocat (Jacob şi
Neuman, 1977, Crist şi Look, 1978, cit. Ghinea şi col., 1987) (tabelul 6.9).
Tabelul 6.9
Translocarea prin floem a erbicidelor în funcţie de valoarea P
(după Crist şi Look, 1978)
Erbicide care Erbicide care
Valoarea P Valoarea P
se translocă nu se translocă
Inoxil 1,0 Trifluralin 4,5

2,4 D 0,9 Alaclor 3,8
Terbacil 0,0 Atrazin 3,7
Fenac -0,5 Fenmedifam 3,0
2,4 5 TP -0,4 Diuron 2,2
Picloram -1,0 Dinitramin 2,1
Asulam -1,3 Monuron 1,5
Aminotriazol -2,5 Paraquat -6,0
Glifosat -4,0
Erbicidele de tip hormonal (derivaţii acizilor 2,4 D, MCPA, MCPB,

dicamba, ioxinilul) sunt translocate în plante atât prin simplast cât şi prin
apoplast.
Acumularea erbicidelor se face de regulă în mugurii terminali de
creştere sau în restul părţilor aeriene şi subterane ale plantei.
Transportul erbicidelor în plante, până la locul de acţiune, poate să se
facă fără modificări prealabile sau în formă modificată. Esterii acizilor 2,4 D
şi 2,4 DB sunt hidrolizaţi încă din faza de pătrundere în frunze şi tulpini, cu
formarea de acid liber, care migrează spre meristemele frunzei.
Alte erbicide, în special cele cu transport simplastic se pot combina cu
metaboliţii celulari (cu glucide), mărindu-şi viteza de deplasare.
Prin vasele lemnoase (xilem), deplasarea erbicidelor are loc de la
rădăcini către părţile aeriene, ca urmare a trei forţe:
- împingerea de către rădăcini (fenomen metabolic la nivelul
endodermului);
- forţele de capilaritate generate de coloana de apă din vasele lemnoase
(fenomen fizic);
- aspiraţia datorită transpiraţiei (fenomen fiziologic, metabolic).
260
Împreună cu spaţiile intercelulare şi pereţii celulari, xilemul formează
un sistem continuu, fără bariere de permeabilitate (apoplast). Erbicidele
aplicate solului (triazine, derivaţii ureici, carbamaţii, derivaţii uracilului etc.),
se deplasează prin apoplast. Deplasarea lor orizontală prin rădăcină are loc prin
spaţiile intercelulare iar deplasarea pe verticală are loc prin xilem odată cu seva
brută datorită procesului de transpiraţie.
Erbicidele se acumulează în frunze, provoacă fenomene de toxicitate şi
afectează fenomenul de fotosinteză. Umiditatea suficientă din sol, căldura şi
lumina determină o transpiraţie abundentă şi o fotosinteză intensă intensificând
transportul şi acţiunea erbicidelor.
Translocarea erbicidelor în plante este determinată de caracteristicile
substanţelor, condiţiile pedoclimatice, metabolismul şi clasa din care fac parte
buruienile.
La buruienile dicotiledonate viteza de deplasare a erbicidelor este mai
mare decât la monocotiledonate datorită constituţiei morfofiziologice diferite.
La graminee parenchimul intercelular de la baza frunzelor reduce intensitatea
transportului.
Amestecarea erbicidelor nu este recomandată, fiecare produs se prepară
separat, iar când se administrează mai multe produse odată trebuie cunoscut
faptul că amestecurile pot influenţa fenomenul de pătrundere şi de transport al
substanţei în plantă, care reduc efectul tratamentului.
6.8.4 MODUL DE ACŢIUNE AL ERBICIDELOR ÎN PLANTE
După absorbţia în plante, erbicidele intervin în modificarea

biochimismului şi fiziologiei acestora şi afectează unele dintre procese vitale
ale metabolismului. Este suficient ca erbicidul să afecteze un singur proces
fiziologic (fotosinteza, respiraţia, cele de sinteză sau creştere), pentru ca
întregul metabolism să fie dereglat şi planta distrusă.
Pentru stabilirea erbicidului, a dozei, epocii şi a metodei de aplicare,
este necesar să cunoaştem mecanismele prin care erbicidele provoacă oprirea
creşterii sau chiar moartea plantelor.
Ghinea şi colab. (1987) citând date din literatura de specialitate, arată
că efectul primar al erbicidelor nu este întotdeauna letal. Acidul 2,4 D, la doze
foarte mici este stimulativ pentru plante, însă la doze de erbicid mari, creşterea
este necontrolată, ţesuturile se malformează, apar răni iar moartea plantelor
este datorată în principal atacului bacteriilor şi ciupercilor. În concentraţii
261
foarte mari acidul 2,4 D acţionează ca un erbicid de contact, prin acţiunea
directă asupra celulelor.
Derivaţii ureici şi triazinele inhibă fotosinteza, alaclorul, metolaclorul
ş.a. afectează sinteza proteinelor iar alte erbicide cum sunt carbamaţii,
produsele hormonale etc. acţionează asupra mai multor procese metabolice.
a. Acţiunea erbicidelor asupra fotosintezei
Fotosinteza se desfăşoară în două etape: în prima etapă energia
luminoasă este captată cu ajutorul clorofilei fiind transformată în energie
chimică cu formarea moleculelor de ATP (adenozintrifosfat) şi NADPH
(coenzime reduse formate în fotosinteză), iar oxigenul este pus în libertate; în
a doua etapă, care nu necesită lumină (stadiul de întuneric), energia chimică
înmagazinată anterior sub forma de NADPH şi ATP este utilizată pentru
formarea de glucide în prezenţa şi cu utilizarea CO2.
Descompunerea (fotoliza apei) este reacţia cheie în procesul de
fotosinteză, denumită "reacţia Hill”. S-a demonstrat experimental că atrazinul
împiedică oxidarea manganului bivalent la mangan trivalent, proces
indinspensabil fotolizei apei iar în cloroplaste s-au semnalat fenomene
asemănătoare carenţelor de mangan. Concomitent se eliberează şi oxigenul
molecular indispensabil respiraţiei aerobe.
Erbicidele diquat, paraquat şi glufosinatul nu inhibă reacţia Hill, dar
împiedică transferului electronilor fotosintetici şi transformarea NADP+ şi
NADPH.
Acţiunea erbicidelor în blocarea sintezei proteinelor, lipidelor sau doar
a unor enzime se manifestă datorită combinaţiilor chimice sau a blocării directe
a sintezei şi transportului în plante a unor enzime. Acţiunea unor erbicide ca
2,4 D, Dicamba sau acizii benzoici se manifestă asemănător enzimelor
(hormonii vegetali) cum sunt auxinele, giberelinele sau kinetinele, care
afectează creşterea plantelor.
b. Acțiunea erbicidelor asupra germinaţiei
Aceasta determină blocarea diviziunii celulare, cum este cazul
trifluralinului, care la doze mari reduce facultatea şi energia germinativă chiar
la soia, însă la porumb efectul este frecvent, ceea ce impune restricţii la
stabilirea rotaţiei culturilor.
Propanilul, triazinele şi derivaţii ureici blochează fotosinteza, sinteza
proteică şi enzimele oxidoreducătoare. Propanilul inhibă germinaţia şi
262
diviziunea blocând mitozele în metafază şi producând celule cu nuclei
gigantici, efect mutagen şi cancerigen asemănător cu cel produs de colchicină
sau hidrazida maleică.
c. Acțiunea erbicidelor asupra respiraţiei
Are loc prin afectarea proceselor enzimatice de oxido-reducere din
procesele de degradare a glucozei în ciclul Krebs. Acţiunea erbicidelor se poate
manifesta în glicoliză, în oxidarea acizilor organici din ciclul Krebs sau în
transportul de electroni cuplat cu fosforilarea oxidativă care duce la formarea
de ATP.
Ghinea şi colab. (1987) precizează că numeroase erbicide din grupa
cloracetanilidelor, cum sunt alaclorul şi propaclorul, inhibă direct sinteza
proteică iar glifosatul, inhibă enzimele care favorizează sinteza unor acizi
aromatici cum sunt fenilalanina, tirozina, tripolifosfatul etc.
d. Acţiunea erbicidelor asupra biosintezei lipidelor
Este specifică tiolcarbamaţilor (butilat, cicloat, dialat, trialat, EPTC,
molinat) şi constă în blocarea producerii cerii.
e. Acţiunea erbicidelor asupra creşterii plantelor
Constă în provocarea de perturbaţii în diviziunea celulelor sau asupra
anatomiei şi histologiei plantelor, determinând închiderea vaselor liberiene şi
împiedicarea circulaţiei sevei de la frunze spre celelalte organe ale plantei.
Aceste modificări sunt caracteristice erbicidelor hormonale cum sunt 2,4 D,
acizii benzoici, clorambenul, dicamba, MCPA (cu mai multe denumiri
comerciale: Dicotex, Raphone, Methoxone, Agroxone etc.) ş.a.
Modul de acţiune al erbicidelor cu acţiune hormonală este asemănător
fitohormonilor naturali şi în funcţie de doza aplicată provoacă sau opresc
creşterea plantelor.
6.8.5 SELECTIVITATEA ERBICIDELOR
Prin selectivitate se înţelege proprietatea pe care o are un erbicid, la

nivelul unor doze optime, de a distruge speciile dăunătoare de buruieni, fără a
dăuna plantelor de cultură aflate pe aceeaşi suprafaţă de teren.
263
Selectivitatea se poate manifesta atât la erbicidele de contact cât şi la
cele sistemice şi poate interveni în diferite etape de la contactul erbicid–plantă
până la distrugerea plantelor sensibile.
Selectivitatea erbicidelor poate fi determinată de modul de acţiune a
erbicidelor sau poate fi independentă de modul de acţiune a erbicidului (Ghinea
şi colab. (1987).
1. Selectivitatea generată de modul şi viteza de inactivare a
erbicidului, denumită şi selectivitate chimică sau fiziologică, este adevărata
selectivitate la erbicidele sistemice. Acţiunea acestora se bazează pe
capacitatea unor plante de a descompune şi inactiva în timp util o cantitate
mare de erbicid cu ajutorul unui sistem enzimatic sau hormonal specific.
Viteza de inactivare constituie un factor important al selectivităţii
erbicidului, cum este cazul propanilului aplicat la orez, care este hidrolizat de
către cultură în 24 de ore în proporţie de 70%, în timp ce în buruieni, în cazul
de faţă costreiul orezului (Echinochloa oryzoides), a fost hidrolizat doar de 10
ori mai puţin (7%) (Stiel, 1967, cit. de Ghinea, 1987).
2. Selectivitate independentă de modul de acţiune a erbicidelor,
poate fi: selectivitate de poziţie şi selectivitate morfologică (datorată
morfologiei plantelor).
a. Selectivitaea generată de fenomenul de adsorbţie depinde de
structura frunzei, compoziţia soluţiei şi factorii de mediu. Orzul este rezistent
la erbicidul picloram care nu traversează cuticula iar 2.4 D este absorbit mai
lent de monocotiledonate faţă de dicotiledonate. La erbicidele aplicate foliar
viteza de absorbţie este mare, efectul se manifestă în câteva ore în comparaţie
cu cele aplicate la sol, unde efectul poate dura luni, datorită acumulării şi a
proceselor din sol.
b. Selectivitatea de poziţie (localizată). Acest tip de selectivitate este
generat de locul de plasare al unor erbicide aplicate pe sol sau pentru altele
aplicate pe vegetaţie. Erbicidele reziduale, pentru care se practică acest model
de selectivitate, se plasează la suprafaţa solului, înaintea răsăririi plantei de
cultură sau concomitent cu semănatul acesteia şi dată fiind mobilitatea lor
redusă nu migrează decât câţiva centimetri. Buruienile care germinează în
acest strat toxic vor fi afectate şi distruse în timp ce planta de cultură, care se
seamănă mai adânc şi are o înrădăcinare mai profundă, nu este afectată de
substanţa toxică.
264
Pentru a se folosi prometrinul la floarea soarelui trebuie realizate câteva
condiţii şi anume: produsul să se aplice în limita dozelor recomandate, la
semănat şi nu mai târziu, seminţele de floarea soarelui să fie introduse la
adâncimea normală de 6-7 cm, solul să nu posede o textură uşoară, nisipoasă,
iar după semănat să nu intervină ploi abundente. Selectivitatea dispare dacă,
de exemplu, în urma unor ploi abundente erbicidul este levigat în zona
rădăcinilor de floarea soarelui şi acestea îl absorb în cantităţi ce depăşesc limita
de toleranţă.
Selectivitatea se realizează prin stratul de sol care se interpune între
erbicid şi seminţele plantei de cultură. Buruienile care răsar de la adâncime
mică (în zona de concentraţie maximă a erbicidului) absorb uşor produsul
chimic şi pier.
Selectivitatea de poziţie pentru unele erbicide cu absorbţie foliară se
realizează prin pulverizarea acestora la baza plantelor de cultură cu tulpină
erectă şi înaltă. Aşa, de exemplu, rezistenţa pomilor, viţei de vie etc. faţă de
triazine are la bază acest model de selectivitate. Aplicarea derivaţiilor ureici la
floarea soarelui, porumb, cartof şi unele legume, se bazează de asemenea pe
selectivitatea de poziţie.
c. Selectivitatea anatomică şi morfologică. Este generată de
particularităţile anatomice şi morfologice ale plantelor, de structura şi poziţia
unor organe ale acestora, care pot influenţa asupra reţinerii, pătrunderii sau
acţiunii erbicidelor.
Monocotiledonatele, în general şi gramineele în special, prezintă frunze
înguste, direcţionate oblic, cu cuticulă dură şi un mugure terminal bine protejat,
în timp ce dicotiledonatele au frunze late, dispuse orizontal, fără a proteja
mugurele terminal. Aceste diferenţe morfologice fac ca monocotiledonatele să
intercepteze şi să reţină mai puţină soluţie de stropit şi implicit produs toxic în
comparaţie cu dicotiledonatele care sunt mai expuse în a recepţiona mai mult
produs toxic.
Unele erbicide care acţionează ca inhibitori ai germinaţiei îşi bazează
de asemenea modul de acţiune şi selectivitatea pe caracterele morfologice ale
plantelor în fază foarte tânără. Astfel, faţă de acţiunea clortalului diferitele
plante graminee se pot împărţi în 3 grupe (Ghinea şi colab., 1987):
1. plante la care meristemul apical se află la baza unui coleoptil susţinut
de primul internod (mezocotil) care se alungeşte de la sămânţă la suprafaţa
solului (genurile Digitaria, Setaria, Echinochloa, Panicum);
265
2. plante la care meristemul apical se află la baza unui coleoptil mai
dezvoltat; creşterea primului internod se opreşte repede şi meristemul rămâne
în sol (genurile Poa, Oryza, Avena şi Zea).
3. plante la care meristemul este localizat la o oarecare distanţă de
vârful coleoptilului. Primul internod nu se alungeşte, ci se alungeşte al doilea,
astfel că meristemul rămâne mult sub suprafaţa solului (cazul grâului). Pentru
a-l distruge, clortalul trebuie să ajungă prin încorporare sau cu ajutorul apei în
zona de germinaţie. De obicei, el vine în contact prin aplicarea la suprafaţă,
numai cu plantele cu meristem apical de tip 1, de aici selectivitatea lui faţă de
plantele cu meristem apical de tip 2 şi 3. Pentru a distruge plantele de tip 2 şi
3 trebuie schimbată tehnologia de aplicare a produsului şi anume, trebuie
aplicat prin încorporare sau cu norme de irigare care să mobilizeze substanţa
activă la adâncimea unde se află meristemele.
d. Selectivitatea generată de diferenţe de sensibilitate la locul de
acţiune. Acest model de selectivitate este prezentat de către Ghinea şi colab.,
1987), în urma sintezei datelor din literatura de specialitate. Astfel, se citează
cazul trianzinelor care pot să devină selective (tolerate) chiar şi pentru unele
specii de buruieni pe care cu puţini ani înainte le distrugeau cu uşurinţă.
Fenomenul a fost observat de o echipă nord-americană pe o populaţie de
Chenopodium album în anul 1977.
Apariţia populaţiilor de buruieni rezistente la erbicide este o problemă
care a luat amploare în multe ţări, datorită selecţiei naturale impusă de
erbicidele folosite, fapt care a determinat dezvoltarea cercetărilor pentru
cunoaşterea şi explicarea fenomenelor de rezistenţă, amploarea fenomenului,
cum se dezvoltă, mecanismele responsabile şi măsurile pentru prevenirea şi
gestionarea populaţiilor rezistente.
După detectarea biotipurilor de Senecio vulgaris (cruciuliţă) rezistente
la simazin (1968), numărul de specii rezistente a crescut continuu. Până în
2001, în 52 de ţări, au fost înregistrate 249 de biotipuri de buruieni rezistente,
care reprezintă 153 de specii distincte, din care 91 sunt monocotiledonate şi 62
dicotiledonate (Heap, 1999) (tabelul 6.10).
Mecanismele de rezistenţă a buruienilor la erbicide sunt similare cu
unele dintre mecanismele de selectivitate ale erbicidelor faţă de plantele
cultivate, însă de obicei, mecanismele specifice de rezistenţă la erbicide a
buruienilor diferă substanţial de cele responsabile pentru selectivitatea
culturilor.
266
Tabelul 6.10
Numărul de biotipuri de buruieni rezistente la diferite grupe de erbicide
Numărul total de
Substanţa
Grupa de erbicide Modul de acţiune biotipuri
activă
rezistente
Inhibarea sintezei de
Sulfonilureice Chlorsulfuron 69
acetolactat
Inhibarea fotosintezei
Triazine Atrazin 63
la photosystemul II
Inhibarea Coenzima A Diclofop-
ACC 25
acetil-carboxilaza methyl
Dipyridylice Paraquat 21
la photosystemul I
Carbamaţii Chlorotoluron 20
la photosystemul II
Afectează creşterea
Ariloxiacizii 2,4-D 20
plantelor
Inhibă diviziunea
Toluidine Trifluralin 10
celulară şi germinaţia
Inhibă germinaţia şi
Tiolcarbamaţii Triallate 6
sinteza lipidelor
Inhibă biosinteza
Triazinone carotenului şi albirea Amitrole 4
plantei
Inhibarea sintetazei
Aminofosfonaţi Glyphosate 3
EPSP
Inhibă diviziunea
Chloroacetamide Butachlor 2
celulară
Benzonitrili Bromoxynil 1
la photosystemul II
Inhibă biosinteza
Inhibitorii biosintezei
carotenului şi albirea Flurtamone 1
carotenului
plantei
Carbamaţi Inhibarea mitozei Propham 1
Organoarsenicali Necunoscut MSMA 1
Acizii Flamprop-
Necunoscut 1
Arylaminopropionic methyl
Eterii Benzyl Difenzoquat 1
TOTAL 249
267
Rezistenţa la triazine este dată de apariţia unor mutaţii în genotipul
plantelor care le conferă o rezistenţă totală absolută, chiar la doze de câteva ori
mai mari decât cele recomandate.
Grupele de erbicide la care buruienile au devenit rezistente au fost
stabilite de Comitetul de Acţiune pentru Rezistenţa la Erbicide (Herbicide
Resistance Action Committee, HRAC) (Schmidt, 1997) care arată că cel mai
mare număr de biotipuri rezistente s-a înregistrat la șapte dintre cele mai
importante grupe de erbicide la nivel mondial, din care majoritatea cazurilor
de rezistenţă au fost semnalate la erbicidele atrazin şi simazin.
Rezistenţa atribuită unei buruieni, la un erbicid, se referă la rezistența
care a evoluat la speciile de buruieni, datorită selecţiei naturale impusă de
erbicidele folosite. Pe etichetele produselor termenul de buruieni rezistente la
erbicide se referă la rezistenţa înnăscută a buruienilor la un erbicid (exemplu
Galium aparine buruiană rezistentă la MCPA) şi nu la schimbarea rezistenţei
datorită selecţiei.
Pentru unele situaţii se utilizează şi termenul de "toleranţă" sau de
"rezistenţă parţială".
În literatura de specialitate se întâlnesc şi sunt acceptate diferite
interpretări ale termenului de "rezistenţă", ca "eco-rezistență" sau "rezistenţă
multiplă".
Termenul "eco-rezistenţă" este adesea utilizat pentru a descrie cazurile
în care o populaţie de buruieni este rezistentă la două sau mai multe erbicide,
datorită prezenţei unui singur mecanism de rezistenţă.
Termenul de "rezistenţă multiplă" este folosit pentru plantele rezistente
care deţin două sau mai multe mecanisme distincte de rezistenţă sau este
utilizat pentru a indica rezistenţă la o gamă de erbicide, cu diferite moduri de
acţiune, indiferent de mecanismele implicate.
6.8.6 METABOLIZAREA ERBICIDELOR ÎN PLANTE
Adevărata selectivitate a erbicidelor este determinată de capacitatea

plantelor de a transforma produsul în substanţă nefitotoxică. Această capacitate
de inactivare are la bază procese de metabolizare sau transformări biochimice
care au loc în plante.
Modificarea structurii chimice moleculare a unui erbicid şi deci a
fitotoxicităţii acestuia poate avea loc prin reacţii de degradare, prin cuplarea cu
una din componentele celulare, prin modificarea structurii moleculare sau prin
268
inhibiţie enzimatică. Din aceste modificări rezultă substanţe lipsite de
fitotoxicitate sau cu o toxicitate mai mică decât a erbicidului iniţial astfel că,
în ansamblu, procesul este numit “detoxificare”. Metabolizarea erbicidelor se
realizează printr-un lanţ de reacţii.
Principalele tipuri de reacţii ce pot interveni în degradare (după
Pintilie şi colab., 1985) sunt: hidroliza, oxidarea, reducerea, dezalchilarea,
dezaminarea, desfacerea ciclului aromatic sau heterociclului şi conjugarea.
Hidroliza – este reacţia de descompunere a unei substanţe prin
intervenţia ionilor de hidroxil (OH-) şi a protonilor (H+) proveniţi de la apă.
Reacţiile de oxidare şi reducere stau la baza unor procese vitale
fundamentale, cum sunt fotosinteza şi respiraţia. Oxidarea este o reacţie în care
are loc combinarea unui element sau a unei substanţe cu oxigenul, sau
micşorarea conţinutului în hidrogen.
Dezalchilarea este pierderea radicalului alchil (CH3) şi substituirea lui,
de obicei cu atomul de hidrogen şi implică ruperea unei legături carbon-azot
sau carbon-oxigen. Prin dezalchilare nu este modificată fundamental
toxicitatea erbicidului, dar poate fi modificată selectivitatea lui.
Dezaminarea implică pierderea grupei amino (-NH2) şi substituirea ei
cu grupa hidroxil (OH) sau hidrogen, concomitent cu eliminarea de amoniac
(NH3).
Reacţiile de desfacere (rupere) a ciclului au fost semnalate în unele
plante superioare (de exemplu, pentru S-triazine) prin metodele cu atomi de
carbon radioactiv.
Conjugarea (inactivarea prin conjugare) a erbicidelor sau produselor
de degradare parţială ale acestora, care poate avea loc în plante, se petrece prin
cuplarea lor cu constituienţi chimici celulari endogeni ai plantelor, mai ales cu
monoglucide (glucoza), cu aminoacizi sau peptide şi mai rar cu macromolecule
(proteine sau lignine). Produsele rezultate din fenomenele de conjugare
(amide, esteri, glucozide etc.) pot fi solubile sau mai puţin solubile şi sunt de
obicei nefitotoxice.
Activarea metabolică a erbicidelor constă în transformarea unor
substanţe inactive sau cu o fitotoxicitate mică, în erbicide active. În acest caz,
toxicitatea unui erbicid poate să crească în urma transformărilor chimice
suferite în plante. Aceste fenomene de activare poartă numele de “sinteze
letale”, ele sunt destul de numeroase şi prezintă o importanţă practică
deosebită.
269
Ghinea (1987), precizează că erbicidele fenoxiacetice se degradează
enzimatic foarte repede şi că viteza lor de degradare variază foarte mult de la
un produs la altul.
Metabolizarea (degradarea) principalelor grupe de erbicide:
1. Erbicidele fenoxiacetice se degradează enzimatic asemănător
degradării bacteriene, la care prin reacţii de hidroxilare, oxidare şi rupere a
ciclului fenolic apar metaboliţi.
2. Erbicidele fenilcarbamice cum sunt clorprofamul (Alicine 40EC
pentru combaterea monocotiledonatelor şi a dicotiledonatelor la ceapă din
arpagic, 3 l/ha; Keim Stop 1% pentru prevenirea încolţirii tuberculilor,
1kg/tonă), clorbufamul, fenmedifanul (Beetup extra la sfecla pentru zahăr,
postemergent pentru combaterea mono şi dicotiledonate, 2 l/ha,) sunt
metabolizate prin procese de dializă în 3 zile iar după 30 de zile nici metabolitul
său nu a mai fost găsit în plante.
3. Erbicide tiolcarbamice sunt produse graminicide - dialatul şi trialatul
(Avadex cu 480 g/l triallate se tratează imediat după semănat, înainte de
răsărirea odosului, se aplică în sol la 3-4 cm adâncime, iar seminţele de cereale
se seamănă la peste 5 cm, pentru că are selectivitate de poziţie) se
metabolizează în plantă în 1 - 2 săptămâni. Porumbul şi lucerna metabolizează
EPTC (Eradicane cu S-ethil dipropylthiocarmate) care trece în metaboliţi şi
sunt încorporaţi în fructoză şi glucoză.
Tiocarbamaţii se metabolizează rapid şi nu se găsesc ca reziduuri în
plante. Din această grupă fac parte erbicidele Granstar 75 DF (tribenuron) care
se aplică în doze de 10-20 grame/ha, pentru buruienile dicotiledonate la grâu
şi orz, Harmony (tifensulfuron metil), 40 grame/ha la grâu, Logran
(triasulfuron), 10 grame/ha la grâu şi orz, Goldstar 75 pentru dicotiledonate
anuale şi perene la grâu şi orz, 15 grame/ha, Glean 75 DF, (clorsulfuron) 15-
20 grame/ha la grâu şi in.
4. Derivaţii ureici, care cuprind monolinuronul, monironul, linuronul,
se metabolizează prin demetilare şi demetoxilare şi reziduurile găsite în
căpşuni au fost neglijabile. Afalonul (linuron 450 g/l) şi Linurexul 50 WP
(linuron 500g/l ) se folosesc pentru combaterea dicotiledonatelor şi a unor
monocotiledonate la floarea soarelui pe rând, cartof, morcov, ceapă, ţelină şi
porumb.
270
5. Compuşii heterociclici cu doi atomi de azot în ciclu cuprind
cloridazonul (pirazonul) care, prin legarea cu glucidele, este inactiv în plantele
de sfeclă roşie.
6. La compuşii heterociclici cu trei atomi de azot în ciclu, care cuprind
triazinele, metabolizarea are loc pe trei căi. Prima cale o reprezintă hidroliza
neenzimatică catalizată de un glicozid (MBOA) care se corelează pozitiv cu
fertilizarea culturii porumbului. A doua cale este dezalchilarea neenzimatică a
catenelor laterale, rezultând metaboliţi de 10 ori mai puţin toxici ca triazina din
care provin. Acest lucru este folosit în practică la stabilirea postmergătoarelor
pentru terenurile tratate cu triazine prin folosirea culturii de mazăre care are o
oarecare rezistenţă la clorotriazine.
În cazul hidrolizei şi al dezalchilării, detoxificarea are loc în rădăcini.
A treia cale de inactivare o constituie conjugarea enzimatică şi se întâlneşte la
plantele cele mai rezistente la triazine care sunt porumbul, sorgul şi costreiul.
Degradarea triazinelor în plantele de porumb este mult mai rapidă decât în sol
şi nu rezultă metaboliţi toxici pentru ecosistemul agricol.
7. Fenolii substituiţi, cuprind DNOC, dinosebul, dinosebacetatul, care
sunt foarte toxici şi cu selectivitate mecanică faţă de plantele de cultură, se
degradează mai repede în sol şi mai încet în plante. Metaboliţii care se
formează sunt toxici pentru oameni şi animale şi substanţele au fost scoase din
producţie.
8. Toluidinele cuprind trifluralinul şi benfluralinul a căror degradare în
plante are loc prin reacţii de oxido-reducere. Cercetările efectuate cu trifluralin
marcat cu 14C, au arătat că după 114 zile de la recoltare s-au găsit în extractul
de morcov cantităţi mari de reziduuri de trifluralin nemetabolizat fapt care a
generat multe controverse privind influenţa acestui erbicid în ecosistemele
agricole.
9. Erbicidele dipiridilice, cuprind erbicidele ionice diquat, paraquat şi
glufosinat, au fitotoxicitate mai pronunţată în plantele verzi iar rolul
fotosintezei şi al luminii în degradarea acestora este mai puţin cunoscut. Din
grupa aminofosfonaţi se folosesc erbicidele Basta 14 SL, cu glufosinat de
amoniu 150 g/l, pentru combaterea monocotiledonatelor şi a dicotiledonatelor
anuale şi perene din livezi, vie şi orez, Liberty, cu glufosinat de amoniu
200 g/l, pentru hibrizii Liberty de porumb şi sfeclă rezistenţi şi Reglone forte,
cu diquat 150 g/l, ca desicant pentru floarea soarelui, cartof, lucernă sămânţă,
în doză de 3-4 l/ha.
271
10. Derivaţi ai acidului fenoxi-fenoxipropionic cuprind erbicide
graminicide cum este Iloxanul pentru Avena sativa. Diclofopul se degradează
prin hidrolizare rezultând diclofop metilul care este şi el toxic, acţionând
asupra vârfurilor de creştere.
6.8.7 ERBICIDELE ÎN SOL
Erbicidele aplicate la sol intră în interacţiune cu cele trei componente

ale solului, respectiv fază gazoasă, lichidă şi solidă. Acţiunea erbicidă este
exercitată doar de moleculele ce rămân în faza lichidă a solului şi care pot fi
absorbite de către rădăcinile plantelor. Erbicidele volatile acţionează prin
vaporii ce se formează în atmosfera solului şi care inhibă germinaţia seminţelor
şi creşterea rădăcinilor.
Erbicidele sunt supuse în sol unor procese (fenomenelor) fizice,
chimice şi biologice.
a. Procese fizice. Principalele procese fizice care pot influenţa
erbicidele în sol sunt adsorbţia, levigarea şi volatilizarea, care pot intensifica
contactul dintre erbicid şi plante sau pot să inactiveze erbicidele din zona de
acţiune.
Adsorbţia constă în fixarea erbicidului pe suprafața exterioară a
particulelor elementare ale solului (nisip, praf, argilă). Cantitatea de erbicid
fixat şi cea rămasă în soluţia solului este determinată de caracteristicile
substanţei active şi conţinutul de apă din sol precum şi de pierderile care pot
avea loc prin descompunere şi volatilizare.
În cursul perioadei de vegetaţie conţinutul de erbicid din soluţia solului
se modifică datorită proceselor de levigare, volatilizare, absorbţie în plantă,
descompunere etc. O parte din erbicidul fixat se desoarbe, trece în soluţia
solului şi asigură menţinerea efectului fitotoxic pe perioada de timp
caracteristică fiecărui erbicid. Concentraţiile de erbicid liber şi adsorbit din sol
se pot modifica continuu.
Intensitatea adsorbţiei erbicidelor în sol depinde în principal de
structura chimică a produsului şi de caracteristicile solului. Erbicidele ca
Dalaponul, Ioxinilul sunt adsorbite slab, iar Monuronul, Atrazinul, Simazinul,
Diquatul, Paraquatul sunt adsorbite puternic. Solurile tasate, cele cu conţinut
mare de materie organică şi de argilă fixează o cantitate mai mare de erbicid
prin adsorbţie.
272
Dintre toţi factorii amintiţi, humusul joacă rolul principal în adsorbţia
erbicidelor şi orice măsură care duce la creşterea procentului de humus,
măreşte fixarea erbicidelor pe sol şi le reduce eficacitatea. Stabilirea dozelor
de erbicid trebuie făcută diferenţiat în funcţie de procentul de humus din sol.
Volatilizarea. Trecerea erbicidelor în faza gazoasă a solului este
determinată de presiunea de vapori a substanţelor (volatilitate), de condiţiile
de mediu (temperatură, umiditate, lumină), calităţile solului (textură,
structură), de modul de formulare a erbicidului (granule, pulberi, emulsii,
soluţii) şi de tehnologia de încorporare.
Pentru unele erbicide, volatilizarea este o cale de detoxificare, de
eliminare din mediul ambiant, vaporii lor fiind descompuşi de radiaţiile
ultraviolete sau luminoase din spectrul solar. Trifluralinul, de exemplu, este
fotoinactivat în 20 de minute prin dezalchilare. Cu ajutorul radiaţiilor
ultraviolete sunt descompuse şi alte erbicide ca EPTC, pebulatul, cicloatul etc.
La majoritatea erbicidelor, volatilizarea nu este o cale de detoxificare,
ci de poluare a mediului ambiant, vaporii fiind răspândiţi în atmosferă, de unde
revin odată cu apa de precipitaţii pe plante, sol şi în ape.
Încorporarea imediată a trifluralinului, la o adâncime mai mare de 5 cm
determină persistenţa în sol mai mult de 6 luni, mărindu-se riscul de
fitotoxicitate asupra culturilor care urmează în rotaţie iar încorporarea
superficială la 2-4 cm determină pierderi mai mari prin volatilizare.
Levigarea. Erbicidele din faza lichidă a solului sunt absorbite de
rădăcinile plantelor şi de către microorganisme, iar o parte sunt spălate în
adâncime odată cu soluţia solului, fenomen denumit “levigare”. Levigarea
erbicidelor este un fenomen negativ, de poluare, pentru că acestea ajung în
apele freatice şi de suprafaţă.
Erbicidele uşor solubile, dacă nu sunt adsorbite prea puternic, pătrund
mai uşor în sol decât cele mai puţin solubile şi ajung la adâncime mai mare.
Majoritatea erbicidelor au o solubilitate foarte redusă fapt pentru care
rămân în primii 5-10 cm de la suprafaţa solului. Dacă acestea se aplică în doze
mari şi repetat în timp, pot fi levigate până la adâncimi de 30-70 cm.
Erbicidele uşor solubile în apă şi cu capacitate de adsorbţie slabă (TCA)
sunt uşor levigate în adâncime însă şi cele mai greu levigabile (triazinele,
prometrinul) sunt mai puternic adsorbite şi rămân mai mult timp în straturile
de la suprafaţa solului de unde sunt levigate treptat.
273
Levigarea erbicidelor creează probleme deosebite în cazul suprafeţelor
irigate unde pot determina compromiterea unor culturi sensibile din vecinătate.
Erbicidele sunt eliminate din sol prin descompunere datorată
proceselor fizico-chimice şi biologice şi în special datorită activităţii
microorganismelor.
b. Descompunerea chimică a erbicidelor în sol
Procesele de descompunere chimică a erbicidelor în sol implică reacţii
de oxidare, reducere, de hidroliză, dezaminare etc., procese care se desfășoară
mai lent faţă de cele din plante şi care sunt influenţate de temperatură, pH,
umiditate, aerarea solului etc. şi nu sunt enzimatice.
Solul intervine în descompunerea abiotică a erbicidelor prin sistemele
coloidale şi suprafeţele de adsorbţie, prin caracteristicile chimice ale
substanţelor minerale şi organice pe care le are, prin apa şi substanţele
dizolvate în ea, prin pH etc.
Componentele organice ale solului, în afara faptului că adsorb
erbicidele, pot acţiona chimic în descompunerea acestora prin substanţele pe
care le conţin și care pot participa la reacţii de hidroliză, reducere şi oxidare,
alchilări şi dezalchilări.
Fotodescompunerea erbicidelor este un fenomen rapid, astfel că unele
dintre ele (Paraquat, Diquat) sunt descompuse în numai câteva ore prin
acţiunea razelor ultraviolete.
Apa din sol, prin atomii de oxigen şi hidrogen, poate interveni în
fenomenele de oxidare şi reducere. Prin ionii de hidroxil (OH-) şi protonii (H+)
pe care-i poate genera, apa intervine în fenomenele de hidroliză şi poate
modifica chiar şi pH-ul care, la rândul lui, poate modifica evoluţia reacţiilor
din sol.
c. Biodegradarea erbicidelor în sol
Prin metabolizare, microorganismele din sol degradează erbicidele în
substanţe mai simple, numite metaboliţi, putându-se ajunge până la
mineralizare, adică transformarea lor în bioxid de carbon, apă şi amoniac.
Biodegradarea erbicidelor de către microorganisme se realizează prin
intermediul soluţiei solului, procesul fiind mai uşor pentru substanţele uşor
solubile în apă.
În funcţie de rezistenţa pe care o opun moleculele unui erbicid la
metabolizare, diferiţi autori (Alexander, 1969; Kearney, 1977; Fryer şi
274
Mackepeace, 1977; Şarpe şi Strejan, 1981), au stabilit persistenţa în sol a unor
erbicide (tabelul 6.11).
Tabelul 6.11
Persistenţa unor erbicide în sol
Persistenţa Persistenţa
Erbicidul Erbicidul
(zile ) (zile )
1. Alaclor 40-120 26. Ioxinil 30-60
2. Atrazin 300-500 27. Lenacil peste 180
3. Benfluralin 120-240 28. Linuron 60-120
4. Bentazon Sub 30 29. MCPA 30-130
5. Bromacil 180-720 30. MCPB 30-60
6. Bromoxinil 30-60 31. Metabromuron 90-180
7. Butilat 30-60 32. Metolaclor 60-120
8. Cianazin 60-120 33. Metoxuron peste 90
9. Cicloat 28-220 34. Metribuzin 60-200
10 Cloramben 40-60 35. Molinat 20-80
11. 2,4 D 10-130 36. Monolinuron 90-180
12. Dalapon 15-60 37. Monuron 50-1000
13. Desmedifam 30-60 38. Orizalin 120-360
14. Dialat 90-150 39. Paraquat peste 500
15. Dicamba 14-180 40. Pendimetalin 90-180
16. Diclobenil 10-360 41. Picloram 180-600
17 Diclofopmetil 60-120 42. Profluralin 180-640
18. Difenamid 20-240 43. Prometron 240-540
19. Diquat peste 500 44.Prometrin 30-180
20. Diuron 120-500 45. Propanil 1-30
21. DNBP 15-60 46. Simazin 200-400
22. DNOC 7 47. Terbutrin 20-180
23. 2,4 DP 30-100 48. Trialat 30-60
24. EPTC 30-90 49. Trifluralin 120-240
25. Glifosat 30-150 50. Vernolat 50-90
Microflora solului se adaptează la descompunerea unor erbicide iar

cunoaşterea acestor fenomene poate ajuta la scurtarea perioadei de remanenţă
a erbicidelor prin încorporarea unor doze mai mici de substanţe, care
stimulează microflora activă în procesul de descompunere.
Bacteriile sunt implicate în reacţiile de hidroliză şi dehalogenări şi
degradează substanţele cu solubilitate mai mare şi mai puţin adsorbite iar
275
ciupercile intervin în dezalchilări şi metabolizează bine substanţele cu
solubilitate mai mică adsorbite din sol.
Reacţiile de degradare provocate de microorganisme sunt enzimatice,
acestea sintetizând enzimele necesare pentru o gamă largă de erbicide.
Ca urmare a degradării microbiene, în majoritatea cazurilor are loc o
detoxificare a solului, deoarece produsele apărute nu sunt fitotoxice însă o
detoxificare totală are loc atunci când degradarea merge până la mineralizare.
Metaboliţii rezultaţi pot constitui substratul nutritiv pentru
microorganisme, pentru biosinteza lipidelor şi protidelor proprii. Când
degradarea merge până la mineralizare, metaboliţii constituie substanţe care
generează energie pentru înmulţirea microorganismelor.
6.8.8 ACŢIUNEA ERBICIDELOR ASUPRA

MICROORGANISMELOR DIN SOL
Microorganismele din sol intervin în transformarea şi îndepărtarea

reziduurilor dăunătoare de erbicide.
Cercetările efectuate în câmp şi laborator au arătat că erbicidele pot
avea un efect inhibitor sau stimulator asupra microorganismelor care se
manifestă selectiv iar intensitatea acestor efecte este dată de natura produsului
şi cantităţile de erbicide folosite.
Complexitatea şi dinamismul fenomenelor din sol şi cantităţile reduse
de erbicid ce revin pe unitatea de suprafaţă îngreunează detectarea efectelor
erbicidelor asupra microflorei din sol. Efectele erbicidelor asupra
microorgenismelor sunt complexe şi diferenţiate în funcţie de caracteristicile
solului şi a substanţelor aplicate. În condiţii de laborator sensibilitatea
microorganismelor faţă de erbicide este diferită comparativ cu cea din câmp
datorită complexităţii fenomenelor din natură. De exemplu, 10 p/106
Metribuzin inhibă algele din sol, în timp ce în cultură pură sunt suficiente
0,5 p/106 pentru acelaşi efect.
Pintilie şi colab. (1985) au efectuat o sinteză a cercetărilor din literatura
de specialitete şi cu toate că a semnalat numeroase date contradictorii, a
formulat câteva concluzii cu privire la efectul erbicidelor asupra numărului
total de microorganisme, asupra compoziţiei microflorei şi activităţii acesteia
în sol.
276
a. Erbicidele au o acţiune de reducere a numărului total de
microorganisme.
Acest efect este, în general, corelat cu doza de erbicid folosită. La
dozele normale, folosite pentru combaterea buruienilor, nu s-au semnalat
efecte dăunătoare de durată, ci numai trecătoare. De asemenea, nici folosirea
repetată mai mulţi ani a aceluiaşi erbicid nu a determinat efecte semnificative.
Efectul variază în funcţie de natura şi persistenţa erbicidului:
- două erbicide cu structură de bază analoagă, la concentraţii similare,
pot avea efecte diferite; Ionixilul este mai toxic ca Bromoxinilul pentru alge şi
fungi iar MCPB mai toxic ca MCPA pentru alge;
- doza necesară pentru inhibiţie variază destul de mult pentru erbicide
din aceeaşi familie. Diuronul este inhibitor pentru alge la doze de 3 kg/ha iar
Monuronul la 5 kg/ha, în timp ce Linuronul nu are efect nici la 11 kg/ha;
- două erbicide din aceeaşi familie, la aceeaşi doză, pot avea efecte
diferite pentru aceeaşi specie de microorganisme; la doza de 4 kg/ha, Atrazinul
inhibă algele, iar Simazinul nu;
- fungii reacţionează diferit faţă de acidul fenoxiacetic şi fenoxibutiric.
Acţiunea erbicidelor asupra microorganismelor este influenţată şi de
însuşirile solului. Astfel, Atrazinul are un efect inhibitor mai pronunţat faţă de
alge în soluri aluviale decât în cele nisipoase iar MCPA este mai activ în
solurile nisipoase. Toxicitatea erbicidelor faţă de microorganisme este mai
mare la valori pH mai mici decât în soluri neutre etc. Unele erbicide au efect
stimulator asupra creşterii şi activităţii microorganismelor pentru că sunt
folosite ca substrat nutritiv.
b. Erbicidele modifică compoziţia populaţiei de microorganisme
din sol, respectiv echilibrul dintre specii.
Acest lucru se întâmplă pentru că diferitele genuri şi specii au
sensibilităţi diferite faţă de acelaşi erbicid. Actinomicetele, bacteriile şi
ciupercile din sol au sensibilitate diferită faţă de erbicide la care se adaugă şi
efectul altor factori tehnologici sau pedoclimatici. Algele sunt deosebit de
sensibile faţă de erbicidele care inhibă fotosinteza (1-10 ppm). În culturi pure,
Anabaena spp., este inhibată de Metribuzin la 0,05 p/106, de Dalapon la
100 p/106 iar 2,4 D la 500 p/106 nu are nici un efect.
Microorganismele aerobe şi facultativ aerobe sunt mai sensibile decât
cele anaerobe iar streptomicetele au o toleranţă mai ridicată decât fungii.
Efectele pot fi diferite şi în cadrul aceleiaşi specii. De exemplu, EPTC-
ul, Monuronul şi Atrazinul, în doze de 5 kg/ha, reduc întreaga populaţie de alge
277
atât în soluri uşoare, cât şi în soluri bogate în humus iar alga verde
Chlorococcum spp. este tolerantă la Atrazin.
Bacteriile care formează spori sunt adeseori mai sensibile decât cele
care nu sporulează.
c. Erbicidele pot determina apariţia de forme de microorganisme
rezistente. Interacţiunea erbicid - microorganisme determină apariţia de
mutaţii rezistente; astfel, s-a identificat un mutant al speciei Chlorella rezistent
la 20 p/106 Monuron, în timp ce alga sălbatică nu-l tolerează.
d. Erbicidele pot avea efecte asupra microorganismelor care
fixează azotul. Cercetările efectuate privind efectele potenţiale ale erbicidelor
asupra microorganismelor care intervin în transformarea azotului au semnalat
că acest proces este stânjenit puţin şi în mod trecător, astfel că procesele de
fixare a azotului şi nitrificare nu suferă modificări semnificative.
La aplicarea dozelor recomandate, erbicidele Dalapon, Ioxinil,
Mecroprop şi Diclorpop determină inhibarea trecătoare a creşterii la
Azotobacter sp., erbicidele Diuron, Monuron şi Fluometuron inhibă
Clostridium sp. iar Dinosebul şi DNOC inhibă Rhizobium sp.
Acţiunea erbicidelor se manifestă diferit şi pentru suşe diferite din
aceeaşi specie.
Genurile Azotobacter şi Clostridium sunt mai rezistente decât algele.
Unele suşe de A. chroococcum sunt foarte sensibile la Linuron, care la 10 p/106
inhibă creşterea lor şi fixarea azotului. Clostridium pasteurianum, deşi
rezistent faţă de erbicide, suferă o inhibare uşoară a creşterii la erbicidele
Diuron, Monuron şi Fluometuron, aplicate în doze de 6-10 kg/ha.
Efectele erbicidelor sunt diferenţiate şi de caracteristicile mediului de
nutriţie. Ionii de calciu (Ca++) şi de magneziu (Mg++) influenţează intensitatea
respiraţiei la Azotobacter sp. şi Rhizobium trifolii, fapt pentru care Atrazinul,
Linuronul şi Asulanul în mediu deficitar în calciu au efect inhibitor mai
pronunţat asupra coloniilor de Rhizobium trifolii.
Procesul de descompunere a celulozei de către fungi, bacterii şi
actinomicete este puţin afectat de unele erbicide ca Linuronul şi Paraquatul. În
cazul Linuronului (500 p/106) efectul de inhibiţie s-a prelungit până la 15
săptămâni.
e. Acţiunea erbicidelor se manifestă şi asupra unor enzime care
participă la activitatea vitală a microorganismelor, acţiune care depinde de
natura şi originea enzimei şi respectiv de natura şi concentraţia erbicidului care
se manifestă printr-o stimulare sau inhibare a activităţii enzimelor.
278
EPTC stimulează enzimele implicate în metabolismul glucidelor iar
Paraquatul provoacă o inhibare uşoară a celulozei, care este urmată, după o
incubare de 4-8 săptămâni, de o stimulare.
Simazinul stimulează ureaza, iar 2,4 D o inhibă. Simazinul inhibă
dehidrogenazele iar Dinosebul inhibă nitrogenaza implicată în fixarea azotului.
Cercetările au arătat că activitatea microorganismelor este mai bogată
pe parcelele necultivate şi netratate cu erbicide decât pe parcelele tratate cu
erbicide.
6.8.9 PERSISTENŢA ŞI REMANENŢA ERBICIDELOR ÎN SOL
Erbicidele, odată ajunse în sol, nu dispar după ce au distrus buruienile,

ci rămân active un anumit interval de timp, sub forma în care au fost
administrate sau sub formă de metaboliţi activi rezultaţi din substanţa activă în
procesul degradării.
Persistența erbicidelor reprezintă acel interval de timp, după aplicare,
în care erbicidele pot fi active.
Persistenţa erbicidelor în sol este diferită ca timp şi formă de
administrare sau metaboliţi activi. Procesele care condiţionează persistenţa
erbicidelor în sol depind de proprietăţile solului şi a erbicidului, de plante şi de
condiţiile climatice. Persistenţa prea scurtă poate duce la repetarea
tratamentului ceea ce nu este posibil datorită costului, cea apropiată de
perioada de vegetaţie a culturilor este bună pentru că asigură menţinerea
culturii curată de buruieni iar dacă depăşeşte perioada de vegetaţie a culturii se
creează probleme de rotaţie, cu efecte la culturile postmergătoare.
Remanența reprezintă durata de acţiune a erbicidului după încheierea
perioadei de vegetaţie a culturii la care a fost aplicat.
Remanenţa erbicidelor reziduale, cu durată şi intensitate diferită,
determină efecte nedorite, cantitative sau calitative, asupra plantelor
postmergătoare culturilor tratate.
Intensitatea efectelor remanente este condiţionată de tipul erbicidului,
doza utilizată, metoda de administrare, condiţiile pedoclimatice, intervalul de
timp cuprins între tratament şi semănatul culturii postmergătoare, lucrările
solului (de bază, de pregătire a terenului şi de întreţinere) atât la cultura tratată,
cât şi la cea care succede, gradul de sensibilitate a plantelor cultivate, sistemul
de agricultură, tipurile de asolament şi alţi factori.
279
Efectele negative ale remanenţei determină, pe de o parte,
imposibilitatea succesiunii unor plante de cultură datorită dozelor administrate,
iar pe de altă parte, înmulţirea puternică a buruienilor fiziologic rezistente sau
a buruienilor perene, cu selectivitate de poziţie.
Atrazinul este erbicidul cu cea mai mare remanenţă, care ajunge la 400-
500 zile. La monocultura de porumb, aplicarea repetată a atrazinului, a
determinat acumularea acestuia în sol şi restrângerea drastică a speciilor de
plante care pot fi cultivate după porumbul astfel tratat. Ordinea rezistenţei
culturilor la remanenţa atrazinului sunt mazărea, inul pentru ulei şi grâul de
toamnă, însă şi acestea cu producţii scăzute.
Grâul de toamnă, spre deosebire de mazăre, poate fi cultivat în anul
ultimului tratament la porumb numai în situaţia aplicării în benzi, pe rând, a
atrazinului în doză de până la 2,0–2,5 kg/ha. După tratarea porumbului cu
atrazin pe toată suprafaţa, grâul nu poate urma datorită riscurilor mari privind
diminuarea densităţii, reducerea taliei plantelor, a numărului de spiculeţe şi
boabe în spic. După o întrerupere a tratamentelor, în al II-lea an, utilizându-se
doze mijlocii (3-4,5 kg/ha) şi urmând după porumb sau mazăre, grâul poate fi
cultivat pe terenurile la care atrazinul s-a administrat pe toată suprafaţa.
Floarea soarelui manifestă o sensibilitate foarte pronunţată la remanenţa
atrazinului, această cultură putând să succeadă porumbului, la 1-2 ani de la
întreruperea tratamentului cu doze reduse de atrazin.
În primul an după porumbul erbicidat cu 5 kg/ha atrazin, producţia de
grâu a scăzut cu 50 % iar cea de floarea soarelui a fost compromisă. Soia şi
sfecla pentru zahăr sunt foarte sensibile la postacţiunea atrazinului şi nu trebuie
cultivate în primul an după porumb tratat cu triazine. La doze de 7-9 kg/ha,
acţiunea triazinului durează doi ani, timp în care pe suprafața respectivă se
poate cultiva doar porumb sau mazăre.
Diminuarea efectului remanent al atrazinului aplicat mai mulţi ani se
poate face prin:
- întreruperea erbicidării cu atrazin şi întreţinerea culturii de porumb
prin praşile mecanice şi manuale;
- cultivarea porumbului în continuare 2-3 ani fără triazine;
- cultivarea de plante tolerabile cum este mazărea;
- aplicarea după porumb a gunoiului de grajd pentru a adsorbi atrazinul
şi pentru a favoriza activitatea microbiană de descompunere a acestuia;
- aplicarea de lucrări energice cu grapa cu discuri, perpendicular pe
rândurile de porumb acolo unde triazinul s-a aplicat pe rândul de plante pentru
280
o uniformizare a reziduului. Culturile de soia, fasole, floarea soarelui, sfeclă
pentru zahăr nu se pot cultiva după porumbul la care s-au aplicat mai mult de
2-2,5 kg/ha atrazin.
În funcţie de toleranţa la atrazin culturile au fost grupate în tolerante
(mazăre, in, cartof) la 3 kg/ha atrazin, mijlociu tolerante (grâu, orz) la 2 kg/ha,
cu toleranţă scăzută (floarea soarelui şi soia) la 1.5 kg/ha şi netolerante
(cânepa, sfecla pentru zahăr, lucerna).
Din cercetările efectuate în diferite staţiuni de cercetare agricolă din
ţară s-a constatat că mai tolerante la atrazin s-au dovedit inul de ulei şi mai ales
cel pentru fibră, care rezistă până la 2,5 kg atrazin/ha şi cartoful care a dovedit
o rezistenţă foarte bună la remanenţa atrazinului, în toate locaţiile.
După cercetările efectuate în ţara noastră de Şarpe, Ghinea, Vlăduţu,
Berca ș.a. şi rezultatele obţinute în străinătate privind efectele remanenţei
erbicidelor asupra plantelor cultivate, a rezultat următoarea grupare a
erbicidelor reziduale:
1. Erbicide cu persistenţă scurtă, până la 2 luni, care nu impun restricţii
în rotaţia culturilor şi organizarea asolamentelor. Din această grupă fac parte
butilatul, molinatul, clorambenul, propanilul, trialatul, propaclorul, asulamul,
ametrinul etc.
2. Erbicide cu o remanenţă de până la 4 luni, fără restricţii la stabilirea
rotaţiilor la culturile de câmp, dar cu restricţii la rotaţiile cu plante legumicole.
În această grupă se încadrează alaclorul, clortoluronul, izoproturonul,
metobromuronul terbutrinul ş.a.
3. Erbicide cu o remanenţă cuprinsă între 4 şi 9 luni, cu posibilităţi de
stabilire a rotaţiilor la culturile de câmp dar cu efecte restrictive majore la
culturile legumicole. În această grupă se încadrează clorsulfuronul, lenacilul,
linuronul, metolaclorul, metribuzinul, monolinuronul, prometrinul, vernolatul,
dalaponul, benfluralinul ş.a.
4. Erbicide cu o remanenţă mai mare de 9 luni cu influenţe limitative
în stabilirea rotaţiilor şi asolamentelor atât la culturile de câmp cât şi la cele
legumicole: atrazinul, simazinul, trifluralinul, terbacilul etc.
5. Erbicide neselective cu remanenţă îndelungată, neomologate pentru
ţara noastră, utilizate pe terenurile necultivate: monuronul, bromacilul ş.a.
Modificarea compoziţiei floristice a buruienilor, datorită apariţiei
formelor rezistente la erbicidele reziduale şi propagarea speciilor perene
impune stabilirea unor rotaţii de erbicide cu asocieri şi succesiuni de tratamente
281
care pe de o parte să menţină un grad de îmburuienare sub limita pragului de
dăunare dar să combată şi pe cele devenite buruieni „problemă”.
6.8.10 REZIDUURI DE ERBICIDE ŞI TOXICITATEA LOR

ÎN PLANTE ŞI SOL
Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive precum

metalele grele, substanţele organoclorurate, triazinele, nitraţii şi fosfaţii, se pot
acumula în cantităţi ce depăşesc limitele maxim admisibile, în sol, în apele de
suprafaţă şi subterane afectând flora, fauna şi întreg lanţul trofic.
Apa, aerul şi solul sunt principalele resurse naturale regenerabile care
alături de floră, faună şi sursele de energie întreţin viaţa şi orice intervenţie
antropică asupra solului induce inevitabil consecinţe asupra celorlalte, în
special asupra apei şi aerului, care nu au graniţe. Dezvoltarea rurală şi
progresul socio-economic trebuie să se realizeze pe baza creşterii cantitative şi
calitative a producţiei agricole fără a aduce prejudicii mediului înconjurător,
sănătăţii oamenilor şi celorlalte vieţuitoare.
Pentru limitarea consecinţelor ecologice nefavorabile la nivel regional,
naţional şi internaţional sunt necesare tehnologii moderne care trebuie mereu
completate şi îmbunătăţite pe măsură ce interacţiunile dintre starea factorilor
de mediu şi cunoştinţele ştiinţifice se modifică.
În vederea obţinerii unor pesticide ecologice acceptate, se fac eforturi
deosebite pentru ca produsul să îndeplinească cerinţele deosebit de severe de
eficacitate biologică şi de protejare a naturii. Însă oricât de bun ar fi un pesticid,
care prin tratament să acţioneze exclusiv asupra organismelor ţintă, efectele
secundare nu pot fi evitate şi ele se referă la toxicitatea ridicată, remanenţa
prelungită a reziduurilor, distrugerea parţială a faunei şi florei solului, poluarea
apelor freatice şi de suprafaţă.
Cercetările privind controlul reziduurilor din componentele mediului
sunt complexe şi greu de urmărit datorită varietăţii condiţiilor de climă şi sol
care condiţionează mobilitatea, remanenţa şi persistenţa erbicidelor în sol. În
acest sens, în Regulamentul CE nr. 1107/2009 se prevede instituirea unei
cooperări între statele membre şi realizarea unui îndrumător privind
monitorizarea și controlul impactului utilizării pesticidelor asupra sănătății
umane și a mediului.
Reziduurile de erbicide pot ajunge în organismul omului şi animalelor
direct prin hrana de origine vegetală. Contaminarea cu reziduuri a părţilor
282
comestibile ale plantelor cultivate este diferită la erbicidele care se
administrează pe sol faţă de cele care se aplică prin stropiri pe plantă
(Ghinea, 1987).
În primul caz există o distanţare în spaţiu între rezervorul de erbicid
(solul) şi părţile comestibile, de obicei aeriene, cu excepţia plantelor de la care
se consumă organele subterane.
La tratamentele pe vegetaţie există o distanţare în timp, între momentul
tratamentului şi cel al recoltării. Din acest punct de vedere o situaţie limită o
reprezintă defolianţii şi desicanţii care se aplică pe plantă imediat înaintea
recoltării, contaminarea cu reziduuri fiind greu de evitat.
Utilizarea defolianţilor şi desicanţiilor nu prezintă probleme în cazul
utilizării strict industriale a produselor agricole, de exemplu, în cazul
bumbacului, dacă seminţele nu sunt folosite ca sursă de ulei comestibil. Aceste
aspecte trebuie însă verificate temeinic pentru fiecare plantă; spre exemplu,
seminţele de in sunt utilizate preponderent industrial, dar o parte pot fi folosite
şi în industria farmaceutică.
Epoca la care se fac tratamentele cu erbicide de contact sau sistemice
este anterioară formării fructelor sau seminţelor care se consumă, ceea ce
exclude contaminarea directă, cu excepţia plantelor la care se consumă masa
vegetativă. Pericolul potenţial al reziduurilor poate să apară datorită
translocării erbicidelor de pe, sau din organele tratate spre părţile comestibile,
în special la erbicidele reziduale.
Pericolul contaminării cu reziduuri a fructelor şi seminţelor depinde de
capacitatea erbicidului de a fi transportat prin vasele liberiene (prin floem),
care asigură în mod obişnuit transportul substanţelor fotosintetizante spre
fructe şi seminţe.
Riscul acumulării de reziduuri variază în funcţie de structura chimică a
erbicidului, din cauză că unele sunt mai stabile, în timp ce altele se degradează
mai uşor.
La erbicidele fenoxialcanice care se aplică pe vegetaţie şi acţionează
sistemic, contaminarea cu reziduuri depinde de metabolizarea lor în plante.
Trifluralinul care pătrunde în plantă prin suprafaţa de contact cu solul,
nu are propriu-zis o circulaţie în sistemele conducătoare, de aceea el poate să
apară ca reziduu în straturile superficiale ale rădăcinilor, de exemplu la
morcov.
Din rezultatele obţinute la ferma Ezăreni, privind evaluarea cantitativă a
reziduurilor de acetochlor și metolachlor din plantele de porumb și soia s-a
283
constatat că acestea au avut valori sub limita maximă admisă de 0,1 mg/kg.
Reziduurile de s-metolachlor din plante au fost mai mari faţă de cele
înregistrate la acetochlor, tendința păstrându-se până la recoltare. Atât în
plantele de porumb cât și în cele de soia, valorile concentrațiilor de reziduuri
de acetochlor, au oscilat foarte puţin în funcție de doza administrată, nivelul
acestora fiind de 0,0019 mg/kg la porumb și de 0,0021 mg/kg la soia (Jităreanu
și Coroi Irina Gabriela, 2012). La recoltare, valorile reziduurilor de acetochlor
au fost sub limita de cuantificare de 0,68 nanograme/g (10-9/g), ceea ce a
determinat ca prezența acestora în boabele de porumb și soia să nu se
evidențieze.
În anii cu cantităţi mai mari de precipitații, care favorizează translocarea
mai bună spre zonele de creștere, erbicidele organoclorurate au prezentat valori
cuprinse în intervalele 0,0029 – 0,0073 mg/kg pentru acetochlor și respectiv
0,0045-0,0096 mg/kg pentru s-metolachlor. Ca urmare a proceselor de
metabolizare a s-metolachlorului în țesuturile plantei, conţinutul de reziduuri,
la recoltare, tinde spre o egalizare a intervalului de variație cuprins între
0,0012 mg/kg la ”doza recomandată”, 0,0015 mg/kg la ”40% + doza
recomandată“ și 0,0017 mg/kg la “80% + doza recomandată”. În urma
cercetărilor s-a constatat că reziduuri de s-metolachlor și acetochlor pot apărea
în partea vegetativă a plantelor dar nu lasă reziduuri în semințe și fructe datorită
absenței translocării și metabolizării lor. Din rezultatele obţinute s-a constat că,
pe orizontul 5-10 cm, valorile reziduurilor de acetochlor la cultura de soia au
crescut de la un minim de 0,018 mg/kg în varianta “40% + doza recomandată”
la 0,027 mg/kg în varianta ”80% + doza recomandată“ iar la cultura de porumb
valorile au fost cuprinse între 0,015 mg/kg și 0,018 mg/kg.
În condițiile cernoziomului de la Ezăreni, tratamentele cu acetochlor și
s-metolachlor au determinat înregistrarea unor valori minime ale reziduurilor
la cultura postmergătoare. În urma aplicării “dozei recomandate”, reziduurile
de s-metolachlor detectate au fost de 0,01 mg/kg pe profilul 0-25 cm şi de
0,02 mg/kg pe adâncimea 5-15 cm. Tratarea probelor de sol cu doze de ”40 și
80% + doza recomandată“ a avut ca efect acumularea unor cantități de
reziduuri de s-metolachlor, cu valori medii între 0,016-0,02 mg/kg.
Reziduurile medii de s-metolachlor au fost mai mari faţă de cele
înregistrate la acetochlor. După un an de la aplicare concentrația maximă de s-
metolachlor în stratul 5-15 cm, a avut valori medii de 0,025 mg/kg la varianta
”40% + doza recomandată“ și 0,03 mg/kg la varianta “80% + doza
recomandată”.
284
Erbicidul Dicamba este inactivat de grâu în 28 de zile, cantităţi mai
mici dintr-un conjugat al său persistând în medie 209 zile (Ghinea şi colab.,
1987).
Substituienţii ureici, datorită migrării exclusiv prin vasele lemnoase
spre frunze, precum şi datorită descompunerii active, lasă mici cantităţi de
reziduuri în plante. În ţara noastră, Georgeta Frîncu şi colab. (1986), au
determinat cantităţi sub 0,003 ppm metabromuron în cartof iar Pintilie şi colab.
(1977) au identificat 0,001-0,032 ppm reziduuri de monolinuron în floarea
soarelui.
Paraquatul, folosit ca desicant, poate determina apariţia de reziduuri în
cantităţi sub 0,1 ppm în cartofi şi morcovi, sub 0,2 ppm în porumb şi orez după
decorticare, sub 0,5 ppm în ceapă şi sorg, 1-10 ppm în grâu, ovăz, orz, floarea
soarelui și orez nedecorticat.
În fânul de lucernă desicat nivelul reziduurilor poate atinge 100 ppm.
Din această cauză, paraquatul nu se recomandă ca desicant, diquatul fiind
preferabil datorită cantităţii mai mici de reziduuri.
Triazinele nu lasă reziduuri în seminţe şi fructe, ele putând să apară în
cantităţi mici în partea vegetativă a plantelor şi numai în cursul perioadei de
vegetaţie.
Din numeroase date citate de Ghinea şi colab. (1987) rezultă că au fost
găsite reziduuri de triazine în rădăcinile comestibile (la morcovi, ţelină,
păstârnac) în cantităţi de 0,04 – 0,34 ppm. În cartofi au fost găsite reziduuri
între 0,035-0,60 ppm, cantităţile nefiind corelate cu dozele de triazin
administrate. Dintre triazine, prometrinul lasă în cartofi cele mai mici cantităţi
de reziduuri.
6.8.11 EFECTELE ERBICIDELOR ASUPRA FACTORILOR

DE MEDIU
Solul, apa şi aerul pot fi contaminate cu erbicide prin tratamentele

aplicate sau accidental prin şiroire, levigare, volatilizare, reziduuri etc.
Erbicidele, în funcţie de modul lor de acţiune, compoziţia chimică etc. exercită
influenţe foarte variate asupra microorganismelor din sol, faunei supraterestre,
populaţiei apelor ș.a.
Efectele erbicidelor asupra mediului ambiant nu trebuie considerate în
mod obligatoriu nefavorabile pentru că în etapa actuală s-au acumulat
suficiente date pentru a permite folosirea fără riscuri a erbicidelor şi a altor
285
pesticide. Totuşi, acestea pot afecta mediul ambiant, uneori pe termen lung,
dacă substanţele folosite sunt insuficient cunoscute.
Grija pentru protecţia mediului premerge omologarea şi înregistrarea
erbicidelor. În fiecare ţară s-au elaborat legi care prevăd obligativitatea
firmelor producătoare de a furniza date pentru fiecare produs privind
toxicitatea, substanţa activă prezentă în erbicid şi alte ingrediente,
obligativitatea testării mutagenităţii şi descompunerii în sistemele biologice,
precum şi efectuarea de cercetări privind toxicitatea acută a amestecurilor
pesticidului cu alte pesticide cu care se poate întâlni în mediul ambiant. Cu
toate măsurile întreprinse încă din momentul fabricării cât şi a reglementărilor
privind folosirea lor, erbicidele constituie principalul grup de pesticide care
poluează solul.
Majoritatea cercetărilor au ajuns la concluzia că atât efectele
inhibitoare cât şi cele stimulatoare determinate de erbicide asupra
microorganismelor din sol, trebuie considerate primejdioase, inclusiv
stimularea, care include tot un efect toxic.
Erbicidele au implicaţii importante şi asupra faunei supraterestre, în
special în economia vânatului şi apicultură. Tratamentele cu erbicide şi în
special cele cu 2,4 D, determină distrugerea vegetaţiei care serveşte ca hrană
pentru insecte care la rândul lor sunt folosite ca hrană pentru potârnichi.
În funcţie de toxicitatea erbicidelor faţă de albine, erbicidele sunt
considerate ca foarte toxice, de exemplu uleiurile minerale, toxice, paraquatul,
mediu toxice, bromoxinilul, endotalul şi netoxice, dicamba, clorambenul,
tiolcarbamaţii, picloramul, Lontrelul etc. Erbicidele pot acţiona asupra
albinelor şi indirect prin reducerea numărului plantelor spontane sau cultivate
ca surse de polen.
Erbicidele care determină inhibarea fotosintezei şi cele cu remanenţă
mare, dacă ajung în mări şi oceane, inhibă fotosinteza fitoplanctonului, sursa
principală de oxigen şi hrană pentru ecosistemele marine şi parţial terestre.
Între principalele cauze ce determină poluarea apelor, cu urmări dintre
cele mai nedorite, amintim posibilitatea potenţială de contaminare a apei
freatice, risc ce poate fi evitat prin cunoaşterea concretă a condiţiilor în care se
aplică erbicidele. Riscurile contaminării apelor freatice cresc pe soluri
nisipoase şi atunci când adâncimea apei freatice este mică.
În România astfel de condiţii se întâlnesc pe nisipurile din stânga Jiului,
în sistemul de irigare Sadova - Corabia, unde solurile au capacitate slabă de
reţinere şi apa freatică este la o adâncime mică.
286
Pe lângă efectele asupra populaţiei solului, faunei supraterestre şi
populaţiei apelor, erbicidele duc la schimbări în compoziţia floristică a
buruienilor, în special pe terenurile arabile unde sunt folosite frecvent.
6.8.12 INFLUENŢA ERBICIDELOR ASUPRA CALITĂŢII

RECOLTEI
Erbicidele influenţează direct şi indirect calitatea produselor agricole.

Erbicidele hormonale (acizi alifatici halogenaţi, dicamba, diazine ureice,
triazine etc.), care determină stimularea creşterii plantelor, influenţează pozitiv
sinteza proteinelor reducând în acelaşi timp cantităţile de zaharuri şi alte
substanţe energetice.
Erbicidele cu acţiune inhibitoare asupra germinaţiei au un efect contrar
celor care produc stimularea creşterii plantelor.
În tabelul 6.12 se prezintă influenţa erbicidului 2,4 D aplicat singur sau
concomitent cu administrarea de îngrăşăminte, asupra conţinutului de proteină
din grâu (Gheorghiadir şi Seifulina, 1974, cit. de Şarpe şi colab., 1976).
Rezultatele obţinute scot în evidenţă că proteina a înregistrat creşteri
însemnate prin erbicidare şi fertilizare cu azot, bor şi iod. De asemenea s-a
constatat că proteina vegetală suferă profunde modificări calitative,
reprezentate de schimbarea raporturilor între aminoacizi, mărimea sticlozităţii
boabelor precum şi ameliorarea calităţii de panificaţie.
Erbicidele din grupa 2,4 D modifică şi conţinutul plantelor în vitamine
din grupa B şi C.
Tabelul 6.12
Efectul erbicidului 2,4 D şi a îngrăşămintelor asupra
conţinutului de proteină din grâu
Varianta % Proteină
Martor 13,7 – 13,8
2,4 D 13,2 – 13,6
2,4 D + uree 13,9 – 14,1
2,4 D + acid boric 14,3 – 14,7
2,4 D + clorură de potasiu 14,4
287
Cercetările din ţara noastră, printre care şi cele întreprinse de Aurica
Caramete (1975), relevă faptul că substituienţii ureici reduc cantitatea de
zaharuri din plante stimulând în schimb metabolismul azotului inclusiv
metabolismul proteic şi al acizilor nucleici.
Şarpe şi colab. (1976) citează concluziile unor cercetători care au
constatat că triazinele stimulează absorbţia radiculară a numeroase elemente,
inhibă sinteza zaharurilor şi în acelaşi timp produc modificări importante în
metabolismul azotului. Este stimulată absorbţia azotului nitric, ceea ce duce la
creşterea conţinutului plantelor în nitraţi, uneori peste limita toxică pentru
animale.
Cercetările au semnalat că Diclorbenilul măreşte conţinutul fructelor în
vitamina C şi le îmbunătăţeşte gustul. Nitralinul măreşte conţinutul în fosfor al
boabelor de fasole. Nitralinul şi trifluralinul modifică şi conţinutul plantelor în
zaharuri, carotenoizi şi vitamina C.
Majoritatea cercetărilor demonstrează că prin folosirea judicioasă a
erbicidelor, atât sub aspectul dozei cât şi în ceea ce priveşte cultura pentru care
sunt recomandate, se realizează o creştere nu numai cantitativă, dar şi calitativă
a producţiei.
Folosirea erbicidelor determină, prin realizarea unor culturi curate de
buruieni, îmbunătăţirea calității tuturor produselor agricole.
6.8.13 LEGISLAŢIA PRIVIND FOLOSIREA PRODUSELOR DE

PROTECŢIE A PLANTELOR PE TERITORIUL UNIUNII
EUROPENE
Pesticidele sunt mijloace chimice de protecţie a plantelor şi sunt

clasificate în funcţie de organismul ţintă combătut în erbicide, insecticide,
fungicide, acaricide, nematocide, moluscocide, raticide şi cu acţiune mixtă.
Legislaţia privind protecţia plantelor din UE a fost orientată spre
obiective majore care urmăresc conservarea stării de calitate a mediului
înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare, stipulată în
prevederile Regulamentului (CE) nr. 1107/2009, care prevede că statele
membre trebuie să-şi stabilească planuri naționale de acțiune pentru indicatorii
de monitorizare a utilizării produselor fitosanitare şi să le comunice Comisiei
Europene și celorlalte state membre.
Activitatea de protecţie a plantelor pe teritoriul UE se desfăşoară în
concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene stabilită prin Directivele
288
91/414/CEE şi 2002/657/EC, “Documentul OCDE privind metodele de analiză
a reziduurilor de pesticide, 2007 şi Directiva 2009/128/EC, din
Regulamentului CE nr. 1698/2005 privind formarea de distribuitori, consilieri
și utilizatorii profesioniști de pesticide, Regulamentul CE nr. 396/2005 privind
conținuturile maxime de reziduuri de pesticide din sau de pe produse
alimentare și hrana de origine vegetală şi animală, Directiva 2006/42/CE, cu
privire la inspecția tehnică regulată a echipamentelor de aplicare a pesticidelor
și Regulamentul CE nr. 1107/2009 privind introducerea pe piață a produselor
fitosanitare.
În Regulamentul CE nr. 1107/2009 privind introducerea pe piață a
produselor fitosanitare se arată că “programele de cercetare care au ca scop
determinarea impactului utilizării pesticidelor asupra sănătății umane și a
mediului, inclusiv studiile privind grupurile cele mai expuse, ar trebui să fie
promovate la nivel european și național”. Articolul 18 prevede amplificarea
schimbului de informații și bune practici privind utilizarea durabilă a
pesticidelor și a gestionării integrate a patogenilor, dăunătorilor şi a
buruienilor. Acţiunea toxică potenţială a reziduurilor din plantă şi recoltă
pentru om şi animalele superioare, în condiţiile în care acestea ajung în lanţul
trofic este impusă a fi urmărită de fiecare stat membru din UE.
Produsele utilizate în protecţia plantelor se clasifică în două categorii:
produse din grupa de toxicitate III şi IV (slab toxice) şi produse din grupa I şi
II de toxicitate (extrem şi foarte toxice) care sunt utilizate numai de către
personalul specializat, autorizat de autorităţile competente, inclusiv de către
Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul Inspectoratului
General de Poliţie (tabelul 6.13).
Persistenţa în sol se exprimă prin timpul de înjumătăţire când dispare
50% din produs, notat TD50 sau timpul până la dispariţia a 90% din produs,
notat TD90. Datorită persistenţei şi a toxicităţii ridicate pentru animal şi om,
unele pesticide au fost interzise prin convenţie internaţională şi prin legea de
protecţie a mediului. Exemple de pesticide interzise în străinătate şi în
România sunt Aldrin, DDT, Dieldrin (insecticid), Dinasel, Silvex (erbicid),
Dibromocloropropan (fumigant).
Noile reglementări ale directivelor prevăd ca nivelul conţintului de
reziduuri din produsele alimentare sau din hrana pentru animale să fie zero iar
pentru unele substanţe până la 0,01 mg/kg şi sunt precizate în standardele şi
metodele unitare pentru prelevarea şi analiza probelor.
289
Tabelul 6.13
Clasificarea pesticidelor în grupe de toxicitate
Grupa de toxicitate Efecte DL50 (mg/kg corp)
I Extrem de toxice 50
II Puternic toxice 50-200
III Moderat toxice 200-1000
IV Cu toxicitate redusă >1000
Conform Regulamentului 396/2005, care a intrat în vigoare la 1

septembrie 2008, nivelul maxim de reziduuri stabilit pentru o substanţă activă
este valabil pentru toată zona UE şi se stabileşte înainte de omologare.
Omologarea substanţelor acordată de un stat membru este valabilă şi
pentru celelalte state membre, proces cunoscut sub numele de recunoaştere
reciprocă, iar raportul de omologare este analizat de către Autoritatea
Europeană pentru Siguranţa Alimentară (European Food Safety Authority -
EFSA).
Exportul și importul de produse chimice periculoase în Uniunea
Europeană este reglementat prin Regulamentul UE Nr. 71/2012 al Comisiei,
din 27.01.2012, de modificare a anexei I la Regulamentul CE nr. 689/2008 al
Parlamentului European și al Consiliului.
România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene are obligaţia
de a-şi armoniza legislaţia naţională în domeniul utilizării pesticidelor cu cea
comunitară, prin transpunerea celor mai recente acte normative comunitare din
acest domeniu. În acest sens, a fost întocmit un proiect de hotărâre a
Guvernului privind stabilirea cadrului instituţional de acţiune în scopul
utilizării durabile a pesticidelor pe teritoriul României, care transpune
prevederile directivei 2009/128/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
de stabilire a unui cadru de acţiune comunitară în vederea utilizării durabile a
a pesticidelor.
Directiva 2009/128/CE prevede stabilirea unui plan de acţiune
comunitar în vederea utilizării pesticidelor. Măsurile prevăzute în această
directivă sunt în concordanţă cu dispoziţiile comunitare din legislaţia privind
conservarea florei şi faunei sălbatice, calitatea apei, reglementări din domeniul
reziduurilor de pesticide din produse alimentare şi furaje de origine vegetală şi
animală şi din domeniul comerţului cu produse de protecţie a plantelor.
Pentru că un număr mare de pesticide sau produse metabolizate sau de
descompunere ale acestora pot avea efecte dăunătoare asupra consumatorilor
290
de produse vegetale, statele membre trebuie să autorizeze şi să urmărească
conținuturile de reziduuri de pesticide din produsele consumate pe teritoriul
acestora printr-un sistem de supraveghere care să asigure garanții privind
limitele maxime stabilite (tabelul 6.14).
Tabelul 6.14
Concentraţiile maxime de reziduuri de pesticide din produsele agricole
Produsul Concentraţia maximă de reziduuri (mg/kg)
Fructe proaspete, Diazinon 0.01 mg/kg - DIRECTIVA 2007/39/CE;
deshidratate Fosfamidon şi mevinfos 0.01 mg/kg - DIRECTIVA
sau nepreparate, 2007/8/CE
Portocale, Lămâi, Penconazol, Benomil şi Carbendazim 0,05 mg/kg -
Grepfrut DIRECTIVA 2007/12/CE
Fructe sămânţoase Penconazol şi Carbendazim
Mere, Pere, Gutui 0,2 mg/kg - DIRECTIVA 2007/12/CE
Struguri de masă și de Diazinon 0.01 mg/kg; Penconazol şi Carbendazim 0,2 mg/kg
vin DIRECTIVA 2007/12/CE
Diazinon 0,1 mg/kg
fosfamidon şi mevinfos 0.01 mg/kg -DIRECTIVA 2007/8/CE
Penconazol şi Carbendazim 0,1 mg/kg - DIRECTIVA
Legume, proaspete sau
2007/12/CE
nepreparate, Morcovi,
Aminotriazol, azinfos-etil, dinapacril, metil-oxydemeton
Ţelină, Sfeclă,
zero mg/kg
Ridichi, Păstârnac,
Directiva 76/895/CEE reziduuri de pesticide din și de pe
Pătrunjel, Hrean
fructe și legume
Atrazin 1,0 mg/kg, cloroxuron 0,2 mg/kg
Dialat şi diclorprop 0,05 mg/kg; lindan 0,1 mg/kg
Legume bulboase şi
Diazinon 0,05 mg/kg
fructoase: ceapă, usturoi,
Penconazol şi Carbendazim 0,1 mg/kg -DIRECTIVA
pătlăgele roșii, ardei,
2007/12/CE
pătlăgele vinete
Fosfamidon şi mevinfos
Seminţe de cereale
0,01 mg/kg -DIRECTIVA 2007/8/CE
Oleaginoase: in, mac,
Diazinon 0,02 mg/kg;
susan, floarea soarelui,
Fosfamidon şi mevinfos 0.01 mg/kg DIRECTIVA 2007/8/CE
rapiţă, muştar, soia
Diazinon 0.01 mg/kg,
Cartofi timpurii şi pentru
Penconazol şi Carbendazim - 0,1 mg/kg DIRECTIVA
depozitare
2007/12/CE
Fosfamidon şi mevinfos
Leguminoase uscate: 0.01 mg/kg -DIRECTIVA 2007/8/CE
Mazăre, Fasole, Linte Penconazol, Benomil şi Carbendazim 0,1 mg/kg -
DIRECTIVA 2007/12/CE
291
Inspectarea echipamentelor pentru aplicarea pesticidelor de uz
profesional se efectuează la intervale de timp de maximum cinci ani, până în
anul 2020 şi nu va depăşi trei ani după această dată. Până la data de 26
noiembrie 2016, echipamentele de aplicare a pesticidelor trebuie să fie
inspectate cel puţin o dată.
Probele destinate controlului oficial al nivelurilor de reziduuri de
pesticide de pe și din cereale, fructe, legume, lactate, carne etc. trebuie
prelevate şi analizate în conformitate cu metodele şi procedurile descrise în
anexele Directivelor 76/895/CEE, 86/362/CEE, 86/363/CEE şi 90/642/CEE
pentru a se verifica dacă sunt respectate limitele maxime de reziduuri (LMR)
de pesticide stabilite de ţările comunitare, precum şi cele recomandate de
Comisia Codex Alimentarius.
Modul de prelevare şi instrumentele pentru pregătirea unei probe de
laborator dintr-o probă în vrac sau pentru pregătirea unei porțiuni de analizat,
dintr-o probă de analizat, sunt descrise în Standardele ISO 1, 2 şi 3 (pentru
materiale precum frunzele în vrac, mâna agentului responsabil cu prelevarea
poate fi considerată dispozitiv de prelevare), ISO 950 (cereale boabe), ISO 951
(leguminoase ambalate), ISO 1839 (ceai, lapte şi produse lactate) stabilite de
Organizația Internațională pentru Standardizare.
Folosirea în mod repetat pe aceeaşi suprafaţă de teren a erbicidelor
determină apariţia fenomenului de rezistenţă şi apariţia unor biotipuri de
buruieni rezistente. Odată cu rotaţia culturilor este necesară rotaţia erbicidelor
precum şi a celorlalte componente ale combaterii integrate, pentru că doar
astfel se pot distruge buruienile rezistente.
În anexa III din Regulamentul CE nr. 1107/2009 se stabileşte că
„utilizatorul profesionist trebuie să mențină utilizarea pesticidelor la niveluri
minime necesare, prin aplicarea unor doze reduse, prin frecvența redusă a
aplicării sau prin aplicări parțiale, în condițiile în care nivelul de risc pentru
vegetație este acceptabil, iar acestea nu măresc riscul de dezvoltare a
rezistenței în cadrul populațiilor de organisme dăunătoare”.
Rezistenţa gramineelor anuale la triazine a fost rezolvată prin folosirea
unor graminicide specifice, utilizând alături de triazine unele substanţe ca
EPTC (Eradicane), Butilat (Sutan), Alachlor (Lasso) şi Metolachlor (Dual,
Primextra), al căror mod de acţiune este diferit.
Prin folosirea la soia a erbicidelor asociate Dual + Sencor, Lasso +
Sencor s-a reuşit menţinerea culturii curată de buruieni, cu excepţia speciei
292
Solanum nigrum care are o răsărire eşalonată şi determină o îmburuienare
secundară, dar cu efecte scăzute asupra producţiei.
Agenţia Europeană pentru Protecţia Mediului a încadrat acetochlorul
în categoria de toxicitate B-2 şi S-metolachlorul în categoria C, cu efecte toxice
minime asupra mamiferelor, păsărilor, peștilor şi insectelor însă cercetările
recente indică faptul că utilizarea acestora implică riscuri asupra omului și a
mediului înconjurător iar acetochlorul a fost inclus în lista cu erbicidele
susceptibile de înlocuire, alături de Glean (Chlorsulfuron), Venzar 80WP
(Lenacil), Mistral 4 SC; Gat Motion 4SC (Nicosulfuron), Gat Burino 50SC
(Metazachlor), datorită persistenţei, a toxicităţii şi a riscului pentru sănătatea
oamenilor.
Erbicidele pe bază de acetochlor şi metolachlor se aplică înainte sau
după semănat, cu încorporare superficială la 3-5 cm şi sunt absorbite prin
radicele, hipocotil, coleoptil, translocându-se spre zonele de creștere. Modul
de acțiune al acetochlorului este de a bloca formarea de aminoacizi esențiali
triptofani, tirozina, fenilalanina care reduc sinteza de proteine, inhibând
creșterea plantei iar S-metolachlorul acționează asupra organelor de creștere în
special a rădăcinilor, la care inhibă alungirea şi afectează sinteza proteinelor.
Statele membre din UE urmăresc efectele negative ale acetochlorului
și s-metolachlorului asupra mediului înconjurător, în ceea ce privește
contaminarea apei cât și persistența în sol şi plante. Studiile din literatură indică
nivelul concentrațiilor de s-metolachlor în mediu, după aplicarea erbicidelor,
în intervalul de valori 0.08-4.5 µg/l în ape curgătoare și 0.1-100 µg/l în lacuri
iar pentru acetochlor, concentrații minime de 0.1 micrograme/l și maxime de
4.35 g/l în apele subterane.
Legislaţia naţională şi internaţională privind cerinţele pentru folosirea
produselor de protecţie a plantelor pe teritoriul Uniunii Europene prevede ca
metodele de determinare a reziduurilor de erbicide organoclorurate din sol și
plante să se facă în acord cu criteriile stabilite de Directiva 91/414/CEE,
Decizia Comisiei Europene 2002/657/EC, documentul OCDE privind
Metodele de analiză a reziduurilor de pesticide, 2007 şi Directiva
2009/128/EC.
În aceste documente sunt prevăzute metodologiile de analiză a
substanțelor active şi a metabolţilor din sol şi plante şi echipamentele impuse
pentru detectarea limitelor de poluanţi, din ce în ce mai scăzute
(0,01-0,05 mg/kg), din componentele mediului.
293
Fiecare stat membru trebuie să instituie sisteme de certificare și să
desemneze autoritățile competente responsabile cu punerea în aplicare a
acestora. Aceste certificate atestă cel puțin dobândirea de către utilizatorii
profesioniști, distribuitori și consilieri, fie prin formare, fie prin alte mijloace,
a unor cunoștințe suficiente privind temele enumerate în anexa I şi să
întocmească un raport care să cuprindă obiectivele şi metodele folosite pentru
reducerea riscurilor la utilizarea pesticidelor.
Pentru reducerea reziduurilor din mediul agricol legislaţia stabileşte şi
alte măsuri privind modul de aplicare, „pulverizare aeriană” care înseamnă
aplicarea pesticidelor dintr-o aeronavă (avion sau elicopter), prin derogare
poate fi permisă numai în cazuri speciale, cu condiția respectării cerințelor de
protecţia mediului. Aeronavele vor fi echipate cu accesorii şi dispozitive
tehnice pentru reducerea devierii produselor pulverizate. În articolul 8,
aliniatul 2 din Regulamentul CE nr. 1107/2009 se stabileşte că “până la 14
decembrie 2016, statele membre se asigură că echipamentul de aplicare a
pesticidelor a fost inspectat cel puțin o dată. După această dată, numai acele
echipamente de aplicare a pesticidelor care au trecut cu succes de inspecție pot
fi utilizate în scop profesional”.
6.8.14 METODE DE APLICARE A ERBICIDELOR
Pentru a realiza o eficacitate bună în combaterea buruienilor şi a

înlătura eventualele efecte negative asupra culturilor trebuie cunoscute
mecanismele de acţiune a erbicidelor, selectivitatea lor faţă de plantele
cultivate, spectrul de combatere al buruienilor şi metodele de aplicare cele mai
potrivite.
În funcţie de mecanismul de acţiune al erbicidelor se disting două
metode principale de aplicare a acestora:
- aplicarea pe sol înainte de semănat sau răsăritul culturilor denumită
aplicare preemergentă;
- aplicarea în cursul perioadei de vegetaţie, adică după răsăritul
culturii, denumită aplicare postemergentă.
Prima metodă de aplicare, are un caracter preventiv şi este specifică
erbicidelor reziduale, cum sunt cele pe bază de atrazin, simazin, metolachlor,
butylat, benefin, cycloat, trifluralin etc.
A doua metodă cu aplicare pe vegetaţie, are un caracter curativ şi este
specifică erbicidelor de contact, cu acţiune totală sau selectivă, precum şi
294
erbicidelor cu acţiune hormonală, aminotriazolul, dinoseb-acetatul, picloramul
etc.
Unele erbicide cum sunt atrazinul, prometrinul, pyrazonul şi unii
substituienţi ureici (cloroxuron, diuron, monolinuron etc.) se pot aplica prin
ambele metode, atât pe sol cât şi pe vegetaţie.
În cadrul fiecărei metode de aplicare există diferite variante
determinate de perioada din ciclul anual al culturii, lucrarea agrotehnică care
precede sau succede tratamentului, faza de vegetaţie a plantelor cultivate şi a
buruienilor, cerinţele erbicidului utilizat corelate îndeosebi cu condiţiile
pedoclimatice şi nivelul agrotehnicii practicate.
La erbicidele care se aplică pe vegetaţie, pătrunderea acestora în plantă
poate fi favorizată prin folosirea unor substanţe ajutătoare cum sunt muianţii,
activanţii sau adezivii.
Muianţii determină micşorarea tensiunii superficiale şi favorizarea
formării unei pelicule continue pe suprafaţa frunzelor. Se pot utiliza substanțe
ca penetrolul, în concentraţie de 0,25-0,50%, polietilen glicocolii, uleiurile
minerale emulsionabile etc.
Activanţii, sunt substanţe care modifică permeabilitatea cuticulei şi
amplifică sensibilitatea buruienilor. Exemple sunt sulfatul de amoniu, clorura
de sodiu sau potasiu, ureea etc.
Adezivii. Pentru plantele ce au pe frunze un strat ceros sau perişori, se
folosesc anumite substanţe adezive pentru a mări aderenţa soluţiei, cum sunt
polimerii solubili în apă, anumite uleiuri şi diferite îngrăşăminte.
La unele erbicide eficacitatea este dependentă total de umiditatea
solului (triazinele) iar la alte erbicide reziduale cum sunt butylatul, nitralinul,
cycloatul, trifluralinul, eficacitatea nu este dependentă de regimul de
precipitaţii.
Eficacitatea metodelor de aplicare a erbicidelor este influenţată şi de
alte elemente climatice cum sunt temperatura, lumina, umiditatea relativă a
aerului etc.
Eficacitatea maximă a erbicidelor hormonale sau de contact se
realizează când procesele fiziologice din plante se desfăşoară intens şi deci
erbicidele trebuie aplicate atunci când temperatura aerului este de 15-20 oC.
Dacă erbicidul 2,4 D se administrează la o temperatură de 10 oC şi în condiţiile
unei nebulozităţi accentuate, efectul este redus, iar timpul necesar pentru
acţiune este mult mai lung.
295
Erbicidele volatile sau cele care se descompun uşor în prezenţa luminii
şi care se aplică pe sol (toluidine, tiocarbamaţi, carbamaţi etc.), trebuie
încorporate şi amestecate bine cu solul, într-un interval de cel mult 15-20
minute după administrare, lucrare care se execută cu ajutorul grapei cu discuri,
în două parcursuri.
Cantitatea de apă folosită la erbicidat, care trebuie să asigure o
acoperire perfectă a suprafeţei solului sau frunzelor, este de 50 – 100 l/ha la
tratamentele cu aviaţia, 200-600 l apă/ha la tratamentele terestre şi
600-1000 l/ha la folosirea aparaturii manuale de stropit.
Pentru ca erbicidarea să aibă efect maxim, mărimea picăturilor trebuie
să fie cuprinsă între 150-500 microni. Picăturile mai mici de 150 microni sunt
luate uşor de vânt sau se evaporă repede, iar cele mai mari de 500 microni nu
asigură o distribuţie uniformă a erbicidelor.
Mijloacele terestre pentru aplicarea erbicidelor sunt purtate: EEP-600,
EESP, tractate MET-1200 şi MTSP- 1200 sau autopropulsate. Există în
momentul de față pe piața mașinilor agricole un număr foarte mare de
echipamente de administrat erbicide și în fiecare an firmele producătoare vin
cu modele noi, tot mai performante.
Pentru culturile neprăşitoare, erbicidele se administrează pe întreaga
suprafaţă (integral) indiferent dacă tratamentul se face la sol sau pe vegetaţie.
La plantele prăşitoare, sau în plantaţiile de pomi şi viţă de vie, aplicarea
erbicidelor poate fi făcută pe întreaga suprafaţă sau numai pe zona rândurilor
de plante (în benzi), iar buruienile care apar printre rândurile de plante sau de
pomi şi viţă de vie, sunt distruse prin praşile mecanice.
Pentru a realiza tratamente de calitate trebuie folosite corect tipul de
duze, stabilită și respectată presiunea de lucru şi asigurate constanţa presiunii
de funcţionare şi a vitezei de lucru a agregatului.
Pentru efectuarea tratamentelor pe toată suprafaţa sunt potrivite duze
cu dispersarea lenticulară a erbicidelor, iar pentru tratamentele în benzi se
folosesc duze care realizează o secţiune a jetului apropiată de cea
dreptunghiulară.
Cantitatea de amestec pentru stropit se poate regla prin schimbarea
duzelor, prin modificarea presiunii de lucru (0,5-6 kgf/cm2), cât şi prin variaţia
vitezei de lucru. Lăţimea suprafeţei tratate de o duză este determinată de
înălţimea la care este fixată rampa de pulverizare, ea putând fi reglată în mod
obișnuit între 100-500 mm.
296
Înainte de începerea lucrului este necesară verificarea în staţionar a
uniformităţii distribuirii soluţiei de către duze. În teren se verifică norma de
amestec la hectar în funcţie de duză, presiunea de lucru şi viteza de deplasare
a agregatului.
La aplicarea tratamentelor pe toată suprafaţa este necesară jalonarea pe
parcursul efectuării lucrării, pentru a se evita suprapunerile sau greşurile cu
benzi netratate sau utilizarea sistemelor GPS.
La tratamentele cu avionul sau elicopterul, pentru distribuirea uniformă
a erbicidului, înălţimea de zbor nu trebuie să depăşească 5 m.
Dacă în vecinătate există culturi sensibile la erbicidul folosit, se vor
respecta zone de protecţie late de circa 500 m și nu se vor întoarce agregatele
pe culturile vecine. Întoarcerile, ca şi la staţionările în cursul lucrului, se vor
face cu dispozitivele de distribuire a erbicidelor oprite.
Tratamentele se vor efectua pe vreme liniştită, fără vânturi intense.
Pe parcursul lucrului, ori de câte ori este nevoie, duzele şi sitele se
curăţă şi se spală. La schimbarea erbicidului întreaga instalaţie se spală cu apă
şi detergenţi, iar la încheierea lucrărilor de erbicidare, instalaţiile se spală cu o
suspensie de cărbune, în concentraţie de 0,1%.
6.8.15 STABILIREA DOZEI DE ERBICID ŞI PREPARAREA

AMESTECULUI PENTRU STROPIT
A. Stabilirea dozei de erbicid
Stabilirea corectă a dozei de erbicid are mare influenţă asupra calităţii

tratamentului deoarece la doze prea mici buruienile rămân necombătute, fiind
necesare alte lucrări pentru combaterea lor, iar la doze prea mari erbicidele
devin toxice pentru plantele de cultură.
Doza de erbicid se stabileşte în funcţie de eficacitatea acestuia, metoda
de aplicare, gradul de îmburuienare, speciile şi faza de vegetaţie a buruienilor
şi a plantelor de cultură şi de alţi factori. În cazul erbicidelor reziduale, la
stabilirea dozelor se va ţine seama de conţinutul în humus şi de argilă, deoarece
o parte din erbicid este imobilizat în complexul adsorbant al solului. Pe solurile
nisipoase dozele vor fi mai mici, iar pe solurile bogate în humus şi argiloase,
dozele vor fi mai mari.
297
Erbicidele se comercializează sub formă de concentrate în care
substanţa activă participă într-un anumit procent, iar dozele sunt recomandate
fie în kg, g sau litri s.a./ha fie direct în kg, g sau litri produs comercial la ha.
Atunci când dozele de erbicid, recomandate pe baza rezultatelor
obţinute în activitatea de cercerare, sunt indicate în kg sau g s.a/ha, este
necesară calcularea dozei de produs tehnic sau comercial/ha.
Cantitatea de produs tehnic care trebuie administrată, în cazul când
tratamentul se face pe toată suprafaţa (integral), se calculează cu ajutorul
formulei:
Ds.a.  100
Dt = , în care:
s.a.
Dt = doza de preparat tehnic în kg sau l/ha;
D s.a. = doza recomandată exprimată în substanţă activă;
s.a. = conţinutul în substanţă activă a erbicidului în %.
În situaţia aplicării erbicidelor în benzi sau fâşii pe rândurile de plante,

cum este cazul la unele culturi prăşitoare sau pe rândurile de pomi şi viţa de
vie, cantitatea de erbicid se va stabili după formula:
Dt  l
Dt1 = , în care:
L
Dt1= doza de produs tehnic în kg, l/ha ce trebuie administrată pe benzi/fâşii;
Dt = doza de produs tehnic în kg, l/ha, calculată pentru aplicare integrală;
l = lăţimea fâşiei sau benzii tratate, în cm;
L = distanţa între rândurile de plante, în cm.
Determinarea reală a normei de lichid, în condiţiile specifice parcelei,
se face măsurând distanţa de 100 m, care se parcurge cu agregatul de erbicidat,
având rezervorul plin cu apă. Prin cronometrare, se determină viteza cu care
agregatul parcurge cei 100 de metri sau un parcurs dus-întors, iar prin
completarea cantităţii de apă consumată din rezervor se determină cantitatea
de apă care s-a consumat pentru stropit la suprafaţa având lungimea de 100 m
şi lățimea egală cu lăţimea de lucru a maşinii.
Norma de lichid este direct proporţională cu debitul şi invers
proporţională cu viteza de deplasare şi lăţimea de lucru. Cunoscând norma şi
debitul se poate determina viteza de lucru sau cunoscând viteza şi norma se
298
poate determina debitul maşinii şi al unei duze, putându-se alege tipul de duză
şi presiunea de lucru.
B. Prepararea amestecului pentru stropit
Modul de preparare şi de aplicare a amestecului de stropit (erbicid şi

apă) determină calitatea şi eficacitatea tratamentului.
Apa folosită trebuie să fie curată şi filtrată pe site de 0,25 mm.
Respectarea normelor de lucru, preîntâmpină multe neajunsuri cum
sunt depunerea erbicidului pe fundul rezervorului, formarea de cocoloaşe,
înfundarea duzelor etc., cu toate consecinţele negative ale acestora.
Formularea este forma sub care un erbicid este comercializat şi
reprezintă o combinaţie de diverşi compuşi, solvenţi, surfactanţi, muianţi,
adezivi, agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară etc. al căror
scop este de a face produsul utilizabil şi mai eficace.
Erbicidele se fabrică sub formă de soluţii, concentrat emulsionabil
(CE), pudră umectabilă (PU), granule dispersabile în apă (DF), tablete,
glomerule ş.a.
Soluţia este amestecul cu apa al erbicidelor solubile în aceasta.
Erbicidele solubile în apă sunt formulate ca soluţie apoasă concentrată
(exemplu SDMA a acidului 2,4 D, Icedin, ş.a.) sau sub formă solidă ca de
exemplu NaTa ş.a.
Soluţiile se prepară mai uşor decât celelalte amestecuri pentru
erbicidat. Erbicidul, în doza necesară, se poate introduce direct în rezervorul
maşinii de stropit. Pentru că soluţia este un amestec fizic omogen, în timpul
tratamentului este necesar numai un minimum de agitare deoarece
constituienţii unui astfel de amestec nu se separă pe cale mecanică.
Emulsia este amestecul dintre două lichide, fiecare menţinându-şi
identitatea. Emulsia de erbicide este amestecul dintre apă şi erbicidele
formulate sub formă de concentrat emulsionabil. Apa îndeplineşte rolul de
dispersant, iar erbicidul este dispersat şi nu dizolvat aşa cum este la soluţie.
Dacă nu se agită, cele două lichide se separă.
Pentru a mări stabilitatea amestecului pentru stropit, în procesul de
fabricaţie, se adaugă substanţe dispersante (detergenţi etc.). În timpul aplicării
amestecul trebuie agitat în permanenţă pentru a realiza o distribuţie uniformă.
299
Emulsia este un sistem dispers neomogen, format din două lichide
nemiscibile, din care unul este substanţa dispersată în mediul de dispersie, care
este apa.
Prepararea emulsiei se face în vase separate, de material plastic, în care
se introduce erbicidul, de 3-4 ori mai multă apă, se amestecă bine, rezultând
emulsia mamă, care apoi se toarnă în rezervorul maşinii, care are agitatorul în
funcţiune.
Principalele reguli specifice pentru pregătirea emulsiei sunt
următoarele:
- având în vedere faptul că multe erbicide din această grupă sunt
volatile, pentru a evita pierderile de erbicid, prepararea amestecului se face
introducând direct erbicidul în rezervorul echipamentului pentru stropit. În
cazul în care prepararea se face în cisterne sau în instalaţii speciale, se cere ca
acestea să fie prevăzute cu capace pentru închidere;
- introducerea erbicidului, fie direct în rezervorul maşinii, fie în cisterne
sau instalaţii, trebuie să se facă uniform pe măsura umplerii cu apă;
- în timpul preparării amestecului şi al executării tratamentului,
amestecul se agită continuu.
Suspensia este amestecul format din particule solide dispersate într-un
lichid. În cazul nostru, amestecul este format din erbicidele formulate ca pudră
umectabilă sau ca pastă dispersabilă şi apă. Apa are rolul de diluant şi ca
urmare de transport. Dacă amestecul erbicid-apă rămâne în repaus, particulele
solide se depun, de aceea, în timpul aplicării trebuie agitat continuu. Agitarea
trebuie supravegheată deoarece dacă este excesivă, se formează multă spumă
care îngreuiază circulaţia amestecului prin sistemul de stropit al maşinii.
Erbicidele sub formă de pudra umectabilă (PU) sau (WP) sunt erbicide
cu solubilitate redusă în apă sau ulei.
Pentru a realiza un amestec omogen, mai întâi se face o maia cu
erbicidul respectiv; astfel, cantitatea de erbicid calculată pentru o anumită
suprafaţă sau pentru volumul unui vas cu apă, se amestecă (se frământă) treptat
cu puţină apă până se obţine o pastă omogenă care se lasă câteva ore la muiat.
Când se consideră că pasta este omogenă, se amestecă cu întreaga cantitate de
apă pentru care s-a calculat erbicidul respectiv. Dacă erbicidul se introduce
direct în bazin sau cisterna unde se află întreaga cantitate de apă, fără a face în
prealabil maiaua, el nu se dispersează complet şi rezultă un amestec cu
cocoloaşe.
300
Granule dispersabile în apă (DF) sau (WG) sunt granule care
dispersează imediat în apă şi pot fi introduse direct în rezervorul maşinii.
Granulele (G), care aderă în sol la suprafaţa particulelor de argilă sau
nisip se aplică direct ca îngrăşămintele.
Tabletele sunt asemănătoare cu granulele, dar sunt mai mari.
Glomerulele sunt granule care eliberează treptat substanţa activă şi se
aplică în stare uscată.
Amestecul a două erbicide. Pentru a mări spectrul de combatere al
buruienilor, se practică tot mai mult amestecul de două sau trei erbicide.
Adesea se aplică împreună un erbicid formulat ca pudră umectabilă (WP) şi
altul sub formă de concentrat emulsionabil, ca de exemplu: Ro-Neet + Venzar
sau Treflan + Sencor etc. Pentru a obţine un amestec cât mai omogen se prepară
mai întâi maiaua cu erbicidul formulat ca pudră umectabilă, după modul
precizat mai sus. Se introduce în cisternă sau în tancul instalaţiei de pregătit
amestecul jumătate din cantitatea totală de apă şi peste ea se toarnă suspensia
(maiaua) de erbicid. Se amestecă pentru uniformizare. În continuare, se
introduce erbicidul concentrat emulsionabil. Se completează cu restul de apă
şi se agită continuu.
Se recomandă ca erbicidul concentrat emulsionabil în prealabil să se
rostogolească de câteva ori în ambalajul său original, pentru uniformizare şi
numai după aceea să se scoată cantitatea necesară pentru realizarea
amestecului respectiv.
Amestecul pentru erbicidat de tipul soluţiilor sau emulsiilor este
corespunzător calitativ numai în ziua în care a fost preparat iar folosirea
amestecului sub formă de suspensie se poate amâna cel mult o zi.
De regulă, prepararea amestecurilor pentru erbicidat se face pentru o
singură zi de lucru şi trebuie corelată cu randamentul maşinilor şi cu mersul
vremii.
La realizarea amestecului este necesar să se respecte următoarele:
- nu se amestecă produsele în stare concentrată;
- nu se introduc erbicidele simultan în rezervor;
- erbicidele volatile se introduc direct în rezervor pentru evitarea
pierderilor;
- în timpul preparării amestecului se agită continuu.
301
Nerespectarea acestor reguli determină depuneri pe fundul rezervorului
şi înfundarea duzelor.
Organizarea lucrării de erbicidat constă în pregătirea, reglarea şi
efectuarea probei la maşinile de erbicidat şi instruirea personalului privind
normele de tehnica securităţii muncii. Înainte de începerea lucrului se verifică
utilajul, iar în timpul lucrului se verifică funcţionarea pulverizatoarelor şi
etanşeitatea dispozitivelor.
Deplasarea în teren se face în suveică, pe cât posibil perpendicular pe
direcţia vântului, cu marcări şi jalonări. După terminarea lucrului se spală
echipamentul.
Condiţiile de calitate la efectuarea erbicidării constau în: evidenţa
erbicidelor, stabilirea corectă a normelor de lichid şi a dozelor, nivelarea şi
mărunţirea terenului, reglarea echipamentelor şi jalonarea corectă a terenului,
menținerea constantă a presiunii de lucru la ieşirea şi intrarea pe parcele.
Indicii de calitate sunt daţi de uniformitatea debitului la duze, diametrul
picăturilor, numărul de picături pe cm2 (40-70 picături/cm2), concentraţia
constantă a amestecului din rezervor, constanța cantității de lichid administrate
şi a vitezei de deplasare (variații <10%).
Pentru elaborarea programelor de combatere integrată trebuie
cunoscute următoarele:
1. Proprietăţile fizico-chimice ale erbicidelor;
2. Proprietăţile fiziologice şi biochimice;
3. Mecanismul de acţiune;
4. Selectivitatea faţă de anumite plante cultivate;
5. Spectrul de combatere a buruienilor;
6. Domeniile de utilizare;
7. Aspectele de toxicitate.
6.8.16 PRINCIPII ŞI REGULI CARE STAU LA BAZA

ELABORĂRII PROGRAMULUI DE ERBICIDARE
În vederea folosirii cu maximă eficienţă a erbicidelor, este necesar să

se elaboreze un “program de combatere integrată a buruienilor” care cuprinde
inclusiv metoda chimică. Pentru că nici un erbicid aplicat singur nu rezolvă în
mod satisfăcător problema combaterii buruienilor dintr-o cultură trebuie
folosite atât metodele preventive cât și cele agrotehnice.
302
La elaborarea programului de aplicare al erbicidelor într-o fermă
agricolă trebuie să se aibă în vedere următoarele principii şi reguli:
1. Stabilirea tipurilor de asolament şi a rotaţiei culturilor, a programului
de erbicidare pentru toate culturile şi pe toată durata asolamentului.
2. Determinarea prin cartare a buruienilor predominante pe fiecare solă
şi stabilirea erbicidelor care pot realiza o combatere eficientă a acestora.
3. Stabilirea dozelor optime pentru fiecare erbicid, pe baza rezultatelor
obținute în urma efectuării de experiențe și determinări în câmp.
4. La alegerea erbicidelor trebuie să se ţină seama şi de utilajele din
dotare pentru că unele erbicide se pot aplica cu mijloace avio în timp ce alte
erbicide, în special cele volatile, se pot administra numai cu maşini terestre.
5. După stabilirea sortimentului de erbicide precum şi a dozelor de
aplicare a acestora se calculează necesarul de erbicide şi se întocmeşte planul
de aprovizionare.
6. Pregătirea corespunzătoare a echipamentelor de erbicidat
(verificarea pompei, a filtrului, furtunurilor, rezervorului, a agitatoarelor
hidraulice, duzelor şi manometrului), efectuarea probei şi reglarea
echipamentului.
7. Pentru reuşita tratamentului este necesară respectarea unor cerinţe
tehnice şi anume: păstrarea erbicidelor în bune condiţii, pregătirea solului
destinat aplicării erbicidelor printr-o mărunţire şi o nivelare bună a terenului,
jalonarea corectă şi respectarea vitezei de lucru.
Pe terenurile în pantă, pe solurile nisipoase, pe cele cu apă freatică la
adâncime mică şi pe terenurile irigate, aplicarea erbicidelor trebuie să se facă
cu multă atenţie pentru a evita poluarea mediului.
6.8.17 MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII LA EXECUTAREA

TRATAMENTELOR CU ERBICIDE
În etapa actuală evoluţia agriculturii nu poate fi concepută fără

utilizarea largă a produselor chimice, între care erbicidele joacă un rol deosebit
în cadrul tehnologiile moderne. Dar, substanţele folosite ca erbicide sunt mai
mult sau mai puţin toxice pentru om şi animalele cu sânge cald. După doza
letală DL50, doza la care mor 50% din animalele de experienţă, acestea se
împart în patru categorii:
- extrem de toxice, DL50 sub 50 mg/kg corp, marcate cu etichetă roşie;
303
- puternic toxice, DL50 între 50 şi 200 mg/kg corp, marcate cu etichetă
verde;
- ponderat toxice, cu DL50 între 200 şi 1000 mg/kg corp, marcate cu
etichetă albastră;
- slab toxice, cu DL50 peste 1000 mg/kg corp, marcate cu etichetă
neagră.
Majoritatea erbicidelor se încadrează în ultimele două categorii de
toxicitate.
La păstrarea, manipularea, prepararea amestecului de stropit şi la
aplicarea erbicidelor se vor respecta următoarele reguli generale:
- toate persoanele care lucrează cu erbicide vor fi instruite de fiecare
dată când se fac tratamente, prezentându-se substanţa folosită, toxicitatea,
regulile specifice ce trebuie respectate; de asemenea, trebuie să fie examinate
medical la angajare şi periodic, pe parcursul anului;
- la locul de muncă trebuie să existe câteva substanţe de primă utilitate
în caz de accidente: cărbune medicinal şi bentonită, sare de bucătărie şi
bicarbonat de sodiu 5% care este util pentru spălarea pielii şi a mucoaselor
atinse de soluţii concentrate;
- personalul care lucrează cu erbicide, atât la manipularea şi prepararea
amestecurilor cât şi la efectuarea tratamentelor, va folosi întotdeauna
echipamentul de protecţie adecvat format din combinezon cu mâneci lungi,
ochelari, mască de tifon cu vată, mănuşi şi cizme de cauciuc;
- în timpul lucrului nu se mănâncă, nu se bea, nu se fumează, nu se
atinge cu mâna faţa sau pielea descoperită. La întreruperea lucrului, pentru
satisfacerea acestor nevoi se spală mănuşile cu apă şi săpun, apoi se scot, se
spală cu apă din abundenţă faţa şi mâinile şi numai după aceea se pot atinge
alimentele, apa, ţigările, faţa sau pielea;
- este interzisă folosirea minorilor, a femeilor gravide sau care
alăptează, a bolnavilor cronici sau a persoanele care obişnuiesc să consume
alcool la punctele unde se lucrează cu erbicide;
- la tratamentele cu erbicide se vor folosi numai maşini omologate.
Toate lucrările de protecţie a plantelor cu pesticide trebuie efectuate
sub conducerea unui specialist în protecţia plantelor, cu studii medii sau
superioare. Din punct de vedere al organizării protecţiei muncii, conform
legislaţiei, răspunderea revine conducătorilor de unităţi.
304
Pe lângă regulile generale prezentate, este necesară respectarea unor
reguli specifice pentru lucrările de depozitare, transport, prepararea
amestecurilor şi pentru efectuarea tratamentelor cu erbicide:
- Produsele folosite se vor păstra în depozite special amenajate, care
trebuie amplasate la distanţe mai mari de 50 m de locuinţe şi surse de apă.
Depozitele se ţin încuiate şi vor fi dotate cu cântar propriu, măsuri de dozare
pentru lichide şi pichet de incendiu. Pentru asigurarea unei păstrări
corespunzătoare a produselor lichide, acestea se depozitează în încăperi cu
temperaturi între 0 şi 25 oC.
- Nu este permisă păstrarea erbicidelor împreună cu alimente, furaje,
obiecte casnice şi alte materiale, în poduri sau la etaj. De asemenea, încălzirea
cu sobe a depozitelor cu erbicide este interzisă, din cauza riscurilor de
toxicitate şi incendii.
- Erbicidele se livrează în ambalaje închise şi nu se vor distribui în stare
vărsată. Scoaterea lichidelor din ambalaje mari se va face numai cu pompa cu
amorsare mecanică. Ambalajele nu se lasă necurăţate de pe o zi pe alta,
resturile de erbicid care rezultă la curăţire se strâng şi se îngroapă. Erbicidul
care din neglijenţă a fost risipit se acoperă cu pământ sau rumeguş, care se
strânge şi apoi se îngroapă în locuri ferite, evitând ca pesticidele să ajungă în
apa freatică prin spălare. Ambalajele, cu excepţia celor care trebuie returnate
la producător, se strâng, se scutură de resturi şi se ard.
- Transportul erbicidelor se va face cu vehicule în stare
corespunzătoare, fiind interzis transportul în acelaşi timp al apei, alimentelor
şi furajelor.
- Prepararea amestecului pentru erbicidat se va face în locuri special
amenajate, departe de sursa de apă potabilă, ape curgătoare şi împrejmuite de
un şanţ de 30-40 cm adâncime.
- Butoaiele găleţile, măsurile de dozare, cântarele şi orice alte vase
utilizate la pregătirea amestecurilor nu trebuie folosite pentru adăpatul
animalelor, în uz casnic sau în alte scopuri.
- După terminarea lucrărilor, locul de pregătire se curăţă cu sapa şi
pământul cu resturi este îngropat. Amestecurile rămase neutilizate se varsă în
gropi şi se astupă, iar substanţele nefolosite se returnează, la magazie.
- Înaintea începerii aplicării pe teren a tratamentului cu erbicide, dacă
acestea se fac în zone populate sau în preajma lor, se va comunica în scris
primăriilor, organelor sanitare, crescătorilor de animale, albine etc. locurile
305
unde se vor efectua tratamente, ce substanţe se vor folosi, precum şi măsurile
de prevenire a intoxicaţiilor. La marginea tarlalelor se vor amplasa anunţuri
privind efectuarea tratamentelor, care se ridică la 3-4 zile după terminarea lor.
- Se interzice aplicarea tratamentelor cu erbicide pe timp foarte
călduros (temperaturi peste + 25 oC) sau pe vânt (viteza vântului mai mare de
3 m/sec).
- Este interzis să se mănânce în timpul lucrului, să se bea sau să se
fumeze. În pauzele pentru servirea mesei se rezervă un loc îndepărtat, la circa
150 m în partea dinspre vânt a locurilor unde se lucrează, se depozitează sau
se pregătesc soluţiile. Masa se ia numai după dezbrăcarea echipamentului de
protecţie şi spălarea cu săpun a feţei şi a mâinilor.
- Zonele tratate trebuie marcate cu indicatoare “Teren otrăvit” şi
“Păşunatul interzis”. Efectuarea lucrărilor agrotehnice pe locurile tratate se pot
face la 3 zile după stropire sau prăfuire.
- La aplicarea produselor foarte toxice este necesar ca pe lângă
echipamentul obişnuit de protecţie, să fie utilizată masca de gaze, cizmele şi
mănuşile.
Respectarea întocmai a acestor norme, duce la o utilizare sigură a
erbicidelor, fără riscuri pentru sănătatea oamenilor şi cu efecte minime asupra
mediului înconjurător.
6.8.18 BURUIENI PERICULOASE
Pentru elaborarea programelor de combatere integrată trebuie

cunoscute biologia şi ecologia principalelor specii de buruieni şi în special a
buruienilor periculoase care devin buruieni „problemă”.
Pentru aplicarea corectă a erbicidelor trebuie cunoscute buruienile după
particularităţile biologice ale următoarelor grupe de buruieni:
Grupa I – buruieni monocotiledonate anuale;
Grupa II – buruieni monocotiledonate perene;
Grupa III – buruieni dicotiledonate anuale;
Grupa IV – buruieni dicotiledonate perene.
Această clasificare a buruienilor, după particularităţile biologice,
corespunde spectrului de combatere a erbicidelor care sunt denumite
antigramineice, care combat monocotiledonatele (trifluralinul, EPTC,
alachlorul, butilatul, acetoclor, metolaclor, prometrin şi antidicotiledoneice,
care combat dicotiledonatele, cum sunt 2,4 D, MCPA, dicamba, clopyralid,
306
bentazon, lenacil, iar unele cum sunt atrazinul, prometrinul, metribuzinul
combat atât monocotiledonatele cât şi dicotiledonatele anuale.
Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada de înflorire
şi modul de desfăşurare a ciclului biologic este prezentată în tabelele 6.15a,
6.15b și 6.15c. Clasificarea are la bază gradul de adaptare a modului de
înmulţire şi supraveţuire a formelor biologice la condiţiile termice negative din
perioada de iarnă din zona temperată.
Tabelul 6.15a
Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi
modul de desfăşurare a ciclului biologic
Grupa Denumirea stiinţifică Denumirea populară
Capsella bursa-pastoris Traista cibanului
Draba verna Flămânzică
Stellaria media Rocoină
Dicotiledonate anuale efemere
Senecio vernalis Spălăcioasă
Veronica hederifolia Sopîrliţă
Veronica arvensis Ventrilică
Anagallis arvensis Scânteiuţă
Brassica rapa Rapiţă
Brassica nigra Muştar negru
Euphorbia helioscopia Laptele cucului
Dicotiledonate anuale
Fumaria schleicheri Fumariţă
cu germinaţie primăvara timpuriu
Galeopsis tetrahit Lungurica
Melampyrum arvensis Grâul prepeliţei
Polygonum persicaria Iarba roşie
Spergula arvensis Hrana vacii
Ambrosia artemisiifolia Ambrozie
Amaranthus retroflexus Ştir
Chenopodium album Lobodă
Cuscuta campestris Cuscuta
Datura stramonium Ciumăfae
Dicotiledonate anuale Galinsoga parviflora Busuioc sălbatic
Cu germinaţie primăvara târziu Hibiscus trionum Zămoşiţă
Matricaria inodora Muşeţel nemirositor
Portulacca oleracea Iarba grasă
Sonchus asper Susai
Stachys annua Colţul babei
Xanthium strumarium Cornuţi
307
I. Buruienile monocotiledonate anuale cele mai dăunătoare sunt
Apera spica-venti (iarba vântului), Avena fatua (odos sau ovăz sălbatic),
Digitaria sanquinalis (meişor), Echinochloua crus-galli (iarba bărboasă, mohor
lat) şi Setaria glauca (mohor).
Apera spica-venti (iarba vântului), este o graminee anuală cu panicul
care infestează culturile de grâu tratate repetat cu erbicide antidicotiledoneice,
răsare toamna dar şi primăvara devreme, formează 10-12 fraţi şi până la 12000
de cariopse.
Avena fatua (ovăzul sălbatic) este o monocotiledonată anuală care
infestează toate culturile de cereale şi prăşitoare, formează cam 600 seminţe
care îşi păstrează puterea de germinaţie până la 15-16 ani şi care trec
nevătămate prin tubul digestiv al animalelor, putând infesta solul fertilizat cu
gunoi nefermentat.
Digitaria sanquinalis (meişor), este o specie termofilă, iubitoare de
umiditate, care germinează primăvara târziu şi are plantula păroasă.
Echinochloua crus-galli (iarba bărboasă, mohor lat), infestează
prăşitoarele, formând o tufă laxă cu panicul lax și până la 10000 seminţe care
îşi menţin viabilitatea până la 16 ani. Plantele de mohor cosite lăstăresc uşor
formând seminţe.
II. Monocotiledonate perene
Agropyron repens sau Elymus repens (pir târâtor) este tolerant la secetă
şi este răspândit pe 6 continente de la altitudini de 0 până la 3000 m. Se
înmulţeşte prin rizomi care infestează solul şi prin seminţele duse de vânt.
Alisma plantago aquatica (pătlagina de baltă), este o specie
monocotiledonată perenă care infestează canalele de irigaţii și se înmulţeşte
prin rizomi şi seminţe; rizomii îşi pierd viabilitatea prin uscare sau încorporare
prin arături la peste 25 cm adâncime.
Cynodon dactylon (pirul gros), se înmulţeşte prin rizomi, care
fragmentaţi şi lăsaţi pe sol în zile cu soare pier în 10-15 zile.
Sorghum halepense (costrei), monocotiledonată perenă, se înmulţeşte
prin rizomi şi seminţe.
308
Tabelul 6.15b
Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada de înflorire
şi modul de desfăşurare a ciclului biologic
Denumirea
Grupa Denumirea stiinţifică
populară
Anthemis arvensis Romaniţă
Centaurea cyanus Albăstriţa
Consolida regalis Nemţişor câmp
Dicotiledonate anuale Descurainia sophya Voinicică
cu germinaţie din
toamnă care pot ierna
Galium aparine Turiţa
Papaver rhoeas Macul roşu
Vicia angustifolia Măzăriche
Viola arvensis Trei fraţi pătaţi
Arctium lapa Brusture
Carduus nutans Scaiete
Dicotiledonate bienale
Melilotus officinalis Sulfină
Verbascum phlomoides Lumănărică
Cu rădăcină Cichorium inthybus Cicoare
capabilă de înmulţire Taraxacum officinalis Păpădie
Dicotile
donate Plantago lanceolata Pătlagină îngustă
perene Cu înmulţire prin Ranunculus acer Piciorul cocoşului
seminţe şi vegetativ
Rumex acetosella Măcriş
Glechoma hederacea Silnic
Potentilla reptans Cinci degete
Dicotiledonate perene
Cu înmulţire prin Rubus caesius Rug
muguri de pe stoloni Ranunculus repens Floare de lac
Artemisia absinthium Pelin

Cardaria draba Urda vacii
Cirsium arvense Pălămidă
Cu înmulţire prin Convolvulus arvensis Volbură
muguri de pe rădăcină Euphorbia cyparissias Alior
Sonchus arvensis Susai
Rumex acetosella Măcriş mare
309
III. Dicotiledonate anuale
Amaranthus retroflexus (ştir), specie cosmopolită ce infestează toate
culturile de prăşitoare, pomi sau vii, produce până la un milion de seminţe, care
au viabilitatea 5-6 ani.
Anthemis arvensis (romaniţa de câmp), răspândită în culturile de
cereale, formează până la 20000 de seminţe care germinează toamna sau
primăvara devreme la 3-5 oC, la suprafaţa solului pentru că germinaţia se
produce numai în prezenţa luminii (+ fotoblastică).
Atriplex patura, tatarica (loboda), răspândită în toată ţara pe solurile
fertile.
Abutilon theophrasti (teişor), infestează prăşitoarele din lunca Dunării.
Brassica rapa (rapiţă sălbatică), Brassica nigra (muştar negru),
răspândite în toate zonele, în culturile de cereale şi prăşitoare, germinează
toamna sau primăvara.
Chenopodium album (loboda) şi Capsella bursa pastoris (traista
ciobanului), au o mare amplitudine ecologică, seminţele germinează numai din
stratul superficial al solului.
IV. Dicotiledonate perene
Aristolochia clematitis (mărul lupului, cucurbeţică), infestează
prăşitoarele, viile, livezile, se înmulţeşte prin fragmentarea rizomilor şi prin
seminţe.
Cardaria draba sau Lepidium draba (urda vacii), întâlnită în toată ţara
în toate culturile, vii, livezi, se înmulţeşte vegetativ prin drajoni şi seminţe.
Cirsium arvense (pălămida) are o foarte mare plasticitate ecologică,
rădăcina principală şi ramificaţiile dacă sunt tăiate din fiecare fragment rezultă
o nouă plantă. Pe ramificaţiile rădăcinii se găsesc muguri radiculari din care se
dezvoltă noi plante. Este una din cele mai păgubitoate buruieni fiind şi plantă
gazdă pentru mulţi dăunători şi agenţi patogeni. Pălămida are o mare
amplitudine ecologică și este foarte rapace consumând cantităţi mari de
elemente nutritive. Din mugurii radiculari formează drajoni care emit rădăcini
adventive, însă o plantă viguroasă poate forma până la 2000 achene, prevăzute
cu un papus pentru diseminare.
Convolvulus arvensis (volbura) se întâlneşte în toate zonele şi în toate
culturile de câmp, în vii și livezi, se înmulţeşte prin drajoni şi seminţe care au
o viabilitate de 20 de ani.
310
Tabelul 6.15c
Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi
modul de desfăşurare a ciclului biologic
Denumirea
Grupa Denumirea stiinţifică
populară
Achilea milefolium Coada şoricelului
Aristolochia clematidis Cucurbeţică
Equisetum arvense Coada calului
Cu înmulţire prin muguri de pe rizomi
Sambucus ebulus Boz
Veratrum album Ştirigoaie
Monocotiledonate anuale Avena fatua Ovăzul sălbatic
Cu germinaţie primăvara timpuriu Lolium temulentum Zâzanie
Digitaria sanguinalis Meişor
Echinichloa crus-galli Mohor lat
Monocotiledonate anuale
Setaria glauca Mohor
Cu germinaţie primăvara târziu
Setaria viridis Mohor verde
Setaria verticillata Mohor agăţător
Monocotiledonate anuale Apera spica-venti Iarba vântului
Cu germinaţie din toamnă care pot Bromus arvensis Obsiga de câmp
ierna Bromus secalinus Obsiga secarei
Agropyron (Elymus) Pir târâtor
repens
Monocotiledonate perene Cynodon dactylon Pir gros
Cu înmulţire prin rizomi
Leersia oryzoides Orez sălbatec
Sorghum halepense Costrei
Euphrasia rostokviana Silur
Rhinanthus rumelicus Clocotici
Buruieni semiparazite
Melampyrum arvense Ciormoiag
Melampyrum barbatum Grâul prepeliţei
Cuscuta campestris Torţel
Cuscuta trifolii Cuscuta trifoiului
Buruieni parazite pe tulpină
Cuscuta epilinum Cuscuta inului
Cuscuta europea Cuscuta
Lupoaia florii
Orobanche cumana
soarelui
Buruieni parazite pe rădăcină
Orobanche ramosa Lupoaia tutunului
Orobanche brassicae Lupoaia verzei
311
Equisetum arvense (coada calului) este frecventă în zonele umede şi se
înmulţeşte prin spori şi prin mugurii de pe rizomi. Această buruiană are două
feluri de tulpini. În lunile aprilie şi mai se dezvoltă tulpinile fertile care sunt
goale în interior şi formează un spic cu numeroşi spori. După fructificare aceste
tulpini mor şi apar tulpinile vegetative care sunt sterile dar care au aparat foliar
şi produc substanţe de rezervă care se acumulează în rizomi.
Sonchus arvensis (susai), se înmulţeşte prin muguri radiculari şi prin
seminţe.
Rubus caesius (rugul) se întâlneşte în toate culturile şi în toate zonele.
Are tulpina târâtoare care marcotează însă se înmulţeşte şi prin mugurii de pe
rădăcini.
V. Plantele parazite pe tulpină şi pe rădăcină
Cuscuta campestris (torţelul) este o plantă parazită pe tulpinile de
lucernă, trifoi, măzăriche, soia, cartof, tutun, tomate, morcov, varză ş.a.
Orobanche ramosa (lupoaia) este o plantă parazită pe rădăcinile de
floarea soarelui, tutun, cartof, cânepă, varză ş.a. chiar și pe buruieni (urzică).
Orobanche cumana (lupoaia florii soarelui) este foarte păgubitoare
pentru culturile de floarea soarelui, mazăre cânepă, tutun, varză, tomate,
morcov ş.a.
6.8.19 DETERMINAREA GRADULUI DE ÎMBURUIENARE
Determinarea gradului de îmburuienare prezintă o importanţă

deosebită întrucât funcţie de speciile de buruieni dominante precum şi de
numărul lor/m2 depinde stabilirea metodelor de combatere care se vor alege.
Evaluarea gradului de îmburuienare se face anual deoarece frecvenţa
anumitor specii de buruieni este în strânsă legătură cu condiţiile climatice ale
anului respectiv.
Pentru evaluarea gradului de îmburuienare se folosesc următoarele
metode: vizuală, numerică și cantitativ gravimetrică.
1. Metoda vizuală constă în parcurgerea suprafeţei al cărei grad de
îmburuienare urmează a fi determinat de-a lungul celor două diagonale şi
acordarea de note funcţie de frecvenţa speciilor de buruieni. Există mai multe
scări de apreciere, cea mai utilizată fiid scara Maltev. Conform acestei scări,
se acordă note de la 1 la 4 astfel:
1 - pentru specii de buruieni rare care ocupă < 5 % din suprafaţă;
312
2 - specii de buruieni izolate, prezente pe toată suprafața, care ocupă
5-20 % din suprafaţă;
3 - specii de buruieni frecvente dar care nu înăbuşă plantele de cultură;
4 - specii de buruieni numeroase care înăbuşă plantele de cultură.
Este o metodă expeditivă dar mai puţin precisă.
Înregistrarea datelor include caracteristicile solului, denumirea solei,
asolamentul, cultura, suprafaţa, elementele tehnologice etc.
După scara EWRS (European Weed Research Society) aprecierea
gradului de îmburuienare se face cu note de la 1 la 9 (tabelul 6.16a).
Tabelul 6.16a
Înregistrarea datelor conform scării EWRS
Faza de vegetaţie
Gr.
Denumirea Cu
biolo Înăl Rasă Îmbo- Înflo- Nota
speciei fructe
gică ţimea rite bocite rite
uscate
Sinapis F3 15 x 2
Media
2. Metoda numerică constă în determinarea numărului de buruieni pe

specii şi exprimarea gradului de îmburuienare prin numărul de buruieni la m2
sau în % faţă de numărul plantelor de cultură. Pentru determinare se utilizează
rame metrice cu latura de 0,5 m sau 1 m. Se parcurge suprafaţa pe diagonale şi
se stabilesc punctele unde se vor face determinările. Se aruncă rama pe suprafaţa
solului şi se numără toate speciile de buruieni din interiorul acesteia, numărul de
buruieni pe specii precum și numărul plantelor de cultură (tabelul 6.16b).
Tabelul 6.16b
Înregistrarea datelor la determinarea gradului de îmburuienare
% faţă de:
Grupa Nr. pl. de
Specia Nr. bur/m2 Nr. total de Nr. pl. de
biologică cultură/m2
buruieni cultură
Cirsium G3 6 60 20 1
Sorghum G1 12 60 40 2
313
3. Metoda cantitativ - gravimetrică este cea mai laborioasă dar şi cea
mai precisă, fiind utilizată cu precădere în activitatea de cercetare. Cu ajutorul
ramei metrice se determină pe specii numărul de buruieni/m2 după care
buruienile se taie de la colet şi se grupează în 3 categorii:
- anuale + bienale (T + HT);
- perene (K +H);
- semiparazite şi parazite.
Buruienile se usucă la aer după care se cântăresc. Exprimarea gradului
de îmburuienare se face prin numărul de buruieni la m2 sau în masă uscată
(g, kg) la unitatea de suprafaţă (m2, ha) (tabelul 6.17).
Tabelul 6.17
Înregistrarea datelor la determinarea gradului de îmburuienare
prin metoda cantitativ - gravimetrică
Nr tulpini/m2 Masă uscată /m2 Masa uscată / ha
Varianta
total anuale perene total anuale perene total anuale perene
V1
V2
6.8.20 ÎNTOCMIREA HĂRŢILOR DE ÎMBURUIENARE
Evaluarea gradului de îmburuienare stă la baza întocmirii hărţilor de

îmburuienare, care se refac anual pentru fiecare solă în parte. Ele permit
alegerea metodei de combatere (chimice, agrotehnice), stabilesc efectul
măsurilor de combatere aplicate şi oferă soluţii pentru anul respectiv.
Există trei tipuri de hărţi: analitice, sintetice, mixte.
1. Hărţile analitice cuprind 1 -2 specii de buruieni mai frecvente în
sola respectivă. Prezenţa acestor specii este redată prin pete sau cercuri. Cu cât
frecvenţa este mai mare, cu atât numărul de buruieni este mai mare.
2. Hărțile sintetice cuprind toate speciile de buruieni, reprezentarea
acestora făcându-se prin culori sau semne convenţionale.
3. Hărțile mixte cuprind toate speciile de buruieni dar scot în evidenţă
şi speciile mai periculoase.
314
În elaborarea hărţilor se parcurg 3 etape:
1 - de pregătire :
– se studiază condițiile pedoclimatice;
– se precizează: cum a fost utilizat terenul în ultimii 3 ani;
producţiile obţinute;
– se stabileşte scara la care va fi întocmit planul (1:5000);
2 - de teren constă în determinarea numărului de buruieni/m2 cu rama
metrică şi cântărirea lor pe specii;
3 - de laborator se întocmesc hărţile şi tabelele cu rezultatele
determinărilor.
6.9 COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR
6.9.1 COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din

CULTURILE de GRÂU
Sistemul combaterii integrate a buruienilor din culturile de grâu

cuprinde:
1. Metode preventive: respectarea carantinei şi a legislaţiei privind
producerea, condiţionarea şi comercializarea seminţelor, distrugerea
buruienilor de pe terenurile necultivate, curăţarea combinelor etc.
2. Metode agrotehnice: asolamentele, lucrările de bază ale solului,
lucrările de pregătire a patului germinativ, semănatul în epoca optimă,
densitatea optimă, amendarea şi fertilizarea, plivitul manual.
Prin aplicarea diferitelor scheme de rotaţie a culturilor agricole, ciclurile
de viaţă ale dăunătorilor, bolilor şi buruienilor se întrerup, reducându-se astfel
impactul acestora.
Rotaţia constituie una dintre măsurile agrotehnice de bază, care
contribuie la reducerea gradului de îmburuienare şi a consumului de energie
pe unitatea de suprafaţă şi produs. De aceea, nici un fermier nu ar trebui să o
neglijeze, cu atât mai mult cu cât se poate realiza fără investiţii deosebite.
Rotaţia culturilor, ca măsură eficientă de protecţie a plantelor şi a mediului, are
un rol deosebit de important și rămâne şi pentru etapa următoare una dintre
cele mai importante componente ale sistemului tehnologic agricol, care
315
contribuie la raţionalizarea consumului de combustibil, îngrăşăminte şi alte
agro-chimicale utilizate în protecţia plantelor.
3. Metode fizice: arderea buruienilor parazite, cositul buruienilor de pe
mirişti etc.
4. Metodele biologice se bazează pe concurenţa plantelor viguroase de
grâu cu buruienile.
5. Metode chimice.
Metodele chimice constau în folosirea unui sortiment de erbicide
diversificat, pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate
anuale şi perene şi a erbicidelor totale aplicate pe miriştile îmburuienate cu
buruieni perene.
În funcţie de sensibilitatea unor specii de buruieni faţă de unele erbicide
şi de prezenţa „buruienilor problemă”, Şarpe (1987) a propus următoarele
strategii chimice pentru combaterea buruienilor din cultura grâului:
Strategia 1, pentru culturile de grâu infestate cu buruieni sensibile la
2,4 D.
Strategia 2, pentru culturile de grâu infestate cu buruieni rezistente şi
mediu rezistente la 2,4 D şi MCPA.
Strategia 3, pentru culturile de grâu subînsămânţate cu trifoliene.
Strategia 4, pentru culturile de grâu infestate cu Avena fatua.
Strategia 5, pentru culturile de grâu infestate cu Apera spica-venti.
Strategia 1, este indicată pentru culturile de grâu infestate cu buruieni
sensibile la 2,4 D cum sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Thlaspi
arvense, Capsella bursa pastoris, Cetaurea cyanus, Chenopodium sp.
Anagalis arvensis, Cirsium arvense, Convolvulus arvensis, Ranunculus
arvensis. Pentru combaterea acestor buruieni specifice unei zone mari din ţară
se folosesc erbicide simple ca SMDA (cu 330 g/l acid 2,4D) în doză de
1,5-2 l/ha, Dikotex (440 g/l MCPA) în doză de 1,5-2 l/ha.
Tratamentul cu aceste erbicide trebuie efectuat când plantele de grâu
sunt în faza de la înfrăţire până la formarea primului internod, buruienile în
faza de rozetă iar temperatura aerului în ziua tratamentului trebuie să fie de cel
puţin 15 oC. Erbicidele aplicate la plantele premergătoare, de exemplu
folosirea de Icedin forte la porumb în vegetaţie, contribuie la diminuarea
infestării cu Cirsium arvense şi Convolvulus arvense, mai greu de combătut la
grâu cu erbicidele din cadrul acestei strategii.
316
Strategia 2, este folosită pentru combaterea buruienilor rezistente şi
mediu rezistente la 2,4 D şi MCPA cum sunt: Galium aparine, Matricaria sp.,
Stellaria media, Fumaria sp., Galeopsis tetrahit, Poligonum sp., Rumex sp.,
Cirsium arvense, Convolvulus sp., Sonchus sp., Descurainia sophia,
Chenopodium sp., Delphinium sp., Lamium sp., Veronica sp., Chrizantemum
sp., Viola sp.
Pentru această situaţie se folosesc următoarele erbicide: GLEAN
(chlorsulfuron 75 %) în doză de 15-20 g/ha, Icedin forte (2,4D 280 g/l +
dicamba 50g/l) în doză de 1,5 -2 l/ha, BANVEL M (MCPA 250 g/l + dicamba
20 g/l) în doză de 4-6 l/ha, Bromotril (bromoxinil 250 g/l) în doză de 1,5 -2
l/ha, Buctril M (bromoxinil 280 g/l +MCPA 280g/l) în doză de 0,8 l/ha,
BUCRTIL Universal (bromoxinil 280 g/l + 2,4D 280 g/l) în doză de 1 l/ha.
Ultimele două erbicide combat dicotiledonatele anuale şi perene (Cirsium
arvense).
Toate erbicidele se aplică postemergent, când grâul este în faza de
înfrăţire până la formarea primului internod, buruienile sunt în faza de rozetă
iar temperatura aerului este de 10-15 oC. Aplicarea de Icedin forte la cultura
porumbului, ca plantă premergătoare din rotaţie, contribuie la diminuarea
infestării cu Cirsium arvense şi Convolvulus arvensis, care sunt mai greu de
combătut cu erbicidele din această strategie.
Alte erbicide care se pot aplica la cultura grâului de toamnă în faze de
vegetaţie mai avansate sunt Lontrelul şi Lancetul.
Lontrel (300 g/l concentrat aminic) folosit pentru combaterea unui
spectru mai larg de buruieni din culturile de cereale, în doză de 70-90 g/ha.
Acest erbicid poate fi aplicat la culturile de cereale păioase în toate stadiile de
dezvoltare, fără fitotoxicitate sau reduceri de recoltă.
Lancet (80 g/l fluroxypyr + 450 g/l sare de amină a acidului 2,4 D).
Combate infestările puternice cu Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, precum
şi buruieni perene ca Cirsium sp., Sanchus sp. şi Convolvulus arvensis. Se
administrează în doză de 1-1,25 l/ha începând cu faza de înfrăţire şi până la
formarea celui de al doilea internod. Temperatura optimă de aplicare este în
intervalul 8-25 oC.
Strategia 3, este folosită la culturile de grâu subînsămânţate cu
trifoliene. În Transilvania, unde culturile de grâu de toamnă se
subînsămânţează cu trifoi se folosesc erbicidele: Aretit (dinoseb acetat 40%)
în doză de 5-6 kg/ha sau Basagran (bentazon 480 g/l) în doză de 2-4 l/ha.
317
Aceste erbicide se vor aplica când grâul este în faza de înfrăţire până la
formarea primului internod, iar trifoiul să nu fie răsărit. Basagranul poate fi
aplicat până când plantele de trifoi au 1-2 frunzuliţe, fiind tolerat până în
această fază. Atenţie trebuie acordată la Aretit, care este toxic şi care trebuie
aplicat după-amiaza pentru că insolaţia puternică produce arsuri pe plantele de
grâu. Este contraindicată folosirea Icedinului, care este foarte toxic pentru
trifoi.
Strategia 4, este indicată pentru culturile de grâu infestate cu Avena
fatua şi cuprinde mai multe metode care au în vedere: folosirea erbicidelor
antiodos, folosirea de erbicide la culturile din asolament, prevenirea infestării
prin respectarea asolamentelor cu încărcătură normală de cereale, combine
curăţate, producerea şi condiţionarea seminţelor.
Pentru combaterea odosului se folosesc erbicidele: Avadex BW
(400 g/l triallate) în doză de 5-6 l/ha; Iloxan EC (360 g/l diclofop-methil) în
doză de 2-2,5 l/ha; Isoflo SC (isoproturon 500 g/l) în doză de 3-5 l/ha,
postemergent (şi pentru Apera spica-venti); Izoguard (isoproturon 500 g/l),
5 l/ha la grâu şi orz pentru iarba vântului.
Erbicidul Avadex se aplică înainte de semănat, încorporându-se
superficial cu grapa sau după semănat iar Iloxanul postemergent, când plantele
de odos au numai 2-4 frunze.
Erbicidele pe bază de isoproturon se aplică postemergent, când odosul
are până la 3 frunze.
A doua strategie pentru combaterea odosului constă în folosirea
erbicidelor la culturile din asolament efectuându-se scheme tehnologice,
funcţie de rotaţia culturilor: în rotaţia grâu-porumb-porumb-cartof-in-sfeclă
pentru zahăr, erbicidele folosite la porumb, Diizocab - butilat 80%, 4 - 6 l/ha,
ppi, combate mono şi dicotiledonatele, Eradicane + Sare DMA şi Olticarb -
cicloat 750g/l, 6-8 l/ha, ppi + Venzar - lenacil 80%, 1-1,5 kg/ha la sfecla pentru
zahăr, combat şi odosul şi pirul.
Strategia nr. 5 este folosită la culturile de grâu infestate cu Apera
spica-venti, pe terenurile podzolice şi acide. Când se cultivă grâu 2-3 ani la
rând, se folosesc următoarele erbicide: Arelon (cu isoproturon 75%) în doză de
3 kg/ha, Terbutrex (terbutrin 50%) în doză de 3-5 kg/ha preemergent la grâu şi
cartof pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate + Apera spica-
venti. Aceste erbicide se pot aplica toamna sau primăvara, înainte de semănat
318
sau după semănat, când Apera spica-venti nu a depăşit faza de înfrăţire.
Arelonul se aplică numai până când grâul nu depăşeşte faza de înfrăţire.

CULTURILE de PORUMB
La cultura porumbului, metodele preventive şi agrotehnice pentru

combaterea buruienilor au o mare importanţă, datorită creşterii lente în primele
4-6 săptămâni şi a numărului redus de plante la m2.
Asolamentele şi rotaţia culturilor au un rol decisiv pentru rotaţia
erbicidelor şi pentru combaterea unor buruieni greu de combătut la cultura de
porumb actuală dar foarte uşor de combătut în culturile premergătoare din
rotaţie. Arăturile, lucrările de pregătire a patului germinativ şi praşilele
mecanice, executate la timpul optim, contribuie la reducerea gradului de
infestare cu buruieni. Deşi speciile de buruieni au o largă amplitudine
ecologică, schimbarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului
determină modificarea densităţii buruienilor pe unitatea de suprafaţă şi în unele
cazuri, chiar structura floristică a acestora.
Cercetările efectuate în diferite zone pedoclimatice au arătat că
îmburuienarea cu dicotiledonate anuale este mai mare în cazul tehnologiilor cu
arătură faţă de lucrările superficiale executate cu grapa cu discuri. Lucrarea de
arat a determinat reducerea îmburuienării cu dicotiledonate perene, comparativ
cu lucrarea cu grapa cu discuri, care a favorizat înmulţirea acestora.
Folosirea tehnologiei no-tillage la cultura porumbului necesită anumite
strategii pentru combaterea buruienilor, care pot fi combătute prin două
tratamente cu erbicide, din care unul înainte de semănat, cu atrazin, alachlor
sau metolachlor, pentru monocotiledonatele anuale şi un tratament
postemergent, după răsărirea porumbului, pentru combaterea buruienilor
dicotiledonate anuale şi perene (Şarpe, 2004). Tehnologia cultivării
porumbului după metoda no-tillage a fost mult simplificată prin folosirea
erbicidului Superstar, în doză de 3 l/ha, care a combătut buruienile în proporţie
de 97% şi a determinat realizarea unei producţii medii de 8716 kg/ha, în
comparaţie cu varianta clasică, unde producţia a fost de 8516 kg/ha.
Folosirea unui singur tratament postemergent cu erbicidul Superstar a
combătut toate speciile de buruieni anuale şi perene şi a permis aplicarea cu
succes a tehnologiei de cultură a porumbului după metoda no-tillage.
319
1. Culturi de porumb infestate cu diverse specii mono - şi
dicotiledonate
Speciile de buruieni mono şi dicotiledonate pot fi combătute foarte bine
cu numeroase erbicide. Porumbul este cultivat pe o diversitate mare de soluri
în care conţinutul de humus variază în limite foarte largi şi dozele de erbicid
trebuie stabilite în funcţie de conţinutul în humus şi poziţia culturii în
asolament.
Din grupa erbicidelor triazinice pentru combaterea buruienilor din
cultura porumbului fac parte: Pitezin 75 (atrazin 75%) şi Onezin 50 (atrazin
50) care, în funcţie de conţinutul solului în argilă şi humus, se recomandă în
doze cuprinse între 2,0 şi 5,0 kg s.a. /ha.
Erbicidele pe bază de atrazin posedă o selectivitate perfectă faţă de
plantele de porumb şi combat aproape toate speciile dicotiledonate şi
monocotiledonate anuale, mai puţin genurile Setaria, Echinochloa şi
Digitaria. Dintre speciile rezistente amintim: Sorghum halepense, Cirsium
arvense, Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis, Rubus caesius, Agropyron
repens, Cynodon dactylon.
Erbicidele pe bază de atrazin sunt indicate a se folosi în situaţia când
după porumb urmează în rotaţie tot porumb sau plante rezistente la efectul
remanent cum sunt mazărea şi cartoful.
Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate din culturile de
porumb se pot folosi erbicidele Eradicane GE (72% EPTC + R 25788), 5,0 –
10,0 l/ha şi Diizocab (70% butilat), 3,5- 10 l/ha care se administrează prin
încorporare în sol, în decurs de 10-15 minute, prin două lucrări repetate cu
grapa cu discuri + grapa cu colţi reglabili.
Erbicidele Diizocab şi Eradicane combat foarte bine speciile
monocotiledonate din genurile Setaria, Echinochloa, Digitaria, Panicum,
Sorghum halepense (din seminţe), Cyperus şi câteva dicotiledonate anuale
aparținând genurilor Amaranthus, Anagalis, Portulaca, Stelaria. Sunt foarte
rezistente speciile din familia Cruciferae, precum şi speciile: Chenopodium
sp., Abutilon, Hibiscus sp., Xanthium sp. şi toate speciile perene mono şi
dicotiledonate.
Lasso (48% alaclor) 3,5-7,5 l/ha şi Dual 500 (50% metolaclor), 3,5-7,5
l/ha, au acelaşi spectru de combatere a buruienilor ca şi erbicidele Eradicane şi
Diizocab, se aplică înainte de semănat şi se încorporează superficial cu
combinatorul la 3-5 cm adâncime.
320
Pe solele unde sunt buruieni dicotiledonate sau unde sunt întâlnite
frecvent dicotiledonate perene ca Cirsium arvense, Convolvulus arvensis,
Sonchus arvensis ş.a., se pot folosi erbicidele Icedin forte sau Harmony 75 DF.
Tratamentele se vor efectua când plantele de porumb au ajuns în faza de 4-6
frunze.
2. Culturi de porumb infestate şi cu Sorghum halepense. Pentru
combaterea buruienilor se folosesc următoarele erbicide:
Mistral (40 g/l nicosulfuron), 1,25–1,5 l/ha, combate Sorghum halepense
şi celelalte buruieni graminee anuale şi perene, precum şi unele dicotiledonate.
Pentru combaterea costreiului tratamentul se va efectua până la stadiul de 30
cm înălţime a plantelor. Ploile care survin la 1-2 ore de la aplicarea produsului
nu diminuează efectul tratamentului.
Titus 25 DF –(25% rimsulfuron) la doza de 40-60 g/ha combate Sorghum
halepense şi toate celelalte buruieni graminee, precum şi o gamă largă de
buruieni dicotiledonate. Tratamentele se fac în faza de 4-7 frunze ale
porumbului.
Pentru combaterea în bune condiţii a unui spectru larg de buruieni mono
şi dicotiledonate se recomandă să se utilizeze şi alte erbicide cum ar fi:
Harmony 75 S (DF), Banvel 480, Sanrom, Sanolt, Icedin super etc.
Tell (75% primisulfuron), 40 g/ha, combate în afară de Sorghum
halepense din rizomi, numeroase alte monocotiledonate şi unele
dicotiledonate. Acţionează foarte bine când tratamentul se face în faza de
10-15 cm a plăntuţelor de costrei.
3. La porumbul cultivat în zonele colinare, pe soluri sărace în materie
organică, dozele şi sortimentul de erbicide se vor stabili în funcţie de asolament
şi compoziţia floristică a buruienilor. Pe aceste terenuri, unde solele au
dimensiuni diferite, funcţie de panta terenului, sola cu porumb se poate diviza
în două, una erbicidată cu Pitezin + SDMA, după care poate să urmeze cartof
sau mazăre, plante mai rezistente la triazine, iar cealaltă jumătate, cu Diizocab,
Lasso sau Dual + SDMA, după care vor urma culturile sensibile la triazine,
cum sunt sfecla, soia, floarea soarelui (tabelul 6.18).
Erbicidele Dual, Lasso se vor încorpora superficial la 3-4 cm. Este
contraindicat mai adânc, pentru că eficacitatea lor se reduce la jumătate,
întrucât se absorb prin coleoptil şi hipocotil. Erbicidele volatile Eradicane şi
Diizocab au dat rezultate mai bune în zonele secetoase, în comparaţie cu
erbicidul Lasso, care datorită faptului că se absoarbe numai prin hipocotil şi
coleoptil, are nevoie de umiditate pentru a se absorbi. Erbicidele Lasso şi Dual
321
au dat rezultate când s-au aplicat după semănatul porumbului numai în
primăverile ploioase. Erbicidele volatile au dat rezultate bune indiferent de
umiditatea din sol.
Tabelul 6.18
Combaterea buruienilor la porumbul cultivat în asolamentul de 4 ani, pe
terenuri din zonele colinare
Porumb Porumb
Sola I
Diizocab, Lasso sau Dual + Icedin Pitezin + SDMA
Soia Sfeclă Cartof
Sola II
Triflurom + Basagran Olticarb+Venzar Sencor, Gesagard
Grâu + Orz
Sola III
Icedin forte 1.5 – 2 l/ha
Sola IV Culturi furajere în rânduri dese
Persistenţa prea scurtă poate duce la repetarea tratamentului, ceea ce nu

este recomandat datorită costurilor ridicate; persistența apropiată de durata
perioadei de vegetaţie a culturilor este bună, pentru că asigură menţinerea
culturii curată de buruieni iar dacă aceasta depăşeşte perioada de vegetaţie a
culturii, ridică probleme de rotaţie, cu efecte negative asupra culturilor
postmergătoare. Durata de acţiune a erbicidului peste perioada de vegetaţie a
culturii la care a fost aplicat poartă numele de “remanenţă”.
Atrazinul, este erbicidul cu cea mai mare remanenţă, care ajunge la
400-500 zile. Aplicarea atrazinului la porumb în monocultură, mai mulţi ani la
rând, determină efecte grave ale remanenţei, atât datorită imposibilităţii
folosirii altor culturi cât şi datorită înmulţirii buruienilor fiziologic rezistente
sau cu selectivitate de poziţie, cum sunt cele perene.
În primul an, după porumbul erbicidat cu 5 kg/ha atrazin, producţia de
grâu a scăzut cu 50% iar cea de floarea soarelui a fost compromisă. Soia şi
sfecla pentru zahăr sunt foarte sensibile la postacţiunea atrazinului şi nu trebuie
cultivate în primul an după porumbul tratat cu triazine. La doze de 7-9 kg/ha
acţiunea triazinului durează doi ani timp în care nu se poate cultiva decât
porumb sau mazăre.
322
La cultura porumbului, pe lângă celelalte erbicide antigramineice
(Lasso, Diizocab, Alirox, Eradicane), se mai poate aplica şi erbicidul Frontier
720 EC, în doză de 1,5-2,0 l/ha, aplicat fie înainte de semănat şi încorporat
superficial (3-5 cm) cu combinatorul, fie după semănat, în zonele ploioase.

CULTURILE de FLOAREA SOARELUI
Menţinerea sub control a buruienilor este o acţiune complexă, metodele

din cadrul sistemului integrat de combatere din culturile de floarea soarelui
fiind asemănătoare celorlalte culturi şi cuprinzând metode preventive,
agrotehnice, fizice, biologice şi chimice. Rezultatele cele mai bune din punct
de vedere tehnic şi economic în combaterea buruienilor din culturile de floarea
soarelui se obţin prin utilizarea metodei de luptă integrată.
Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare
care lasă terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului
(dezmiriştirea, arătura, întreţinerea acesteia curată de buruieni), distrugerea
tuturor buruienilor răsărite la pregătirea patului germinativ şi alegerea
perioadei de semănat contribuie într-o măsură însemnată la diminuarea
gradului de infestare cu buruieni a culturii.
Perioada critică pentru îmburuienare la cultura de floarea soarelui este
în primele 3-4 săptămâni după răsărire.
Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale din cultura de
floarea soarelui a fost bine rezolvată cu erbicidele antigramineice: Sutan,
Eradicane, Treflan, Dual, Lasso. Primele trei, care sunt volatile, se aplică prin
încorporare la 8-10 cm şi au dat rezultate mai bune faţă de ultimele două, care
sunt nevolatile şi cu încorporare superficială. Acestea au avut efect bun numai
în primăverile ploioase. Folosirea de erbicide combinate la floarea soarelui
poate asigura un grad de combatere a buruienilor de 95-98%.
Erbicidele folosite frecvent sunt Triflurex 24 CE, 3,5-5,0 l/ha,
Eradicane, 6-10 l/ha şi Diizocab 6-12 l/ha. Aceste erbicide fiind volatile se vor
încorpora imediat în sol la adâncimea de 8-10 cm.
Erbicidele: Mecloran 6,0-10 l/ha şi Butiran CE (250 g/l butilat +
250 g/l alachlor), 6,0-10,0 l/ha se administrează tot înainte de semănat dar cu
încorporare superficială la 4-5 cm.
323
Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale din cultura de
floarea soarelui. Erbicide cum sunt Goal 2 E-RV (240 g/l oxyfluorfen),
combat foarte bine numeroase specii dicotiledonate dar şi unele specii
monocotiledonate, numai în stadiul de 1-2 frunze. Pentru floarea soarelui se
administrează în doză de 1,0 l/ha, după însămânţarea culturii, dar înaintea
răsăririi, pe soluri cu peste 2,5% humus. Relay (900 g/l acetoclor), combate
eficient numeroase buruieni dicotiledonate dar şi monocotiledonate şi se
administrează în doză de 1,7-2,2 l/ha, în cel mult 5 zile după semănat.
Culturi de floarea soarelui, care pe lângă speciile mono- şi
dicotiledonatele anuale, sunt infestate puternic şi cu Sorghum halepense.
Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonatelor anuale se va folosi
unul din erbicidele prezentate anterior. Pentru combaterea costreiului din
rizomi se va folosi unul din erbicidele: Fusilade super, 1,5 – 2,0 l/ha, Gallant,
1,5 l/ha, Targa, 1,5 l/ha, Agil 100 – 1,0 l/ha, Furore S, 2,0 l/ha, Focus ultra,
2,0-2,5 l/ha.
Erbicidele se vor aplica după răsăritul florii soarelui, indiferent de faza
de dezvoltare, când toţi lăstarii de costrei din rizomi au apărut, moment ce
coincide cu înălţimea plantelor de Sorghum halepense de 10-15 cm şi până la
30–35 cm. Pentru a da posibilitatea ca erbicidele să se transloce în rizomi, nu
se va face nici o praşilă mecanică, nici înainte şi nici după tratament.
6.9.4. COMBATEREA INTEGRATĂ A BURUIENILOR din

CULTURILE de RAPIŢĂ
Rapiţa se seamănă în rânduri dese şi concurează bine cu buruienile.

Metodele preventive de combatere integrată a buruienilor constau în folosirea
de seminţe condiţionate, pentru că seminţele de rapiţă pot fi uşor impurificate
cu Raphanus raphanistrum.
Erbicidele cu efect fitotoxic pentru cultura rapiţei sunt Atrazin, Dual
(metolachlor), Sencor (metribuzin), Mistral (nicosulfuron), Glean 75 DF şi Rival
75 PU (Clorsulfuron). Perioada de timp dintre momentul aplicării acestora şi
semănatul rapiţei este de 18 luni (Boyles și colab., 2004) (tabelul 6.19).
Arătura de bază, efectuată după recoltarea cerealelor păioase şi
lucrările pentru pregătirea patului germinativ, executate în condiţii optime,
diminuează mult gradul de infestare cu buruieni.
324
Tabelul 6.19
Erbicidele cu efect fitotoxic pentru cultura rapiţei
Substanţa activă a Denumirea comercială a Perioada dintre momentul
erbicidului erbicidului aplicării şi semănatul rapiţei
Atrazin Atrazin La 2 ani de la aplicare
Simazin Simazin La 2 ani de la aplicare
Metolaclor Dual, Meteor După 18 luni
Sencor, As 70 P, Elbricor,
Metribuzin După 12 luni
Lexone
Dimetenamid Frontier, Diburom 800 CE După 18 luni
Tribenurom 25%+
Harmony Extra După 60zile
tifensulfuron-metil 50%
După 10 luni la pH< 6,5 şi 18
Nicosulfuron Mistral
luni la pH > 6,5
Glean 75 DF, Rival 75 PU,
Clorsulfuron După 18 luni
Sansulfuron 750 WP
Imazetapir Pivot, Imagic După 26 luni
Clomazon Command După 16 luni
Napropamid Devrinol După 12 luni
Primisulfuron Ring 80 WG După 18 luni
Cerestar 75 WP, Goldstar
75 WDG, Granstar 75 DF,
Tribenurom 75% După 60 zile
Rival Star 75 PU, Primstar
75 DF
La cultura rapiţei de toamnă se poate folosi un erbicid antigramineic,

înainte de semănat (Triflurom, Balan sau Ro-Neet) sau alte erbicide, aplicate
după semănat, Butisan S, Lasso, Dual. Erbicidele Triflurom, Balan sau Ro-
Neet combat foarte bine buruienile mono şi unele dicotiledonate sau
samulastra de grâu sau orz. Acestea se aplică la pregătirea patului germinativ
și se încorporează prin două treceri la 8-10 cm. Deşi rapiţa tolerează bine
erbicidele Fusilade, Gallant, Targa acestea se folosesc numai în cazuri extreme,
când cultura iese rară, cu goluri din iarnă şi este infestată cu buruieni perene.
Pentru combaterea buruienilor din culturile de rapiţă se vor folosi
numai erbicidele omologate pentru această cultură iar planurile de erbicidare
se întocmesc pentru întregul asolament. Oancea (2003), arată că la culturile de
rapiţă semănate în rânduri apropiate nu sunt necesare tratamente cu erbicide,
cu excepţia culturilor infestate cu buruieni monocotiledonate anuale, când sunt
recomandate erbicidele preemergente Treflan şi Dual. Amplasarea culturii de
rapiţă în asolamente de 4 şi 5 ani, semănatul superficial la 2,5-3,0 cm adâncime
325
şi la distanţe mici între rânduri (12,5-25 cm) favorizează răsărirea rapidă şi
plantele de rapiţă luptă mai eficient cu buruienile.

CULTURILE de SFECLĂ PENTRU ZAHĂR
Datorită ritmului slab de creştere a plantelor de sfeclă pentru zahăr în

prima parte a perioadei de vegetaţie, precum şi a sensibilităţii deosebite a
acestei culturi la îmburuienare, trebuie luate măsuri severe de combatere a
buruienilor. În sistemul de combatere integrată a buruienilor din cultura sfeclei
pentru zahăr, metodele agrotehnice şi cele chimice au rolul cel mai important.
Din cauza bolilor şi a dăunătorilor, cultura se amplasează în asolamente cu 5-
6 sole şi în rotaţie după cerealele de toamnă.
Pentru reducerea infestării cu dicotiledonate perene, orzul şi grâul,
după care se seamănă sfecla pentru zahăr, se vor erbicida, obligatoriu cu Icedin
Super.
Ca şi la celelalte culturi prăşitoare, pentru combaterea buruienilor din
cultura sfeclei pentru zahăr, trebuie să se recurgă la toate mijloacele. Pentru
reducerea gradului de infestare cu buruieni perene, tratamentele chimice
trebuie asociate obligatoriu cu mijloacele agrotehnice.
În cursul perioadei de vegetaţie se vor executa minimum 2-3 praşile
mecanice, în scopul distrugerii buruienilor şi menţinerii la suprafaţă a unui strat
de sol bine afânat. Cele mai mari producţii la sfecla pentru zahăr s-au obţinut
în variantele tratate cu erbicide, aplicate înainte de semănat.
1. Culturi de sfeclă pentru zahăr infestate cu buruieni anuale
mono-şi dicotiledonate. Pentru combaterea acestor specii se vor folosi
erbicide antigramineice asociate cu erbicide antidicotiledoneice.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi a unor
dicotiledonate se recomandă erbicidele: Olticarb 75 CE, cunoscut şi sub
denumirea de Ro-Neet, (750 g/l cicloat), 6 - 8 l/ha, Dual 500, 3,0-5,0 l/ha,
Diizocab 80 CE, 6,0-8,0 l/ha, Butiran 7,0-10,0 l/ha, Eradicane 6 E, 7,0-9,0 l/ha,
Mecloran 7,0-12,0 l/ha ş.a.
326
Toate aceste erbicide se asociază cu Venzar 80 WP, PU (lenacil 80%),
cunoscut şi sub denumirile de Hexilur şi Adol, 1,0-2,0 kg/ha, care combat
buruienile dicotiledonate anuale.
Erbicidele Ro-Neet asociate cu Venzar sau cu Hexilur, Adol şi Elbatan,
se aplică înainte de semănatul sfeclei pentru zahăr şi se încorporează prin două
lucrări cu combinatorul la 6-7 cm adâncime.
Erbicidele Dual şi Mecloran asociate cu Venzar se aplică înainte de
semănat şi se încorporează superficial la 3-4 cm printr-o singură lucrare cu
combinatorul.
2. Pentru culturile de sfeclă pentru zahăr infestate puternic cu
Agropyron repens, Sorghum halepense şi Avena fatua se foloseşte unul din
erbicidele: Fusilade super, Galant, Furore sau Agil 100, în doze de 2,0-3,0 l/ha.
În cazul combaterii pirului, dozele se vor mări cu cca 1,0 l/ha.
Pe suprafețele infestate cu Sorghum halepense din rizomi, tratamentul
va începe când plantele de costrei au 15-35 cm înălţime, iar în culturile
infestate cu Agropyron repens când plantele de pir au răsărit în masă şi au
înălţimea de 10-15 cm. După tratamentele cu erbicidele menţionate se interzice
orice praşilă pentru a nu întrerupe translocarea erbicidelor în rizomi.
Cele mai bune rezultate în combaterea buruienilor s-au realizat în
varianta tratată preemengent cu erbicidul Superb, 5 l/ha și cu Plus Safari,
30 g/ha, aplicat postemergent (Şarpe şi colab. 1997, 2004).
Erbicidele cu aplicare preemergentă Dual EC, 3-6 l/ha, Diizocab 80, 6-
10 l/ha, Butiran, 6-10 l/ha, Mecloran, 6-10 l/ha, Eradicane, 5-7 l/ha, Pyramin
WP, 2-3 kg/ha, Olticarb (Ro-Neet), 6-8 l/ha se aplică asociat cu Venzar
(Hexilur sau Elbatan) în doze de 0,75-1,5 kg/ha. Dozele variază în funcţie de
conţinutul de humus, dozele maxime utilizându-se pe solurile bogate în materie
organică.
Erbicidele antigramineice, cu aplicare postemergentă folosite la cultura
sfeclei pentru zahăr sunt Agil, 0,8-1,0 l/ha, Fusilade Super, 1 l/ha, Gallant
Super, 1 l/ha, Targa Super, 1 l/ha, Nabu 20 EC, 2 l/ha sau Focus Ultra,
1,5-2,0 l/ha, iar cele pentru combaterea dicotiledonatelor: Betanal AM, 2,5
l/ha, Goltix WG, 2,5 kg/ha sau Pyramin FL, 6-9 l/ha.
327
CULTURILE de SOIA
Soia este sensibilă la îmburuienare pe toată durata perioadei de

vegetaţie, fapt pentru care trebuie menţinută curată de buruieni prin toate
metodele de combatere posibile de aplicat.
1. Culturi de soia infestate cu buruieni mono – şi dicotiledonate
anuale, dar fără Solanum nigrum
Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate la cultura de soia
se fac două tratamente şi anume un tratament preemergent şi altul
postemergent.
La tratamentele preemergente, pentru a mări spectrul de combatere a
buruienilor, se folosesc amestecuri între erbicide graminicide şi erbicide
antidicotiledoneice.
Erbicidele graminicide folosite frecvent sunt Triflurex 24 CE – (240 g/l
trifluralin), 3,5 – 5,0 l/ha sau Triflurex 48 CE (480 g/l trifluralin),
1,75 – 2,5 l/ha. Erbicidul Triflurex este volatil, se administrează cu 1-7 zile
înainte de semănat şi se încorporează imediat în sol la 8-10 cm adâncime prin
două lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
Mecloran 48 CE (400 g/l alachlor), 8-10 l/ha, nu este volatil şi se aplică
la pregătirea patului germinativ.
Erbicidele antigramineice care se administrează înainte de semănat
sunt Stomp 330 CE, 4-5 l/ha, Dual 4-5 l/ha etc.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate erbicidele antigramineice
se asociază cu Sencor sau Lexone în doză de 0,2-0,3 kg s.a./ha.
Pentru prepararea amestecului de stropit se face mai întâi o pastă fluidă
de Sencor sau Lexone, care se trece în cisternă, se agită şi apoi se toarnă direct
unul din erbicidele antigramineice, continuând agitarea.
2. Pentru culturile de soia infestate şi cu Sorghum halepense
(costrei) se va folosi unul din următoarele erbicide: Targa Super CE (50 g/l
quizalofopetil), 2,0-3,0 l/ha, Agil 100 EC (100 g/l propaquizafop),
1,0-1,5 l/ha, Galant Super (100 g/l haloxifop R-metil), 1,0-1,5 l/ha, Fusilade
Super EC (fluazifop-butil ), 2,0-3,0 l/ha, Focus Ultra (100 g/l cicloxidim),
Furore Super 75 EW (75/l fenoxapropetil), 2,5-3,0 l/ha.
328
Tabelul 6.20
Influenţa erbicidării şi a fertilizării asupra greutăţii uscate a buruienilor
şi a cantităţilor de elemente nutritive extrase de acestea din sol
Nr. Greutatea Azot total
P2O5 kg/ha
Genul şi specia buruieni/m2 uscată kg/ha kg/ha
Soia neerbicidată: N0P0 =1020 kg/ha; N60P60 =1460 kg/ha. DL 5 %= 160 kg/ha.
Setaria glauca 13,3 11,3 653 540 5,48 10,31 1,32 1
Echinochloa crus galli 11,2 12,3 643 1241 5,53 24,07 0,86 2,04
Hibiscus trionum 10,7 2 457 153 6,49 3,29 0,86 0,29
Amaranthus retroflexus 6,8 4,7 612 926 10,95 22,78 1,51 2,47
Chenopodium album 3 2 248 288 4,89 5,5 0,38 0,54
Stachys annua 3 6 33 273 0,51 7,32 0,08 0,68
Alte specii: Galinsoga,
3 3 30 30 0,47 0,47 0,06 0,07
Solanum Sonchus, Sinapis
Total 51 41,3 2676 3451 34,32 73,74 5,07 7,09
Soia erbicidată cu Treflan + Sencor: N0P0 = 2140 kg/ha; N60P60 =2580 kg/ha.
DL 5% = 200 kg/ha.
Setaria glauca 1 2 15 20 0,13 0,38 0,03 0,04
Echinochloa crus galli 1,3 2 30 38 0,26 0,74 0,04 0,06
Hibiscus trionum 4,6 4,6 530 633 7,53 13,61 1 1,2
Amaranthus retroflexus 1 1 16 20 0,29 0,49 0,04 0,05
Chenopodium album 1,5 1 15 20 0,3 0,38 0,02 0,04
Stachys annua 2 2,8 10 153 0,15 4,1 0,02 0,38
Alte specii: Galinsoga,
2,2 2 10 20 0,16 0,46 0,02 0,05
Solanum, Sonchus, Sinapis
Total 13,6 15,4 626 904 8,82 20,16 1,17 1,82
Tratamentul cu unul din aceste erbicide se face când plantele de costrei

din rizomi au înălţimea de 15-30 cm şi coincide de obicei cu al doilea tratament
pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, tratamentul făcându-se asociat.
Tratamentele cu erbicidele specificate mai sus se vor face pe cât posibil
în orele zilei când temperatura aerului nu depăşeşte 20 oC, dimineaţa după ce
s-a luat roua sau după-amiază. În caz contrar se intensifică necrozările
provocate de Basagran şi Flex, mai ales când sunt asociate cu Fusilade super,
Gallant, Targa etc.
329
Combaterea buruienilor dicotiledonate apărute pe vegetaţie (care au
scăpat de la tratamentul preemergent) precum şi a buruienilor din genurile:
Solanum, Xanthium şi Abutilon, se face de obicei prin două tratamente,
deoarece buruienile apar eşalonat. Primul tratament se efectuează când
buruienile dicotiledonate au 2-4 frunze iar al doilea tratament la reinfestare, la
aceeaşi fază de vegetaţie a buruienilor. Pentru această situaţie putem folosi
unul din următoarele erbicide: Pivot 100 LC (100 g/l imazethapir)
0,5–0,75 l/ha, Basagran (480 g/l bentazon) 1,5–2,0 l/ha, Flex (250 g/l
fomesafen) 0,75–1,0 l/ha sau Blazer (240 g/l aciflurofen sodium) 1,5–1,75 l/ha.
Elaborarea unor strategii de combatere, prin urmărirea gradului de
îmburuienare la fiecare succesiune de culturi şi la diferite niveluri de alocare a
factorilor tehnologici, determină reducerea fenomenelor de rezistenţă a unor
buruieni la erbicide, precum şi a celor de remanenţă şi de poluare, iar eficienţa
tratamentelor creşte foarte mult.
În cazul amplasării soiei în rotaţia de 5 ani (soia-grâu-porumb-floarea
soarelui-grâu), neefectuarea lucrării de erbicidare cu Treflan 48 CE + Sencor
70 WP (2 l + 0,250 kg/ha), a determinat dezvoltarea unei biomase mari de
buruieni (2676 - 3451 kg s.u./ha), care au consumat din sol cantităţi de
elemente minerale cuprinse, în funcţie de doza de îngrăşăminte aplicată, între
34,3-73,7 kg/ha azot şi 5-7,1 kg/ha P2O5 (tabelul 6.20). În aceste condiţii,
producţia de boabe la soia s-a redus cu 47,5 % (1120 kg/ha) (Ailincăi, 2006).
Atât la porumb cât şi la soia, din totalul cantităţilor de elemente
nutritive consumate de buruieni din sol, jumătate au fost consumate doar de
două specii nitrofile, care se dezvoltă bine pe solurile bine aprovizionate cu
azot, Amaranthus retroflexus şi Echinochloa crus galli.

CULTURILE de FASOLE
În culturile de fasole întâlnim numeroase specii de buruieni mono- şi

dicotiledonate iar pentru combaterea lor se asociază erbicide antigramineice cu
erbicide care combat dicotiledonatele.
În funcţie de condiţiile pedoclimatice în care se cultivă fasolea şi
spectrul de îmburuienare se pot întâlni mai multe situaţii.
1. Culturi de fasole din zone cu soluri podzolite şi brun podzolite
Întrucât în aceste zone (Transilvania, Crişana şi Maramureş)
primăverile sunt de obicei ploioase, se recomandă erbicide nevolatile.
330
Pentru controlul buruienilor se vor efectua două tratamente:
- primul tratament se face cu Dual 500, 4,0-6,0 l/ha sau cu Lasso, 5,0-
7,0 l/ha. Aceste erbicide se aplică fie înainte de semănat, încorporându-se în
sol cu combinatorul, la 3-5 cm adâncime, fie imediat după semănat;
- al doilea tratament se va efectua pe vegetaţie cu Basagran 3,0-4,0 l/ha
sau Flex 1,5-2,0 l/ha sau Pivot 0,5 – 0,75 l/ha, când fasolea a format prima
pereche de frunze trifoliate şi buruienile dicotiledonate anuale au 2-4 frunze.
2. Culturi de fasole din zone cu cernoziomuri, neinfestate cu
Sorghum halepense
Având în vedere că în aceste zone din Moldova, vestul Banatului, sudul
Olteniei și Munteniei primăverile sunt frecvent secetoase, iar culturile de fasole
sunt infestate cu diverse specii de buruieni anuale mono- şi dicotiledonate,
pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se recomandă numai erbicide
antigramneice volatile, care au o eficacitate ridicată în combaterea acestora.
Dintre erbicidele antigramineice se recomandă: Treflan, 3,0-4,0 l/ha,
Eradicane 6 E, 6,0-8,0 l/ha sau Eptam (EPTC fără antidot), 6,0-8,0 l/ha.
Erbicidele menţionate se aplică cu 1-7 zile înainte de semănat şi se
încorporează imediat prin două lucrări cu grapa cu discuri + grapa cu colţi
reglabili, la 8-10 cm adâncime.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se aplică pe vegetaţie
unul din erbicidele: Basagran, Flex sau Pivot, după aceleaşi indicaţii prezentate
la strategia anterioară.
3. La culturi de fasole infestate şi cu Sorghum halepense, înainte de
semănatul fasolei se va aplica unul din următoarele erbicide: Treflan 4-5 l/ha,
Eradicane 6 E, 8-10 l/ha, Eptam 6 E 8-10 l/ha.
După răsăritul fasolei, când dicotiledonatele anuale au 2-4 frunze, se va
trata cu Basagran 2 l/ha sau cu Flex 1 l/ha.
La reinfestarea cu dicotiledonate, atunci când costreiul a ajuns în faza
optimă, 15-35 cm înălţime, se va face un nou tratament cu Basagran sau Flex,
asociat cu Fusilade super 2 l/ha sau alte erbicide similare: Gallant, Targa etc.
în doze de 2 l/ha. În primăvara anului următor se recomandă ca după fasole să
urmeze porumb.
331
CULTURILE de MAZĂRE
Mazărea este foarte sensibilă la îmburuienare și este ușor concurată de

buruieni în prima parte a perioadei de vegetaţie şi pentru că se însămânţează
primăvara foarte devreme, cel mai frecvent este invadată de buruieni care pot
să răsară la temperaturi mai scăzute cum sunt Sinapis arvensis, Raphanus
raphanistrum, Polygonum convolvulus, Galium aparine, Stellaria media,
Avena fatua, Lepidium draba etc.
Buruienile de primăvară cu germinaţie târzie apar de obicei în golurile
neocupate de plantele de cultură sau în situaţia când se întârzie cu semănatul
mazării.
Pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate se fac două
tratamente. Primul tratament preemergent, se face la pregătirea patului
germinativ cu Triflurex 24 EC (volatil), 2,5-3 l/ha, sau Mecloran 48 CE
5-7 l/ha, Lasso, 3-5 l/ha, Dual 3-5 l/ha etc.
Erbicidarea pe vegetaţie, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate
se face cu unul din erbicidele: Pivot 0,5-0,75 l/ha (combate şi genurile
Xanthium, Solanum, Matricaria, Galium, Setaria ş.a. ), Dicotex 40 (400 g/l
MCPA), 1,5-2 l/ha, Basagran, 2-3 l/ha. Tratamentele cu aceste erbicide se
efectuează când plantele de mazăre au 8-10 cm înălţime iar buruienile
dicotiledonate sunt în fază de rozetă. Un alt erbicid cu rezultate foarte bune în
combaterea buruienilor dicotiledonate din culturile de mazăre este Butoxone
M40 (400 g/l MCPB ca sare de sodiu), care se administrează în doză de
2,5-3,0 l/ha.
Pentru combaterea buruienilor mono - şi dicotiledonate se poate folosi
cu rezultate foarte bune şi erbicidul Fusilade super asociat cu Basagran sau
Dicotex. Tratamentul se face după răsăritul mazării, când buruienile
monocotiledonate au 2-6 frunze, iar cele dicotiledonate sunt în faza de rozetă.
332
6.9.9 ERBICIDE FOLOSITE LA CULTURILE DE CÂMP şi
LEGUMICOLE
Creşterea producţiei este asigurată, în principal, de introducerea în

cultură a soiurilor şi hibrizilor de mare productivitate şi de folosirea pe scară
largă a îngrăşămintelor chimice iar creşterea productivităţii este posibilă în
primul rând datorită mecanizării şi combaterii chimice a buruienilor.
În tabelul 6.21 se prezintă erbicidele cele mai fecvente utilizate pentru
combaterea buruienilor din principalele culturi. Epoca de administrare a
acestora este precizată prin prescurtările ppi - înainte de semănat, la pregătirea
patului germinativ, preem - între semănat şi răsărire şi postem – după răsărire,
pe vegetaţie.
Tabelul 6.21
Erbicide omologate pentru principalele culturi agricole
Erbicide aplicate la cultura de GRÂU DE TOAMNĂ
Erbicidul Doza kg l/ha Epoca de aplicare Buruieni combătute
Postem.
Dicotiledonate
2,4 D SARE DMA 600 înfrăţire -
0,8 -1,0 anuale şi perene
(50% acid 2.4D) formarea
sensibile la 2,4 D
primului internod
Postem.
DMA 6 înfrăţire - Dicotiledonate
0,8
(660 g/l sare DMA) formarea anuale şi perene
primul internod
OLTEST Dicotiledonate
1,5 Postem.
(2,4 D 500 g/l) anuale şi perene
CERLIT Dicotiledonate
0,8 Postem.
(fluroxipir 250 g/l) anuale şi perene
ARKAN 75 WG
0,02 - 0,04 Postem. Dicotiledonate
(amidosulfuron 75%)
CERESTAR 75 WP Dicotiledonate
0,015- 0,02 Postem.
(tribenuron 75%) anuale şi perene
LAREN 60 WP Dicotiledonate şi
0,01 Postem.
(metsulfuron 60%) Apera spica-venti
GLEAN 75 DF Dicotiledonate
0,015 - 0,02 Postem.
(clorsulfuron 75%) anuale şi perene
GRANSTAR 75 DF Dicotiledonate
0,015 - 0,02 Postem.
(tribenuron 75%) anuale şi perene
HARMONY 75DF 0,04 - 0,06 Postem. Dicotiledonate
333
(tifensulfuron metil 75%) rezistente la 2.4D
LOGRAN 75WG
0,01 Postem. Dicotiledonate anuale
(triasulfuron 75%)
RIVAL 75 PU Postem. până în
0,015 - 0,02 Dicotiledonate
(clorsulfuron 75%) faza de burduf
ASSERT 250 SC Dicotiledonate şi
2,0 Postem.
(imazametabenz 250 g/l) Apera spica-venti
SEKATOR
Postem. până la Dicotiledonate
(amidosulfuron 50 g/kg + 0,2 - 0,3
ultimul internod anuale şi perene
iodosulfuron 12,5 g/kg)
SEKATOR PROGRESS
Postem. până la Dicotiledonate
(amidosulfuron 100 g/kg 0,1 - 0,15
ultimul internod anuale şi perene
+ iodosulfuron 25 g/kg)
BUCTRIL UNIVERSAL
Dicotiledonate
(bromoxinil 280 g/l + 0,8 - 1,0 Postem.
anuale şi perene
2,4D 280g/l)
HARMONY EXTRA
Dicotiledonate
(tribenuron 25% + 0,04 Postem.
anuale şi perene
trifensulfuron-metil 50%)
ICEDIN SUPER RV
Dicotiledonate
(acid 2,4 D 300 g/l + 1,0 Postem.
anuale şi perene
dicamba 100 g/l)
DIALEN SUPER 464 SL 344g/l 2,4D + Dicotiledonate
0,9 Postem.
120 g/l dicamba) anuale şi perene
LANCET (fluroxipir 80 g/l Dicotiledonate
1,0 - 1,25 Postem.
+ acid 2,4 D 450 g/l) anuale şi perene
MUSTANG (florasulam Dicotiledonate
0,4 - 0,6 Postem.
6,25 g/l+acid 2,4D 300 g/l) anuale şi perene
OLTIDIN SUPER
Dicotiledonate
(acid 2,4 D 300 g/l + 1,0 Postem.
anuale şi perene
dicamba 100 g/l)
OLTISAN M (acid 2,4 D Dicotiledonate
0,75 - 1,0 Postem.
325 g/l +100 g/l dicamba) anuale şi perene
RIVAL FORTE 60 PS
Dicotiledonate
(clorsulfuron 1% 0,75 - 1,0 Postem.
anuale şi perene
+ acid 2,4 D 59%)
SANSAC (2,4 D 360 g/l + Dicotiledonate
1,0 Postem.
metosulam 5 g/l) anuale şi perene
LOTUS D (cinidon-etil Dicotiledonate
0,6 - 1,0 Postem.
50 g/l + acid 2,4D) anuale şi perene
334
Erbicide aplicate la cultura de PORUMB
2,4 D SARE DMA 600 Dicotiled. anuale şi
0,8 – 1,0 Postem.
(50% acid 2.4D) perene sensibile la 2.4 D
DMA 6 (660 g/l sare de Postem. Dicotiledonate
1,0
dimetil amină) anuale şi perene
OLTEST Dicotiledonate
1,5 Postem,
(2,4 D 500 g/l) anuale şi perene
DIIZOCAB 80 CE Monocot. şi unele
6,0 - 10,0 Ppi
(butilat 80%) dicotiled. anuale
ACETOCLOR SUPER Monocot. şi unele
1,75 - 2,5 Preem.
(acetoclor 840g/l+AD) dicotiled. anuale
DUAL GOLD 960 EC Monocot. şi unele
1,0 - 1,5 Ppi /Preem.
(metolaclor 960 g/l) dicotiled. anuale
GUARDIAN Monocot. şi unele
1,7 - 2,5 Ppi/Preem.
(acetoclor 860 g/l) dicotiled. anuale
MECLORAN 35 CE Monocot. şi unele
8,0 - 13,0 Preem.
(alaclor 35%) dicotiled. anuale
TROPHY Monocot. şi unele
(acetoclor 768 g/l) dicotiled. anuale
CERLIT Dicotiledonate
1,0 - 2,0 Postem.
(fluroxipir 250 g/l) anuale şi perene
MISTRAL 4 SC Monocotiledonate +
0,8 - 1,5 Postem.
(nicosulfuron 40 g/l) Sorghum halepense
TITUS 25 DF Monocot. şi unele
0,04 - 0,06 Postem.
(rimsulfuron 250 g/kg) dicotiled. anuale
EQUIP OD 1,0 - 1,5 Monocot. anuale
(foramsulfuron 22,5 g/l) 1,75 - 2,5 pt. Postem. şi perene şi dicot.
mono.perene anuale
MERLIN 750 WG Dicotiled. şi unele
0,13-0,15 Preem.
(isoxaflutol 750 g/l) Monocot. anuale
MERLIN 480 SC Dicotiled. şi unele
0,2 Preem.
(isoxaflutol 480 g/l) monocot anuale
MERLIN DUO
Preem. Dicotiled anuale
(isoxaflutol 37,5 g/l + 2,5 2,0
Postem. Monocot anuale
375 g/l terbutilazin)
ERUNIT A 530 FW
Ppi cu încorp. Monocot. anuale
(acetoclor 30%+ 4-6
la 5 cm şi unele dicotiled
atrazin 20% +AD-67 3%)
LANCET (fluroxipir 80 g/l Dicotiledonate
1,0 - 1,25 Postem.
+ acid 2,4 D 450g/l) anuale şi perene
335
MUSTANG (florasulam Dicotiledonate
0,4 - 0,6 Postem.
6,25 g/l+acid 2,4D 300 g/l) anuale şi perene
OLTIDIN SUPER
Dicotiledonate
(acid 2,4 D 300 g/l + 1,0 Postem.
anuale şi perene
dicamba 100 g/l)
OLTISAN M (acid 2,4 D Dicotiledonate
0,75 - 1,0 Postem.
325 g/l +100 g/l dicamba) anuale şi perene
ICEDIN SUPER RV
Dicotiledonate
(acid 2,4 D 300 g/l + 1,0 Postem.
anuale şi perene
dicamba 100 g/l)
DIALEN SUPER 464 SL Dicotiledonate
1,5 Postem.
344g/l 2,4D + 120g/l dicamba) anuale şi perene
TITUS PLUS (rimsulfuron 0,307 + 0.1
Postem. Monocot. şi dicotiled.
3,26% + dicamba 60,87%) TREND
BUCTRIL UNIVERSAL
Dicotiledonate
(bromoxinil 280g/l + 0,8 Postem.
anuale şi perene
2,4D 280g/l)
DIALEN SUPER 464 SL Dicotiledonate
1,5 Postem.
344g/l 2,4D + 120g/l dicamba) anuale şi perene
BASIS 75 WG ( rimsulfuron 50% Monocot. şi
0,02 Postem.
+ tifensulfuron 25 %) dicotiled. anuale
CAMBIO ( bentazon 320 g/l +
2,0 - 2,5 Postem. Dicotiledonate
dicamba 90 g/l)
Erbicide aplicate la cultura de FLOAREA SOARELUI

GOAL 2 E Dicotiled. şi
1,0 Preem.
(oxifluorfen 240 g/l) monocot. anuale
MODOWN 4F 1,0 – 1,5 Postem. Dicotiled. şi
(bifenox 480 g/l) 1,5 – 2,0 Preem. monocot. anuale
DIIZOCAB 80 CE Monocot. şi
6,0 - 10,0 Ppi
AFALON Dicotiled. şi unele
1,0-2,5 Preem.
(linuron 47,5%) monocot anuale
LINUREX 50 SC Dicotiled. şi unele
2,0 - 4,0 Preem.
(linuron 500 g/l) monocot. anuale
ACETOCLOR SUPER Monocot anuale
1,75 - 2,5 Ppi
(acetoclor 840 g/l +AD şi unele dicotiled.
DUAL GOLD 960 EC Monocot. anuale
1,0 - 1,5 Ppi
(metolaclor 960 g/l) şi unele dicotiled.
FRONTIER 900 EC Monocot. anuale
1,2 - 2,0 Preem.
(dimetenamid 900 g/l) şi unele dicotiled.
GUARDIAN Monocot. anuale
1,7 - 2,5 Ppi / Preem.
(acetoclor 860 g/l) şi unele dicotiled.
336
HARNESS Monocotiled.
1,7 - 2,2 Ppi / Preem.
(acetoclor 900 -940 g/l) anuale şi perene
MECLORAN 35 CE Monocot. anuale
8,0 - 13,0 Preem.
(alaclor 35%) şi unele dicotiled.
NOVATRIF 48 CE Monocot. anuale
1,5 - 2,0 Ppi la 8 cm
(trifluralin 480 g/l) şi unele dicotiled.
STOMP 330 CE Monocot. anuale
4,0 - 5,0 Ppi cu încorp.
(pendimetalin 330 g/l) şi unele dicotiled.
TREFLAN 48 CE Monocot. anuale
1,75 - 2,5 Ppi la 8 cm
TRIFLUROM 48 CE Monocot. anuale
1,5 - 2,0 Ppi la 8 cm
ARAMO 50 Monocotiled.
1,5 - 2,0 Postem.
(tepraloxidin 50 g/l) anuale şi perene
AGIL 100 EC Monocotiledonate
0,8 - 1,5 Postem.
(propaquizafop 100 g/l)
FUSILADE FORTE Monocotiledonate
0,8 - 1,0 Postem.
(fluazifop-P-butil 150 g/l) anuale
GALANT SUPER P-RV Monocotiled. anuale
0,5 - 1,5 Postem.
(haloxifop R metil 108 g/l) şi perene
TARGA SUPER 5 CE Postem. Monocotiled. anuale
0,75 - 1,75
(quizalofop-etil 50 g/l) costrei 15 - 20 cm şi perene
RAFT SC 1,0 - 1,25 Preem. Monocot. şi
(oxadiargil 400 g/l) 1,25 Postem. dicotiled. anuale
FURORE SUPER 0,8 - 1,0
(fenoxaprop-etil 75 g/l) 2,5 pt. Monocotiled.
Postem.
monocot. anuale şi perene
perene
Erbicide aplicate la cultura de MAZĂRE

Monocotiledonate
TRIFUREX (trifluralin) 2,5 - 3,5 ppi
anuale
Mono şi dicotiledonate
GESAGARD (prometrin) 3,0 – 5,0 preem
anuale
Mono şi unele
DUAL (metolaclor) 3,0 – 5,0 ppi
dicotiledonate anuale
Dicotiled. şi unele
PIVOT (imazetapyr) 0,5 - 0,75 postem
monocotiledonate
DICOTEX (MCPA) 1,5 – 2,0 postem Dicotiledonate
Monocotiledonate
AGIL (propaquizafop) 0,8 – 1,0 postem
anuale şi din rizomi
BASAGRAN (bentazon) 2,0 – 3,0 Dicotiledonate
337
Erbicide aplicate la cultura de SOIA
BASAGRAN 600
1,5 Postem. Dicotiled. anuale
(bentazon 600 g/l)
SENCOR 70 WP 0,25-0,5 Dicotiled. şi unele
Ppi/Preem.
(metribuzin 70%) asociat monocot.
1,2 - 2,0 Preem.
GUARDIAN Monocot. anuale
(acetoclor 860 g/l) şi unele dicotiled.
8,0 - 13,0 Preem.
NOVATRIF 48 CE Monocot. anuale
1,5 - 2,0 Ppi la 8 cm
4,0 - 5,0 Ppi cu încorp.
1,75 - 2,5 Ppi la 8 cm
ARAMO 50 Monocotiled. anuale
1,5 - 2,0 Postem.
(tepraloxidin 50 g/l) şi perene
0,8 - 1,5 Postem.
0,8 - 1,0 Postem.
TARGA SUPER 5 CE Postem. când
Monocotiled. anuale
(quizalofop-etil 50 g/l) 0,75 - 1,75 costreiul are 15 -
şi perene
20 cm
1,0 - 1,5 Ppi
Erbicide la cultura de SFECLĂ pentru ZAHĂR

OLTICARB 75 CE Ppi Monocot. şi unele
6,0 - 8,0
(cicloat 750 g/l) dicotiled. anuale
DIIZOCAB 80 CE Monocot. şi unele
6,0 - 10,0 Ppi
VENZAR 80 WP Dicotiledonate anuale
1,0 - 2,0 Ppi (asociat)
(lenacil 80%)
DUAL GOLD 960 EC Monocot. şi unele
1,0 - 1,5 Ppi
(metolaclor 960 g/l) dicotiled. anuale
FRONTIER 900 EC Monocot. şi unele
1,2 - 2,0 Preem.
(dimetenamid 900 g/l) dicotiled. anuale
KERB 50 W Monocot. şi dicotiled.
2,0 - 3,0 Postem.
(propizamid 50 %) anuale şi perene
338
LONTREL 300 Dicotiled. anuale
0,3 - 0,5 Postem.
(clopiralid 300 g/l) şi perene
ARAMO 50 Monocotiled.
1,5 - 2,0 Postem.
(tepraloxidin 50 g/l) anuale şi perene
0,8 - 1,5 Postem.
0,8 - 1,0 Postem.
(fluazifop-P-butil 150g/l) anuale
GALANT SUPER P-RV Monocotiledonate
0,5 - 1,5 Postem.
(haloxifop R metil 108 g/l) anuale şi perene
PYRAMIN WP Dicotiledonate
4,0 Preem. şi postem.
(cloridazon 65% )
PYRAMIN FL Dicotiledonate
6,0 Preem. şi postem.
(cloridazon 430 g/l)
Erbicide aplicate la cultura de CARTOF
LINUREX 50 SC Dicotiled. şi unele
2,0 - 4,0 Preem.
(linuron 500 g/l) monocot. anuale
AS 70 PU Dicotiled. şi unele
0,7 - 1,2 Preem.
(metribuzin 70%) monocot. anuale
GESAGARD 500 FW Monocotiled. şi
2,0 - 3,0 Preem.
(prometrin 500 g/l) dicotiled.
LEXONE 75 DF Dicotiled. şi unele
0,7 - 1,2 Postem.
SENCOR 70 WP Dicotiled. şi unele
1,0 - 1,5 Preem.
1,2 - 2,0 Preem.
4,0 - 5,0 Preem.
ARAMO 50 Monocotiled. anuale
1,5 - 2,0 Postem.
(tepraloxidin 50 g/l) şi perene
TITUS 25 DF Monocot. anuale şi
0,04 -0,06 Postem.
(rimsulfuron 250 g/kg) perene şi unele dicot.
0,8 - 1,5 Postem.
0,8 - 1,0 Postem.
TARGA SUPER 5 CE Postem. când Monocotiledonate
(quizalofop- etil 50 g/l) 0,75 - 1,75 costreiul are 15 - anuale şi perene
20 cm
339
FURORE SUPER 0,8 - 1,0 Monocotiledonate
(fenoxaprop-etil 75 g/l) 2,5 pentru anuale şi perene
Postem.
monocot.
perene
PLATEEN 41 5WG Dicotiled. anuale
(flufenacet 240 g/kg + 2,0 - 2,5 Preem. Monocot. anuale
metribuzin 175 g/kg)
BASAGRAN 480 Dicotiledonate
1,5 - 2,0 Postem.
(bentazon 480 g/l) anuale
Erbicide aplicate la cultura de FASOLE
1,75 - 2,5 Ppi la 8 cm
8,0 - 13,0 Preem.
DIIZOCAB 80 CE 6,0 - 8,0 Monocot. anuale
ppi
(butilat 80%) şi unele dicotiled.
0,8 - 1,5 Postem.
1,0 - 1,5 Preem.
BASAGRAN 480 Dicotiledonate
1,5 - 2,0 Postem.
(bentazon 480 g/l) anuale
Erbicide aplicate la cultura de RAPIŢĂ
Butisan 1,5-2,5 Preem. Monocotiled. şi
(metazaclor 500 g/l) 2,0-2,5 Postem. dicotiled. anuale
Cliophar 300 Dicotiled. anuale şi
0,3-0,5 Postem.
(clopiralid 300 g/l) perene
Aramo 50 Sorghum halepense
1,5 Postem.
(tetraloxidin 50 g/l) din rizomi
Select super Monocotiled. anuale
0,8 Postem.
(cletodin 120 g/l) costrei din sămânţă
1,5 pt costrei
din rizomi
Pantera 40 EC 0,75 la Monocotiled. anuale
(quizalofop-p-tefuril monocotiled. Postem. şi costrei din sămânţă
40 g/l) anuale şi şi rizomi
costrei din
sămânţă
Galera (Clopiralid 267 g/l Postem. înainte de Dicotiledonate anuale
0,25-0,3
+ picloram 67 g/l) alungirea tulpinii şi perene
340
Erbicide aplicate la culturile de TRIFOLIENE
Mono şi unele
EPTAM (EPTC) 6,0 – 8,0 ppi
dicotiledonate
Dicotiledonate şi unele
BALAN (benfluralin) 4,0 – 5,0 ppi
monocotiled. anuale
BUTIRAN (butilat + Mono şi unele
6,0 – 8,0 ppi
alaclor) dicotiledonate
BASAGRAN (bentazon) 2,0 – 4,0 Postem. Dicotiledonate
Dicotiledonate şi unele
PIVOT (imazetapyr) 0,5 – 0,75 Postem.
mono
În perioada de Mono şi dicotiledonate
KERB (propizamid) 4,0 – 5,0
repaus anuale şi perene
În perioada de Mono şi dicotiledonate
SENCOR (metribuzin) 1,0 – 1,5
repaus anuale
FOCUS ULTRA Monocotiledonate
3,0 – 4,0 Postem.
(cicloxidin) anuale şi perene
Monocotiledonate
AGIL (propaquizafop) 0,5 – 1,0 Postem.
anuale şi perene
Erbicide aplicate la culturile de LUCERNĂ
1,0-1,5 l/ha
la lucernă şi Postem.
(propaquizafop) anuale şi perene
trifoi
BASAGRAN FORTE 480
EC (bentazon 480 2,0-2,5 l/ha Postem. Dicotiledonate anuale
g/l + weltol 150g/l)
Monocotiledonate şi
PULSAR 40 EC 1,2 l/ha cu
Postem. dicotiledonate
(imazamox) adjuvant
anuale şi perene
0,75 la
ROUNDUP 36 LC
lucernă
(Glifosat din sare de Postem. Pentru cuscută
la 1-3 zile de
izopropil amină )
la I coasă
SELECT SUPER 12 EC Monocotiledonate
1,5-2,0 l/ha Postem.
(cletodim) anuale şi perene
Erbicide aplicate la culturile de TOMATE

AGIL 100 EC, 1 l/ha /tomate Monocotiledonate
Postem
(propaquizafop) transplantate anuale si perene
1 l/ha tomate Monocotiledonate
DUAL GOLD
transplantate şi Preem. anuale şi unele dicotile
960 EC (S-metolalor)
semănate în câmp anuale
341
FOCUS 1 l/ha tomate Monocotiledonate
ULTRA 10 EC semănate direct în Postem. anuale
(cicloxidim) câmp
FOCUS 3 l/ha tomate Monocotiledonate
ULTRA 10 EC semănate direct în Postem. anuale si perene
(cicloxidim) câmp inclusiv costrei
FUSILADE 1,3 l/ha tomate Monocotiledonate
FORTE 150 EC transplantate Postem. anuale şi perene
(fluazifop-pbutil)
0,4 kg/ha tomate Monocotiledinate si
SENCOR 70
transplantate şi Postem. dicotiledonate
WG (metribuzin)
semănate direct anuale
40 – 60 g/ha + Monocotiledonate
TITUS 25 DF
surfactant pentru Postem. perene si unele
(rimsulfuron)
tomate transpl. dicotiledonate
Erbicide aplicate la culturile de CEAPĂ
AGIL 100 EC 1 l/ha ceapă Monocotiledonate
Postem.
(propaquizafop) semănată direct anuale si perene
Monocotiledonate
DUAL GOLD 1 l/ha ceapă
Preem. anuale si unele dicotile
960 EC (S-metolalor) din arpagic
anuale
FUSILADE
1 l/ha ceapă Monocotiledonate
FORTE 150 EC Postem.
semănată direct anuale şi perene
(fluazifop-pbutil)
LINUREX 50 Monocotiledonate si
1,5 –2,0 l/ha Preem.
SC (linuron) dicotiledonate anuale
6 l/ha pt. ceapă din
STOMP 330 Monocotiledonate şi
arpagic sau Preem.
EC (pendimetalin) dicotiledonate anuale
semănat direct
Erbicide aplicate la culturile de ARDEI
AGIL 100 EC 1,0 l/ha Monocotiledonate
Postem.
(propaquizafop) postemergent anuale si perene
Monocotiledonate
DUAL GOLD 1,2 preemergent la
Preem. anuale si unele dicotile
960 EC (S-metolalor) ardei gras
anuale
Monocotiledonate si
GOAL 2E-RV 1,5 – 2,0 l/ha la
Preem. dicotiledonate anuale şi
(oxifluorfen 240 g/l) ardei gras
unele perene
STOMP 330 5,0 l/ha pentru
Postem. parţial dicotiledonate
EC (pendimetalin) ardei gras şi rosu
anuale
342
Erbicide aplicate la culturile de MORCOV
DUAL GOLD Monocotile anuale şi
0,8-1,0 l/ha Preem.
960 EC (S-metolalor) unele dicotile anuale
LINUREX 50 Monocotile şi
1,5 –2,0 l/ha Preem.
SC (linuron) dicotiledonate anuale
STOMP 330
5,0 l/ha Preem. parţial dicotiledonate
EC (pendimetalin)
anuale
Erbicide aplicate la culturile de VARZĂ
FUSILADE FORTE 150 Monocotiledonate
1,0 l/ha Postem.
EC (fluazifop-pbutil) anuale şi perene
DUAL GOLD 1,2 l/ha
Preem. Monocotiledonate
960 EC (S-metolalor) preemergent
anuale şi unele
PROPONIT 720 EC
2-3 l/ha ppi/preem. dicotiledonate anuale
(propisoclor)
STOMP 330 EC
(pendimetalin)
anuale
SULTAN 50 SC
1,5 l/ha pre/post Preem./ Postem. parţial dicotiledonate
(metazaclor)
anuale şi unele perene
LEOPARD 5 Monocotiledonate
1,5 l/ha Postem.
EC (quizalofop-p- Etil) anuale şi perene
Erbicide aplicate la culturile de VINETE
GOAL 2E-RV
1,5 – 2,0 l/ha Preem. dicotiledonate anuale şi
(oxifluorfen 240 g/l)
unele perene
Monocotiledonate
DUAL GOLD
1,2 l/ha Preem. anuale şi unele dicotile
960 EC (S-metolalor)
anuale
STOMP 330 EC
(pendimetalin)
anuale
Erbicidele prin rolul lor în combaterea buruienilor şi implicit de sporire

a producţiei şi creştere a productivităţii muncii, nu mai pot lipsi din
tehnologiile moderne folosite în cultivarea plantelor.
Folosirea corectă a erbicidelor se bazează pe rezultatele cercetărilor
riguroase efectuate în cadrul institutelor şi staţiunilor de cercetări agricole
precum şi în universităţile agronomice.
343
Având în vedere cele prezentate în capitolul Metode pentru combaterea

buruienilor din culturile agricole, încercați să descrieţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
1. Care sunt etapele pentru elaborarea unui program de combatere integrată a

buruienilor?
2. Care sunt metodele preventive de combatere a buruienilor?
3. Care sunt metodele agrotehnice pentru combaterea buruienilor?
4. Care sunt avantajele şi dezavantajele la folosirea erbicidelor?
5. Descrieţi criteriile de clasificare a erbicidelor utile pentru practica agricolă.
6. Cum are loc pătrunderea erbicidelor în plante?
7. Cum are loc translocarea erbicidelor în plante?
8. Care este modul de acţiune a erbicidelor asupra plantelor?
9. Care sunt procesele la care sunt supuse erbicidele în sol?
10. Importanţa cunoaşterii persistenţei şi remanenţei erbicidelor în sol.
11. Care sunt metodele de aplicare a erbicidelor?
12. Cum se calculează doza de erbicid şi cum se face proba la maşina de
erbicidat?
13. Cum se pregăteşte amestecul pentru stropit?
14. Care sunt măsurile de protecţia muncii la tratamentele cu erbicide?
15. Strategii pentru combaterea integrată a buruienilor la cerealele păioase.
16. Prezentaţi strategiile pentru combaterea integrată a buruienilor la porumb.
17. Prezentaţi strategiile pentru combaterea integrată a buruienilor la floarea
soarelui.
18. Care sunt strategiile pentru combaterea integrată a buruienilor la sfecla
pentru zahăr?
19. Care sunt strategiile pentru combaterea integrată a buruienilor la soia?
20. Care sunt strategiile pentru combaterea integrată a buruienilor la rapiţa de
toamnă?
21. Care sunt strategiile pentru combaterea integrată a buruienilor la cartof?
22. Care sunt principiile pentru combaterea buruienilor în agricultura
organică?
344
1. Ailincăi, C., Jităreanu, G., Răus, L., 2012 - Tehnologii şi metode agrotehnice pentru
protecţia şi utilizarea resurselor agroecologice din Câmpia Moldovei. Editura Ion Ionescu de
la Brad, Iaşi, 2012, 178 p, ISBN 978-973-147-120-4.
2. Ailincăi, C., Jităreanu, G., Răus, L., Ţopa, D., 2013 - Tehnologii de cultură şi metode de
protecţie a solului. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2013, 212 p, ISBN 978-973-147-121-
1.
3. Boyles, M., Peeper, T. F. și Medlin, C., 2004 - Winter canola planting guide for the southern
great plains. Division of Agricultural Sciences and Natural Resources, Oklahoma State
University.
4. Koch, W., 1988 - Personal communication. Zimdahl Robert L., 2007 - Fundamentals of
Weed Science, Academic Press, ISBN: 978-0-12-372518-9.
5. Darlington, H.T., 1951 - The seventy-year period for Dr. Beal’s seed viability experiment.
Am. J. Bot. 38:379.
6. Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1994 - Agricultura biologică o variantă pentru
exploatațiile mici și mijlocii. Editura Ceres, 1994, ISBN 973-40-0272-1.
7. Ghinea, L., Vlăduţu, I., Berca, M., 1987 - Efectele reziduale ale erbicidelor. Editura
Academiei RSR Bucureşti.
8. Guş, P., Lăzureanu, A., Săndoiu, D., Jităreanu, G., Stancu, I., 1998 - Agrotehnica. Editura
Risoprint, Cluj Napoca.
9. Hălmăjan, H.V., 2006 - Ghidul cultivatorului de rapiţă. Editura AGRIS, Redacţia Revistelor
Agricole Bucureşti.
10. Heap, I.M., 1999 - International survey of herbicide-resistant weeds: lessons and
limitations. The BCPC Conference - Weeds 1999, p. 769-76
11. Jităreanu, G., Samuil C., 2003 - Tehnologii de agricultură organică. Editura Pim, Iasi,
ISBN 973-7967-32-1.
12. Lăzureanu, A., 1994 - Agrotehnica, Editura Helicon, Timişoara.
13. Oancea, I., 2003 - Tehnologii agricole performante. Editura Ceres, București.
14. Penescu, A., Ionescu N., 2013 - Combaterea biologică a buruienilor. Editura Ceres, ISBN
978-973 -40-023-3.
15. Săndoiu, D.I., 2012 - Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.
16. Şarpe, N., 1987 - Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Editura Ceres,
Bucureşti.
17. Şarpe, N., Poienaru, Şt., 2004 – Tehnologia culturilor agricole în sistemele minimum
tillage, no-tillage şi strategiile de combatere chimică a buruienilor în condiţiile din România,
Editura Agrotera, Bucureşti.
13. Stoleru, V., Grădinariu, G., Munteanu, N., Jităreanu, G., Istrate, M., Rotaru Liliana, Vrabie,
I., Senic, I., 2008 - Ghid de bune practici în producția agricolă ecologică. Editura Stef, Iași.
345
CAPITOLUL VII
ASOLAMENTE
• Identificarea şi descrierea lucrărilor pentru organizarea teritoriului

• Descrierea şi explicarea principiilor care stau la baza organizării
asolamentelor
• Descrierea cerinţelor grupelor agrobiologice de culturi în asolament
• Întocmirea planurilor de fertilizare şi de lucrare a solului în cadrul
asolamentelor
• Întocmirea registrului de evidenţă a solelor
• Descrierea şi explicarea principalelor însuşiri fizice ale solului şi a
modului cum sunt influenţate de asolament
• Descrierea şi explicarea efectelor asolamentelor asupra fertilităţii
solului.
346
7.2 ORGANIZAREA TERITORIULUI ŞI A
ASOLAMENTELOR
Distribuţia culturilor pe sole şi rotaţia acestora în timp se fac după

anumite principii ştiinţifice, date de cerinţele tehnologice şi de condiţiile de
vegetaţie ale tuturor culturilor din rotaţie. Elaborarea asolamentelor se face
concomitent cu lucrările de organizare a teritoriului.
Organizarea teritoriului şi introducerea asolamentelor are în vedere
utilizarea mai raţională a terenului, a maşinilor agricole şi a forţei de muncă.
Scopul asolamentului este de a dirija succesiunea culturilor în aşa fel ca fiecare
plantă să găsească în sola respectivă cele mai bune condiţii de creştere şi
dezvoltare, să îmbunătăţească fertilitatea solului şi să-l apere de infestarea cu
buruieni, patogeni şi dăunători.
Ionescu - Şişeşti afirma că “asolamentul şi rotaţia sunt învăţăminte ale
naturii iar avantajele asolamentelor constau în folosirea raţională a apei, a
substanţelor nutritive, regenerarea humusului prin materia organică rămasă
în sol, combaterea buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor”.
În prima etapă, la întocmirea proiectelor de organizare a teritoriului, se
execută studiile privind condiţiile pedoclimatice, tehnice, economice şi
organizatorice din zonă, pentru stabilirea celor mai bune soluţii privind
categoriile de folosinţă, structura culturilor, metodele agrotehnice şi
pedoameliorative necesare.
Pentru valorificarea eficientă a terenului, a factorilor tehnici şi
tehnologici se fac următoarele categorii de studii:
- topografice - planuri de situaţie la scara 1:10 000, cu echidistanţa
curbelor de 10 m, sau 1:5000, cu echidistanţa de 5 m;
- geomorfologice - reţeaua hidrografică, versanţii, roca;
- pedologice - proprietăţile fizice, apa freatică, exces de umiditate,
sărături;
- agrochimice - pH-ul, conţinutul de humus, NPK, microelemente,
harta agrochimică;
- climatice - precipitaţiile, temperaturile;
- hidrologice - coeficientul de scurgere, debitele solide şi lichide scurse;
- studiul vegetaţiei - vegetaţia spontană şi cultivată;
- studiul eroziunii solului - gradele de eroziune a orizonturilor, ravene,
alunecări;
347
- studii social-economice - forţa de muncă, dotarea tehnică, planul de
dezvoltare în perspectivă a zonei;
- organizatorice - amplasarea centrelor, secţiilor, lucrările hidro-
ameliorative.
Pe baza acestor studii se stabilesc categoriile de folosinţă ale terenului
şi soluţiile necesare pentru sporirea fertilităţii solului şi pentru valorificarea
eficientă a terenurilor. Pentru suprafeţele de teren arabil se stabilesc numărul
de asolamente şi suprafaţa acestora şi se delimitează solele, parcelele de lucru
şi căile de acces la ele.
Organizarea terenului arabil şi amplasarea asolamentelor cuprinde
următoarele etape:
- stabilirea centrului gospodăresc al fermei;
- stabilirea numărului şi mărimii asolamentelor, în funcţie de
pretabilitatea terenului şi condiţiile socio-economice ale zonei şi delimitarea
teritorială a acestora;
- delimitarea solelor şi a parcelelor de lucru în cadrul fiecărui
asolament;
- stabilirea structurii şi rotaţiei culturilor în asolament;
- delimitarea drumurilor tehnologice;
- stabilirea lucrărilor antierozionale şi pedoameliorative.
Sola este veriga de bază în organizarea teritoriului, executarea
lucrărilor agricole şi în organizarea procesului de producţie.
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a acestor trei funcţii trebuie ca la
delimitarea solelor în cadrul fiecărui asolament, să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
- fiecare solă trebuie să cuprindă terenuri cât mai omogene din punct
de vedere al fertilităţii şi a favorabilităţii pentru culturi, pentru a permite
aplicarea unor tehnologii unitare pe întreaga suprafaţă;
- pentru a asigura o stabilitate a suprafeţelor pe culturi şi a înlesni o
planificare şi un control mai bun, este necesar ca solele să fie pe cât posibil
egale ca suprafaţă sau cu abateri care să nu depăşească 2-3 %, faţă de suprafaţa
medie a acestora;
- forma şi dimensiunile laturilor solelor trebuie să permită folosirea cu
randament a tractoarelor şi agregatelor la executarea lucrărilor agricole, să
348
permită mutarea mecanizată a aripilor de udare pe terenurile irigate şi aplicarea
lucrărilor pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului.
În funcție de numărul de culturi amplasate pe suprafața unei sole,
acestea pot si simple sau mixte.
Solele simple sunt cultivate în întregime cu o singură cultură.
Când pe o solă se amplasează 2-3 culturi, aceasta este o solă mixtă.
Condiţia de bază este ca pe solele mixte să se amplaseze culturi care fac parte
din aceeaşi grupă agrobiologică, adică plantele au aceleaşi cerinţe tehnologice
şi cam aceeaşi perioadă de vegetaţie pentru a se simplifica efectuarea lucrărilor
agricole.
Sola poate fi formată din una sau mai multe parcele de lucru.
Parcela de lucru este cea mai mică unitate în exploatarea eficientă a
terenurilor agricole. De regulă parcela de lucru este delimitată de drumuri,
canale, căi ferate, râuri, limite de categorii de folosinţă şi de alte limite obligate
în teren.
Pentru realizarea mărimii solelor în cadrul asolamentelor se însumează
mai multe parcele de lucru care prezintă condiţii omogene din punct de vedere
al potenţialului productiv. În situaţiile când nu există limite obligate, suprafaţa
de teren se parcelează în funcţie de mărimea solelor.
Rotaţia. Rotația culturilor poate fi ciclică sau aciclică.
Rotaţia ciclică, se realizează când numărul de ani după care o cultură
revine pe aceeași solă este egal cu numărul de sole, în situaţia în care toate
culturile trec pe fiecare solă. Deci, numărul anilor de rotație este egal cu
numărul de sole.
Rotaţie este aciclică atunci când în fiecare an trebuie să găsim pentru
fiecare cultură cele mai bune premergătoare, fără un plan prestabilit.
Normele tehnice de întocmire a proiectelor de organizare a teritoriului
exploatațiilor agricole sunt prevazute în Ordinul Nr. 212/145 din 15 mai 2002.
În ordin se arată că documentaţiile de organizare a teritoriului exploataţiilor
agricole se întocmesc de instituţiile de specialitate de la nivel central, judeţean
şi local, la cererea consiliilor locale şi a consiliilor judeţene, cu acordul
proprietarilor. Acestea se elaborează în două etape, urmărindu-se în acest mod
şi eşalonarea decontării cheltuielilor. Ca urmare, costurile necesare întocmirii
documentaţiilor se tarifează pe etape şi se decontează separat la termenele
stabilite prin contractul de proiectare cu beneficiarul.
349
În această etapă se obţine planul topografic al teritoriului administrativ
la scara 1:5000 - 1:10000, completat cu toate datele tehnice rezultate în urma
aplicării prevederilor legilor fondului funciar.
Planul cadastral pe baza căruia se elaborează documentaţia de
organizare a teritoriului exploataţiilor agricole, echipat cu elementele ce au
rezultat în urma aplicării legilor fondului funciar, se va obţine de la oficiul
judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie (OJCGC).
Pentru fiecare exploataţie agricolă se va completa o fişă care să
cuprindă:
- suprafeţele terenurilor pe tarlale şi parcele;
- numele şi prenumele, denumirea proprietarilor (persoana fizică/
juridică);
- domiciliul şi sediul proprietarilor;
- actele de proprietate în baza cărora sunt deţinute terenurile;
- date referitoare la amplasamentul exploataţiei agricole;
- tipul de proprietate;
- modul de deținere;
- menţiuni privind arendări, concesionări etc.
Planul cadastral va cuprinde şi reţeaua lucrărilor hidroameliorative,
precum şi lucrările de combatere a eroziunii solului (CES).
Potrivit planului cadastral se întocmeşte situaţia centralizatoare a
fondului funciar, conform cu anexa nr. 1 din normele tehnice.
Structura şi rotaţia culturilor prevazute în Ordinul Nr. 212/2002
Pentru stabilirea judicioasă a structurii culturilor se analizează factorii
naturali care pot influenţa producţiile, în corelare cu amenajările
hidroameliorative existente şi cu posibilităţile de valorificare a produselor.
Împreună cu unităţile de exploatare/prelucrare a produselor şi cu
consumatorii se stabilește lista de culturi, după care se procedează la gruparea
acestora şi repartizarea lor pe asolamente, urmărindu-se ca:
- terenurile cu cel mai ridicat potenţial de producţie să fie destinate
culturilor de la care se pot obţine cele mai mari producţii;
- sfecla pentru zahăr, porumbul şi soia să fie prioritare în asolamente
organizate pe terenurile irigate;
- în zonele favorabile pentru cartof, acesta se va cultiva în asolamente
speciale, de câmp, în rest cartoful se va amplasa în asolamente pentru legume,
la irigat;
- cultura de căpşun să se includă în asolamentele pentru legume.
350
Pe terenurile în pantă, în cadrul complexului de măsuri şi lucrări
antierozionale trebuie stabilit un raport optim între culturile cu un grad ridicat
de protecţie şi cele slab protectoare. Pentru stabilirea structurii culturilor în
raport cu înclinarea terenurilor în ordin se prezintă culturile care asigură cea
mai bună protecţie a solurilor (tabelul 7.1)
Tabelul 7.1
Culturile care asigură cea mai bună protecţie a solurilor
Panta terenului
Grupa de culturi
< 5% 5 - 10% 10 - 18% 18 - 25%
Foarte bune protectoare 5 10 10 35
Bune protectoare 15 20 40 35
Medii protectoare 20 20 20 15
Slab protectoare 60 50 30 15
În raport cu panta terenurilor proporţia diferitelor culturi trebuie să

contribuie la prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi păstrarea sau
refacerea fertilităţii acestuia.
Caracterizarea asolamentelor în Ordinul Nr. 212/2002
Pentru fiecare exploataţie agricolă şi pe total teritoriu administrativ se
centralizează numărul asolamentelor şi al solelor, din care se departajează pe:
- asolamente de câmp
- asolamente furajere
- asolamente de protecţie
- asolamente de legume
- alte asolamente.
Cu privire la mărimea solelor, acestea se grupează în raport de mărime
astfel:
- <5 ha;
- 5 - 10 ha;
- 10 - 25 ha;
- 25 - 50 ha;
- 50 - 110 ha.
În continuare în ordin se prezintă elementele tehnice pentru organizarea
teritoriului pentru celelalte categorii de folosinţă respectiv, plantaţiile
pomicole, viţa de vie, păşuni etc.
351
7.2.1 ASOLAMENTUL: DEFINIŢIE, ISTORIC, PERSPECTIVE
Definiție. Asolamentul constă în succesiunea culturilor în timp şi

spaţiu, într-un sistem integrat de organizare şi amenajare a teritoriului, însoţită
de un sistem tehnologic optimizat privind lucrările solului, fertilizarea,
combaterea buruienilor, dăunătorilor şi patogenilor, care să asigure creşterea
producţiei şi conservarea resurselor de apă, sol şi aer.
Repartiţia culturilor pe sole se numeşte asolament, iar succesiunea lor
în timp, în ciclul stabilit, se numeşte rotaţie (Ionescu Şişeşti și Staicu, 1958).
Deci asolamentul se referă la distribuirea culturilor pe sole, iar rotaţia
la succesiunea culturilor în timp pe aceeaşi solă. Adeseori, aceste două noţiuni
se întrebuinţează una în locul celeilalte.
În România, organizarea teritoriului şi a asolamentelor a fost începută
în perioada 1851-1865, de către Ion Ionescu de la Brad la ferma sa de la Brad
(lângă Roman) (1851) şi la moşia Pantelimon, lângă București, care a fost
atribuită ulterior de Știrbei Vodă pentru Institutul de Agricultură de la
Pantelimon (1853). O iniţiativă mai largă a organizării teritoriului şi
asolamentelor a început după 1950, odată cu organizarea staţiunilor de
cercetări ale Institutului de Cercetări Agronomice din România.
În agricultura modernă, extinderea şi diversificarea producţiei de
îngrăşăminte, insecto-fungicide, erbicide, în literatura de specialitate au apărut
multe definiţii pentru asolamente, fiind în general recunoscut faptul că
“asolamentul este succesiunea în timp şi spaţiu a culturilor agricole în
condiţiile aplicării în complex a tuturor măsurilor de creştere a producţiei
agricole, de ameliorare şi conservare a solului” (Pintilie şi colab., 1985).
Odată cu dezvoltarea agriculturii, noţiunea de asolament a căpătat un
sens mai larg şi, ca atare, acesta presupune „succesiunea culturilor în timp şi
în spaţiu însoţit de un sistem corespunzător de lucrare şi fertilizare, care asigură
creşterea fertilităţii solului şi sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei”
(Onisie și Jităreanu, 1999).
Rezultatele cercetărilor din domeniul asolamentelor demonstrează că
rotaţia culturilor îşi păstrează importanţa şi în condiţiile unor tehnologii
intensive, fiind principala măsură pentru protecţia solului, pentru protecţia
fitosanitară a culturilor şi pentru valorificarea eficientă a tuturor factorilor
tehnologici (Timariu, 1957, Vasiliu, 1959, Hulpoi, 1968, Staicu, 1969, Onisie,
2000, Jităreanu, 2000, 2006, Budoi, 1996, Dincă, 1982, Sin, 1987, Pintilie,
1993, Petrovici, 1987, Popa, 1994, Săndoiu, 1973, Guş, 1985, 2003,
352
Lăzureanu, 1994, Neamţu, 1996, Rusu, 2006, Nistor, 2002, Catargiu, 1996,
Rusu, 1996 ş.a.).
Cercetări privind asolamentele şi sistemul de fertilizare al culturilor pe
terenurile în pantă din Câmpia Moldovei au fost efectuate în decursul timpului
de foarte mulţi cercetători, datorită condiţiilor foarte variate de eroziune, climă
şi sol din această zonă, unde 60% din suprafaţa arabilă este reprezentată de
terenuri în pantă (Timariu, 1977, 1978, Costache, 1968, Petrovici, 1978, 1985,
Dumitrescu, 1968, 1979, 1985, Onisie, 1989, 1999, Jităreanu, 1997, 2000,
2006, Ailincăi, 1985, 2000, 2006 ş.a.).
Asolamentul rămâne şi pentru etapa următoare una dintre cele mai
importante componente ale sistemului tehnologic agricol, care contribuie la
raţionalizarea consumului de combustibil, apă, îngrăşăminte şi alte consumuri
tehnologice utilizate în protecţia plantelor (pesticide şi biopreparate).
Preocupările la nivel internaţional pentru conservarea şi managementul
integrat al zonelor agricole au în vedere realizarea unei legături funcţionale
între factorii de mediu şi consumurile tehnologice, prin promovarea unor
asolamente cu tehnologii conservative.
Asolamentul constituie principalul mijloc pentru gestionarea ştiinţifică
a resurselor de apă şi sol, salvare a biodiversităţii şi de eliminare a surselor de
poluare şi degradare a solului. Promovarea unei structuri de culturi mai
diversificată, cu genotipuri adaptate condiţiilor zonale şi a tehnologiilor
conservative amplifică durabilitatea sistemului de agricultură din zonă. În
ultima perioadă, accentuarea deprecierii calităţii mediului a determinat
aprofundarea cercetărilor pentru studiul asolamentelor, în interiorul cărora
acţionează întregul complex de factori care influenţează cantitatea şi calitatea
recoltei şi parametrii fertilităţii solului.
Cunoştinţele acumulate în ţările cu agricultură avansată dau
posibilitatea ca aprecierea nivelului de performanţă a unui asolament să se facă
atât prin evaluarea aportului fiecărui factor implicat în realizarea producţiei,
dar mai ales pe baza cuantificării relaţiei dintre componentele acestui
“ansamblu”, complex care a devenit el însuşi obiect de cercetare (Meynard,
2003; Gliessman, 2003; Catherine Laurent, 2005).
Elaborarea unui sistem de cultură, care să asigure valorificarea
întregului potenţial de producţie al zonei în condiţiile folosirii eficiente a bazei
tehnico-materiale şi a conservării fertilităţii solului, reprezintă una din
problemele prioritare ale ştiinţelor agricole contemporane. Astfel, controlul şi
modelarea proceselor de formare a recoltelor în cadrul asolamentelor
353
presupune cunoaşterea tuturor intrărilor şi ieşirilor din sistemul sol – plantă –
atmosferă, la un anumit interval de timp, funcţie de componentele sistemului
(ciclurile de rotaţie, consumurile tehnologice, resursele tehnice şi umane etc.).
Tehnologiile viitorului vor fi subordonate cerinţelor crescânde de hrană şi, în
acelaşi timp, vor fi orientate spre gestionarea corespunzătoare a resurselor şi
protecţiei mediului.
Asolamentele viitorului trebuie să utilizeze modalitățile care
îmbunătăţesc eficienţa azotului, micşorând astfel costurile şi pierderile de
nitraţi în mediu. Pierderile de nitraţi pot fi reduse prin adaptarea cantităţilor la
cerinţele plantelor pe faze de vegetaţie, folosirea rotaţiilor cu leguminoase
pentru a reduce dozele la culturile succesive, folosirea lucrărilor agrotehnice,
calcularea dozelor de azot la un nivel de producţie cât mai real, posibil de
realizat în zonă, fără a subestima capacitatea naturala a solului de a asigura
culturile cu azot.
Stabilirea structurii culturilor şi a asolamentelor se face în funcţie de
un complex de factori locali şi regionali şi în concordanţă cu cerinţele privind
dezvoltarea viitoare a zonelor rurale.
Studiile efectuate în UE privind structura culturilor, tendinţele privind
consumurile tehnologice şi impactul acestora asupra mediului s-au intensificat
după reforma din 1999 (The Rural Devlopment Regulation Council Regulation
EC No 1257/1999, Agenda 2000), după care structura culturilor a fost
constantă, datorită suprafeţelor impuse în program.
7.2.2 PRINCIPIILE ȘI FACTORI CARE STAU LA BAZA

ORGANIZĂRII ASOLAMENTELOR
Cultivarea unei plante mai mulţi ani pe acelaşi teren determină o serie
de neajunsuri cum ar fi:
- extragerea unilaterală din sol a anumitor substanţe nutritive;
- sărăcirea unor straturi în anumite substanţe şi concentrarea în altele;
- favorizarea răspândirii buruienilor specifice, a bolilor criptogamice şi
a dăunătorilor;
- apariţia oboselii solului şi alte procese dăunătoare.
Monocultura constă în cultivarea unei plante după ea însăşi, mai mulţi
ani (>4-6 ), situaţie în care totdeauna apar efecte negative privind producţia şi
infestarea solului cu buruieni, patogeni, dăunători ş.a.
354
Cultura repetată se referă la plantele care se cultivă pe aceeaşi solă 2-
3 ani consecutiv, deoarece se autosuportă (exemplu: cultivarea porumbului
după porumb timp de 2-3 ani).
Alcătuirea raţională a unui asolament trebuie să aibă la bază trei
categorii de principii și factori: naturali, economico-organizatorici şi
cerinţele agrobiologice ale plantelor.
A. Factorii naturali
La introducerea asolamentului este absolut necesar să se ţină seama de
condiţiile pedoclimatice din zonă.
Condiţiile naturale, de sol şi climă, influenţează însuşirile de fertilitate
ale solului şi producţia culturilor. Tipul de sol prin aprovizionarea lui cu
elemente nutritive, prin relief, expoziţie, nivelul apei freatice asigură anumite
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Condiţiile climatice prin elementele de temperatură, presiune şi
umiditatea aerului, vânt, nebulozitate şi precipitaţii, constituie condiţii
obligatorii care trebuie să stea la baza alegerii plantelor ce urmează a fi
cultivate în unităţile agricole.
În etapa actuală nu numai alegerea speciilor de plante prezintă
importanţă. Numărul mare de soiuri şi hibrizi de plante cu perioade diferite de
vegetaţie, cu grade diferite de rezistenţă la boli şi dăunători, secetă etc., impune
alegerea cultivarelor care sunt pretabile pentru condiţiile din fermă.
B. Principii economico-organizatorice
Asolamentul trebuie să cuprindă culturile care pot să asigure
îndeplinirea obiectivelor din unitatea agricolă atât din punct de vedere
cantitativ cât şi în ceea ce priveşte sortimentul produselor necesare pentru
membrii asociaţi. Alegerea plantelor de cultură depinde de factorii social-
economici locali.
Principalele principii economico-organizatorice care stau la baza
organizării asolamentelor sunt următoarele:
1. Asigurarea cu forţă de muncă manuală
Când în zonă este asigurată forţa de muncă se pot cultiva şi speciile
care necesită un volum mare de muncă manuală cum sunt tutunul, legumele,
plantele medicinale etc. În cazul în care forța de muncă nu poate fi asigurată,
o pondere mai mare în structura culturilor o vor avea culturile mecanizate
(cerealele păioase, soia, inul pentru ulei etc.).
355
2. Volumul de transport şi perisabilitatea produselor
La stabilirea structurii culturilor se va avea în vedere ca plantele care
dau producţii mari la hectar sau a căror produse nu se pot păstra în unităţile
agricole (sfecla pentru zahăr, legumele etc.), să fie amplasate în apropierea
căilor de comunicaţie şi mai aproape de fabricile prelucrătoare sau centrele de
desfacere. Pe suprafeţele situate la distanţe mai mari de acestea se vor amplasa
culturile a căror produse se pot păstra o perioadă mai lungă de timp în unitate
(cereale, leguminoase pentru boabe etc.).
3. Eşalonarea cheltuielilor de producţie şi a veniturilor
La stabilirea structurii culturilor se va avea în vedere ca atât cheltuielile
de producţie cât şi veniturile să fie eşalonate în timpul anului pentru derularea
mai bună a activităţii de producţie și a disponibilului de cont.
4. Asigurarea cerinţelor de muncă şi de remunerare a personalului pe
toată dutata anului
5. Păstrarea unui echilibru între culturile vândute, cele pentru consum
intern, furajare şi cele pentru restituirea nutrienţilor şi a materiei organice a
solului
6. Forma, mărimea şi favorabilitatea pentru culturi a solelor
Solele trebuie să cuprindă terenuri cât mai omogene ca favorabilitate
pentru culturi, pentru a permite aplicarea unor tehnologii unitare pe întreaga
suprafaţă şi să fie pe cât posibil egale ca suprafaţă. Forma şi dimensiunile
laturilor solelor trebuie să permită folosirea cu randament a tractoarelor şi
agregatelor la executarea lucrărilor agricole, să permită mutarea mecanizată a
aripilor de udare pe terenurile irigate şi aplicarea lucrărilor pentru combaterea
eroziunii solului.
7. Planificarea rotației culturilor trebuie să includă cerințele de
recoltare, depozitare și comercializare a produselor
Atacul bolilor şi a dăunătorilor nu se opreşte odată cu recoltarea şi
depozitarea produselor şi pentru a elimina cât mai mult folosirea pesticidelor
după recoltarea produselor (cele mai susceptibile de a lăsa reziduuri pe
produse) trebuie planificat un sistem de rotaţie corelat cu capacitatea de
depozitare, capacitatea de recoltare, mai ales în toamnele umede, cu atac mai
intens a organismelor dăunătoare.
Gestionarea integrată a culturilor constă în stabilirea unor asolamente
diversificate care să menţină fertilitatea solului, controlul patogenilor,
dăunătorilor şi a buruienilor, să utilizeze în condiţii optime resursele naturale,
356
să producă recolte sănătoase, cu aporturi tehnologice (pesticide, îngrăşăminte)
reduse şi să aducă venituri tot anul pentru utilizarea mai bună a forţei de muncă.
8. Adaptarea rotaţiei culturilor la cerinţele legislative şi de mediu
Uniunea Europeană în comunicarea intitulată „PAC în perspectiva
anului 2020: Cum răspundem provocărilor viitorului legate de alimentaţie,
resurse naturale şi teritorii” prin directiva (COM(2010)0672) propune
extinderea plantelor proteaginoase în rotaţia culturilor.
Deficitul de proteine în UE este o veche problemă şi se propun soluţii
pentru stimularea introducerii rotaţiilor cu plante proteaginoase.
Întrucât toate culturile de plante proteice ocupă în prezent numai 3%
din suprafaţa arabilă a Uniunii şi furnizează doar 30% din proteaginoasele
consumate ca furaje, iar tendinţa în ultimul deceniu a fost de creştere a acestui
deficit, s-au propus unele măsuri legislative pentru reducerea deficitului.
Utilizarea extinsă a culturilor de plante proteaginoase în rotaţia
culturilor oferă avantaje majore în privinţa agriculturii şi a mediului, precum
şi a atenuării schimbărilor climatice. În privinţa schimbărilor climatice,
speciile de leguminoase, cum ar fi mazărea de câmp, fasolea de câmp, lupinul,
lintea, năutul, dar şi lucerna şi trifoiul pot reduce substanţial emisiile de gaze
cu efect de seră prin asimilarea şi stocarea azotului în sol şi, prin urmare,
reducerea utilizării de îngrăşământ azotat cu până la 100 kg N/ha.
Printr-un procent mai mare de culturi proteaginoase în rotaţia
culturilor, se ameliorează fertilitatea şi structura solului, conservarea
substanţelor nutritive, precum şi sănătatea viitoarelor culturi.
Combinaţiile permanente de graminee perene şi trifoi, combinaţiile de
cereale şi proteaginoase, acoperă mai bine solul şi reduc levigarea substanţelor
nutritive până în pânza freatică, râuri şi creează condiţii mai bune albinelor şi
altor insecte polenizatoare. Rotaţia extinsă a culturilor reduce nevoia lucrărilor
de protejare a culturilor prin reducerea cantităţilor de pesticide şi poate
contribui la conservarea diversităţii speciilor şi a soiurilor sălbatice şi cultivate.
În regulamentul COM (2011) 625 final, privind stabilirea normelor
pentru plățile directe acordate fermierilor prin scheme de sprijin în cadrul
Politicii Agricole Comune în perioada 2014-2020 se arată că dacă terenul
agricol al unui fermier este mai mare de 3 hectare și nu este acoperit în
întregime cu pășune (cultivată sau spontană), nu este lăsat integral în pârloagă
sau nu este cultivat în întregime cu culturi aflate sub apă o mare parte a anului,
suprafața arabilă trebuie cultivată cu cel puțin trei culturi diferite. Niciuna
357
dintre aceste trei culturi nu trebuie să acopere mai puțin de 5% din terenul
arabil, iar cultura principală nu trebuie să depășească 70% din terenul arabil.
C. Principii agrobiologice pentru organizarea asolamentelor
Principiile agrobiologice pentru organizarea asolamentelor s-au
dezvoltat permanent odată cu dezvoltarea cercetărilor din domeniul nutriţiei şi
protecţiei plantelor, agrochimiei, fizicii şi biologiei solului ş.a.
Asolamentul este considerat, pentru o anumită zonă, cel mai bun sistem
de cultură, care asigură baza de date pentru fundamentarea tehnologiilor de
cultură şi pentru a rezolva problemele complexe din cadrul sistemului integrat
de cunoştinţe din activitatea agricolă.
Rezultatele obţinute în dispozitivele experimentale cu asolamente de
lungă durată, privind cantitatea şi calitatea recoltei, gradul de infestare cu
buruieni, patogeni şi dăunători, starea de alimentare cu macro şi microelemente
a plantelor, efectul elementelor tehnologice asupra eroziunii, a levigării
nitraţilor şi a mobilizării metalelor grele, oferă date şi mijloace relevante pentru
studierea efectelor asupra fertilităţii solului, durabilităţii producţiei şi a
problemelor de protecţia mediului.
Rezultatele obţinute în experienţele cu asolamente, pe cicluri de rotaţie,
privind cantitatea şi calitatea input-urilor şi output-urilor din sistemele
agricole, constituie baza de date pentru întocmirea bilanţului consumurilor
(productive şi neproductive) energetice şi financiare şi stabilirea sistemului de
cultură, care este mai performant pentru zona testată.
Principalele principii agrobiologice care trebuie avute în vedere la
organizarea asolamentelor sunt următoarele:
1. Alternarea plantelor cu consumuri specifice diferite de apă şi
substanţe nutritive
În condiţii de neirigare nu se recomandă ca floarea soarelui să urmeze
după sfeclă pentru zahăr deoarece ambele culturi sunt mari consumatoare de
apă. În zonele secetoase grâul de toamnă nu trebuie amplasat după lucernă sau
sorg pentru că acestea consumă cantităţi mari de apă şi lasă solul uscat pe o
adâncime mare.
Culturile de floarea soarelui, sfeclă, bumbac, extrag cantităţi mari de
substanţe nutritive secătuind solul în timp ce altele, ca de exemplu
leguminoasele, îmbogăţesc solul cu azot. După leguminoasele pentru boabe se
vor amplasa plante cu un consum ridicat de azot, cum sunt cerealele.
358
Culturile de sfeclă pentru zahăr, cartof, floarea soarelui, care consumă
mult potasiu, vor alterna cu altele care au un consum mai redus în acest
element, cum sunt majoritatea cerealelor păioase.
Culturile de secară, ovăz, lupin, hrişcă, care pot folosi fosforul din
compuşii greu solubili, vor alterna cu plantele de grâu, ovăz, fasole ş.a. care
folosesc pentru nutriţie substanţe uşor solubile.
2. Alternarea plantelor cu adâncimi diferite ale sistemului radicular,
pentru a valorifica resursele nutriţionale şi de apă de la adâncimi mai mari ale
solului.
Lucerna extrage apa şi elementele nutritive de la o adâncime de până
la 10 m, în timp ce leguminoasele anuale şi cerealele păioase extrag apa şi
substanţele nutritive pe o adâncime de 1-1,5 m.
3. Încadrarea în rotaţie a culturilor care lasă în sol cantităţi mai mari
de resturi vegetale
Sfecla pentru zahăr şi inul, care lasă cantităţi mici de resturi vegetale
vor alterna cu cerealele şi leguminoasele care lasă în sol cantităţi mai mari de
materie organică și asigură regenerarea humusului.
4. Încadrarea în rotaţie a plantelor care contribuie la îmbunătăţirea
structurii solului
Plantele prăşitoare (porumb, sfeclă, floarea soarelui, cartof ş.a.)
datorită lucrărilor repetate de prăşit contribuie la pulverizarea solului, respectiv
degradarea structurii acestuia, în timp ce leguminoasele şi cerealele păioase
contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului şi la refacerea
structurii. Pe terenurile cu însuşiri fizice degradate (terenuri irigate, soluri
podzolice etc.) vor fi amplasate culturi care refac aceste însuşiri cum sunt
leguminoasele şi gramineele perene.
5. Alternarea culturilor care concurează bine cu buruienile cu cele
care sunt sensibile la îmburuienare
Unele culturi, prin densitate, biologie, timpul când se însămânţează,
lucrările care le necesită în timpul vegetaţie etc. luptă bine cu buruienile, pe
când altele pot fi uşor invadate de buruieni. Culturile prăşitoare, secara de
toamnă luptă mai bine cu buruienile faţă de cerealele de primăvară.
În cultura repetată de cereale păioase se înmulţesc puternic buruieni
specifice ca Polygonum convolvulus, Sysimbrium sophya, Veronica sp., iar în
cultura repetată de porumb, mai ales când se folosesc erbicide triazinice, se
răspândesc speciile din grupa gramineelor: Sorghum halepense, Digitaria
sanguinalis, Setaria sp., Panicum capilare etc.
359
Prin asolament se combat buruienile parazite cum este lupoaia
(Orobanche sp.) care parazitează pe rădăcinile de floarea soarelui, tutun şi alte
culturi. Pentru că seminţele de lupoaie îşi menţin viabilitatea timp de 7-8 ani,
aceste culturi nu vor reveni pe aceeaşi solă decât după acest interval. Prin
alternarea culturilor se realizează şi o alternare a folosirii erbicidelor astfel că
buruienile rezistente la un erbicid pot fi distruse prin folosirea altuia.
6. Evitarea succesiunii culturilor care sunt atacate de aceleaşi boli şi
dăunători
Cultura repetată sau succesiunea a două culturi care au paraziţi comuni
creează condiţii optime de dezvoltare şi înmulţire a acestora. Aşa de exemplu,
combaterea manei (Plasmopara helianthi) la cultura de floarea soarelui se
realizează prin evitarea cultivării acesteia pe aceeaşi solă timp de 6-7 ani,
perioadă în care rezerva de agenţi patogeni din sol se epuizează.
În monocultura de grâu atacul de Fusarium sp., Cercosporella
herpotrichoides şi Erysiphe graminis este mai puternic, comparativ cu grâul
cultivat în asolament. Nerespectarea asolamentului duce la creşterea atacului
de boli şi la sfecla pentru zahăr, aşa cum este cazul cu cercosporioza
(Cercospora beticola).
Nematozii care produc importante pagube culturilor de sfeclă pentru
zahăr, ovăz, cartof şi unor culturi din familia Crucifere (varză, muştar, ridichi,
rapiţă), precum şi puricii de pământ care atacă sfecla, inul, cânepa, nu pot fi
combătuţi în mod eficient decât prin asolament.
7. Perioada dintre recoltatul culturii premergătoare și semănatul noii
culturi, să asigure timp suficient pentru efectuarea unor lucrări de calitate
Pentru cerealele de toamnă alternarea culturilor trebuie efectuată în aşa
fel, ca între data recoltării uneia şi semănatul celeilalte, să rămână timp
suficient pentru aplicarea îngrăşămintelor, executarea lucrărilor de bază şi de
pregătire pentru semănat ş.a.
8. Evitarea succesiunii culturilor cu acţiune alelopatică reciprocă
Reziduurile de la cultura de floarea soarelui au fost raportate ca fiind
fitotoxice pentru orz şi trifoi, cele de la orz şi varză sunt fitotoxice pentru
muştar, cele de la linte pentru grâu etc.
Acţiunea alelopatică a unor culturi poate fi folosită pentru inhibarea
germinării seminţelor de buruieni. Benzoxazinoidele (DIBOA și DIMBOA)
prezente în culturile de grâu, porumb și secară sunt cunoscute ca inhibitori
pentru buruienile Digitaria spp., Panicum miliaceum şi Avena fatua.
Sorgoleonele care se găsesc în exudatele speciilor sorg sunt produse chimice
360
care aparțin clasei benzochinonelor şi pot fi folosite atât ca erbicid pre- și post-
emergent, fiind fitotoxice pentru un număr mare de specii de buruieni.
Folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor, erbicidelor şi
insectofungicidelor nu diminuează cu nimic rolul asolamentului ci dimpotrivă
importanţa folosirii unor succesiuni raţionale a culturilor agricole rămâne
actuală. Diversificarea şi sporirea producţiei sunt posibile prin optimizarea
tuturor componentelor sistemelor de cultură, în funcţie de mărimea şi tipul
exploataţiei, condiţiile pedoclimatice şi prin reducerea consumurilor
tehnologice.
Optimizarea şi zonarea agroecologică a sistemelor de cultură se pot
realiza numai dacă se cunosc starea terenului (fertilitatea apreciată prin
indicatorii fizici, chimici şi biologici, gradul de infestare cu buruieni şi
paraziţi), condiţiile climatice (pretabilitatea culturilor şi agresivitatea factorilor
de mediu), resursele biologice şi nebiologice (capitalul tehnic, biologic, gradul
de uzură, durata de funcţionare etc.), perspectivele economice (cerinţele pieţei,
cursul valutar) şi, nu în ultimul rând, criteriile şi restricţiile de ordin calitativ
(aptitudini manageriale, pregătirea personalului, educaţia pentru marketing,
sensibilitatea la riscuri datorită condiţiilor climatice, cerinţele pieţei etc.).
7.2.3 LOCUL GRUPELOR DE PLANTE ÎN ASOLAMENT
Pentru a uşura executarea lucrărilor agricole este de preferat ca fiecare

solă să fie ocupată cu o singură plantă însă datorită ponderii acestora în planul
de cultură, acest lucru nu este posibil. Din această cauză în cadrul
asolamentelor vor fi şi sole a căror suprafaţă va trebui ocupată cu 2-3 culturi.
Aceste sole poartă numele de sole mixte. Este necesar ca plantele care ocupă
aceste sole să aibă cerinţe agrobiologice comune.
Gruparea culturilor pe grupe agrobiologice permite înlocuirea unei
culturi dintr-o solă cu alta, din aceeaşi grupă agrobiologică, fără a reorganiza
asolamentul.
Principalele grupe agrobiologice sunt:
1. Cereale păioase de toamnă: grâu de toamnă, orz şi secară de toamnă.
2. Cereale păioase de primăvară: orz şi secară de primăvară, ovăz, grâ
de primăvară şi mei.
3. Leguminoase anuale: mazăre, soia, fasole, măzăriche pentru boabe
şi sub formă de borceaguri, iar pe suprafeţe mici linte, năut, bob şi lupin.
361
4. Prăşitoare: porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, cartof,
bumbac, sorg etc.
5. Leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă.
6. Plante furajere anuale: iarbă de Sudan, borceaguri, porumb masă
verde etc.
Locul în asolament pentru fiecare grupă de culturi:
1. Grupa cerealelor păioase de toamnă (grâu, orz, secară)
Cerealele păioase de toamnă sunt cele mai pretenţioase faţă de planta
premergătoare pentru că este necesar ca planta premergătoare să elibereze
terenul cât mai devreme pentru a fi timp suficient pentru pregătirea terenului
şi pentru celelalte lucrări agricole.
Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele anuale care se
recoltează devreme şi lasă în sol azot (mazăre, fasole, linte, borceaguri).
Bune premergătoare sunt culturile care se recoltează devreme cum sunt
rapiţa de toamnă, cartoful timpuriu, inul, porumbul siloz etc.
Datorită faptului că suprafaţa ocupată cu grâu de toamnă şi cu porumb
este ridicată faţă de celelalte culturi (circa 65%), o parte din suprafaţa cultivată
cu grâu de toamnă se seamănă după porumb. Pe aceste suprafeţe trebuie
aplicate unele măsuri agrotehnice, care pot face din porumb o mai bună
premergătoare pentru grâu şi anume folosirea de hibrizi timpurii, fertilizarea
solului pentru porumb cu gunoi de grajd şi pregătirea corespunzătoare a
terenului pentru ca solul să rămână curat de buruieni şi afânat.
Grâul de toamnă nu se recomandă să se cultive în monocultură. El
reuşeşte un an - doi după el însuşi, dacă solul este bine lucrat din vară, dacă se
cultivă după o premergătoare bună şi dacă terenul nu este infestat cu dăunători
(Zabrus tenebrioides, Anoxia villosa) sau cu patogeni (Gibberella zeae,
Septoria tritici).
2. Cereale păioase de primăvară (orzul şi secara de primăvară, ovăzul,
grâul de primăvară şi meiul)
Cerealele păioase de primăvară sunt mai puţin pretenţioase faţă de
planta premergătoare pentru că este timp suficient pentru pregătirea terenului
şi pentru celelalte lucrări agricole. Datorită faptului că cerealele de primăvară
se îmburuienează uşor, se recomandă ca ele să urmeze după prăşitoare
(porumb, sfeclă pentru zahăr, cartof, floarea soarelui).
362
3. Leguminoase anuale (mazăre, soia, fasole, măzăriche pentru boabe
şi sub formă de borceaguri, iar pe suprafeţe mici linte, năut, bob şi lupin).
Leguminoasele îndeplinesc un rol ameliorator, pentru că îmbogăţesc
solul cu azot, calciu şi materie organică.
Leguminoasele pentru boabe au nevoie de un teren curat de buruieni,
mai ales mazărea, soia şi lintea şi este bine să fie cultivate după prăşitoare
(porumb, cartof, sfeclă).
În rotaţie, leguminoasele se plasează după culturile care consumă mult
azot, cum sunt cerealele de toamnă, cânepa, inul şi porumbul.
După leguminoase este bine să urmeze cereale de toamnă.
4. Prăşitoare (porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, cartof,
bumbac, sorg etc.)
Suprafaţa cu prăşitoare are o pondere de peste 50% din suprafața totală
arabilă a ţării încât acestea au o mare pondere şi în cadrul asolamentelor.
Sub raportul particularităţilor biologice, aceste plante se deosebesc
mult între ele, însă, sub raportul particularităţilor agrotehnice au unele
asemănări. Toate se seamănă primăvara, ceea ce permite ca pregătirea solului
să se poată face în condiţii corespunzătoare, indiferent de durata perioadei de
vegetaţie a plantelor premergătoare.
Majoritatea prăşitoarelor preferă arături normale şi adânci şi necesită
un număr însemnat de praşile în timpul vegetaţiei prin care solul este mobilizat
mai activ şi sunt combătute mai bine buruienile.
Prăşitoarele urmează după cerealele păioase de toamnă cât şi după cele
de primăvară.
După aceste plante terenul se poate lucra din vară întreţinându-se ca
ogor pentru îmbunătăţirea proceselor biochimice, refacerea rezervei de apă şi
substanţe nutritive în forme uşor asimilabile plantelor, combaterea buruienilor
etc.
Prin alternanţa prăşitoarelor după cerealele păioase se valorifică
resursele nutriţionale din straturile mai adânci ale solului.
Totodată, după cerealele păioase se asigură timpul necesar pentru
administrarea îngrăşămintelor organice, gunoiul de grajd fiind mai bine utilizat
de către prăşitoare.
Porumbul se poate cultiva după numeroase culturi, de obicei se
seamănă după cerealele păioase, deseori după plante prăşitoare (sfeclă, cartof
etc.) şi de multe ori după el însuşi.
363
Porumbul nu este pretenţios faţă de cultura premergătoare, în special
pe solurile bogate în humus însă reacţionează foarte bine când este amplasat
după o premergătoare bună.
Pentru valorificarea fertilităţii ridicate a unor suprafeţe nou luate în
cultură (mlaştini desecate, terenuri aluviale din luncile râurilor) se pot cultiva
cu porumb 3-4 ani consecutiv, obţinându-se producţii mari.
Porumbul se poate cultiva după el însuşi 2-3 ani şi chiar mai mult.
Sfecla pentru zahăr nu se poate cultiva după ea însăşi. Experienţele
au arătat că după 2 ani de cultivare pe aceeaşi suprafaţă, producţia a scăzut cu
15% şi după 4 ani cu 40%.
Datorită nematozilor, patogenilor şi a dăunătorilor sfecla trebuie
amplasată în asolamente de 4-6 ani.
Floarea soarelui nu trebuie să fie cultivată după ea însăşi datorită
patogenilor şi a buruienilor parazite.
Floarea soarelui nu va reveni pe aceeaşi parcelă sau solă la intervale
mai mici de 5-6 ani, datorită epuizării solului cât și a înmulţirii puternice a
lupoaiei (Orobanche cumana), putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) sau
manei (Plasmopara helianthi).
De asemenea, nu este indicat să urmeze după fasole, soia, care sunt şi
ele atacate de putregaiul alb, iar în cultura neirigată din regiunile secetoase,
nici după sfeclă şi lucernă, întrucât floarea soarelui este mare consumatoare de
apă.
Pentru culturile de floarea soarelui, sfecla pentru zahăr, cartof şi rapiţă
pentru menţinerea fertilităţii solului şi controlul dăunătorilor trebuie organizate
asolamente de 5-6 ani.
În zonele cu primăveri calde şi umede riscurile mari la organizarea
asolamentelor sunt date de ciuperca putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum)
care rezistă în sol mai mulţi ani (7-12 ani) şi afectează multe plante de cultură
cum sunt floarea soarelui, soia, mazărea, muştarul, cartoful, sfecla pentru
zahăr, lucerna şi legumele rădăcinoase. Pe solele infestate puternic trebuie
respectat un timp de revenire de 7-8 ani (timpul în care scleroţii rezistă în sol),
şi trebuie eliminate din rotaţie plantele sensibile, fiind indicată cultura
cerealelor (grâu, porumb, sorg) care nu sunt atacate de Sclerotinia.
Cartoful se autosuportă, însă datorită înmulţirii virozelor, manei
(Phytophthora infestans) şi gândacului de Colorado (Leptinotarsa
decemlineata) este mai indicat să urmeze în rotaţie cu alte plante.
364
Cartoful pentru industrie nu este bine să se cultive pe un teren prea
bogat în azot, deoarece excesul de azot face să apară grăunciori de amidon
foarte mici şi aproape 40% din acest amidon este spălat la decantarea în apă.
După cartof şi în special după cartof timpuriu, se cultivă cu rezultate
bune cerealele păioase.
Protecţia împotriva bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin
întreruperea ciclului de viaţă a patogenilor, dăunătorilor şi a buruienilor gazdă
astfel că la revenirea culturilor pe aceste sole numărul organismelor dăunătoare
să fie aproape epuizat. Reducerea organismelor dăunătoare se face prin
încorporarea adâncă a acestora în sol şi prin întroducerea culturilor de curăţire.
Culturile de graminee şi leguminoase perene reprezintă o
componentă esenţială a ecosistemelor agricole în zonele cu terenuri în pantă.
În agricultura durabilă, la avantajele privind indicatorii agronomici şi
economici ai acestor culturi se adaugă şi aportul la îmbunătăţirea calităţii
factorilor de mediu şi a peisajului.
Gramineele şi leguminoasele perene, care se amplasează în sola
săritoare, urmează după o cultură prăşitoare, când semănatul se face fără plantă
protectoare şi după o cereală păioasă, când se seamănă sub plantă protectoare.
Pe sola care a fost înierbată urmează grâu de toamnă sau porumb.
Deoarece, pe această sola solul rămâne secătuit în apă, se recomandă cultivarea
unei plante de primăvară.
Stabilirea amestecurilor de leguminoase şi graminee perene se face în
funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi cerinţele ecologice ale plantelor.
Trifoiul (Trifolium pratense), raigrasul (Lolium perene, Lolium italicum),
timoftica (Phleum pratense) au cerinţe mai mari de apă în comparaţie cu
lucerna (Medicago sativa), obsiga (Bromus inermis) şi pirul crestat
(Agropyrum cristatum), care sunt adaptate pentru zonele mai puţin umede.
Medicago sativa este leguminoasa perenă cea mai importantă pentru
sola săritoare, în cultură pură sau în amestec cu graminee perene. Are o mare
rezistenţă la ger şi secetă, capacitate ridicată de producţie, calitate foarte bună
pentru nutriţia animalelor, longevitate bună (4-6 ani) şi capacitate de a
îmbogăţi solul în azot pe cale biologică.
Pe terenurile în pantă, cu soluri uscate şi erodate, rezultate foarte bune,
privind producţia şi gradul de protecţie a solului, se obţin prin folosirea
amestecului din sparcetă (Onobrychis viciifolia) şi obsigă nearistată (Bromus
inermis).
365
Dactylis glomerata are o mare plasticitate ecologică, este rezistentă la
secetă, o longevitate de 5-6 ani şi se poate utiliza pentru furaj sub toate formele
cunoscute (cosit, păşunat, mixt).
Pe terenurile în pantă, din zonele unde cantitatea medie anuală de
precipitaţii este mai mică de 500 mm, se recomandă amestecul format din
lucernă 60% + golomăţ 40%, pe terenurile mai puţin degradate şi sparcetă 60%
+ obsigă nearistată 40%, pe solurile degradate puternic.
În zonele cu precipitaţii de peste 500 mm, pe terenurile moderat
erodate, sunt recomandate amestecurile formate din lucernă 60% + golomăţ
40%, iar pe solurile puternic degradate de eroziune sparcetă 60% + obsigă
nearistată 40%. Sola săritoare reface structura, îmbogăţeşte solul în humus şi
elemente minerale, intensifică procesele microbiologice din sol, combate
eroziunea şi determină valorificarea mai bună a apei, a îngrăşămintelor şi a
celorlalţi factori tehnologici.
Gramineele şi leguminoasele perene au o influenţă favorabilă asupra
acumulării şi solubilizării fosforului, potasiului şi calciului.
7.2.4 CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR
Asolamentele se organizează pe unitatea agricolă, pe grupe de ferme

sau pe fermă.
A. În funcţie de structura culturilor din planul de producţie al
unităţilor agricole şi de celelalte condiţii arătate, asolamentele pot fi:
1. Asolamente agricole sau de câmp, cuprind cea mai mare suprafaţă
ocupată cu principalele culturi agricole, care în ordinea importanţei lor
economice sunt: cereale (grâu, porumb, secară, orz, orzoaică, ovăz etc.),
leguminoase (mazăre, fasole, soia), plante tehnice (sfeclă pentru zahăr, floarea
soarelui, cartof etc.).
În situaţia când pentru fiecare solă se indică cultura sau culturile ce o
vor ocupa se vorbeşte de tip de asolament. Când pentru fiecare solă se specifică
doar grupa agrobiologică de plante se vorbeşte de schemă de asolament.
Culturile în cadrul unui asolament agricol se prezintă în ordinea
succesiunii lor; de exemplu, în cazul unui asolament de cinci ani:
1. mazăre + fasole + măzăriche pentru sămânţă
2. grâu de toamnă
3. porumb pentru boabe
366
4. orz de primăvară
5. porumb pentru boabe
Pe prima solă s-au amplasat trei culturi care fac parte din aceeaşi grupă
agrobiologică, deci este vorba de o solă mixtă.
Folosirea intensivă a asolamentelor cerealiere a determinat în timp,
înmulţirea exagerată a buruienilor (ovăzul sălbatic, coada vulpii, pirul târâtor)
şi a patogenilor: septorioza (Septoria tritici), fuzarioza spicelor (Fusarium
spp.), mălura comună (Tilletia spp.). Pentru a putea controla aceste neajunsuri
s-a limitat cultivarea cerealelor în monocultură la doi ani şi s-au întrodus în
asolament leguminoasele pentru boabe, plantele furajere şi mai recent s-au
extins culturile de rapiţă de toamnă.
Tipul de asolament exemplificat anterior corespunde schemei
următoare:
1. leguminoase pentru boabe
2. cereale de toamnă
3. prăşitoare
4. cereale de primăvară
5. prăşitoare
Schema de asolament are avantajul că permite mai uşor fermierilor să
introducă în asolament schimbări în structura culturilor, cerute de nevoile
proprii, cerinţele pieţii etc. fără a schimba rotaţia stabilită iniţial.
2. Asolamente furajere au ca specific faptul că cea mai mare parte din
suprafaţa lor este ocupată cu plante de nutreţ pentru masă verde, fân şi boabe.
Dacă în structura culturilor furajere sunt cuprinse plante care produc o
cantitate mare de masă verde, cum sunt porumbul pentru siloz şi masă verde,
borceagul pentru masă verde, lucerna, sfecla furajeră, culturi pentru păşunatul
vacilor gestante etc., ele se amplasează în apropierea fermelor de creştere a
animalelor şi se numesc asolamente de fermă.
Când asolamentele de fermă cuprind plante pentru furaje concentrate
(boabe), deseori plante anuale sau leguminoase perene pentru păşunat etc., care
nu necesită un volum mare de transport, ele se pot plasa mai departe de fermă
şi se numesc asolamente de păşune şi fâneaţă.
În unităţile agricole cu profil mixt, asigurarea bazei furajere se
realizează de obicei prin asolamente mixte, agricole – furajere. În unităţile
mixte foarte frecvent se întâlnesc asolamente cu solă săritoare.
367
Prin asolament cu solă săritoare se înţelege un asolament în care o solă
este scoasă în afara rotaţiei pentru 3-5 ani fiind cultivată cu leguminoase perene
sau amestec de ierburi perene. În perioada respectivă, rotaţia culturilor anuale
se produce pe celelalte sole din asolament, ca în orice asolament agricol. După
trecerea perioadei de folosinţă a solei săritoare, aceasta se desţeleneşte, se
însămânţează cu o cultură valoroasă din cadrul asolamentului şi o altă solă cu
fertilitate scăzută este scoasă în afara rotaţiei ca solă săritoare. Pe lângă
producerea de furaje necesare animalelor, sola săritoare contribuie, în acest fel,
şi la refacerea stării de fertilitate a solului.
Asolamentele furajere de fermă, de păşuni şi de fâneţe, asolamentele
mixte precum şi cele pentru producerea furajelor prin culturi duble, stau la baza
conveierului verde.
Prin “conveier verde” se înţelege organizarea planificată a producerii
furajelor verzi folosite de animale prin păşunat sau ca masă verde în stabulaţie,
în aşa fel încât de primăvara timpuriu şi până toamna târziu animalele să aibă
la dispoziţie, fără întrerupere, furaj verde.
În tabelul 7.2 se prezintă un asolament de şase ani cu solă săritoare,
ocupată cu lucernă: 1 – porumb siloz; 2 – grâu de toamnă; 3 – sfeclă pentru
zahăr; 4 – orz de primăvară; 5 – porumb boabe; 6 – lucernă.
Tabelul 7.2
Rotaţia culturilor la un asolament de şase ani cu solă săritoare cu lucernă
Sola/
I II III IV V VI
Anul
1 Pb.siloz Gr. t. Sf. zahăr Orz- principal Porumb Luc.
2 Gr.t. Sf. z. Orz-principal Porumb Pb.siloz Luc.
3 Sf. zahăr Orz pr. Porumb Pb.siloz Gr. t. Luc.

Orz-principal
4 Porumb Pb.siloz Gr.t. Sf. zahăr Luc.
(Luc.- sec)
5 Luc. Pb.siloz Gr.t. Sf. zahăr Orz-principal Porumb
6 Luc. Gr. t. Sf. zahăr Orz- principal Pb. Pb.siloz

Orz-principal
7 Luc. Sf. zahăr Pb. Pb.siloz Gr. t.
(Luc. - sec)
8 Sf. zahăr Orz principal Luc. Pb.siloz Gr. t. Porumb
368
După sursele de furaj folosite, se cunosc 3 tipuri de conveier verde:
a. Conveierul verde natural este acela în care se foloseşte numai iarba
produsă pe păşuni şi de otava fâneţelor. Acest tip de conveier verde se poate
organiza numai în fermele care dispun de suprafeţe întinse de pajişti naturale.
b. Conveierul verde artificial este alcătuit numai din plante de nutreţ
cultivate, anuale sau perene. Se organizează în regiunile secetoase unde nu
există păşuni şi fâneţe.
c. Conveierul verde mixt se caracterizează prin aceea că în alcătuirea
lui participă atât culturile anuale şi perene de nutreţ cât şi pajiştile.
La alegerea culturilor pentru alcătuirea conveierului verde va trebui să
ţinem seama de condiţiile naturale şi de specia de animale pentru care se
organizează conveierul.
Pentru alcătuirea unui conveier verde, pe lângă alegerea culturilor şi
stabilirea balanţei de nutreţ verde este necesar să se precizeze pentru fiecare
cultură epoca de însămânţare, producţia de masă verde planificată, suprafaţa,
perioadele de folosire şi unele date referitoare la modul de folosire.
Organizarea producerii neîntrerupte a nutreţului verde se realizează
prin mai multe metode. Una dintre acestea constă în însămânţarea unor culturi
ca borceagul de toamnă şi de primăvară, porumbul furajer şi iarba de Sudan, la
două sau trei epoci diferite. O altă metodă o reprezintă însămânţarea unor
culturi cum sunt porumbul, sorgul şi iarba de Sudan, în miriştea secarei de
toamnă, borceagului de toamnă şi borceagului de primăvară.
3. Asolamente mixte se realizează prin asocierea culturilor de câmp cu
cele furajere şi chiar din alte tipuri de asolamente. Astfel, se poate organiza un
asolament agricol-furajer sau furajer-agricol, după ponderea pe care o au
unele sau altele din culturile agricole.
Exemplu de asolament cu plante de câmp şi plante medicinale cu sole
săritoare pentru zonele de stepă şi silvostepă:
1. leguminoase pentru boabe şi plante anuale de nutreţ
2 – 3. plante medicinale bienale
5. prăşitoare
6. plante medicinale anuale
7. prăşitoare
9. plante medicinale perene (solă săritoare).
369
Asolamentele pentru cultura de căpşun pot fi organizate cu plantele
legumicole. Asolamentele în care intră şi căpşunul au o durată de 6-9 ani iar
planta premergătoare pentru căpşun se alege în funcţie de perioada de plantare.
Astfel, pentru plantarea de toamnă, se alege o premergatoare care părăseşte
terenul cu cel putin o lună înainte, pentru a avea timpul necesar pentru
efectuarea arăturii şi pregătirii corespunzatoare a terenului.
Cele mai bune premergătoare pentru cultura căpşunului sunt legumele
(varza, morcovul, ridichea de lună), cerealele păioase (orzul, grâul, ovăzul).
În situaţia în care plantaţiile se înfiinţează, după culturile de usturoi,
cartof, ceapă, castraveţi, tomate, vinete, ardei, care contribuie la apariţia
nematozilor şi servesc drept gazdă intermediară pentru acești dăunatori, este
obligatorie tratarea solului cu insecticid specific pentru distrugerea rezervei de
nematozi.
Căpsunul reacţionează foarte bine la fertilizarea cu gunoi de grajd în
cantități de 50 - 60 t/ha, mai ales în situaţia în care fertilizarea se aplică la
cultura premergătoare.
Se poate reveni cu o cultură de căpşun, pe aceeaşi suprafaţă de teren,
numai după o perioadă de minim de 4 ani.
Exemplu de asolament pentru căpşun şi legume de 6-8 ani:
An I: Varză sau conopidă (fertilizare cu 50 t/ha gunoi de grajd);
An II: Vinete sau ardei;
An III: Morcov (păstârnac, ţelina) sau ceapa (usturoi);
An IV: Fasole, castraveţi (dovlecei, pepeni);
An V: Varză timpurie (fertilizare cu 50 t/ha gunoi de grajd).
An VI - VIII. Căpşun (cultura de 3 ani).
Terenul poate fi pregătit corespunzător pentru plantarea căpşunului
după cultura de varză timpurie.
Un exemplu de asolament agricol cu o rotaţie de 8 ani practicat în
România la ICCPT Fundulea (Toncea, 2001) este prezentat în continuare:
1. amestec de plante furajere perene
5. grâu + îngrăşământ verde (trifoi de Alexandria)
6. porumb
7. floarea sorelui
8. mazăre, fasole sau năut.
370
4. Asolamente speciale, se organizează în afara asolamentelor de câmp
sau furajere, în unităţile în care o anumită cultură sau mai multe culturi au o
pondere importantă datorită unor condiţii speciale.
Printre acestea, cele mai importante sunt asolamentele legumicole,
asolamentele pentru plante medicinale, asolamentele de pepinieră,
asolamentele pentru protecția solului, asolamentele pentru orezării ş.a.
Asolamentele pentru protecţia solului sunt asolamente organizate
special cu scopul de a reduce eroziunea solului.
La alegerea şi amplasarea culturilor pe terenurile în pantă se are în
vedere modul cum plantele acoperă şi protejează solul, lungimea perioadei de
vegetaţie, timpul când se însămânţează şi se recoltează etc.
În funcţie de panta terenului şi cantitatea de sol erodat, plantele de
cultură se clasifică în 4 grupe (Moţoc, 1963):
1. foarte bune protectoare - leguminoase şi graminee perene din anul
doi de vegetaţie care asigură un grad de acoperire a solului de 75-90%;
2. bune protectoare – cerealele păioase, cu un grad de acoperire a
solului de 50-75%;
3. mijlociu protectoare - leguminoase şi plante furajere în rânduri dese
cu un grad de acoperire a solului de 25-50%;
4. slab protectoare - plantele prăşitoare, < 25 % grad de acoperire a
solului.
Pe terenurile în pantă solele asolamentului vor fi orientate cu lungimea
pe direcţia curbelor de nivel şi toate lucrările se vor executa în acelaşi sens, iar
lăţimea solelor va scădea odată cu creşterea pantei.
Pe pante mai mari de 4-5% până la circa 16%, se folosesc asolamente
de câmp în care, odată cu creşterea pantei, se reduce procentul de prăşitoare.
Când eroziunea este accentuată şi în special pe pante mai mari de 18-
20%, se vor introduce asolamente de protecţia solului, ce cuprind o proporţie
însemnată de ierburi perene (leguminoase, graminee perene). În acest caz pe
3-5 sole se cultivă leguminoase perene, iar pe restul solelor plante anuale, în
raport cu condiţiile naturale şi cerinţele economice.
Pe terenurile cu panta peste 10% se întroduc sistemele de cultură în
fâşii și cu benzi înierbate.
371
Exemple de rotaţii la două asolamente pentru protecţia solului:
1 - ierburi perene 1 - lucernă
5 - cereale de primăvară 5 – in
6 - plante furajere anuale 6 - leguminoase pentru boabe
7 - cereale de toamnă 7 - cereale de toamnă
5. Asolamentele legumicole
Plantele legumicole includ, la rândul lor, mai multe grupe
agrobiologice: vărzoase, cucurbitacee, solano-fructoase, păstăioase, bulboase,
rădăcinoase, tuberculifere etc.
Pentru a respecta principiile care stau la baza rotaţiei culturilor, trebuie
să ţinem cont de locul în asolament al fiecărei culturi sau grupe de culturi.
Astfel, cucurbitaceele şi frunzoasele sunt pretenţioase la agrofond, solicitând
cantităţi mai mari de azot. Este bine ca aceste culturi să se cultive după mazăre
şi fasole pentru păstăi şi pe terenuri îngrăşate cu gunoi de grajd. Rezultate bune
se pot obţine şi după solano-fructoase, bulboase, cartofi timpurii etc.
Pe terenurile ocupate cu lucerniere, trifoişti sau pajişti naturale ce
urmează a fi luate în cultură, rezultate foarte bune se obţin la cucurbitacee care
în acest caz valorifică foarte bine terenul.
Pentru solano-fructoase, un loc potrivit în cadrul rotaţiei poate fi
considerat după cucurbitacee, vărzoase, leguminoase, bulboase.
Bulboasele se recomandă să se cultive după solano-fructoase,
cucurbitacee, rădăcinoase sau tuberculifere.
În funcţie de locul în asolament a principalelor grupe de culturi se
prezintă o schemă de rotaţie generală, pentru plantele legumicole, după cum
urmează:
1. păstăioase
2. vărzoase şi cucurbitacee
3. solano-fructoase
4. bulboase
5. rădăcinoase şi tuberculifere
372
Pentru grădinile de legume cu suprafeţe mici unde pe o solă nu pot fi
cultivate plante din aceeaşi familie se poate organiza un asolament de patru ani
care să cuprindă speciile cele mai solicitate. În tabelul 7.3 se prezintă un
asolament legumicol pentru grădinile cu suprafeţe mici.
Tabelul 7.3
Asolament legumicol de patru ani pentru grădinile cu suprafeţe reduse
Anul Sola I Sola II Sola III Sola IV
Frunzoase-salată Fructoase - Rădăcinoase - Leguminoase -
verde, broccoli, tomate, ardei, morcovi, napi, fasole, mazăre,
2016 varză, spanac, vinete, dovlecei, ceapă, sfeclă, alune, culturi de
varză de Bruxelles castraveţi, cartofi ridichi acoperire (lucernă
trifoi)
Fructoase - Rădăcinoase - Leguminoase - Frunzoase-salată
tomate, ardei, morcovi, napi, fasole, mazăre, verde, broccoli,
2017 vinete, dovlecei, ceapă, sfeclă, alune, culturi de varză, spanac,
castraveţi, cartofi ridichi acoperire (lucernă varză de Bruxelles
trifoi)
Rădăcinoase - Leguminoase - Frunzoase-salată Fructoase -
morcovi, napi, fasole, mazăre, verde, broccoli, tomate, ardei,
2018 ceapă, sfeclă, alune, culturi de varză, spanac, vinete, dovlecei,
ridichi acoperire (lucernă varză de Bruxelles castraveţi, cartofi
trifoi)
Leguminoase - Frunzoase-salată Fructoase - Rădăcinoase -
fasole, mazăre, verde, broccoli, tomate, ardei, morcovi, napi,
2019 alune, culturi de varză, spanac, vinete, dovlecei, ceapă, sfeclă,
acoperire (lucernă varză de Bruxelles castraveţi, cartofi ridichi
trifoi)
Rădăcinoasele se cultivă de obicei pe ultima solă a asolamentului, pe

agrofond moderat din punct de vedere al conţinutului solului în azot.
Pentru legumele care se plantează primăvara mai târziu, cu soiuri
timpurii, de vară sau de toamnă, cum sunt vărzoasele sau solano-fructoasele,
în anul cultivării acestora premergătoare bune pot fi plantele legumicole cu
perioadă de vegetaţie foarte scurtă, care părăsesc terenul foarte timpuriu.
Printre acestea amintim: spanacul, salata, ceapa verde semănată sau plantată
din toamna anului precedent, ridichi de lună, cartofi timpurii ş.a.
373
6. Asolamente pentru culturile succesive şi asociate
Culturile care urmează una după alta, în acelaşi an, pe aceeaşi
suprafaţă de teren se numesc culturi succesive.
Culturile asociate cuprind o cultură principală și una secundară, care
se cultivă una lângă alta (concomitent) pe aceeași suprafață.
Asocierea se poate face la începutul, la sfârşitul perioadei de vegetaţie
sau în acelaşi timp, cum este cazul fasolei semănate între cuiburile de
castraveţi.
Cultura secundară se amplasează între rândurile culturii de bază sau pe
rândurile acesteia, pentru un anumit interval, timp în care cultura de bază nu
este prea mult stânjenită. Exemple de asociere:
- la începutul perioadei de vegetaţie: tomate timpurii + salată timpurie;
- la sfârşitul perioadei de vegetaţie: tomate timpurii + conopidă.
Deoarece legumele au cicluri diferite de dezvoltare, unele sunt timpurii,
altele pretenţioase la căldură, trebuie o bună organizare pentru o cât mai
eficientă utilizare a terenului aflat la dispoziție.
Primele legume care pot fi semănate sunt spanacul, salata, ridichile,
ceapa verde. Acestea au o perioada scurtă de vegetaţie și sunt rezistente la
temperaturi scăzute. După recoltarea lor putem planta ardei, vinete, tomate.
Trebuie avut în vedere şi faptul că unele plante nu se suportă în
vecinătate, cum sunt ceapa şi usturoiul.
Speciile care se asociază trebuie să nu aibă boli sau dăunători comuni,
nu trebuie să aibă aceleaşi cerințe faţă de elementele nutritive şi trebuie să nu
se stânjenească reciproc.
Exemple de culturi succesive:
După cartofi timpurii şi mazăre se poate semăna în cultură succesivă
varză, conopidă sau castraveţi;
După culturile de varză şi conopidă timpurie se poate semăna în cultură
succesivă fasole pentru păstăi;
După culturi de spanac şi salată pot fi cultivate în cultură succesivă
tomate, vinete şi ardei;
După ridichi de lună putem planta castraveţi din răsad şi apoi spanac
sau gulii de toamnă;
După ceapă de stufat pot urma în cultură succesivă tomate timpurii,
apoi salată şi spanac.
374
B. Clasificarea asolamentelor după numărul de sole
În cadrul unui asolament numărul de sole depinde de mai mulţi factori:
structura culturilor, condiţiile de climă şi sol, numărul de ani după care o plantă
poate reveni pe aceeaşi solă, gradul de mecanizare a lucrărilor pentru fiecare
cultură etc.
În funcţie de aceşti factori asolamentele pot fi cu trei, patru, cinci sau
mai multe sole. În situaţia când numărul de culturi este mai mare şi urmărim
să evităm fragmentarea terenului pot fi introduse asolamente cu un număr mic
de sole.
Asolamentele cu multe sole (8-10 sole) sunt mai greu de elaborat şi de
aplicat şi este de preferat să fie înlocuite prin două asolamente mai scurte, mai
uşor de aplicat şi la nevoie de modificat.
7.2.5 METODICA ELABORĂRII ASOLAMENTELOR
Elaborarea asolamentelor în unităţile agricole se face concomitent cu

lucrările de organizare a teritoriului care cuprind următoarele lucrări:
- stabilirea modului de folosinţă a terenului, a măsurilor şi lucrărilor
necesare pentru realizarea suprafeţei agricole şi arabile planificate;
- stabilirea numărului, mărimii asolamentelor şi delimitarea teritorială
a acestora;
- delimitarea solelor şi a parcelelor de lucru în cadrul fiecărui
asolament;
- stabilirea structurii şi rotaţiei culturilor pe asolamente;
- stabilirea lucrărilor antierozionale şi agropedoameliorative pe
terenurile arabile.
Principale etape de lucru în vederea introducerii asolamentelor
raţionale în fermele agricole sunt următoarele:
a. Stabilirea modului de folosinţă a terenului şi a lucrărilor necesare
pentru realizarea suprafeţei agricole şi arabile planificate.
Pe baza documentaţiei cadastrale actualizată pe deţinători şi categorii
de folosinţă se stabileşte modul de folosinţă actual al unităţii respective.
b. Stabilirea numărului, mărimii asolamentelor şi delimitarea
teritorială a acestora.
375
La stabilirea numărului şi mărimii asolamentelor se va ţine seama de
următoarele:
- structura culturilor stabilită de unitatea agricolă;
- gruparea cea mai economică a culturilor;
- condiţiile de favorabilitate a terenurilor pentru culturi, condiţiile de
relief şi dispersare a terenurilor;
- sistemul de cultură irigat-neirigat, antierozional.
c. Stabilirea numărului de sole şi a mărimii acestora. Delimitarea
solelor şi a parcelelor de lucru în cadrul fiecărui asolament.
După stabilirea numărului de asolamente se trece la elaborarea fiecărui
asolament în parte.
Pentru elaborarea unui asolament este necesară parcurgerea mai
multor etape:
Exemplu - Proiectarea unui asolament agricol cu suprafaţa de 403 ha:
1. Stabilirea structurii culturilor şi a suprafeţei în ha şi % ocupate de
fiecare cultură (tabelul 7.4).
2. Stabilirea grupelor de culturi, a numărului de sole şi a suprafeței
unei sole.
Tabelul 7.4
Structura culturilor din fermă
Cultura Suprafaţa
ha %
Grâu de toamnă 81 20,10
Orzoaică de primăvară 40 9,90
Ovăz 42 10,45
Porumb boabe 100 24,80
Cartofi 36 8,95
Sfeclă de zahăr 24 5,95
Fasole 25 6,20
Mazăre 30 7,45
Borceag primăvară 25 6,20
TOTAL 403 100,00
La stabilirea suprafeţei unei sole se porneşte de la plantele cele mai bune

premergătoare pentru cerealele păioase de toamnă.
376
Este necesar să avem o solă “amelioratoare” care contribuie la refacerea
fertilităţii solului şi asigură cele mai bune premergătoare pentru cerealele de toamnă
(tabelul 7.5).
Tabelul 7.5
Grupele agrobiologice de culturi din fermă
Suprafaţa
Grupa de culturi Nr de sole
ha %
Cereale toamnă 81 20.10 1
Cereale păioase de primăvară 82 20.35 1
Prăşitoare 160 39.70 2
Leguminoase anuale 55 13.65
1
Furajere anuale 25 6.20
TOTAL 403 100.0 5
3. Repartizarea culturilor pe sole.

Grâu 81 ha;
Orzoaică 40 ha + ovăz 42 ha 82 ha;
Porumb boabe 80 ha;
Porumb boabe 20 ha + Cartofi 36 ha + Sfeclă 24 ha 80 ha;
Mazăre 25 ha+ Fasole 30 ha+ Borceag 25 ha 80 ha.
4. Stabilirea tipului şi a schemei de asolament
Se fac mai multe variante şi se analizează după care se alege varianta
cea mai potrivită. Exemplu:
Sola Cultura
I Mazăre (M) + fasole (F) + borceag (B)
II Grâu de toamnă (G)
III Porumb (P)
IV Orzoaică (Or) + ovăz (Ov)
V Porumb + Cartofi (C) + sfeclă (Sf)
Când pentru fiecare solă se indică culturile ce urmează a fi amplasate

se vorbeşte de tip de asolament.
Dacă pentru fiecare solă se indică grupa de culturi se vorbeşte de
schemă de asolament.
Schema de asolament pentru exemplul anterior este următoarea:
377
I – Leguminoase anuale + Plante furajere anuale;
II – Cereale de toamnă;
III – Prăşitoare;
IV – Cereale de primăvară;
V – Prăşitoare.
5. Întocmirea planului de rotaţie în timp şi spaţiu pentru cel puţin un
ciclu de rotaţie (tabelul 7.6).
Rotaţiile pot fi fixe, în care fiecare cultură urmează o ordine predefinită
cu nici o posibilitate de abatere, sau se pot stabili mai multe variante, pentru a
flexibiliza rotaţia, în caz de condiţii climatice extreme, sau în funcție de
cerinţele pieţelor agricole, fără a modifica durata rotaţiei.
Exemplu: la rotaţia fixă de 5 ani, fasole - grâu- porumb- grâu - rapiţă,
începând chiar din primul an se stabilesc şi alte structuri de culturi cu
posibilităţi de introducere în rotaţie fără a modifica durata şi a influenţa prea
mult principiile agronomice ale asolamentului. Astfel, cultura de fasole poate
fi înlocuită cu soia sau cu mazăre – grâul cu orz – porumbul cu floarea soarelui
sau sfeclă pentru zahăr - grâul de toamnă cu orz de toamnă sau cu orz de
primăvară dacă se întârzie recoltatul plantelor premergătoare - rapiţa de
toamnă cu borceag de toamnă).
Tabelul 7.6
Planul de rotaţie a culturilor la un asolament de cinci ani
Anul / Sola I II III IV V
2016 M+F+B G P Or+Ov P+C+Sf
2017 G P Or+Ov P+C+Sf M+F+B
2018 P Or+Ov P+C+Sf M+F+B G
2019 Or+Ov P+C+Sf M+F+B G P
2020 P+C+Sf M+F+B G P Or+Ov
În practica elaborării asolamentelor, unele rotaţii posibile într-o

anumită zonă pot fi limitate de condițiile agro-ecologice (climă, relief și tipul
de sol), de prezența unor boli, buruieni și dăunători, de pretabilitatea soiurilor
şi a hibrizilor, de tehnologia disponibilă sau de reglementări guvernamentale.
La alegerea culturilor din rotaţie se porneşte de la stabilirea
favorabilității culturilor din punct de vedere comercial şi alimentar.
378
La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să ţinem cont de anumite norme
sau reguli:
1. O regulă foarte importantă este respectarea perioadei minime de
revenire pentru aceeaşi cultură sau pentru alte culturi, care determină
acumularea de dăunători, buruieni, nematozi şi patogeni în sol, pentru a
întrerupe ciclul biologic de creştere a acestora. De exemplu, perioada minimă
de revenire a culturilor de sfeclă pentru zahăr, pentru minimizarea nematozilor
(Globodera schachtii), sau pentru cultura de ceapă, pentru a avea recolte de
calitate, este de minim 4 până la 6 ani.
2. Alte reguli de care trebuie ţinut seama la rotaţia culturilor sunt
impuse de beneficiile (culturi fixatoare de azot, cu aport mare de resturi
vegetale, care îmbunătăţesc structura solului, diminuează numărul de dăunători
şi patogeni din sol, cele care concurează buruienile) sau riscurile (culturi care
ajung buruieni condiţionate) care apar datorită amplasării culturilor una după
alta.
3. Un alt principiu se referă la perioada dintre recoltarea culturii
premergătoare şi semănatul culturii curente care depinde de calendarul
lucrărilor de recoltare. De exemplu culturile de toamnă (rapiţa, grâul, orzul) nu
pot fi cultivate după porumb sau sfecla pentru zahăr care se recoltează târziu,
mai ales în toamnele cu precipitaţii abundente şi cu temperaturi scăzute.
4. O altă grupă de reguli se referă la procentele impuse pentru
suprafețele ocupate cu diferite culturi în anumite regiuni care pot fi limitate de
sistema de maşini, de forţa de muncă sau de anumite reguli impuse de Uniunea
Europeană, prin care trebuie respectată o anumită proporţie a culturilor, pe o
parte din suprafaţa arabilă, pentru a limita supraproducţia.
Unii autori au dezvoltat modele matematice pentru planificarea
producţiei agricole iar alţii au stabilit rotaţiile pe baza rezultatelor de cercetare
din zonă şi a normelor agronomice prezentate anterior (Mignolet și colab.,
2004; Haneveld și Stegeman, 2005).
Concomitent cu elaborarea asolamentului se proiectează şi sistemele de
lucrare, de fertilizare şi de combatere a buruienilor.
Culturi speciale în cadrul rotaţiei
Folosirea culturilor pentru îngrăşăminte verzi reprezintă un mijloc
ecologic de fertilizare şi de protecţie a solului.
Plantele pentru îngrăşăminte verzi sunt culturi speciale, care se
încorporează în sol la atingerea unui maximum de substanţă uscată acumulată,
379
deseori în faza de înflorire, pentru a ameliora solul. Aceste plante au şi rolul
de a proteja suprafaţa solului, care, în intervalul dintre două culturi principale
rămâne neacoperită de covor vegetal şi este astfel expusă factorilor climatici,
în special ploilor torenţiale care determină eroziunea.
Culturile pentru îngrăşăminte verzi prezintă următoarele avantaje:
- contribuie la îmbunătăţirea structurii solului şi în special la creşterea
stabilităţii agregatelor;
- materia organică proaspătă, bogată în glucide, încorporată în sol
favorizează înmulţirea microorganismelor, care contribuie la îmbunătăţirea
structurii şi a nutriţiei minerale a plantelor;
- solurile rezistă mai bine la impactul ploilor torenţiale şi se reduce
eroziunea;
- determină stabilizarea sau chiar creşterea conţinutului de carbon
organic din sol;
- contribuie la menţinerea umidităţii în sol;
- reţin nitraţii şi evită levigarea lor.
Plantele care pot fi folosite pentru îngrăşăminte verzi sunt
următoarele:
Lucerna (Medicago sativa), formează o bogată masă vegetativă la
suprafaţa solului şi fixează azotul atmosferic prin intermediul bacteriilor din
genul Rhizobium.
Trifoiul roşu (Trifolium pratense) este o plantă amelioratoare a
fertilităţii solului prin fixarea unor cantităţi mari de azot (120 - 200 kg/ha/an)
şi prin sistemul radicular care contribuie la structurarea solului.
Muştarul (Sinapis alba) are o creştere rapidă şi produce cantităţi mari
de masă verde care se încorporează în sol la îmbobocire. Muştarul nu se va
cultiva după alte specii din aceeaşi familie botanică.
Facelia (Phacelia tanacetifolia) este o leguminoasă bogată în proteine,
care produce o cantitate mare de biomasă într-un timp foarte scurt. Facelia este
şi o foarte bună plantă meliferă.
Secara (Secale cereale), este o cereală păioasă care produce o foarte
mare cantitate de biomasă. Este considerată o excelentă recuperatoare a
azotului în exces din soluri şi o specie care combate buruienile. Pentru
îngrăşământ verde contribuie la creşterea materiei organice din sol şi la
ameliorarea structurii acestuia.
380
d. Planul de tranziţie al asolamentelor
După ce asolamentul a fost elaborat urmează materializarea lui pe
teren. Aplicarea efectivă a asolamentului stabilit pe terenul unităţii nu se poate
face imediat. Organizarea asolamentului se face în decurs de 1-3 ani datorită
mai multor cauze, dintre care amintim următoarele:
- pe unele sole s-au cultivat anterior plante care nu corespund ca
premergătoare pentru culturile care ar urma în succesiune conform noii rotaţii;
- fertilitatea solului sau starea lui culturală, nu este potrivită pe unele
sole pentru cultura planificată conform rotaţiei;
- solul de pe suprafaţa unor sole este neuniform sub aspectul fertilităţii
şi a stării culturale ca urmare a reorganizării suprafeţei solelor;
- pe unele sole, solul nu se poate fertiliza şi lucra în timp corespunzător
conform cerinţelor plantelor ce ar urma în rotaţie.
Aspectele prezentate impun ca pe noile sole trasate culturile să nu poată
fi introduse imediat conform asolamentului proiectat, deoarece acest lucru se
poate răsfrânge negativ asupra producţiei. Din această cauză odată cu
delimitarea noilor sole pe teren se stabileşte şi perioada de tranziţie.
În perioada de tranziţie trebuie să se realizeze producţii
corespunzătoare, ceea ce impune asigurarea unor bune premergătoare
culturilor agricole, folosirea îngrăşămintelor la nivelul cerinţelor, folosirea
unor lucrări agrotehnice corespunzătoare. În mod obişnuit, în funcţie de rotaţie,
perioada de tranziţie durează 1-3 ani.
În timpul perioadei de tranziţie, rotaţia culturilor pe noile sole se
stabileşte pe baza unui plan special întocmit, numit plan de tranziţie, în cadrul
căruia ultimul an de tranziţie corespunde primului an de rotaţie a noului
asolament.
Pentru întocmirea planului de tranziţie este necesar să se cunoască
delimitarea precisă a solelor noului asolament, plantele premergătoare din
ultimii 2-3 ani în cadrul fiecărei sole delimitate, gradul de îmburuienare şi de
infestare a culturilor cu boli şi dăunători, îngrăşămintele şi erbicidele folosite
şi lucrările aplicate solului.
381
7.2.6 PRINCIPII PENTRU STABILIREA ASOLAMENTELOR
PE TERENURILE ÎN PANTĂ
Principiile care stau la baza aplicării asolamentelor pe terenurile plane

sunt valabile şi pentru terenurile în pantă. Terenurile în pantă, care au înclinări
şi expoziţii diferite, cu influenţe asupra gradului de eroziune şi a stării de
fertilitate, asigură condiţii foarte variate pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor.
Alegerea culturilor ce urmează a fi cultivate pe terenurile în pantă se
face după următoarele principii și criterii:
1. Gradul de protecţie a solului împotriva eroziunii. În funcţie de
protecţia antierozională oferită solului, culturile au fost împărţite în
următoarele grupe:
- culturi foarte bune protectoare, care asigură un grad de acoperire a
solului de peste 75%, cum sunt gramineele şi leguminoasele perene în anul doi
de vegetaţie;
- culturi bune protectoare, care asigură un grad de acoperire a solului
între 75 şi 50%, ca cerealele păioase, plantele furajere semănate în rânduri
dese, muştarul, rapiţa;
- culturi medii protectoare, care asigură un grad de acoperire a solului
între 50% şi 25%, cum sunt leguminoasele anuale;
- culturi slab protectoare, care asigură un grad de acoperire a solului
sub 25%, din care fac parte plantele prăşitoare (porumb, floarea soarelui,
sfeclă, cartof).
2. Mărimea pantei. Odată cu creşterea pantei, în structura culturilor
trebuie să crească ponderea culturilor bune şi foarte bune protectoare împotriva
eroziunii, astfel încât pierderile de sol prin eroziune să nu depăşească limita
tolerabilă de 2-4 t/ha/an (Dumitrescu, 1979) (tabelul 7.7).
Tabelul 7.7
Structura culturilor pe terenurile în pantă (%)
Mărimea pantei (%)
Grupa de culturi
<5 5 - 10 10 - 20 20 - 25
Cereale păioase 20 20 40 30
Prăşitoare 60 50 30 20
Leguminoase anuale şi plante tehnice 15 20 20 15
Plante furajere 5 10 10 35
382
3. Capacitatea de producţie a plantelor pe terenurile în pantă. Din
rezultatele obţinute în diferite experienţe s-a constatat că cele mai bune
rezultate, pe terenurile în pantă, s-au obţinut la leguminoasele şi gramineele
perene, porumb, grâu, secară, iar cele mai mici producţii s-au obţinut la fasole,
in pentru ulei şi cartof.
4. Gradul de mecanizare a lucrărilor. Pe terenurile cu panta peste
18%, lucrările de întreţinere la culturile prăşitoare se fac foarte greu, fapt care
impune cultivarea cerealelor păioase, a leguminoaselor anuale, a plantelor
furajere perene care nu necesită praşile mecanice şi asigură o bună protecţie a
solului împotriva eroziunii.
5. Cerinţele economico-organizatorice. Ca urmare a procesului de
eroziune, terenurile în pantă au un conţinut mai mic de humus şi elemente
minerale şi sunt neuniforme ca fertilitate, fapt care îngreunează alegerea celor
mai potrivite plante, care să asigure producţii eficiente. Pe terenurile în pantă,
lucrările solului se efectuează numai pe direcţia curbelor de nivel.
6. Criteriul tehnic şi tehnologic.
Pe terenurile în pantă sunt necesare aplicarea în complex a tuturor
măsurilor, metodelor (agrotehnice, pedoameliorative) şi lucrărilor pentru
reducerea eroziunii şi valorificarea eficientă a acestora.
Pe terenurile cu pante mici (<7-8%), controlul eroziunii se realizează
prin metode agrotehnice (lucrările solului, asolamente, fertilizare).
Pe terenurile cu panta de 8-12% este necesară introducerea sistemului
antierozional de cultură în fâşii, iar pe cele cu panta de 12-20%, sistemele
antierozionale de cultură în fâşii combinate cu benzi înierbate.
Pe terenurile cu panta <16% se organizează asolamente care au în
structură atât cerealele, cât şi plantele tehnice şi culturile furajere (tabelul
7.8). Pe terenurile cu panta >16% se organizează asolamente antieroyionale,
în care proporţia de prăşitoare se reduce odată cu creşterea pantei; locul
acestora este luat de culturile bune şi foarte bune protectoare pentru sol.
Aceste asolamente au în structura lor una sau mai multe sole săritoare cu
leguminoase şi graminee perene (tabelul 7.9).
Asolamentul cu solă săritoare cuprinde una sau mai multe sole, care se
cultivă 3 - 5 ani cu plante furajere perene, după care acestea se introduc în
rotaţie cu plante agricole anuale şi alte sole se însămânţează cu plante furajere
perene. Pe lângă faptul că se asigură baza furajeră, solele cu leguminoase şi
graminee perene contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi chimice ale
solului. După desţelenire, se cultivă de regulă cu porumb.
383
Tabelul 7.8
Asolament de cinci ani pentru terenurile cu panta <16 %
Anii
Sola
1 2 3 4 5
Mazăre + Grâu de Porumb Orzoaică + Porumb +
I Fasole + toamnă Ovăz Cartof +
Borceag Sfeclă zahăr
Grâu de Porumb Orzoaică + Porumb + Mazăre +
II toamnă ovăz Cartof + Fasole +
Sfeclă zahăr Borceag
Porumb Orzoaică + Porumb + Mazăre + Grâu de
III Ovăz Cartofi + Fasole + toamnă
Orzoaică + Porumb + Mazăre + Grâu de Porumb
IV Ovăz Cartof + Fasole + toamnă
Porumb + Mazăre + Grâu de Porumb Orzoaică +
V Cartof + fasole + toamnă ovăz
sfeclă borceag
Tabelul 7.9
Asolament de cinci ani cu solă săritoare cu leguminoase şi graminee perene
Anii
Sola
1 2 3 4 5
Mazăre + Grâu de Porumb Orzoaică + Mazăre +
I Soia + toamnă Ovăz Soia +
Borceag Borceag
Grâu de Porumb Orzoaică + Mazăre + Grâu de
II toamnă Ovăz Soia + toamnă
Borceag
Porumb Orzoaică + Mazăre + Grâu de Porumb
III Ovăz Soia + toamnă
Borceag
Orzoaică + Mazăre + Grâu de Porumb Orzoaică +
IV Ovăz Soia + toamnă Ovăz
Borceag
Legumin. şi Legumin. şi Legumin. şi Legumin. şi Legumin. şi
Graminee Graminee Graminee Graminee Graminee
V
perene, anul perene, anul perene, anul perene, anul perene, anul
1 2 3 4 5
384
La alegerea plantelor pentru sola săritoare cu leguminoase şi graminee
perene trebuie avute în vedere condiţiile pedoclimatice ale zonei şi cerinţele
ecologice ale plantelor.
Pentru conservarea apei şi a solului pe versanţi culturile agricole se vor
amplasa în sistemele de cultură în fâşii cu benzi înierbate. Lăţimea fâşiilor
cultivate va fi dimensionată funcţie de factorii care determină eroziunea,
aceasta fiind de 200-250 m pe pantele de 5-10%, de 100-150 m pe pantele de
10-15% şi de 50-100 m pe suprafeţele cu pante de 15-18%.
Benzile înierbate, amplasate între fâşiile de lucru, pe direcţia generală
a curbelor de nivel, cu lăţimea egală cu a semănătorii (3-4 m), vor fi semănate
cu un amestec de leguminoase cu graminee, specific condiţiilor de umiditate şi
eroziune, format din lucernă 60% + golomăţ 40% sau sparcetă 60% + obsigă
nearistată 40%.
Pe terenurile cu panta de 14-16% structura culturilor cuprinde plante
bune şi foarte bune protectoare pentru sol împotriva eroziunii, rezistente la
secetă şi mai puţin pretenţioase la fertilitatea solului, asigurându-se o pondere
de 20% porumb, 40% leguminoase şi graminee perene, 20% mazăre şi
20% grâu.
7.2.7 REGISTRUL DE EVIDENŢĂ A SOLELOR

(REGISTRUL FERMEI)
În orice fermă agricolă este absolut necesar ca toate intervenţiile şi

respectiv măsurile agrotehnice ce se folosesc pe fiecare solă şi pentru fiecare
cultură să fie înregistrate şi urmărite cum influenţează producţia culturilor din
asolament. În acest scop la nivelul fiecărei ferme trebuie să se ţină un registru
de evidenţă a câmpului sau registru de evidenţă a solelor, registru care este
completat zilnic de şeful de fermă.
Registrul trebuie să cuprindă două părţi:
Partea generală, cuprinde elemente care se referă la modul de folosinţă
al terenului, relief, expoziţie, vegetaţie naturală, tipul şi categoria de sol,
adâncimea şi calitatea apei freatice, însuşirile fizice şi chimice ale solului,
structura culturilor şi asolamentul proiectat etc.
Istoricul solelor (partea a doua), cuprinde tot ceea ce s-a întreprins în
fermă pe fiecare solă şi cultură separat, în vederea îmbunătăţirii fertilităţii
solului şi sporirii producţiei, ce rezultate s-au obţinut, pentru ca pe baza
acestora să se poată stabili ce măsuri sunt necesare de întreprins în viitor.
385
În acest scop pentru fiecare solă şi cultură (în cazul solelor mixte) se
lasă un număr de pagini cel puţin egal cu numărul de ani necesar pentru un
ciclu complet de rotaţie. Pe pagina unde se vor înscrie datele pentru fiecare
solă şi respectiv cultură se trece mai întâi schiţa solei, eventual cu parcelele
componente, cu dimensiunea laturilor.
Pe fiecare pagină destinată unei anumite culturi, se vor deschide atâtea
rubrici (coloane) (tabelele 7.8 şi 7.9) câte măsuri agrotehnice se intenţionează
să se întreprindă într-un an agricol.
Tabelul 7.8
Sistemul de fertilizare în cadrul asolamentului
Îngrăşăminte şi amendamente Doza şi epoca de aplicare
minerale Fertili Fertili Fertili
Sola Cultura Gunoi
N P K CaCO3 zare de zare la zare pe
t/ha
bază semănat vegetaţie
I Mazăre
II Grâu - 100 80 - P80 N40 N40
III Porumb 40 100 80 - - P80 N70 N30
În mod obişnuit se înscriu următoarele date: planta premergătoare,

lucrările de bază ale solului şi de pregătire a patului germinativ, semănatul,
îngrăşămintele organice, chimice şi amendamente folosite, lucrările de
întreţinere (manuale şi mecanice), gradul de îmburuienare şi erbicidele
folosite, apariţia de boli, dăunători şi insectofungicidele utilizate, observaţii
privind condiţiile climatice şi de vegetaţie iar în final se menţionează producţia
obţinută.
Ţinându-se această evidenţă strictă, se va putea aprecia corect eficienţa
lucrărilor agrotehnice întreprinse.
Pentru a controla buruienile şi dăunătorii, a reduce consumul de
pesticide sau pentru a spori biodiversitatea şi a gestiona cantităţile de produse
agricole, în Uniunea Europeană s-au stabilit anumite scheme în care culturile
ce sunt gazde alternative pentru boli şi dăunători sunt scoase din circuitul
agricol sau sunt subvenţionate anumite tipuri de rotaţii.
Optimizarea utilizării resurselor disponibile se face prin practici
agricole care minimizează pierderile de substanţe nutritive şi pesticide, mai
ales a pierderilor care devin poluanţi.
386
Tabelul 7.9
Sistemul de lucrare a solului în cadrul asolamentului
Planta Planta
Sola Lucrări şi utilaje utilizate Epoca de executare
cultivată premergăt.
Arat toamnă 20-22 cm +Gs După recoltare
GDU+GCR; Toamna,
Combinator 6-8 cm; nivelare arătură
I Mazăre Porumb
Semănat SUP-29; Epoca I, 1-2 0C
Tăvălugit cu TI După semănat dacă solul
este uscat
Arat 20-25 cm+Gs, După recoltarea pl. prem.
GDU+GCR; Perioade de secetă
Întreţinerea arăturii cu
II Grâu Mazăre
GDU+GCR La îmburuienare, crustă
Lucr. combinator, În preziua semănatului
Semănat SUP-29; 25/09/2014
Arat 25-30cm; După recoltare, imediat;
pe timp secetos idem sola II;
GCR primăvara imediat În preziua semănatului;
GDU + GCR 6-8 cm;
III Porumb Grâu
Praşila I, a=10-12 cm; pl. au 2 frunze;

Praşila II, a= 7-8 cm; pl. au 20-25 cm;
Praşila III, a= 5-6 cm pl. au 40 cm
Azotul şi fosforul din gunoiul de grajd şi îngrășămintele minerale

scurse de pe terenurile în pantă determină creşterea rapidă a algelor care
consumă oxigenul dizolvat în apele de suprafaţă şi produc eutrofizarea iar
pesticidele şi metalele grele afectează grav calitatea aerului, apei şi a solului
care întreţin viaţa.
Harta tehnologică a fermei constituie baza unui plan de acţiune pentru
că aceasta cuprinde toate informaţiile despre sol şi tehnologiile aplicate
culturilor.
Tehnicile de cartografiere mai rafinate ale aplicaţiilor ArcGIS pot
furniza informaţii privind drenajul solului, rapiditatea infiltrării nutrienţilor şi
a altor substanţe chimice, lucrabilitatea solului precum şi alte însuşiri
cantitative şi calitative ale acestuia (pH, carbon organic, conţinutul de nutrienţi,
metale grele, nitraţi, patogeni, dăunători, seminţe de buruieni etc.).
387
Pentru ca aceste hărţi tehnologice să fie funcţionale trebuie realizate la
o scară care să permită prezentarea informaţiei de la cel puţin 2-3 eşantioane
sau puncte de pe un hectar.
Rotaţia culturilor, pesticidele utilizate, concentraţia de metale grele,
tipul şi fertilitatea solului sunt principalii factori care determină abundenţa şi
compoziţia microorganismelor din sol a căror masă microbiană pe adâncimea
de 20 cm poate ajunge la 18-300 kg s.u./ha.
Microorganismele, prin mineralizarea materiei organice, eliberează
nutrienţii utilizaţi de plante şi prin formarea humusului contribuie la formarea
structurii solului.
7.3 EFECTUL ASOLAMENTELOR ASUPRA PRODUCŢIEI ŞI

FERTILITĂŢII SOLULUI
Rotaţia culturilor este o practică agronomică fundamentală care constă

în stabilirea grupului de culturi şi a succesiunii lor pe un anumit număr de sole,
pentru a optimiza obiectivele financiare (maximizarea profitului), agricole
(maximizarea producţiei la o anumită combinaţie de culturi) şi cele de mediu
(reducerea utilizării erbicidelor, insecticidelor, nitraţilor etc.).
Optimizarea simultană a tuturor obiectivelor nu este posibilă decât
după o anumită perioadă de timp.
Degradarea structurii solului determină intensificarea proceselor de
crustificare, compactare şi eroziune, cu efecte grave asupra răsăririi şi a
dezvoltării culturilor agricole.
Folosirea rotaţiilor de scurtă durată (monocultura, rotaţia grâu-porumb)
fără o fertilizare organică determină reducerea conţinutului de materie organică
din sol, distrugerea structurii şi apariţia fenomenelor de crustificare şi
compactare secundară a solului.
Menţinerea unui bilanţ pozitiv al humusului şi al elementelor minerale
în sol se realizează prin folosirea asolamentelor cu plante amelioratoare, cum
sunt leguminoasele şi gramineele perene şi a îngrăşămintelor organice.
Degradarea structurii solului are loc datorită modificării chimismului
solului, prin scăderea conţinutului de humus, alcalizare, acidifiere, fertilizare
neechilibrată, datorită lucrărilor excesive, efectuate la o stare de umiditate
necorespunzătoare a solului şi prin acţiunea directă a picăturilor de ploaie din
precipitaţii şi/sau apa de irigaţie.
388
Rezerva mică şi foarte mică de humus în soluri este problema
principală, care impune organizarea asolamentelor în agricultura durabilă.
Solurile cu deficit de humus reprezintă aproximativ 41% din total
suprafață agricolă. Exista riscul ca şi în următoarele decenii conţinutul de
humus din terenurile arabile să scadă, în medie cu 10-25%, ceea ce va afecta
substanţial însuşirile fizice şi microbiodiversitatea solurilor.
7.3.1 EFECTUL ASOLAMENTELOR ASUPRA PRODUCŢIEI
Pe terenurile în pantă, asolamentul este o măsură agrotehnică care pe

lângă avantajele privind conservarea şi îmbunătăţirea însuşirilor fizice,
chimice şi biologice ale solului, constituie şi o măsură importantă pentru
combaterea eroziunii solului.
Experienţele efectuate pe cernoziomurile cambice, moderat erodate, de
la Podu-Iloaiei (panta de 16%), Perieni (panta 12-13%) şi pe solul brun-roşcat
de pădure podzolit la Şimnic (panta 14%) au arătat că sporurile de producţie
obţinute la grâu, amplasat în rotaţiile de 4 şi 5 ani cu plante amelioratoare, au
fost mai mari faţă de monocultură cu 1140 kg/ha la Podu-Iloaiei, 416 kg/ha la
Perieni şi 540 kg/ha la Şimnic (tabelul 7.10) (Petrovici, Neamţu, Ţuculină,
1975). La cultura porumbului, sporurile de producţie obţinute datorită rotaţiei
au fost de 360 kg/ha la Podu-Iloaiei, 660 kg/ha la Perieni, iar la Şimnic
producţiile obţinute au fost la fel în toate rotaţiile (tabelul 7.11 ) (Petrovici,
Neamţu, Ţuculină, 1975).
Folosirea rotaţiei de 4 ani (mazăre - grâu – porumb – floarea soarelui +
o solă amelioratoare cu leguminoase şi graminee perene) a determinat
obţinerea unor sporuri de producţie la grâu, faţă de rotaţia grâu – porumb care
este frecvent folosită de producătorii agricoli, de 34%, respectiv de 850 kg/ha
(tabelele 7.12 a, b).
Cercetările efectuate în Câmpia Moldovei au urmărit influenţa
diferitelor structuri şi succesiuni de culturi şi a îngrăşămintelor asupra
producţiei şi fertilităţii solului.
Aceste experienţe au fost amplasate pe un teren cu panta de 14%, cu un
sol de tip cernoziom cambic, care are o textură luto-argiloasă, o reacţie neutră
spre slab acidă şi o aprovizionare mijlocie în elemente nutritive.
Rezultatele obţinute, privind aportul asolamentelor cu plante
amelioratoare la stabilitatea producţiei şi la menţinerea fertilităţii solului, au
evidenţiat că folosirea îndelungată a asolamentelor de 3 şi 4 ani, cu plante
389
amelioratoare anuale şi perene, a determinat, la cultura grâului, obţinerea unor
sporuri medii de producţie, în perioada 1980-2006, în comparaţie cu
monocultura, de 38 - 41% (940 - 1020 kg/ha).
Tabelul 7.10
Influenţa rotaţiei culturilor şi a fertilizării asupra
producţiei de grâu pe terenurile în pantă
Doza de îngrăşăminte
N32P32+20
N0P0 N96P96 N128P128
Localitatea Rotaţia t/ha gunoi
Difer. Difer. Difer. Difer.
q/ha q/ha q/ha q/ha
q/ha q/ha q/ha q/ha
Monocultură 18,3 Mt 22,3 Mt 23,0 Mt 22,0 Mt
Grâu-porumb 17,6 -0,7 25,6 3,3 28,3 5,3 26,0 4,0
Mazăre-grâu-porumb 25,7 7,4 30,4 8,1 30,8 7,8 30,5 8,5
Podu-Iloaiei Mazăre-grâu-porumb-
floarea soarelui + o
29,8 11,5 33,2 10,9 32,8 9,8 32,2 10,2
solă cu leguminoase şi
graminee perene
DL 5%= 2,42 q/ha, DL 1%= 3,39 q/ha, DL 0,1% = 4,79 q/ha
Grâu-porumb 12,6 -2,4 24,5 1,5 25,4 3,8 18,8 -1,3
Mazăre-grâu-grâu 15,4 0,3 24,3 1,3 23,6 2,0 19,8 -0,3
Perieni Mazăre-grâu-porumb-
18,3 3,5 27,4 4,4 26,7 5,1 22,8 2,7
graminee perene
DL 5% = 1,29 q/ha, DL 1% = 1,78 q/ha, DL 0,1% = 2,45 q/ha
Grâu-porumb 17,7 0,9 34,6 4,4 35,0 4,2 34,2 4,8
Mazăre-grâu-grâu 18,3 1,5 31,8 1,6 35,2 4,4 32,9 3,5
Şimnic Mazăre-grâu-porumb-
18,5 1,7 36,5 6,3 37,1 6,3 36,3 6,9
graminee perene
390
Tabelul 7.11
Influenţa rotaţiei culturilor şi a fertilizării asupra
producţiei de porumb pe terenurile în pantă
N32P32+20
N0P0 N96P96 N128P128
Localitatea Rotaţia t/ha gunoi
Dif. Dif. Dif. Dif.
q/ha q/ha q/ha q/ha
q/ha q/ha q/ha q/ha
Monocultură 50,3 Mt 56,0 Mt60,6 Mt 67,6 Mt
Grâu-porumb 53,3 3,0 65,6 9,6
63,0 2,4 62,0 -5,6
Mazăre-grâu-
54,0 3,7 59,5 3,5 59,5 -1,1 59,1 -8,5
Podu- porumb
Iloaiei Mazăre-grâu-
porumb-floarea
soarelui + o solă 56,2 5,9 61,4 5,4 62,8 2,2 63,6 -4,0
cu leguminoase şi
graminee perene
DL 5%= 4,58 q/ha, DL 1%= 6,42 q/ha, DL 0,1% = 9,07 q/ha
Grâu-porumb 37,5 8,8 56,1 -6,9 61,7 -3,7 50,7 6,0
Mazăre-grâu-
Perieni porumb-floarea
soarelui + o solă 47,1 18,5 62,8 -0,2 62,6 -2,8 56,4 11,7
cu leguminoase şi
graminee perene
Grâu-porumb 32,1 -0,6 50,9 -2,3 54,0 -0,4 51,0 0,9
Mazăre-grâu-
Şimnic porumb-floarea
soarelui + o solă 34,6 2,5 49,4 -3,8 52,0 -2,4 51,2 1,1
cu leguminoase şi
graminee perene
La I.N.C.D.A. Fundulea rotaţiile de trei şi patru ani au sporit recolta,

atât la grâu cât şi la porumb, comparativ cu monocultura şi rotaţia simplă grâu-
porumb care nu au prezentat eficienţă nici în condiţii optime de fertilizare.
Aplicarea gunoiului de grajd în doze de 20 t/ha a adus sporuri de
producţie la toate rotaţiile, de 13,0-15,3 q/ha la grâu şi de 16,0-22,3 q/ha la
porumb, faţă de monocultură. Cultura de porumb a valorificat mai eficient
gunoiul de grajd administrat, fiind remarcate rotaţiile de 3-4 ani, unde
producţiile au depăşit 60 q/ha (tabelul 7.13) (Sin și Partal Elena, 2010).
391
Tabelul 7.12a
Influenţa rotaţiei şi a îngrăşămintelor asupra producţiei de grâu
Producţia Doza de Producţia
Rotaţia Dif Sem Dif. Sem
îngră-
culturilor kg/ha % kg/ha nif. kg/ha % kg/ha nif.
şăminte
Monocultură grâu 2500 100 - N0P0 1820 100 -
Grâu - porumb 2670 107 170 N40P40 2710 149 890 ***
Mazăre – grâu -
3440 138 940 *** N70P70 3350 184 1530 ***
porumb
Mazăre – grâu –
porumb – floarea
soarelui + o solă 3520 141 1020 *** N100P100 3620 199 1800 ***
săritoare cu leg. şi
graminee perene
N40P40+ 30
3650 201 1830 ***
t/ha gunoi
DL 5 % 345 386
DL 1 % 461 516
DL 0,1 % 607 678
Tabelul 7.12b
Influenţa rotaţiei şi a îngrăşămintelor asupra producţiei de grâu
Monocultură grâu Grâu - porumb
Doza de
Producţia Dif. Producţia Dif.
îngrăşăminte Semnif. Semnif.
kg/ha % kg/ha kg/ha % kg/ha
N 0P 0 1510 100 0 - 1440 100 0 -
N40P40 2200 146 690 *** 2330 162 890 **
N70P70 2760 183 1250 *** 2960 202 1520 ***
N100P100 2980 197 1470 *** 3310 230 1870 ***
N40P40+30 t/ha
*** ***
gunoi 3030 201 1520 3320 231 1880
Media 2496 100 0 2672 107 176
Rotaţia culturilor
Mazăre - grâu - porumb -
Mazăre - grâu - porumb fl. soarelui + solă săritoare cu
Doza de
leguminoase şi graminee perene
îngrăşăminte
Producţia Diff. Producţia Dif.
Semnif. Semnif.
kg/ha % kg/ha kg/ha % kg/ha
N 0P 0 2180 100 0 - 2140 100 0 -
N40P40 3090 142 910
*** 3230 151 1090 ***
N70P70 3810 175 1630
*** 3880 181 1740 ***
N100P100 4150 190 1970
*** 4150 194 2010 ***
N40P40+30 t/ha
4190 192 2010 *** 4190 196 2050 ***
gunoi
Media 3484 140 988 3518 141 1022
DL 5% = 299 kg/ha; DL 1 % = 400 kg/ha; DL 0,1 % = 525 kg/ha
392
Tabelul 7.13
Evoluţia producţiilor de grâu şi porumb
sub influenţa rotatiei şi fertilizării (q/ha)
Grâu Porumb
Rotaţia Gunoi Gunoi
N0P0 N90P75 N0P0 N90P75
20t/ha 20t/ha
Monocultură 25,9 33,2 26,9 31,6 41,9 40,2
Grâu – porumb 22,9 39,7 39,9 46,7 57,3 56,2
Mazăre - grâu - porumb 36,1 45,1 43,5 50,2 60,9 60,2
Porumb – floarea soarelui -
28,2 49,1 42,2 52,7 63,6 62,5
grâu - mazăre
DL 5% 4,9 6,3 9,0 6,9 9,2 10,5
Prin rotaţia culturilor producţia şi veniturile pe unitatea de suprafaţă pot

creşte cu 49 - 109% (tabelul 7.14) (Anderson, 1999).
Tabelul 7.14
Producţia şi valoarea acesteia la diferite rotaţii în Akron, SUA
Valoarea anuală a producţiei la
Producţia,
Rotaţia culturilor toate culturile inclusiv ogorul
%
($/acru)
Grâu - ogor - lucrări convenţionale 100 48
Grâu - ogor - zero lucrări 149 72
Grâu -porumb - ogor 192 81
Grâu - mei- ogor 170 77
Grâu - floarea soarelui-ogor 99 59
Grâu - porumb-mei-ogor 198 82
Grâu - porumb-floarea soarelui- 160 81
ogor
Grâu - mei 185 80
Grâu - porumb-mei 209 84
Mei - floarea soarelui 91 51
Pentru armonizarea datelor statistice privind producţiile obţinute în

statele membre UE, conform Regulamentului 543/2009, valorile privind
conţinutul de umiditate la care Eurostat va publica datele de producție, sunt
prezentate în tabelul 7.15.
393
Tabelul 7.15
Conţinutul de umiditate la care se calculează producţiile în UE - 27
Cultura Conţinutul de umiditate - Standard UE
Cereale (fără orez) 14%
Orez 13%
Legume uscate și proteaginoase 14%
Rapiţă 9%
Floarea soarelui 9%
Soia 14%
In 9%
Bumbac 9%
Suprafeţele cultivate cu cereale în anul 2012, în UE 27, inclusiv

Croaţia, au fost de 56864000 ha, din care grâul comun 22970000 ha şi
porumbul pe 9416000 ha. Din totalul de 10924000 ha de plante oleaginoase
6203000 ha s-au cultivat cu rapiţă, 4269000 ha cu floarea soarelui şi
365000 ha cu soia. Producţiile medii de boabe obţinute, în anul 2012, în
UE 27, inclusiv Croaţia au fost de 5,41 t/ha la grâul de toamnă şi de 3,10 t/ha
la rapiţă (tabelul 7.16).
Tabelul 7.16
Producţiile medii obţinute în UE - 27, inclusiv Croaţia,
2009 - 2012 (t/ha, Eurostat, 2012)
Cultura 2009 2010 2011 2012
Grâu comum 5,67 5,50 5,60 5,41
Grâu durum 3,10 3,15 3,37 3,15
Secară 3,55 3,00 3,06 3,69
Orz 4,46 4,30 4,33 4,38
Ovăz 2,91 2,71 2,95 2,99
Porumb 6,89 7,02 7,65 5,91
Rapiţă 3,29 2,91 2,85 3,10
Floarea soarelui 1,78 1,86 2,02 1,59
Soia 2,78 2,87 2,81 2,59
In sămânţă 1,72 1,45 1,69 1,60
Mazăre 2,63 3,56 2,28 2,36
Fasole 3,30 2,82 2,83 2,94
Lupin 1,40 1,51 1,40 1,50
http://ec.europa.eu/agriculture/ analysis/markets/index_en.htm
394
Asolamentele cu rotaţii diversificate şi metodele de lucrare a solului
contribuie la distrugerea multor dăunători, atât prin scoaterea lor cât şi a
larvelor şi pupelor la suprafaţă, care sunt apoi mâncate de păsări, distruse de
temperaturi scăzute sau ridicate etc.; în plus, favorizează accesul insectelor
prădătoare cu rol în distrugerea buruienilor și a samulastrei, gazde intermediare
şi focare pentru boli şi dăunători.
7.3.2 EFECTUL ASOLAMENTELOR ASUPRA FERTILITĂȚII

SOLULUI
Cercetările efectuate de la SCDA Perieni, cu privire la modificarea

conţinutului de humus din sol sub influenţa modului de folosinţă şi a lucrărilor
antierozionale, au semnalat că la solul neprotejat contra eroziunii (V2), rezerva
de humus, pe adâncimea de 0-30 cm, s-a redus comparativ cu terenul amenajat
şi exploatat corespunzător (V4), cu 46 % (Popa şi colab., 1976) (tabelul 7.17).
La cernoziomul cambic de la Podu-Iloaiei, dozele mari de fosfor au
influenţat conţinutul de fosfaţi mobili pe profil până la adâncimi de 40-45 cm,
datorită volumului edafic mai mare al solului.
Tabelul 7.17
Rezerva de humus (0-30 cm) la cernoziomul cambic,
cu panta de 12-14 %, în diferite condiţii de exploatare
Humus
Varianta Modul de exploatare a terenului
t/ha %
1 Teren înierbat timp de 40 ani 121 104,3
Teren exploatat necorespunzător, fără măsuri
2 63 54,3
antierozionale
Teren exploatat corespunzător şi protejat 8 ani prin
3 91 78,4
măsuri antierozionale*
Teren exploatat corespunzător şi protejat 15 ani prin
4 116 100,0
măsuri antierozionale*
Păşune neameliorată, degradată prin eroziune cu
5 21 35,0
compoziţie floristică nevaloroasă
Păşune ameliorată, prin măsuri antierozionale şi
6 60 100,0
fertilizare, după 10 ani
7 Vie neamenajată antierozional 36 45,0
8 Vie amenajată antierozional în terase după 8 ani 80 100,0
* Complexul de măsuri au cuprins organizarea teritoriului şi asolamentelor, sisteme de
cultură cu benzi înierbate, fertilizare şi tehnologii corespunzătoare pentru fiecare cultură.
395
Cuantificarea procesului de fosfatare a solurilor din experienţele de
lungă durată arată că pe cernoziomul cambic de la Podu-Iloaiei, cu textură luto-
argiloasă şi reacţia slab acidă (pH 5,8-6,7), ratele medii de creştere a
conţinutului de fosfaţi mobili (PAL), în condiţiile aplicării anuale timp de
40 de ani a îngrăşămintelor, au o tendinţă de plafonare.
Experimentările au scos în evidenţă că repartizarea fosfaţilor din
îngrăşăminte într-un volum de sol mai mare decât cel al stratului arat este una
din cauzele care determină tendinţa de plafonare a curbelor acumulării
fosfaţilor mobili în soluri cu textură mijlocie, fără limitări fizice în profil.
Rezultatele obţinute pe cernoziomul cambic de la Podu-Iloaiei, Iaşi,
privind conţinutul în fosfor mobil, indică faptul că o asigurare bună a solului
se realizează în cazul folosirii unei doze anuale de 60 – 80 kg/ha P2O5
(tabelele 7.18a, 7.18b).
Tabelul 7.18a
Influenţa fertilizării de lungă durată şi a rotaţiei culturilor
asupra conţinutului de fosfor mobil (ppm)
Rotaţia Mazăre- Mazăre -grâu -porumb-
Monocultură Media
Tratament grâu - grâu- fl. soarelui + leguminoase
grâu agrofond
porumb porumb şi graminee perene
N 0P 0 12 12 15 14 13,3
N40P40 29 25 34 33 30,3
N70P70 43 36 47 47 43,3
N100P100 57 47 61 63 57,0
N40P40+
61 49 68 69 61,8
30 t/ha gunoi
Media rotaţie 40,4 33,8 45,0 45,2 41,1
DL 5% 2,7
DL 1% 3,6
DL 0,1% 4,7
Analizele efectuate privind conţinutul de potasiu mobil din sol la

diferite rotaţii şi doze de îngrăşăminte au scos în evidenţă scăderea conţinutului
la acest element în rotaţia grâu-porumb şi în cazul folosirii unor doze mari de
îngrăşăminte cu azot. Datorită consumului mare de potasiu, pentru formarea
recoltei, care este egal sau mai mare decât cel de azot, refacerea conţinutului
de potasiu schimbabil are loc pe seama potasiului absorbit fără schimb în
particulele de argilă.
396
Tabelul 7.18b
Influenţa fertilizării de lungă durată şi a rotaţiei culturilor
asupra conţinutului de fosfor mobil (ppm)
P-AL, P-AL,
Tratamentul Dif. Semnif. Rotaţia Dif. Semnif.
ppm ppm
N0P0 13 0 Monocultură grâu 40 0
N40P40 30 17 *** Rotaţia 2 ani 33,8 -6,2 000
N70P70 43 30 *** Rotaţia 3 ani 45 5 **
N100P100 57 44 *** Rotaţia 4 ani + ierburi perene 45,2 5,2 **
N40P40+
62 49 ***
30 t/ha gunoi
DL 5% 3,5 3,1
DL 1% 4,7 4,2
DL 0,1% 6,1 5,5
Conţinutul de humus din sol, după 40 de ani de experimentare pe solul

de tip cernoziom cambic, de la Podu-Iloaiei, Iaşi, s-a diferenţiat de la 2,83%,
la rotaţia grâu – porumb, la 3,16 - 3,18, la asolamentele de 3 şi 4 ani, cu plante
amelioratoare (tabelele 7.19a, 7.19b).
Tabelul 7.19a
Influenţa fertilizării de lungă durată şi a rotaţiei
asupra conţinutului de humus din sol (%)
Mazăre - grâu –
Rotaţia Mazăre-
Monocul- porumb - fl. soarelui Media
Tratamentul grâu - grâu-
tură grâu + leguminoase şi agrofond
porumb porumb
graminee perene
N0P0 2,83 2,61 2,92 2,83 2,80
N40P40 2,74 2,44 3,04 2,96 2,80
N70P70 2,94 2,72 3,12 3,24 3,01
N100P100 3,12 2,98 3,26 3,35 3,18
N40P40+
3,48 3,38 3,46 3,54 3,47
30 t/ha gunoi
Media rotaţie 3,02 2,83 3,16 3,18 3,05
DL 5% 0,12
DL 1% 0,22
DL 0,1% 0,34
Starea fizică a solului şi dezvoltarea unui sistem radicular profund

contribuie la refacerea şi menţinerea îndelungată a conţinutului de potasiu
schimbabil în stratul arat al solurilor. Translocarea prin rădăcini a potasiului
397
din orizonturile profunde spre cele superficiale este intensă în solurile cu
volum edafic mare, astfel că stratul superficial conţine mai mult potasiu mobil
decât cele subiacente.
Tabelul 7.19b
Influenţa fertilizării de lungă durată şi a rotaţiei
asupra conţinutului de humus din sol (%)
Humus Semni- Humus Semni-
Tratamentul Dif. Rotaţia Dif.
(%) ficația (%) ficația
N0P0 2,8 0 Monocultură grâu 3,02 0
N40P40 2,8 0 Rotaţia 2 ani 2,83 -0,19 0
N70P70 3,01 0,21 Rotaţia 3 ani 3,16 0,14 *
Rotaţia 4 ani +
N100P100 3,18 0,38 * 3,18 0,16 *
Ierburi perene
N40P40+
3,47 0,67 ***
30 t/ha gunoi
DL 5% 0,34 0,12
DL 1% 0,47 0,24
DL 0,1% 0,63 0,38
Managementul amenajării teritoriului şi asolamentelor reprezintă o

formă de protecţie biologică a culturilor, pentru că stimulează activitatea
prădătorilor şi a paraziţilor naturali. Scopul principal al activităţii de amenajare
a teritoriului, pentru creşterea rolului prădătorilor naturali, este de a crea o
anumită infrastructură ecologică, în acord cu peisajul agricol, care să furnizeze,
pentru adulţii de entomofagi, resursele necesare de hrană (pradă alternativă sau
gazde) şi adăposturi faţă de condiţiile neprielnice. Aceste resurse trebuie să fie
integrate în teritoriu, astfel încât să fie accesibile în timp şi spaţiu pentru
prădătorii naturali şi, în acelaşi timp, practice pentru a fi implementate de către
producătorii agricoli.
Creşterea diversităţii vegetaţiei favorizează creşterea abundenţei şi
diversităţii organismelor prădătoare şi parazite. Asolamentul, prin creşterea
biodiversităţii, contribuie la stimularea activităţii artropodelor parazite şi
prădătoare.
Metodele agrotehnice pentru stimularea biodiversităţii sunt:
- folosirea de culturi intercalate sau culturi în benzi: două sau mai multe
specii de plante sunt cultivate împreună pe acelaşi teren în benzi paralele sau
în parcele alăturate;
398
- cultura ascunsă: a doua cultură este însămânţată în prima cultură, în
acelaşi timp sau mai târziu, rezultând două recolte anual;
- fâşii de conservare, late de aproximativ 5 - 6 m, pe care se aplică
pesticide selective, care au un spectru restrâns de acţiune;
- folosirea sistemului de culturi în fâşii cu benzi înierbate, semănate cu
leguminoase şi graminee perene;
- însămânţarea câtorva benzi cu ierburi floricole ne-invazive, la
anumite intervale, pentru sporirea numărului insectelor prădătoare pentru
afide;
- lăsarea unor benzi tampon, între zona cultivată şi cursurile de apă, pe
care nu se aplică pesticide, unde prădătorii şi paraziţii iernează, se hrănesc şi
se reproduc, contribuind astfel la creşterea potenţialului biologic de protecţie a
culturilor;
- organizarea unor asolamente, care să asigure păstrarea suprafeţei
solurilor permanent acoperită cu vegetaţie.
Solul este cel mai sensibil la destructurare şi la producerea eroziunii în
perioada de toamnă – iarnă, în special dacă este neacoperit sau este slab
acoperit cu vegetaţie sau mulci, mai ales în cazul precipitaţiilor sub formă de
ploi.
Prăşitoarele, ca porumbul, cartoful, legumele etc., cultivate pe soluri
vulnerabile, reprezintă un risc suplimentar, care conduce la creşterea
vulnerabilităţii solurilor la degradare prin destructurare şi eroziune.
Pe terenurilor vulnerabile la destructurare şi procese erozionale este
necesară includerea culturilor protectoare pe întregul ciclu de rotaţie a
culturilor.
Pe solurile aluviale nisipo-argiloase din New Delhi, India, cu o medie
anuală de 750 mm precipitaţii, conţinutul de carbon organic din sol, pe
adâncimea de 0-45 cm, după 10 ani de experimentare a rotaţiei porumb (Zea
mays) – grâu (Triticum aestivum) – fasoliţă (Vigna unguiculata) s-a diferenţiat,
în funcţie de dozele de îngrăşăminte aplicate, de la 4,41 la 13,8 t/ha
(tabelul 7.20) (Purakayastha, 2008).
În rotaţia porumb - grâu - fasoliţă, din zona semiaridă din India, rata
anuală de acumulare a carbonului organic din sol, a fost în medie pe zece ani,
de 135 kg/ha la doza de NPK- 260:70:82 kg/ha şi de 997 kg/ha când la această
doză de îngrăşăminte minerale s-a adăugat şi gunoi de grajd în echivalentul a
5250 kg/ha C, 75.0 kg/ha N, 37,5 kg/ha P şi 225 kg/ha K (tabelul 7.21).
399
Tabelul 7.20
Modificarea conţinutului de carbon organic din sol în rotaţia
porumb - grâu de toamnă - fasoliţă în diferite sisteme de fertilizare
Carbonul organic din Carbon
Diferenţa,
Tratamentul sol, 0-45 cm (t/ha) organic,
t/ha
1994 2003 kg/ha/an
Martor, fără NPK 44,9 48,7 3,83 -
NPK -130:35:41 kg /ha 47,1 51,5 4,41 58
NPK- 260:70:82 kg/ha 49,0 54,1 5,18 135
NPK -390:105:123 kg/ha 54,1 63,5 9,36 553
NP -260:70 kg/ha 47,9 53,0 5,03 120
N - 260 kg/ha 47,1 52,0 4,84 101
Gunoi (5250 kg/ha C, 75.0 Kg/ha
N, 37.5 kg/ha P şi 225 kg/ha K) + 58,3 72,1 13,8 997
NPK- 260:70:82 kg/ha
Tabelul 7.21
Principalele însuşiri fizico-chimice ale solului
pentru diferite tipuri de utilizare a terenului
Carbon Carbon
Adâncimea Da, N N
Folosinţa org. C:N organic
(cm) (g/cm3) (g/kg) t/ha
(g/kg sol) t/ha
Pădure 1,02 42,2 3,14 13,5 21,4 1,59
A1 1,29 16,2 1,31 12,3 10,4 0,84
0-5 B2 1,25 18,4 1,55 11,8 11,4 0,96
C3 1,25 21,2 1,74 12,3 13,3 1,09
D4 1,31 17,5 1,36 12,8 11,4 0,89
DL 0,05% 0,05 5,4 0,43 0,7 2,7 0,22
Pădure 1,07 30,8 2,20 14,2 16,3 1,16
A1 1,39 13,6 1,12 12,1 9,4 0,78
5-10 B2 1,31 15,4 1,18 13,0 10,1 0,77
C3 1,30 19,6 1,62 12,1 12,6 1,05
D4 1,31 14,6 1,25 11,7 9,6 0,82
DL 0,05% 0,07 4,0 0,35 0,9 1,7 0,16
Pădure 1,22 24,5 1,84 13,3 29,9 2,25
A1 142 12,9 1,06 12,2 18,1 1,49
10-20 B2 1,33 14,2 1,11 12,9 18,7 1,46
C3 1,36 18,3 1,49 12,4 25,0 2,04
D4 1,33 16,4 1,36 12,0 21,8 1,82
DL 0,05% 0,08 3,3 0,25 0,8 5,2 0,38
Pădure 1,27 14,0 1,06 12,6 17,5 1,36
A1 1,44 3,8 0,40 9,7 5,5 0,56
20-30 B2 1,42 5,7 0,50 11,7 8,1 0,69
C3 1,44 5,0 0,48 10,8 7,3 0,67
D4 1,51 5,0 0,48 10,8 7,5 0,69
DL 0,05% 0,07 3,4 0,23 1,5 4,0 0,27
400
Avantajele păstrării acoperite a suprafeţei solului sunt:
- creşterea nivelului de protecţie a solului şi apei, care duc implicit la
creșterea beneficiilor;
- îmbunătăţirea stării de fertilitate a solului;
- evitarea costurilor suplimentare datorate lucrărilor de decolmatare şi
drenare a şanţurilor şi a drumurilor;
- asigură un habitat corespunzător pentru dezvoltarea şi conservarea
biodiversităţii;
- rotaţiile culturilor agricole întrerup ciclurile de viaţă ale dăunătorilor,
bolilor şi buruienilor şi reduc astfel impactul acestora.
Folosirea culturilor agricole de acoperire determină utilizarea mult mai
eficientă a nitraţilor din sol şi reducerea cantităţilor de nitraţi spălaţi sau
transportaţi în sursele de apă în timpul iernii.
Pe terenurile luto-argiloase de la două ferme, Geauga şi Stark din Nord-
Estul Ohio, SUA, cu temperaturi medii anuale de 9,1 oC şi 10,2 oC şi cu o
medie a precipitaţiilor de 1112 mm şi respectiv 915 mm, rotaţia culturilor cu
leguminoase şi graminee perene a determinat creşterea conţinutului de carbon
organic din sol cu 355 până la 760 kg/ha/an iar sistemele de lucrări reduse cu
379 kg/ha/an (tabelul 7.22) (Jarecki Marek, 2005).
A1 – Porumb monocultură trei ani fertilizat cu NPK 95:55:20 kg/ha,
lucrări minime, producţia de 6.9-7.2 t/ha, înainte cultivat în rotaţia grâu –
porumb- soia;
B2 – Porumb monocultură doi ani, fertilizat cu NPK 95:55:20 kg/ha,
anterior 12 ani cu ierburi perene cu procent redus de leguminoase;
C3 - Dactylis glomerata cu lucernă în rotația porumb – porumb- grâu –
Dactylis-Dactylis fertilzat cu 200 kg/ha K. Anterior grâu cu NPK;
D4 - Lucernă în rotaţia: porumb – porumb – grâu -lucernă – lucernă,
producţia de 4,5-4,9 t/ha s.u.
Pe soluri cu textură grosieră, atunci când se înfiinţează cultura sfeclei
pentru zahăr după cereale sau după o cultură de acoperire care a fost în
prealabil tocată şi împrăştiată uniform la suprafaţa solului (de ex. secara), se
poate avea în vedere semănatul într-un pat germinativ pregătit doar prin lucrări
reduse.
401
Tabelul 7.22
Sporul de carbon organic din sol (0-30 cm) la
diferite elemente tehnologice în două ferme din Ohio, SUA
Durata Spor carbon organic
Tratamentul Factorul
(ani) (kg/ha/an)
Ferma Geauga
B2 Lucrări no-till, fâneţe 14 379
C3 Rotaţii cu leguminoase
20 760
perene şi gunoi
D4 Rotaţii cu ierburi perene 20 355
Ferma Stark
Rotaţia porumb -
Gunoi de pasăre 11 t/ha s.u. 13 392
soia
În experienţele de lungă durată de la Broadbalk, Rothamsted, producţia

medie obţinută la cultura grâului de toamnă, amplasat în rotaţia fasole - grâu -
cartof - ogor, în perioada 1985-1990, a fost de 8,61 t/ha la doza de N144P33K90
şi de 9,36 t/ha la doza de 35 t/ha gunoi + 96 kg/ha azot (Poulton, 1996). La
aceleaşi doze de îngrăşăminte, dar la grâul amplasat în monocultură, producţia
obţinută a fost de 6,69 t/ha şi, respectiv, de 7,92 t/ha. Amplasarea culturii în
asolament a determinat obţinerea, faţă de monocultură, a unui spor mediu de
producţie de 1,69 t/ha.
Strategiile pentru creşterea producţiei şi a conţinutului de carbon
organic din sol prin adoptarea unor practici tehnologice ameliorative includ
rotaţii cu leguminoase şi graminee perene în combinaţie cu diferite sisteme de
lucrare şi de fertilizare a solului.
West și Post (2002) au observat că adoptarea sistemului de lucrări no-
till în combinaţie cu rotaţia culturilor a determinat reducerea eroziunii solului
şi îmbunătăţirea conţinutului de carbon organic din sol cu 57 g/m2/an,
echivalentul a 570 kg/ha/an datorită sistemului de lucrări minime şi cu
14 g C /m2/an datorită rotaţiei culturilor.
Efectul rotației culturilor anuale asupra carbonului organic din sol este
atribuit în principal de cantitatea de reziduuri produse și reţinute în sol.
Pentru terenurile nisipoase din estul Colorado, SUA, Bowman (citat de
Eldor, 1996) a raportat scăderi şi mai mari ale carbonului organic din sol care,
după 60 de ani de experimentare au fost de 62% pe adâncimea de 15 cm şi de
32% pe adâncimea de 15-30 cm.
Pentru terenurile în pantă din Sanborn, Columbia, Gantzer şi colab., au
calculat că grosimea stratului superficial de sol a fost redus cu 56% în
402
monocultura de porumb și cu 30% în rotaţia culturi perene - porumb- grâu-
ovăz, în comparaţie cu monocultura de timoftică (Phleum pratense).
Campbell şi colab., pentru solurile cu un conţinut mare de humus de la
Melfort, Saskatchewan, Canada au semnalat un efect slab de acumulare a
corbonului organic în sol la aplicarea resturilor vegetale în cantităţi de
3,5-5 t/ha/an.
Efectul asolamentelor asupra conţinutului de carbon organic din sol
este determinat în principal de cantitatea de resturi vegetale produse de
culturile din rotaţie, care rămân la suprafața solului și în sol. La culturile anuale
cele mai mari cantităţi de resturi vegetale sunt produse de sorg şi porumb; soia
în rotaţie cu porumbul produce mai puţin de jumătate, iar cerealele păioase
produc cantităţi intermediare (tabelul 7.23) (după Anderson, Vasilas,
Brinkman, Rho, Russel, citaţi de Eldor, 1996).
Tabelul 7.23
Cantităţile medii de resturi vegetale produse de culturile anuale (numai
desupra solului) calculate în funcţie de producţia principală
Producţia Indicele de recoltă Resturi vegetale
Cultura
(kg/ha) (%) (kg/ha)
Soia 2000 50-60 1300-2000
Ovăz 1800 40-50 1800-2700
Grâu 2300 35-45 2800-4300
Orz 3000 45-50 3000-3700
Sorg 3300 35 6100
Porumb 6800 40-50 6800-10200
Cantitatea de resturi vegetale reprezentate de rădăcinile plantelor

reprezintă de obicei aproximativ 20-40% din producţia totală de substanţă
uscată produsă.
Din studiile efectuate în Marea Britanie (Powlson, 2012) a rezultat că
valoarea conţinutului de carbon organic din sol a crescut la sistemul de lucrare
no-tillage cu o medie anuală (media studiilor), comparativ cu sistemul
convenţional, de 310 kg carbon/ha/an (eroarea standard 180 kg C/ha/an)
(tabelul 7.24).
403
Tabelul 7.24
Dinamica conţinutului de carbon organic din sol
în diferite experienţe din Marea Britanie
Conţinut a
Diferenţa
Nr. ani de
Regiunea de argilă carbon organic, Autori
experimentare
(%) (± kg/ha/an)
Rothamsted 20 5 -156
Powlson,
Boxworth 43 6 845
Jenkinson
Headly Hall I 26 8 292
(1981)
Penicuik I 13 10 -234
Headly Hall II 26 9 607 Chaney (1985)
Penicuik II 13 23 509 Ball (1994)
P 95% -140 la 760
Cercetările efectuate în experienţele de lungă de Haas (citat de Eldor,

1996) au estimat că după 30, respectiv 43 de ani de cultivare a terenului cu
plante de câmp anuale în solurile lutoase din Noua Zeelandă, între care au
predominat grâul şi porumbul, conţinutul de carbon organic din sol a scăzut cu
28 şi, respectiv cu 59% (tabelul 7.25).
Tabelul 7.25
Influența sistemului de cultură şi a modului de folosinţă asupra stabilității
hidrice a agregatelor şi a conţinutul de carbon organic
Diametrul mediu
Istoricul sistemului de
ponderat (DMP) al Carbon organic (%)
cultură
agregatelor de structură
10 ani arabil 1,0 2,0
4 ani arabil 1,2 2,4
1 an arabil 1,3 2,4
1 an păşune 2,0 2,4
4 ani păşune 2,5 2,5
10 ani păşune 2,7 3,2
În funcţie de modul de utilizare a terenului conţinutul de carbon organic

din sol s-a diferenţiat de la 1,0 g/100 g sol la rotaţiile cerealiere, la 3,2 g/100 g
sol la ierburile perene.
404
Având în vedere cele prezentate în capitolul Asolamente vă rugăm să

descrieţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care sunt etapele pentru organizarea teritoriului şi a asolamentelor?

2. Care sunt principalele norme tehnice pentru întocmirea proiectelor
de organizare a teritoriului prevăzute în Ordinul 212/2002?
3. Descrieţi factorii naturali de climă şi sol care stau la baza organizării
asolamentelor
4. Care sunt principiile economice şi organizatorice pentru organizarea
asolamentelor?
5. Care sunt principiile agrobiologice pentru elaborarea asolamentelor?
6. Descrieţi cerinţele grupelor de plante din asolament
7. Cum se clasifică asolamentele în funcţie de structura culturilor?
8. Cum se alcătuieşte un conveier verde?
9. Prezentaţi două exemple de asolamente mixte
10. Prezentaţi două exemple de asolamente pentru protecţia solului
11. Prezentaţi câte o schemă generală de asolament pentru plantele
legumicole şi medicinale
12. Ce sunt culturile succesive şi asociate?
13. Care sunt etapele pentru elaborarea asolamentelor?
14. Care sunt cerinţele pentru organizarea asolamentelor pe terenurile
în pantă?
15. Descrieţi cum se întocmeşte registrul de evidenţă a solelor
16. Cum influenţează asolamentul conţinutul de humus din sol?
17. Care sunt principalele însuşiri fizice ale solului şi cum sunt
influenţate de asolament?
18. Care sunt principalii indici agrochimici ai solului şi cum sunt
influenţaţi de asolament?
405
1. Ailincăi, C., Jităreanu, G., Răus, L., Ţopa, D., 2013- Tehnologii de cultură
şi metode de protecţie a solului. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2013, 212 p,
ISBN 978-973-147-121-1.
2. Anderson, R.L., Bowman, R.A., Nielsen, D.C., Vigil, R.M., Aiken, R.M.,
Benjamin, J.G., 1999 - Alternative crop rotation for the Central Great Plains. Journal
of Production Agriculture, vol 12, no. 1, 1999.
3. Jarecki, M.K., Lal, R., James, R., 2005 - Crop management effects on soil
carbon sequestration on selected farmers’ fields in northeastern Ohio. Soil & Tillage
Research, 81 (2005) 265–276.
4. Onisie T., Jităreanu G., 2000 – Agrotehnica, Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi.
5. Poulton, P.R. 1996 – The Rothamsted long-term experiments: Are they still
relevant? Can. J. Plant Sci. 76: 559–571.
6. Powlson, D.S., Bhogal, A., Chambers, B.J. , Coleman, K., Macdonald, A.J.,
Goulding, K.W.T. and Whitmore, A.P., 2012 - The potential to increase soil carbon
stocks through reduced tillage or organic material additions in England and Wales:
A case study.", Agriculture, Ecosystems and Environment, 146, 23-33.
7. Purakayastha, T.J., Rudrappa, L., Singh, D., Swarup, A., Bhadraray, S., 2008
- Long-term impact of fertilizers on soil organic carbon pools and sequestration rates
in maize–wheat–cowpea cropping system. Geoderma 144 (2008) 370–378.
8. Sin, Gh., Partal Elena, 2010 - Influenţa rotaţiei şi a fertilizării asupra
producţiilor de grâu şi porumb în contextual variaţiilor climatice. Anale. I.N.C.D.A.
Fundulea, Vol. LXXVIII, Nr. l, 2010.
406
CAPITOLUL VIII
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ PE ZONE

PEDOCLIMATICE
8.1 OBIECTIVELE CAPITOLULUI VIII
• Descrierea şi explicarea efectelor condiţiilor pedoclimatice asupra

producţiei şi a însuşirilor solului în zona de stepă
• Descrierea principalelor caracteristici ale lucrărilor solului în zona
forestieră
• Descrierea şi explicarea principalelor însuşiri fizice şi chimice ale
solului pe terenurile în pantă
• Întocmirea planurilor de fertilizare, amendare şi de lucrare a solului
pe terenurile acide
• Descrierea şi explicarea măsurilor agrotehnice pentru ameliorarea
solurilor compactate
• Identificarea şi descrierea lucrărilor pentru organizarea teritoriului pe
terenurile în pantă
• Descrierea şi explicarea metodelor pentru ameliorarea solurilor saline
şi alcaline
solului pe terenurile nisipoase
• Descrierea, determinarea şi înregistrarea indicilor calitativi de lucru
la agregatele pentru lucrările solului pe terenurile compactate
• Descrierea şi explicarea metodelor pentru ameliorarea terenurilor
îndiguite şi desecate
• Identificarea şi descrierea principalelor buruieni din culturile agricole
pe terenurile cu exces de umiditate.
406
8.2. AGROTEHNICA ÎN ZONELE DE STEPĂ
ŞI SILVOSTEPĂ
Teritoriul României cuprinde o mare diversitate de tipuri climatice, o

gamă variată de soluri şi asociaţii vegetale. Diferenţieri se întâlnesc şi în cadrul
aceleiaşi zone şi chiar pe teritoriul aceleiaşi unităţi agricole.
Această diversitate de condiţii pedoclimatice impune stabilirea
diferenţiată a metodelor agrotehnice pentru fiecare zonă în parte.
Pentru a se asigura condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor şi pentru a menţine fertilitatea solului măsurile agrotehnice trebuie
aplicate diferenţiat pentru fiecare tip de sol şi pentru fiecare zonă
pedoclimatică, respectiv pentru zona de stepă, zona de silvostepă şi zona
forestieră.
În România zona de stepă se întâlneşte în Dobrogea, Câmpia Română
şi Câmpia de Vest. În zona de stepă climatul este temperat-continental
caracterizat prin temperaturi medii anuale cuprinse între 10-11 oC şi cu o medie
anuală de precipitaţii de 400-550 mm. În Câmpia vestică clima este mai blândă
cu ierni mai puţin friguroase şi cu veri mai puţin călduroase.
Zona de silvostepă reprezintă o zonă de trecere de la stepă la zona
forestieră.
Silvostepa ocupă suprafeţe mari în Câmpia Moldovei, Câmpia
Transilvaniei, Podişul Bârladului, în sud-vestul Olteniei şi în regiunea
deluroasă din nordul Dobrogei.
Clima zonei de silvostepă este caracterizată printr-o temperatură medie
anuală de 9-11 oC şi un volum mediu anual al precipitaţiilor de 500-600 mm.
Climatul zonei de silvostepă este unul de tranziţie dintre clima secetoasă din
stepă şi cea subumedă din zona forestieră.
În zona de stepă predomină solurile de tip cernoziom iar pentru zona
mai aridă solurile bălane, brun deschis sau castanii de stepă.
În zona de silvostepă predomină solurile de tipul cernoziom cambic.
Atât în zona de stepă cât şi în zona de silvostepă se mai întâlnesc şi alte
tipuri de sol cum sunt lăcoviştile, psamosolurile, solurile saline, solurile
aluvionare, nisipoase etc.
În stepa şi silvostepa din Câmpia de Vest pânza de apă freatică se află
la o adâncime mai mică şi contribuie la aprovizionarea plantelor cu importante
cantităţi de apă ridicată prin capilaritate.
407
Plantele cultivate. Zona de stepă din România este cunoscută ca o
zonă cerealieră în care predomină culturile de grâu de toamnă şi porumb.
Producţii mari se obţin şi la culturile de orz de toamnă, floarea soarelui,
mazăre, soia, in pentru ulei ş.a.
În zona de stepă se recomandă culturile rezistente la secetă cum sunt
meiul, sorgul şi iarba de Sudan. În Lunca Dunării se cultivă cu succes orezul
şi bumbacul. Dintre culturile furajere, în această zonă, se recomandă Bromus
inermis, Festuca pratensis, Onobrychis viciifolia, Medicago sativa şi Lotus
corniculatus.
În stepa din Câmpia de Vest rezultate bune se obţin şi la culturile de
sfeclă pentru zahăr, cânepă şi rapiţă.
În zona de stepă, pe terenurile amenajate pentru irigat după recoltarea
orzului, grâului şi a altor culturi care eliberează terenul în vară, reuşesc foarte
bine culturile succesive de porumb pentru masă verde, porumb pentru siloz şi
chiar porumb pentru boabe, iarba de Sudan ş.a.
Cea mai favorabilă zonă pentru cultura plantelor de la noi din ţară este
zona de silvostepă. În zona de silvostepă ponderea în structura culturilor o
deţine porumbul şi grâul care ocupă cca. 70% din suprafaţă. Spre deosebire de
stepă, în silvostepă sunt condiţii favorabile şi pentru cerealele de primăvară.
În zona de stepă şi silvostepă cele mai răspândite asolamente sunt
asolamentele cerealiere, cu predominarea porumbului şi grâului de toamnă.
Pentru obţinerea de producţii bune la grâu şi porumb trebuie asigurate
premergătoare bune, evitarea monoculturii şi efectuarea la timp a lucrărilor
agricole.
În zona de silvostepă se folosesc cu succes şi asolamentele mixte, cu
solă săritoare cu lucernă. De asemenea, în această zonă pomii fructiferi, viţa
de vie şi legumele găsesc condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.
În condiţii de irigare se cultivă frecvent legumele iar structura culturilor
de câmp poate fi mult diversificată.
Folosirea îngrăşămintelor. Pe solurile brun deschise de stepă
necesarul de îngrăşăminte este moderat şi valorificarea acestora este
condiţionată de regimul de precipitaţii. Eficacitatea îngrăşămintelor cu azot şi
fosfor este mult diminuată sau chiar anulată în anii cu precipitaţii scăzute.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt mai bine valorificate, comparativ cu cele
de azot, dacă sunt încorporate în sol odată cu arătura de vară sau toamnă.
408
Cernoziomurile şi cernoziomurile cambice care predomină în aceste
zone prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice bune, având un conţinut
normal de humus şi substanţe nutritive.
Deşi fertilitatea acestor soluri este ridicată, cernoziomurile
reacţionează favorabil la aplicarea gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor cu
azot. În aceste soluri cantitatea de fosfor accesibilă plantelor este scăzută, din
cauza reacţiei neutre sau slab alcaline a solului, cât şi datorită prezenţei CaCO3
la suprafaţă. Eficacitatea îngrăşămintelor cu fosfor creşte dacă acestea sunt
administrate împreună cu cele cu azot şi dacă regimul precipitaţiilor este
favorabil.
Cât priveşte îngrăşămintele cu potasiu, nu sunt folosite de către plante
în mod eficient, deoarece aceste soluri sunt formate pe loess şi conţin minerale
bogate în acest element.
În silvostepă, pe cernoziomurile cambice, îngrăşămintele sunt mai bine
valorificate de majoritatea plantelor de cultură şi în mod deosebit de cele
însămânţate toamna.
În silvostepa din vestul ţării, mai ales în Banat, lăcoviştile ocupă o
suprafaţă relativ mare. Întrucât acestea au o fertilitate naturală ridicată, efectul
îngrăşămintelor la principalele culturi este mai puţin pronunţat.
Lucrările solului. Solurile din zonele de stepă şi silvostepă, cu
excepţia lăcoviştilor şi a celor formate pe marne şi argile, prezintă, în general,
însuşiri fizice care permit efectuarea lucrărilor în bune condiţii. În aceste zone
insuficienţa apei este unul din factorii principali care limitează producţia la
multe culturi.
Datorită secetei din aceste zone lucrările solului trebuie să împiedice
evaporarea apei şi să contribuie la înmagazinarea unor cantităţi cât mai mari
de apă în sol.
Pentru a înmagazina apa, arăturile de vară trebuie să se execute imediat
după recoltarea culturilor. Aceste arături trebuie bine grăpate iar suprafaţa
solului trebuie menţinută în permanenţă bine afânată prin lucrări efectuate cu
grapele, cultivatorul sau cu combinatorul, sau numai cu grapa, în funcţie de
situaţie. Pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie solul trebuie
menţinut cu capilaritatea închisă la suprafaţă.
Arăturile de toamnă se execută de obicei la adâncimea de 25-30 cm,
contribuind la înmagazinarea unor importante cantităţi de apă din precipitaţiile
căzute toamna şi din apa provenită din topirea zăpezilor. Spre deosebire de
409
zonele unde iarna cad cantităţi suficiente de zăpadă, aceste arături se grăpează
încă din toamnă.
În aceste zone secetoase trebuie evitată întârzierea executării arăturilor
sau efectuarea acestora în primăvară, fapt care determină scăderea drastică a
producţiei la toate culturile.
În primăvară, lucrările de pregătire a solului în vederea semănatului
trebuie să se execute la adâncimi mici pentru a reduce la maximum pierderea
apei din sol prin evaporare.
Pe lăcovişti, arăturile şi lucrările solului se execută mai adânc pentru a
îmbunătăţi regimul aerohidric al acestuia. Durata epocii optime de lucru este
mai restrânsă decât pe alte soluri. Cernoziomurile cambice formate pe marnă
sau argilă, formează uşor hardpan şi din această cauză atât adâncimea cât şi
direcţia de executare a arăturilor trebuie alternată de la un an la altul.
Alte măsuri agrotehnice. În aceste zone semănatul se face mai
timpuriu iar seminţele se vor încorpora în sol mai adânc pentru a folosi
umiditatea din stratul 0-10 cm.
După semănat, în primăverile secetoase, pentru culturile de ovăz,
mazăre ş.a. este necesară lucrarea cu tăvălugul, în vederea punerii seminţelor
în contact cu solul.
În zonele secetoase trebuie acordată o atenţie deosebită la realizarea
desimii de semănat pentru ca numărul de plante la unitatea de suprafaţă să fie
bine corelat cu condiţiile de climă şi cu sistemul de fertilizare a culturilor.
Pentru împiedicarea pierderii apei din sol, în cursul perioadei de
vegetaţie la culturile de prăşitoare, solul trebuie păstrat curat de buruieni,
nivelat, fără crustă şi mărunţit la suprafaţă.
În aceste zone seceta poate fi combătută radical prin irigaţii.
8.3 AGROTEHNICA ÎN ZONA FORESTIERĂ
Zona forestieră, în ordinea creşterii altitudinii reliefului, cuprinde trei

subzone: a stejarului, a fagului, a coniferelor. Dintre acestea, primele două
prezintă importanţă pentru agricultură.
Subzona stejarului, cunoscută sub denumirea de subzona forestieră
cu veri calde se învecinează cu zona de silvostepă în centrul Câmpiei Dunării
şi în vestul ţării. În Banat se găseşte mai ales în judeţul Timiş iar în Transilvania
410
înconjoară zona de silvostepă ca un inel. În Moldova se întinde între Prut şi
Siret, sub formă de fâşii, iar în Dobrogea este răspândită sub formă de insule.
În subzona stejarului se înregistrează anual 600-650 mm precipitaţii,
iar temperatura medie anuală este cuprinsă între 9-10,5 oC.
Subzona fagului, numită şi subzona forestieră cu veri reci se întinde
în zona dealurilor şi câmpiilor submontane.
Precipitaţiile atmosferice depăşesc 650 mm ajungând până la 1000 mm,
iar temperatura medie anuală variază între 8-9,5 oC.
Solurile. În subzona stejarului tipul caracteristic de sol este solul brun-
roşcat de pădure, cu excepţia zonei corespunzătoare din Moldova şi
Transilvania unde se întâlnesc soluri brune şi cenuşii de pădure. Se mai
întâlnesc solurile brun-roşcate podzolite, lăcovişti, vertisoluri, rendzine,
pseudorendzine, soluri aluvionare etc.
În subzona fagului predomină podzolurile argiloiluviale, solurile
pseudogleice şi solurile brun podzolite. Se mai întâlnesc rendzine, soluri
aluviale, lăcovişti, soluri turboase ş.a.
Plantele cultivate. Subzona forestieră cu veri calde, în general, este
favorabilă majorităţii plantelor de cultură, grâul şi porumbul ocupând 60-65%
din suprafaţa asolamentelor. Grâul are însă calităţile de panificaţie mai slabe
decât cel obţinut în stepă şi silvostepă, iar porumbul dă producţii mai mici. Cu
rezultate bune se cultivă şi secara, orzul, ovăzul, sfecla pentru zahăr, floarea
soarelui, mazărea, fasolea, lintea etc. În zonele corespunzătoare din Moldova
şi Transilvania se obţin producţii ridicate şi la cartof.
Dintre culturile furajere reuşesc bine borceagul, porumbul pentru siloz,
sfecla furajeră, trifoiul, lucerna etc.
În această subzonă pomicultura şi viticultura găsesc cele mai prielnice
condiţii.
În subzona fagului (forestieră cu veri reci), condiţii bune de creştere şi
dezvoltare întâlnesc un număr mai restrâns de plante şi anume: secara, ovăzul,
orzoaica de primăvară, sfecla pentru zahăr şi nutreţ, inul pentru fuior şi
cartoful.
Plantele cu cerinţe mai mari faţă de căldură cum sunt porumbul,
fasolea, cânepa, soia şi altele găsesc condiţii mai puţin favorabile, aceste
culturi întâlnindu-se pe suprafeţe mai mari în zona de contact cu solurile brune
şi brun-roşcate de pădure.
411
Dintre plantele furajere întâlnim pepenele furajer, varza şi gulia
furajeră, borceagul de toamnă şi primăvară, porumbul furajer. În această
subzonă sunt condiţii favorabile pentru dezvoltarea zootehniei.
Folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor. În zona forestieră
folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor capătă o mare importanţă faţă de
celelalte zone, deoarece solurile au o fertilitate mai scăzută. Dintre solurile din
această zonă, solurile brun-roşcate sunt cele mai fertile. Datorită însă gradului
de levigare mai accentuat fertilitatea este ceva mai scăzută decât a
cernoziomurilor cambice fapt pentru care efectul îngrăşămintelor este mai
pronunţat. Şi fertilitatea solurilor cenuşii şi brune-argilice este bună, dar
necesitatea îngrăşămintelor pe aceste soluri, în comparaţie cu cernoziomurile
cambice, este mult mai mare.
Producţiile cele mai mari se obţin prin aplicarea îngrăşămintelor cu
azot şi fosfor împreună, în raport de 1,5-1 : 2-1. La culturile cu perioadă de
vegetaţie mai lungă este utilă fracţionarea îngrăşămintelor cu azot.
Gunoiul de grajd este valorificat de majoritatea plantelor cultivate,
recomandându-se doze medii de 30-40 t/ha.
Solurile podzolice sunt acide, sărace în humus, levigate şi cu un
conţinut scăzut în calciu, azot, fosfor şi de microelemente.
Aceste soluri reacţionează puternic la îngrăşămintele minerale cu azot,
întrucât regimul azotului este foarte deficitar.
Îngrăşămintele cu fosfor administrate singure sunt, în general, slab
valorificate. Eficacitatea acestora creşte considerabil când sunt administrate
împreună cu cele cu azot pe fond amendat.
Pe solurile podzolice, trebuie aplicate şi îngrăşămintele cu potasiu sau
mai ales îngrăşămintele organice care au mare eficacitate, contribuind atât la
îmbogăţirea solului în substanţe nutritive cât şi la ameliorarea stratului arabil.
Pentru corectarea reacţiei acide, pe lângă îngrăşăminte este necesar să
se aplice şi amendamente. După Cernescu şi colab., (1974) aplicarea
amendamentelor este o măsură economică pe solurile cu pH sub 5,8 şi grad de
saturaţie în baze de 75%.
În ţara noastră s-au făcut numeroase cercetări privind stabilirea celor
mai corespunzătoare doze de îngrăşăminte şi amendamente.
Pe podzolul de la Staţiunea de cercetări Albota, Argeş, în medie pe
15 ani, fără îngrăşăminte s-a obţinut la porumb o producţie de 2070 kg/ha.
Cu 100 kg/ha N s.a. producţia a crescut la 3240 kg/ha, iar în situaţia când pe
412
lângă azot s-a mai administrat şi 100 kg/ha P2O5, producţia a sporit faţă de
martorul nefertilizat de 2,5 ori, obţinându-se 5200 kg/ha.
Prin administrarea a 100 kg/ha K2O pe lângă îngrăşămintele cu azot şi
fosfor, producţia a crescut de cca. 3 ori, atingând 6000 kg/ha (Mihăilă, 1984).
Cernescu şi colab. (1974) arată că la grâu producţia sporeşte foarte mult
când se aplică amendamente. Astfel, la Livada, cu 5 t/ha CaCO3 s-a realizat un
spor de producţie de 1040 kg/ha, iar cu 10 t/ha, 1290 kg/ha. La Albota, Argeş
sporurile de producţie au fost cuprinse între 530-1010 kg/ha, în funcţie de doza
aplicată, iar la Oradea, sporuri economice de producţie s-au înregistrat la
dozele de 8 şi 10 t/ha CaCO3 (420 şi respectiv 410 kg/ha).
La porumb cu 4 t/ha CaCO3 sporurile de producţie obţinute au fost
cuprinse între 420-810 kg/ha, iar cu 10 t/ha, între 540-1490 kg/ha.
Cernescu şi colab. recomandă ca recalcarizarea cu doze moderate, de
4-6 t/ha de CaCO3, să se facă la intervale de 9-10 ani.
Îngrăşămintele minerale şi organice precum şi amendamentele cu
calciu aplicate în cantităţi diferite îşi sporesc efectul când se cultivă în
asolament şi leguminoase perene (ex. trifoi).
Pe solurile podzolice argilo-iluviale se pot folosi cu succes şi
îngrăşămintele verzi, efectul lor fiind apropiat de cel al gunoiului de grajd.
Lucrările solului. Solurile brun-roşcate pe măsura podzolirii şi
pseudogleizării prezintă proprietăţi fizice şi fizico mecanice din ce în ce mai
puţin favorabile, care se reflectă asupra regimului de apă şi aer al solului. Cu
toate că climatul este mai umed, asigurarea culturilor cu apă este uneori
deficitară în zona solurilor brun-roşcate, mai puţin permeabile, în special pe
cele podzolite. Pe aceste soluri, lucrările solului trebuie făcute în aşa fel încât
să permită atât pătrunderea apei în sol cât şi micşorarea pierderilor prin
evaporare.
Solurile cenuşii, cu toate că au proprietăţi fizice inferioare
cernoziomurilor cambice, asigură o mai bună aprovizionare a plantelor cu apă
deoarece sunt situate în zone mai umede. Pe aceste soluri o atenţie deosebită
trebuie acordată adâncimii la care trebuie să se efectueze arăturile, pentru a nu
scoate la suprafaţă material mai puţin fertil din stratul subarabil. Pentru
afânarea stratului arabil se pot folosi cizelul şi paraplowul, care execută arături
fără întoarcerea brazdelor.
Pe solurile brune îmbunătăţirea regimului aerohidric se face prin
măsuri agrotehnice de afânare adâncă sau scarificări, lucrări care se execută
413
periodic, la un interval de timp în funcţie de însuşirile solului şi de eficienţa
acestora.
Solurile podzolice argilo-iluviale prezintă proprietăţi fizice şi fizico-
mecanice şi mai nefavoravile decât solurile brune. Afânarea acestor soluri se
face prin lucrări mecanice şi arături cu sau fără întoarcerea brazdei.
Pe solurile podzolice de luncă afânarea adâncă prin desfundare totală
cu întoarcerea brazdei determină spargerea hardpanului argilos de sub
orizontul arabil şi infiltrarea apei în straturile inferioare, evitându-se în felul
acesta fenomenul băltirii.
Lucrările de afânare pe solurile podzolice trebuie executate astfel încât
să asigure înmagazinarea apei în sol, fără a crea exces de umiditate şi fără a
aduce la suprafaţă compuşii toxici din adâncime.
În cazul solurilor argilo-iluviale grele, aşezate pe podişuri şi platouri,
deoarece în subarabil se acumulează compuşi nocivi pentru plante (ex. oxizi
de fier şi mangan, oxizi de aluminiu etc.) nu se recomandă afânarea adâncă
prin desfundarea totală cu întoarcerea brazdei. În acest caz se vor executa
lucrările de subsolaj, folosind pluguri de desfundare fără cormană.
Alte măsuri. Respectarea epocii de semănat are mare importanţă.
Calendaristic, semănatul culturilor de toamnă se face mai devreme, iar
primăvara mai târziu, comparativ cu zonele de stepă şi silvostepă.
Pentru plantele cu cerinţe mai mari de căldură semănatul primăvara
prea timpuriu, este tot atât de păgubitor ca şi cel executat prea târziu.
Semănatul culturilor de toamnă în special pe solurile lutoase şi luto-
argiloase se va efectua mai adânc pentru a se evita dezrădăcinarea sau
descălţarea plăntuţelor.
În subzona forestieră trebuie folosite cultivare mai timpurii şi mai
tolerante la gerurile târzii de primăvară.
În aceste zone pagubele cele mai mari le produce eroziunea solului.
Ca şi în celelalte zone sistemul de combatere integrată a buruienilor
trebuie să se adapteze condiţiilor climatice specifice care, în unele subzone
creează exces de umiditate prelungit şi un grad de îmburuienare mai mare, care
determină mari dificultăţi în executarea la timp a lucrărilor de îngrijire a
culturilor.
La stabilirea dozelor de erbicide aplicate la sol se va avea în vedere
conţinutul mai redus în humus şi argilă şi levigarea mai accentuată datorată
regimului de precipitaţii.
414
Pentru combaterea eroziunii solului se vor folosi asolamente pentru
protecţia solului şi alte metode agrotehnice specifice, precum şi sisteme de
cultură pentru terenurile situate în pantă.
415
CAPITOLUL IX
AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ PE SOLURI

SLAB PRODUCTIVE
9.1. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ 2020 (PAC)

PRIVIND SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL SOLULUI
(SIS)
Obiectivul principal al viitoarei Politici Agricole comune (PAC)

este competitivitatea sustenabilă care presupune obţinerea de producţii de
alimente viabile din punct de vedere economic în condiţiile gestionării
durabile a resurselor naturale.
Europa s-a confruntat recent cu cea mai devastatoare criză economică
și financiară, care nu s-a mai întâlnit din anii 1920. În anul 2008, scăderea
bruscă a preţurilor a şters 20 de ani de progres şi a determinat, în termen
de 8 luni, pierderea a 7 milioane de locuri de muncă.
Agricultura UE se confruntă în prezent cu o deteriorare a situaţiei
economice a fermelor. În perioada 2004 - 2010, nivelul mediu al prețurilor
produselor agricole mondiale a crescut cu 50% față de cel înregistrat în
perioada 1986-2003, în schimb, prețul energiei au crescut cu 220%, iar cel
al îngrășămintelor cu 150%, acestea înregistrând cel mai ridicat nivel din
ultimele trei decenii.
417
Principalele aspecte care afectează sustenabilitatea agriculturii şi
calitatea mediului sunt determinate de intensificarea producției în anumite
zone, în timp ce în alte zone terenurile sunt abandonate sau prost gestionate,
precum și de schimbarea practicilor agricole și forestiere și a modului
de utilizare a terenurilor.
Iniţiativa UE, pentru dezvoltarea în viitor a infrastructurii europene
de date spaţiale (European Spatial Data Infrastructure, ESDI) în cadrul
proiectului INSPIRE (http://inspire.jrc.it) va genera o bază de date şi un
flux rapid de informaţii, privind solul, de la nivel local până la întreaga
Europă.
Problemele propuse spre rezolvare prin Sistemul Informaţional al
Solului (SIS) cuprind:
1. Evaluarea proceselor de degradare a terenurilor, a poluării şi
stabilirea metodelor şi a lucrărilor de refacere a solului;
2. Elaborarea şi implementarea unui sistem de agricultură de
precizie, pentru optimizarea resurselor fizice şi chimice ale solului,
utilizând Sistemul Informaţional Geografic (GIS), Sistemul de Poziţionare
Globală (GPS), analiza satelitară, monitorizarea resurselor şi a evoluţiei
culturilor;
3. Controlul efectelor şi a eficienţei metodelor de protecţie a solului
în concordanţă cu strategia UE, stabilită în Directiva pentru protecţia
solului COM (2006) 231, 232;
4. Cadrul strategic global, pe 10 ani (2008-2018), pentru punerea
în aplicare a măsurilor regionale pentru prevenirea, controlul şi combaterea
deşertificării;
5. Stabilirea zonelor care au nevoie de reabilitare în UE şi controlul
implementării măsurilor comunitare de protecţie a mediului;
6. Realizarea inventarului zonelor contaminate la nivel local,
judeţean şi naţional;
7. Realizarea de hărţi tematice, la nivel regional şi naţional, care
cuprind zonele cu risc de poluare cu pesticide, nitraţi etc;
8. Prezentarea în dinamică şi controlul evoluţiei însuşirilor
solului folosind programul ArcGIS cu aplicaţiile ArcView, ArcEditor,
ArcMap, ArcGlobe;
9. Reprezentarea în hărţile tehnologice a recomandărilor privind
elementele tehnologice şi metodelor de ameliorare a solurilor cum sunt
418
sistemele de lucrare a solului, fertilizarea ameliorativă, alte elemente
tehnologice şi lucrări agropedoameliorative;
10. Elaborarea unui sistem naţional şi regional de supraveghere,
evaluare, prognoză, avertizare şi intervenţie operativă cu privire la starea
calităţii solului prin controlul prin satelit, cartarea şi prelucrarea automată
a parametrilor solului;
11. Promovarea unor proiecte europene pentru dezvoltarea şi
actualizarea permanentă a informaţiilor spaţiale, bazate pe straturi tematice
cu informaţii detaliate, la nivel local, regional şi global, privind starea
calităţii terenurilor.
Priorităţile de dezvoltare şi planurile de acţiune pentru problemele
viitoare ale Europei sunt definite în platformele tehnologice care au în vedere
concentrarea investiţiilor pe zone cu grad ridicat de relevanţă agricolă şi
industrială.
Obiectivul agriculturii productive şi durabile este de a oferi o
aprovizionare sigură și constantă cu produse alimentare, hrană pentru
animale și biomateriale în condiţiile îmbunătățirii procedurilor de protejare
a mediului, de adaptare la schimbările climatice și de atenuare a acestora.
Unul dintre principalele cinci obiective ale UE cuprinse în strategia
Europa 2020 este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
În cadrul pachetului energie/climă, UE s-a angajat de asemenea
să sporească gradul de utilizare a energiei din surse regenerabile, pentru a
ajunge în 2020 la o pondere de 20% din consumul total de energie.
FAO (Food and Agriculture Organization), în raportul său numit
„Salvare şi Creştere” (Save and Grow) arată că modelul actual de producție
prin culturi intensive nu poate face față provocărilor noului mileniu iar
directorul general al FAO, Jacques Diouf, declara că “În scopul de a creşte,
agricultura trebuie să înveţe să economisească”. FAO estimează că, până în
2020, ţările industrializate pot folosi 150 de kilograme de porumb pe cap
de locuitor, pe an, sub formă de etanol.
La aceste provocări se adaugă faptul că suprafaţa de terenuri
disponibile pentru cultivare este în scădere, în timp ce cererea de carne
este mai mare iar necesarul de culturi pentru biocombustibili este în
creştere exponenţială. OECD a estimat că, până în anul 2020, aproximativ
5% din suprafaţa actuală de teren agricol va fi transformată în alte utilizări,
în special pentru păduri şi habitate "naturale".
419
Potrivit Strategiei tematice privind protecţia solului în UE, COM
(2006)232, cele mai mari ameninţări pentru solurile din Europa sunt
eroziunea şi declinul materiei organice.
Reducerea materiei organice din sol este o amenințare în Europa
de Sud, unde, conform Agenţiei Europene de Mediu (European
Environment Agency- EEA) aproape 75% din suprafața totală analizată are
un conținut mic (3,4%) sau foarte scăzut (1,7%), de materie organică.
Cercetătorii consideră că solurile cu un conţinut de materie
organică mai mic de 1,7% se află în etapa de pre-deșertificare.
Obiectivul principal al cercetărilor din agricultură şi mediu este de
a dezvolta tehnologii care să acopere întregul lanţ alimentar, de la fermă
până la consumator ("from farm to fork") şi de a răspunde cerinţelor
specifice ale consumatorilor prin soluţii şi concepte ştiinţifice conforme
principiilor agriculturii durabile şi a cerinţelor pentru asigurarea nutriţiei
corespunzătoare şi a siguranţei alimentare.
Practicile necorespunzătoare de conservare a solului pe terenurile
agricole determină creşterea ratelor de eroziune prin apă şi vânt. Deși
suprafața de teren agricol cu un risc erozional sever, adică peste 22 tone
sol/hectar/an, nu este foarte extinsă în țările UE, în unele ţări cum sunt
Italia, Portugalia şi Spania aceasta depăşeşte 10% din terenurile agricole.
Evaluarea proceselor de degradare a terenurilor are în vedere
stabilirea zonelor care au nevoie de reabilitare în UE şi controlul modului
de implementare a măsurilor comunitare de protecţie a solului (COM
(2006)232, evaluarea impactului în conformitate cu orientările Comisiei
(SEC (2006) 1165 şi SEC (2006) 620) şi cu Programele naţionale de
acţiune (PNA) pentru punerea în aplicare a Convenţiei Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării (UNCCD).
Obiectivul Proiectului LUCAS, început în 2012, este de a efectua
servicii şi analize fizico-chimice, inclusiv pregătirea probelor de sol
colectate în 2012 din Bulgaria și România, în contextul anchetei privind
evaluarea proceselor de degradare a terenurilor, a poluării şi prezentarea
metodelor de refacere a solului.
Amploarea pagubelor datorată degradării terenurilor şi secetei sunt
destul de des resimţite de producătorii agricoli şi continuă să afecteze
suprafețe foarte mari. Degradarea solului reprezintă reducerea sau pierderea
fertilităţii ca urmare a diferitelor procese, inclusiv a celor rezultate din
activităţile omului, cum sunt eroziunea prin apă sau vânt, deteriorarea
420
însuşirilor fizice, chimice sau biologice şi în final instalarea foarte lentă a
vegetaţiei sălbatice.
Pricipalul fenomen care pune în evidentă deşertificarea este
distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, crustificare, aridizare,
salinizare şi alcalinizare. În aceste condiţii se reduce cantitatea de apă care
se infiltrează în sol, scurgerea acesteia pe versanţi intensifică procesele de
eroziune la suprafață şi de ravenare.
Eroziunea accelerată a solurilor determină transformarea dunelor
de nisip fixate în dune mobile şi înaintarea acestora. Refacerea terenurilor
degradate prin eroziune este un proces foarte lent, fiind necesari 500 de
ani pentru a reface 2,5 cm de sol.
Prevenirea şi combaterea proceselor de degradare se bazează, pe de
o parte, pe lucrări pedoameliorative şi de îmbunătăţiri funciare, iar pe de
altă parte pe tehnologiile de cultură ameliorative specifice factorilor care
au determinat degradarea. În situaţia degradării accentuate a solului este
indicată schimbarea modului de folosinţă a terenului, respectiv împădurirea
sau înierbarea acestuia.
Suprafeţele agricole din România sunt afectate de secetă pe
aproximativ 7 mil. ha, au un conţinut redus de humus pe cca. 7.3 mil.
ha, eroziune prin apă şi alunecări de teren pe cca. 6.4 mil. ha, exces
temporar de apă pe cca. 4 mil. ha, conţinut redus de fosfor accesibil
(cca.4.4 mil. ha), aciditate (cca. 3.4 mil. ha), conţinut redus de azot (cca. 3.3
mil. ha), compactare (cca. 2.8 mil. ha) etc.
Fenomenul secetei depinde de cantitatea de precipitaţii şi de lipsa
arealelor împădurite.
În România judeţele incluse în zona de risc maxim la secetă, în
care suprafaţa împădurită are valori extrem de scăzute în raport cu media
pe ţară, care este de circa 26%, sunt Călăraşi (4,4%), Constanţa (5,0%),
Teleorman (5,1%), Ialomiţa (5,8%), Galaţi (9,8%) şi Giurgiu (10,6%).
O treime din teritoriul ţării, aproximativ 7 milioane de hectare şi
40% din suprafaţa agricolă, se află în zone cu risc de deşertificare. Regiunile
cele mai expuse sunt în Câmpia Română, Dobrogea şi sudul Moldovei.
Defrişările exagerate ameninţă echilibrul ecologic, siguranţa
alimentară şi sănătatea populaţiei. În anul 1900 România avea 18 milioane
hectare de pădure, în 1945 erau 9 milioane hectare iar în 1989 erau numai
6 milioane hectare; urmare a eforturilor din ultimii ani s-a ajuns în 2010
la 6,752 milioane ha împădurite.
421
Conform definiţiei Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru combaterea deşertificării (UNCCD) terenurile degradate din zonele
aride, semiaride şi subumed-uscate supuse deşertificării au indicele de
ariditate între 0,05 - 0,65.
Prognoza realizată de Agenţia Naţională de Mediu arată că, până
în 2050, producţia de grâu va creşte cu 14% datorită efectului creşterii
concentraţiei de gaze cu efect de seră asupra fotosintezei şi pentru că acesta
este recoltat în luna iunie şi scapă astfel de stresul termic din luna iulie.
Studiul arată că cele mai vulnerabile sunt culturile de porumb,
floarea soarelui şi soia, care cresc și se dezvoltă în lunile anului cele mai calde
şi mai expuse secetei. Producţia de porumb se va diminua cu 14% până în
2020 şi cu 21% până în 2050 din cauza deficitului de apă din sol.
Promovarea unei agriculturi durabile trebuie să înceapă cu
evaluarea stării cantitative şi calitative a resurselor naturale de apă, sol şi
aer, pentru a cunoaşte şi a elimina starea de degradare prin strategii
adecvate.
După rezultatele experimentale obţinute în ţara noastră a rezultat
că raportul de bioconversie a energiei încorporate din îngrăşăminte în energia
din produsele vegetale este nesatisfăcător, datorită coeficientului redus de
utilizare a elementelor minerale din îngrăşăminte.
În ultima perioadă, cercetările au fost orientate spre plantele care
realizează o cantitate mare de biomasă, bogată în glucide, care poate fi
convertită în metanol şi etanol.
Pentru sinteza unei tone de N se consumă 75-80 GJ, echivalentul
a 1600 litri petrol brut, pentru superfosfaţi sunt necesari 14 GJ/tona de
P2O5, iar pentru sarea potasică, 10 GJ/tona de K2O. După alte echivalente
energetice, pentru fabricarea unui kg de N sunt necesari 25,7 KWh, care
este echivalentul energiei conţinute în 5,76 kg grâu. Pentru fabricarea unui
kg de P2O5 sunt necesari 5,65 KWh, echivalentul energiei conţinute în 1,27
kg grâu, iar pentru a obține un kg de K2O sunt necesari 4,125 KWh, adică
echivalentul energiei conținute în 0,93 kg grâu.
Aceste date sunt necesare pentru gestionarea ştiinţifică a fluxurilor
energetice din sectorul vegetal, singurul sector unde dacă excludem
energia solară, de care beneficiază toate sectoarele, coeficientul de
conversie energetică este pozitiv.
422
Cercetările efectuate în ultimii ani au avut în atenţie identificarea
speciilor de bacterii care fixează azotul în celulele vegetale, cum sunt
bacteriile din specia Rhizobium, care trăiesc în simbioză cu plantele
leguminoase şi specia Spirillum, care fixează azotul pe plantele tropicale,
fapt care deschide perspective certe pentru viitor, când şi cerealele îşi vor
putea procura singure azotul. Aceasta este una dintre cele mai performante
metode pentru reducerea consumurilor energetice la îngrăşămintele cu azot,
concomitent cu reducerea poluării mediului cu nitraţi.
În ultima perioadă, pentru reducerea consumului de îngrăşăminte,
cercetările au fost orientate spre producerea de îngrăşăminte cu azot cu
solubilitate lentă, care reduc pierderile prin levigare sau a îngrăşămintelor
lichide complexe, care, prin aplicarea dirijată la plantă, determină
reducerea pierderilor şi creşterea coeficientului de utilizare a azotului din
îngrăşământ, de la aproximativ 50%, cât este în prezent, la 60-70%.
În noul management al agriculturii durabile sectorul agricol poate
deveni, dintr-un consumator de energie convenţională, un furnizor de
energie neconvenţională, prin biomasa produsă.
Producerea biomasei în scopuri energetice, la culturile cu conţinut
mare de zahăr, amidon (sorgul zaharat, porumbul, cartoful) sau cu
producţie mare de biomasă energetică (floarea soarelui) a început să
constituie o alternativă pentru înlocuirea energiei din hidrocarburi.
Biomasa poate fi valorificată ca sursă de energie prin producerea
de etanol, metanol sau biogaz.
Valorificarea numai a paielor şi cocenilor reprezintă un echivalent
energetic substanţial, având în vedere că dintr-o tonă de paie se pot extrage
125 m3 metan epurat sau se poate obţine o cantitate de energie echivalentă
cu aproximativ 3900 MJ sau 97 l motorină, ceea ce înseamnă consumul
de motorină necesar pentru cultura grâului pe un hectar.
Evaluarea impactului activităţilor agricole asupra producţiei şi a
calităţii componemtelor mediului sunt principalele obiective ale strategiei
privind Politica Agricolă Comună în perioada 2014-2020 şi în perspectiva
anului 2030.
423
9.2 AGROTEHNICA PE TERENURILE ARABILE
SITUATE ÎN PANTĂ
Prin fenomenul de eroziune solul îşi pierde parţial sau total

orizontul A, sau sunt distruse toate orizonturile până la roca mamă, ca
urmare a desprinderii şi a transportului particulelor de sol, de la locul de
origine, sub influenţa apei sau a vântului.
În România aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării şi peste 36% din
suprafaţe arabilă se află situată pe pante, solul fiind în diferite grade
de eroziune.
Pe plan mondial, 38% din suprafaţa cultivată, 21% din păşuni şi 18%
din terenurile împădurite se află în diferite stadii de degradare (Udrescu, 1997).
Principalele probleme ale mediului european sunt poluarea a 20%
din totalul apelor de suprafaţă, eroziunea solului, care afectează 17% din
terenuri şi provoacă pagube de 85 €/ha/an şi scăderea biodiversităţii, care
afectează peste 335 de specii (Kaptein, 2006).
Legislaţia propusă în septembrie 2006, prin amendamentul la
Directiva 2004/35/EC, are ca obiectiv protejarea solului şi conservarea
capacităţii solului de a-şi îndeplini funcţiile sale economice, sociale,
culturale şi de mediu.
9.2.1. AMPLOAREA PROCESELOR DE EROZIUNE
Din suprafaţa totală a Europei, 115 mil. ha sau 12% este afectată
de eroziunea aluvionară, 42 mil. ha de eroziunea eoliană şi 45% din
soluri au un conţinut scăzut de materie organică, în principal în partea sudică
a continentului dar şi în Franţa, Anglia şi Germania.
Baza de date „Corine Land Cover” arată schimbări semnificative în
utilizarea terenului, în Europa, care are un impact asupra solului. Între 1990
şi 2000, pe cel puţin 2,8% din terenul Europei a fost schimbată folosinţa
terenului, cu o creştere semnificativă în zonele urbane. Din datele statistice
rezultă că şi în România, în perioada 1989 până în 1994, s-au scos suprafeţe
mari din circuitul agricol (tabelul 9.1) (Berca, 1998, I.C.P.A. şi IGFCOT).
În România suprafeţele cele mai puternic afectate de fenomenul
de eroziune se întâlnesc în regiunile de munte şi regiunile deluroase. În
regiunile de munte vegetaţia lemnoasă şi ierboasă protejează solul
împotriva eroziunii însă în regiunile deluroase acest fenomen afectează
424
suprafeţe foarte mari, întâlnindu-se atât eroziunea de suprafaţă cât şi
eroziunea de adâncime.
Tabelul 9.1
Principalii factori restrictivi ai capacităţii productive
a solurilor agricole din România
Suprafaţa (mii ha)
Factorii restrictivi
Agricol Arabil
Secetă frecventă 3900,0 -
Exces periodic de umiditate în sol 900,0 -
Eroziunea solului prin apă, din care: 4065,0 2100,0
Alunecări de teren 700,0 -
Eroziunea eoliană 386,7 278,0
Schelet excesiv de la suprafaţa 300,0 52,0
Soluri afectate de sărăturare 600,0 400,0
Compactarea solului, talpa plugului - 6500,0
Compactarea primară (pedogenetică) a solului - 2060,0
Formarea crustei - 2300,0
Rezervă mică şi foarte mică de humus 5322,2 4053,1
Aciditate puternică şi moderată 2355,4 1619,2
Alcalinitate ridicată 160,8 120,4
Asigurare slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil 4377,9 2877,0
Asigurare slabă cu potasiu mobil 490,8 250,8
Asigurare slabă cu azot 3341,7 2467,3
Cerinţe de microelemente, zinc - 1500,0
Distrugerea solului prin excavări 15,0 -
Acoperirea solului cu deşeuri şi reziduuri 18,0 11,2
Poluarea chimică a solului 900,0 -
Terenuri scoase din circuitul agricol în perioada 31.12.1989-
322,4 769,9
31.12.1994
În regiunile deluroase se pot distinge două zone (Dumitrescu,Popa, 1979):

- zona subcarpatică, cu morfologie, în general, asemănătoare munţilor,
în care cele mai afectate de eroziune sunt zonele situate între Argeş şi Trotuş,
între Motru şi Olt;
- zona platformei deluroase care cuprinde podişurile Someşan, Getic,
Moldovenesc şi Dobrogean.
Cantitatea medie de sol erodat poate ajunge la 10 t/ha/an în
Transilvania şi la 11 t/ha/an în Podişul Moldovei, valori care depăşesc rata
eroziunii naturale pentru zonele deluroase la nivelul planetei, considerată de
Kadomura şi Yamamoto (1978), de 0,1 - 7 t/ha/an.
425
Estimată după cantitatea anuală totală de aluviuni transportate de
reţeaua hidrografica a României, rata medie de 1,89 t/ha/an, nu reflectă
amploarea acestui fenomen, care are o mare variabilitate spaţială şi temporală,
în funcţie de factorii naturali şi condiţiile tehnologice de exploatare a
terenurilor înclinate.
În România cele mai mari suprafeţe de terenuri arabile afectate de
eroziune a solului se regăsesc pe teritoriile administrative ale judeţelor
Botoşani, Vaslui, Mureş, Cluj, Iaşi, Sălaj etc. (tabelul 9.2)(Niţu şi colab.,
2000).
Tabelul 9.2
Distribuţia pe judeţe a terenurilor afectate de eroziune
Agricol Arabil Agricol Arabil
Judeţul Judeţul
(mii ha) (mii ha) (mii ha) (mii ha)
Cluj 360 159 Neamţ 150 68
Harghita 310 67 Buzău 122 22
Mureş 308 183 Prahova 117 8
Botoşani 285 214 Constanţa 113 73
Caras Severin 282 52 Arad 112 35
Vaslui 279 205 Galaţi 100 62
Alba 274 96 Dolj 99 65
Bistriţa 254 84 Covasna 95 22
Maramureş 249 62 Vrancea 87 23
Hunedoara 239 38 Tulcea 85 44
Sibiu 223 69 Timiş 81 46
Iaşi 222 136 Dâmboviţa 67 13
Bacău 213 95 Olt 66 37
Sălaj 210 105 Satu Mare 60 33
Suceava 198 65 Teleorman 46 38
Vâlcea 177 42 Giurgiu 26 21
Bihor 176 70 Călăraşi 11 9
Gorj 174 51 Ialomiţa 11 10
Braşov 164 35 S. A. Ilfov 4 3
Argeş 160 29 Brăila 1 1
Mehedinţi 157 80 Total 6367 2571
În raportul UE, cunoscut sub denumirea de Agenda 2000 (Gardner),

se arată că pierderile medii anuale de sol erodat în Europa de Nord sunt de
8,0 t/ha iar în Sudul Europei, 20-40 t/ha pot fi pierdute la o singură furtună
cu ploaie (ECAF, European Conservation Agriculture Federation).
Tot în acest raport Chambers şi Evans au arătat că valorile medii ale
ratelor anuale de sol erodat de pe solurile arabile sunt de 3,6 t/ha în Belgia şi
de 5,1 – 6,1 t/ha în Anglia, la Hampshire, respectiv la Somerset.
426
Degradarea capacităţii productive a solurilor din ultimii 30-50 de ani
s-a manifestat prin intensificarea proceselor de eroziune, prin alunecări de
teren, deficit de humus, insuficienţă de fosfor mobil, acidifiere, salinizare şi
soloneţizare, aridizare etc.
Particularităţile proceselor de eroziune impun pentru lucrările de
cartografiere a stării de eroziune din teritoriu un sistem informaţional
complex bazat pe date climatice, pedologice, hidrotehnice, agrotehnice.
Eficienţa lucrărilor de combatere a eroziunii solului trebuie urmărită
pe bazine hidrografice amenajate cu întregul complex de lucrări, care să
includă în primul rând măsurile agrotehnice sau chiar schimbarea
folosinţelor.
În România eroziunea de suprafaţă şi de adâncime afectează circa
7 milioane ha de teren agricol, iar în ultimul timp, alunecările de teren
au devenit un factor major de risc pentru proprietăţile şi viaţa locuitorilor
din multe zone, mai ales în Moldova. Pe circa 3,5 milioane hectare eroziunea
este puternică, ajungând în unele regiuni din Buzău, Vaslui, Vrancea, Iaşi şi
Botoşani la 20-25 tone/ha/an.
În Câmpia Moldovei, unde terenurile în pantă au o pondere de peste
58% din suprafaţa arabilă, menţinerea stabilităţii producţiei se poate realiza
numai prin ameliorarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale
solurilor şi prin reducerea riscului erozional (tabelul 9.3).
Tabelul 9.3
Principalele restricţii ale calităţii solurilor din regiunea Nord - Est (ha)
Judeţul Bacău Botoşani Iaşi Suceava Vaslui
Exces de umiditate - 49484 7038 21264 16641
Terenuri puternic acide 31522 - - 12815 2.127
Eroziune de suprafaţă 200413 159447 7856 13714 203987
Eroziune de adâncime 10078 8640 1927 1080 28.643
Alunecări de teren active 32728 35738 26015 5006 21.062
Soluri puternic şi moderat acide 48897 23171 - 107792 -
Asigurare slabă şi foarte slabă
152321 172800 - 67733 -
cu fosfor mobil
Asigurare slabă cu potasiu mobil - - - 81117 -
Asigurare slabă cu azot 233853 98182 - 58393 -
Asigurare extrem de mică şi
141300 - - 28598 -
foarte mică cu humus
Soluri sărăturate (halomorfe) 4537 - 7231 - 2723
Terenuri afectate de tasare 102815 - - - -
427
Starea actuală de degradare a solurilor din România (eroziune,
rezerve reduse de humus şi elemente minerale, compactare, acidifiere etc.),
semnalată pe suprafeţe mari, impune îmbunătăţirea tehnologiilor
ameliorative şi extinderea activităţilor de monitorizare şi de prognozare a
stării de calitate a solurilor.
Din rezultatele obţinute în Câmpia Moldovei, s-a constatat că şi
în condiţiile unor ani secetoşi, scurgerile de apă şi sol prin eroziune la
diferite culturi, determinate cu ajutorul parcelelor pentru controlul
scurgerilor, sunt mari datorită ploilor torenţiale. Rezultatele arată că din
totalul de 372,2 mm precipitaţii înregistrate (ianuarie - noiembrie), 307,5
mm au produs scurgeri de apă cuprinse, în funcţie de cultură, între 8,9 mm la
ierburile perene în anul doi de vegetaţie, 50,3 mm la porumb şi 51,9 mm la
floarea soarelui.
Pierderile de sol prin eroziune înregistrate în perioada 2009 - 2011
pe terenurile cu panta de 16%, au fost cuprinse, între 0,231 t/ha la ierburile
perene în anul doi de vegetaţie şi 6,543 t/ha la floarea soarelui (tabelul 9.4).
Tabelul 9.4
Cantităţile de sol erodat la diferite culturi amplasate pe cernoziomul
cambic moderat erodat cu panta de 16% de la Scobîlţeni, Iaşi
Sol erodat (t/ha)
Cultura
2009 2010 2011 Media
Precipitatii înregistrate (mm) 652,0 562,3 372,2 528,8
Precipitații care au determinat scurgeri (mm) 546,0 384,0 307,5 412,5
Ogor 14,961 16,193 13,822 14,992
Ierburi anul I 1,543 1,808 1,242 1,531
Ierburi anul II 0,310 0,209 0,174 0,231
Porumb 5,879 7,392 5,468 6,246
Mazăre 1,397 1,684 0,983 1,355
Grâu 0,451 0,455 0,295 0,400
Fasole 4,089 5,694 4,24 4,674
Rapiţă 1,219 1,074 0,548 0,947
Poluarea cu nitraţi constituie o problemă majoră, atât pe plan

naţional cât şi internaţional, datorită numeroaselor surse care contribuie
la creşterea concentraţiei acestor substanţe în sol şi apă, respectiv
îngrăşămintele cu azot folosite intensiv, scurgerile prin eroziune, dejecţiile
de la fermele zootehnice depozitate necorespunzător.
428
Pentru reglementarea acestui aspect UE, în 1991, a adoptat
Directiva nitraţilor nr. 91/676 a Consiliului Europei pentru Mediu, care
prevede protejarea apelor de poluarea determinată de activităţile agricole.
Prin Directiva Nitraţi (91/676/EEC), Uniunea Europeană a stabilit un
standard pentru apă, care impune o concentraţie limită a ionului nitrat de 50
mg/l, concentraţia maximă recomandată fiind însă de sub 25 mg NO3-/l.
Concentraţia de nitraţi din apa scursă prin eroziune de la diferite culturi
agricole a fost cuprinsă între 8,9 si 11,2 mg/l şi cantităţile totale de
N-NO3 scurse prin eroziune au fost cuprinse între 1129 kg/ha la ierburile
perene în anul doi de vegetatie şi 7109 kg/ha la cultura de floarea soarelui
(tabelul 9.5). Reducerea scurgerilor de nitraţi se poate realiza prin folosirea
de culturi protectoare în timpul iernii (grâul, ierburile perene) şi a rotaţiei
culturilor care se succed alternativ, cele cu înrădăcinare superficială după
care să urmeze cele cu înrădăcinare mai adâncă.
Pe terenurile în pantă erodate sistemele de cultură care se aplică trebuie
să asigure reducerea pierderilor de sol prin eroziune, sub limita tolerabilă de
2-3 t/ha/an şi să permită obţinerea unor producţii eficiente din punct de vedere
economic.
Tabelul 9.5
Cantităţile de nitraţi din apa scursă prin eroziune la diferite culturi
Cantităţile de nitraţi, P şi K scurse prin eroziune, kg/ha
Cultura
N-NO3 sol N-NO3 apa P-AL K-AL
Porumb 0,591 6,015 0,850 1,811
Fasole 0,456 4,870 0,655 1,416
Ierburi anul I 0,145 2,852 0,202 0,450
Mazăre 0,269 2,725 0,189 0,421
Rapiţă 0,172 2,305 0,116 0,266
Grâu 0,073 1,618 0,051 0,107
Ierburi anul II 0,048 1,081 0,023 0,051
Acceptând faptul că procesul de eroziune este inevitabil şi

considerând nivelul toleranţei pierderilor anuale de sol de 2-3 t/ha, care
corespund ratei anuale de reînnoire a solului, pierderile medii anuale de
sol prin eroziune, înregistrate la culturile de porumb (8,392 t/ha) şi floarea
soarelui (8,929 t/ha) pot determina distrugerea stratului de sol fertil în câteva
decenii (tabelul 9.6).
429
Tabelul 9.6
Cantităţile de apă, sol şi carbon organic scurse prin eroziune, la diferite
asolamente amplasate pe cernoziomul cambic de la Scobîlţeni, Iaşi
Apă Sol C
Prăşitoare
Asolamentul scursă erodat organic
mm % t/ha % (%)
(kg/ha)
Porumb monocultură 30,6 100 8,392 100 166 100
Fasole-grâu-porumb-fl. soarelui-grâu 22,9 75 5,008 60 100 60
Grâu-porumb 21,1 69 5,025 60 99 50
Mazăre-grâu-porumb-fl. soarelui +
21,9 72 4,665 56 93 40
+ ierburi perene
Mazăre-grâu-porumb 21,2 69 4,579 55 91 33
Mazăre-grâu-fl. soarelui +
17,7 58 3,179 38 62 20
2 sole ierburi perene
Mazăre-grâu-porumb +
15,4 50 3,045 36 52 17
3 sole cu ierburi perene
La rotaţiile de trei şi patru ani, care cuprind plante bune şi foarte

bune protectoare pentru sol împotriva eroziunii, cantitatea de sol erodat şi
de elemente nutritive pierdute prin eroziune au fost foarte apropiate de
limita considerată tolerabilă pentru această zonă.
Elaborarea unor sisteme de cultură “ameliorative” permite utilizarea
raţională a resurselor agroecologice (sol, apă etc.) în contextul economiei
de energie, protecţiei mediului şi dezvoltării unei agriculturi durabile.
Pentru terenurile în pantă din zonele secetoase şi cu torenţialitate accentuată,
o importanţă deosebită trebuie acordată păstrării apei în sol cu ajutorul
culturilor protectoare, a lucrărilor de conservare şi a resturilor vegetale,
care limitează levigarea nitraţilor şi scurgerile de apă, sol şi elemente
minerale prin eroziune.
Procesul de eroziune reduce fertilitatea solului prin îndepărtarea,
odată cu solul erodat, a unor cantităţi însemnate de humus şi elemente
minerale care, în rotaţia grâu-porumb au fost de 10,1 kg/ha/an azot, 0,62 kg
fosfor şi 1,2 kg/ha potasiu (tabelul 9.7).
Pierderile medii de elemente minerale (NPK) prin eroziune la culturile
de porumb şi floarea soarelui au fost de 19,4-21,3 kg/ha. Aceste date sunt
deosebit de importante pentru stabilirea şi corectarea dozelor de îngrăşăminte
aplicate culturilor şi pentru controlul poluării mediului cu azot, fosfor şi
potasiu. Cantităţile medii de nitrati spălaţi odată cu apa prin eroziune au fost
de 4,32 kg/ha la porumb şi au scăzut la jumatate în asolamentele cu
leguminoase şi graminee perene.
430
Tabelul 9.7
Cantităţile medii anuale de elemente minerale pierdute prin eroziune în
diferite asolamente amplasate pe cernoziomul cambic moderat erodat
cu panta de 16% de la Scobîlţeni, Iaşi
N în N în
Total K-
apa solul P-AL NPK,
Asolamentul N, AL
scursă, erodat, kg/ha (kg/ha)
kg/ha kg/ha
kg/ha kg/ha
Porumb monocultură 4,315 11,917 16,232 1,150 2,022 19,404
Fasole-grâu-porumb-fl. soarelui-grâu 3,088 7,216 10,304 0,660 1,228 12,192
Grâu-porumb 2,917 7,144 10,061 0,666 1,214 11,941
Mazăre-grâu-porumb-fl. soarelui +
2,891 6,715 9,606 0,621 1,146 11,373
ierburi perene
Mazăre-grâu-porumb 2,844 6,610 9,454 0,579 1,057 11,090
Mazăre-grâu-fl.soarelui +
2,245 4,527 6,772 0,407 0,775 7,954
2 sole ierburi perene
Mazăre-grâu-porumb +
1,963 3,794 5,757 0,330 0,611 6,698
3 sole cu ierburi perene
Popa (1977) în urma cercetărilor efectuate la S.C.C.C.E.S. Perieni,

judeţul Vaslui, a determinat următoarele pierderi medii anuale de sol:
- ierburi perene în anul II de vegetaţie 0,5-1,2 t/ha;
- grâu de toamnă 4,0-10,0 t/ha;
- mazăre 7,0-14,0 t/ha;
- porumb pentru boabe 32,5-72,5 t/ha.
9.2.2 FACTORII CARE DETERMINĂ PROCESELE DE

EROZIUNE
Principalii factorii care influenţează eroziunea solului sunt relieful,

ploile torenţiale, solul, vegetaţia şi omul.
Relieful este acela care influenţează mişcarea apei pe versanţi, apa
fiind factorul activ al desprinderii, dispersării şi transportului particulelor de
sol.
Bazinul hidrografic, prin elementele morfometrice (formă,
înclinare, lungime, expoziţie, suprafaţă) şi prin caracteristicile versanţilor
(pantă, grad de acoperire cu vegetaţie etc.), determină amploarea procesului
de eroziune. Pe versanţii cu profil drept eroziunea de suprafaţă creşte spre
bază, pe măsura concentrării scurgerilor, iar pe versanţii concavi, care au
panta mai mare în partea superioară, solul se degradează mai puternic în
treimea superioară.
431
În funcţie de lungimea medie de scurgere a apei pe versant, versanţii
au fost clasificaţi în: versanţi scurţi (< 100 m), medii (100 - 200 m), lungi
(200 - 500 m) şi foarte lungi (> 500 m).
Intensitatea şi cantitatea de precipitaţii influenţează foarte mult
procesul de eroziune. Picăturile de ploaie cu energie cinetică mare, prin
acţiunea mecanică asupra solului, dispersează şi transportă particulele de sol
la diferite distanţe. Cantităţile cele mai mari de sol erodat se înregistrează
la ploile cu o cantitate mare de apă într-o perioadă scurtă de timp.
Solul prin rezistenţa acestuia, determinată de permeabilitate, de
gradul de acoperire cu vegetaţie, starea de umiditate, structurare și
compoziţia chimică, joacă un rol deosebit în procesul de eroziune.
Solurile lutoase şi luto-nisipoase, structurate, sunt cele mai
rezistente la eroziune.
Solurile nisipoase, cu permeabilitate mare şi coeziune mică şi
cele argiloase, cu o capacitate de infiltraţie scăzută a apei, se erodează mai
uşor.
Solurile subţiri formate pe roci tari sau solurile formate pe calcar, ca
şi cele nestructurate, sunt cel mai mult afectate de fenomenul de eroziune.
Vegetaţia condiţionează în mare măsură procesul de eroziune. Dacă
covorul vegetal este bine încheiat, cu o densitate mare, acoperind solul
în proporţie de 90 - 100%, cum este cazul la ierburile perene în anul
doi de vegetaţie cantităţile de sol erodat sunt sub limitele tolerabile,
corespunzătoare capacităţii naturale de refacere a acestuia.
O rezistenţă bună la eroziune o au solurile structurate, cu
permeabilitate şi capacitate de infiltraţie mare, în timp ce solurile cu structură
deteriorată sunt foarte puţin rezistente la eroziune pentru că reţin puţină apă
şi formează crustă care favorizează scurgerea apei pe versanţi. Din această
cauză solurile bogate în humus şi calciu, care au rol important în
formarea structurii, sunt mai rezistente la fenomenul de eroziune decât
solurile al căror complex absorbtiv este saturat cu sodiu.
Activitatea omului, prin lucrările solului pe direcţia deal vale,
defrişări, parcelarea pe linia de cea mai mare pantă, desţelenirea pajiştilor,
păşunatul neraţional şi agrotehnica necorespunzătoare poate intensifica
procesul de eroziune şi degrada într-un timp scurt suprafeţe de teren,
care apoi sunt abandonate şi scoase din circuitul agricol.
Eroziunea provoacă pagube foarte mari agriculturii şi altor sectoare
de activitate şi este şi un factor poluant pentru că pesticidele transportate
432
odată cu apa şi solul erodat afectează resursele de sol şi apă.
În privinţa solului eroziunea influenţează negativ structura şi textura.
Stabilitatea hidrică a structurii scade datorită îndepărtării orizontului
cu humus de către apă.
Eroziunea modifică şi textura solului pentru că particulele fine de
argilă sunt transportate mai uşor decât cele grosiere de nisip. Datorită
acestui fenomen, solurile erodate îşi măresc proporţia de schelet.
Distrugerea structurii, modificarea texturii şi reducerea conţinutului
de humus împreună cu pierderea unor cantităţi mari de sol, determină
înrăutăţirea regimului de apă din sol. Aceste fenomene determină apariţia
la suprafaţă a straturilor de sol tasate, puţin structurate care determină o
reducere treptată a infiltraţiei, apa din precipitaţii se scurge spre aval, la
suprafață, iar regiunea devine aridă. Pe versanţii erodaţi, fenomenul de secetă
este mult mai accentuat.
Moţoc şi colab.(1973), au împărţit terenurile după valoarea pantei în
cinci grupe, culturile de câmp putându-se cultiva în primele trei (tabelul 9.8).
Tabelul 9.8
Clasificarea terenurilor după valoarea pantei
Grupa Clasa
Panta %
simbol Simbol Panta % Denumirea terenului
A 0-2 Practic orizontal
I 0-5
B 2-5 Extrem de slab înclinat
C 5-8 Foarte slab înclinat
II 5-12
D 8-12 Slab înclinat
E 12-18 Mijlociu înclinat
III 12-25
F 18-25 Puternic înclinat
G 25-35 Foarte puternic înclinat
IV 25-50
H 35-50 Extrem de puternic înclinat
I 50-70 Abrupt
V Peste 50 J 70-100 Foarte abrupt
L Peste 100 Extrem de abrupt
Apa se scurge foarte repede pe versanţii erodaţi, iar cantitatea de apă

ce pătrunde în sol este tot mai mică, pe măsură ce gradul de erodare creşte.
Solul erodat are o capacitate de reţinere a apei redusă. Deci, din aceste cauze,
la aceeaşi cantitate de apă rezultată din ploi, versanţii erodaţi reţin o cantitate
tot mai redusă de apă, ceea ce sporeşte caracterul secetos al zonei respective.
Odată cu scurgerea de apă şi cu solul erodat se scurg cantităţi
importante de humus şi elemente minerale determinând scăderea
433
conţinutului de materie organică şi de NPK din sol. Conţinutul în humus şi
elemente minerale scade odată cu intensificarea procesului de eroziune şi
determină reducerea activităţii microorganismelor din sol.
Pentru estimarea pierderilor de sol prin eroziune, pentru condiţiile
pedoclimatice din România, se foloseşte ecuaţia universală a eroziunii
adaptată de Moţoc. (1975), după Wischmeyer (1960), care se bazează pe
următorii factori:
E K S C CsL0,3 (1,36 0,97 i 0,138 i 2 ) în care:
E - eroziunea medie anuală (t/ha/an)

K - coeficientul de agresivitate pluvială
S - coeficientul pentru erodabilitatea solului
C - coeficientul de influenţă a vegetaţiei
Cs - coeficientul de influenţă a sistemului de cultivare folosit
L - lungimea versantului, în m
i - panta medie a versantului (%).
După gradul în care terenul este afectat de eroziune se pot distinge

cinci clase de degradare (tabelul 9.9) (după I.C.P. A., 1987).
Tabelul 9.9
Clase de apreciere a gradului de degradare a terenurilor
prin eroziunea de suprafaţă
Denumire Caracterizare
Terenuri cu soluri slab erodate pe 11 - 100% din suprafaţă şi/sau
Teren slab afectat de
soluri puternic erodate pe 10 - 25% şi/sau soluri puternic erodate
eroziune
pe 1 - 10% din suprafaţă
Terenuri cu soluri moderat erodate pe 26 - 100% din suprafaţă
Ter Fundamentarea
şi/sau puternic erodate pe 10 - 50% şi/sau soluri foarte puternic
modelelor
erodate pe 1 - 25% din suprafaţă
matematice pentru
Terenuri cu soluri puternic erodate pe 51 - 100% din suprafaţă
Teren puternic
controlul afectat
eroziunii
şi/sau foarte puternic erodate pe 26 - 50% şi/sau soluri excesiv
de eroziune
presupune
erodate pe 1 - 25% din suprafaţă
cunoaşterea relaţiilor
Teren foarte puternic Terenuri cu soluri foarte puternic erodate pe 51 - 100% din
existente între factorii
afectat de eroziune suprafaţă şi/sau soluri excesiv erodate pe 26 - 50% din suprafaţă
care determină
Teren excesiv
eroziunea, afectat
scurgerea Terenuri cu soluri excesiv erodate pe 51 - 100% din suprafaţă
de eroziune
şi sedimentarea şi
între factorii de
rezistenţă, care se
Modificarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice pe terenurile
opun şi care pot
în pantă are ca prim efect scăderea fertilităţii solului şi în consecinţă
limita pierderile de
reducerea
sol. producţiei agricole.
434
Modelele pot stabili
până la ce limită este
posibil să se reducă
eroziunea solului,
Pe solurile cu eroziune puternică, producţia agricolă scade, faţă de
producţia de pe terenurile neerodate, cu 30-50%, iar pe soluri cu eroziune
foarte puternică şi excesivă, producţiile scad cu până la 80% (Moţoc, 1975).
Prin prelucrarea datelor privind gradul de încărcare de şoc şi de
regim ale diferitelor soluri (g/l), raportate la valoarea obţinută pentru
loess, considerată de referinţă, s-au determinat valorile factorului de
erodabilitate (S), utilizat în formula de calcul a eroziunii (tabelul 9.10) (Luca
şi colab., 1997).
Tabelul 9.10
Proprietăţile fizico-chimice ale solurilor grupate pe clase de erodabilitate
Valoarea Porozitatea Argila, Densitatea
Humus
Clasa factorului de necapilară <0,002 mm aparentă
%
erodabilitate (S) % % g/cm3
1 1,2 0,70-1,00 8-10 10-18 1,45-1,60
2 1,0 1,00-1,40 10-12 18-22 1,40-1,45
3 0,9 1,40-1,60 12-14 22-26 1,35-1,40
4 0,8 1,60-2,00 14-16 26-35 1,30-1,35
5 0,7 2,00-3,00 16-20 35-45 1,25-1,30
6 0,6 3,00-5,50 20-30 45-60 1,20-1,25
Covorul vegetal contribuie în mare măsură la reducerea eroziunii

solului, datorită interceptării picăturilor de ploaie şi reducerii forţei cu care
acestea lovesc solul şi a diminuării vitezei de scurgere a apei ca efect al
rugozităţii determinate de tulpinile plantelor, fixării particulelor de sol prin
intermediul sistemului radicular etc. Coeficientul care exprimă influenţa
vegetaţiei asupra mărimii pierderilor de apă şi sol prin eroziune are valori
cuprinse între 0,001 şi 1 (tabelul 9.11) (Dîrja, 2000).
Amploarea proceselor de eroziune este determinată şi de expoziţia
versanţilor.
Microclimatul versanţilor cu expoziţie estică şi nordică, mai puţin
însoriţi, se caracterizează printr-o temperatură mai scăzută în timpul anului,
expunere la vânturi mai reci, zăpada se topeşte mai greu primăvara şi au o
umiditate mai ridicată.
Microclimatul versanţilor cu expoziţie vestică aduce un plus de căldură
în timpul zilei, grosimea stratului de zăpadă este mai redusă şi umiditatea mai
scăzută. Ca urmare a insolaţiei mai puternice şi evapotranspiraţiei mai intense
deficitul de apă din sol este mai mare.
435
Tabelul 9.11
Valorile factorului (C) privind influenţa vegetaţiei asupra eroziunii
Natura vegetaţiei (cultura) C
Porumb în monocultură 1,0
Porumb în rotaţie 0,8
Cartof şi sfeclă 0,6
Mazăre şi fasole 0,3
Cereale păioase de primăvară 0,2
Cereale păioase de toamnă 0,14
Ierburi perene anul I de vegetaţie 0,06
Ierburi perene după anul I de vegetaţie 0,014
Păşuni bine încheiate 0,001
Păşuni slab degradate 0,2
Păşuni moderat degradate 0,8
Păşuni puternic degradate 1,2
Terenuri neproductive fără vegetaţie 0,7
Plantaţii de viţă de vie 0,5
Plantaţii pomicole încheiate 0,005
Pădure 0,001
Microclimatul platourilor slab înclinate se caracterizează printr-o

insolaţie puternică, amplitudini termice diurne mari, umiditate relativă
scăzută şi vânturi cu intensitate mai mare.
În funcţie de panta terenului se stabilesc categoriile de folosinţă,
metodele agrotehnice şi lucrările de combatere a eroziunii solului.
Lucrările antierozionale, pentru a-şi atinge scopul, trebuie proiectate
în complex, pe bazine hidrografice, împreună cu un complex de lucrări
care cuprinde: organizarea teritoriului, lucrările agropedoameliorative,
lucrările de amenajare a versanţilor, lucrările agrotehnice, amenajarea şi
stabilizarea torenţilor şi a terenurilor alunecate etc.
Organizarea teritoriului funcţie de panta terenului, cu benzi
înierbate, culturi în fâşii sau agroterase (fig. 9.1), aplicarea unor tehnologii
de cultură moderne împreună cu lucrările agropedoameliorative determină
reducerea pierderilor de sol prin eroziune sub limitele considerate
tolerabile, funcţie de capacitatea anuală de refacere naturală a solului.
436
Fig. 9.1. Terenuri în pantă amenajate cu sisteme de cultură în fâşii cu
benzi înierbate
Lucrările antierozionale asigură protecţia solului şi protecţia întregii

zone a bazinului hidrografic când sunt proiectate, executate şi completate cu
lucrări agrotehnice adecvate şi în primul rând asolamente cu plante
amelioratoare, sisteme de fertilizare şi de lucrare a solului.
O parte din aceste categorii de lucrări trebuie asigurate de beneficiarii
terenurilor însă în bazinele hidrografice mari, unde lucrările de combatere a
eroziunii solului predomină, trebuie să funcţioneze sisteme hidroameliorative
specializate.
Elaborarea unor asolamente care cuprind până la 20% plante
prăşitoare şi care includ şi o solă săritoare cu leguminoase şi graminee
perene a determinat reducerea pierderilor de sol şi elemente minerale prin
eroziune, comparativ cu rotaţia grâu-porumb, cu 36,7% (1846 t/ha) şi
respectiv 33,7% (3987 kg/ha).
Rezultatele obţinute privind scurgerile de apă şi sol, determinate
cu ajutorul parcelelor pentru controlul eroziunii, în ultimii 20 de ani, arată
că din totalul de 570,6 mm precipitaţii înregistrate, 366,7 mm (64,3%)
au determinat scurgeri de apă care au fost cuprinse între 6,4 mm la ierburile
perene în anul doi de vegetaţie şi 30,6 – 36,4 mm la culturile de porumb
şi floarea soarelui.
Asolamentul mazăre-grâu-porumb + 3 sole cu ierburi perene este
recomandat pentru terenurile cu panta de 16% pentru că determină
reducerea eroziunii solului până la 3045 t/ha/an.
437
9.2.3 MĂSURI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A
EROZIUNII SOLULUI
Eroziunea solului constituie una dintre cele mai mari calamităţi pentru
agricultură unde produce efecte dăunătoare, cum sunt scăderea fertilităţii
solului, diminuarea producţiei, înrăutăţirea regimului apelor, accentuarea
secetei ş.a. Degradarea însuşirilor fizice şi chimice ale solului, ca urmare a
spălării particulelor fine de sol, a orizontului cu humus şi a elementelor
nutritive (N, P, K, Ca) determină scăderea treptată a fertilităţii solului.
Măsurile de combatere şi prevenire a eroziunii solului trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să micşoreze sau să reducă total pierderile de sol
- să asigure reţinerea sau evacuarea controlată a apelor
- să nu provoace colmatarea suprafeţelor aflate în aval
- să asigure mecanizarea lucrărilor agricole
- să nu îndepărteze stratul superficial, care este bogat în humus
- să fie simple, ieftine, uşor de executat, exploatat şi rezistente în
timp.
Pentru a preveni şi combate eroziunea solului sunt necesare o serie
de măsuri generale, care contribuie la reducerea pierderilor de sol, ca:
a. amplasarea laturilor lungi a solelor pe linia generală a curbelor de
nivel, până la panta terenului de 12% iar odată cu creşterea pantei amplasarea
se face tot mai strict; >18% această amplasare se face doar pe curba de nivel;
b. executarea arăturilor şi a celorlalte lucrări cât mai apropiat de
direcţia curbelor de nivel;
c. diferenţierea lucrărilor agrotehnice funcţie de condiţiile de sol;
d. întoarcerea brazdelor spre amonte;
e. efectuarea lucrării de arat fără întoarcerea brazdei;
f. aplicarea îngrăşămintelor organice, ce îmbunătăţesc structura
solului;
g. introducerea asolamentelor cu leguminoase şi graminee perene.
Aplicarea incorectă a tehnologiilor de cultură, efectuarea lucrărilor
solului pe linia de cea mai mare pantă, folosirea unor culturi slab
protectoare contra eroziunii şi folosirea unor doze insuficiente de
îngrăşăminte sunt principalele cauze care favorizează procesele de
eroziune.
438
Lucrările de desecare, drenare, irigare care nu sunt bine exploatate,
pot modifica, în timp, însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului, cu
efecte însemnate asupra regimului hidric al solului şi asupra vegetaţiei.
Solurile lucrate corespunzător au o structură şi o stabilitate hidrică
bună a agregatelor de sol, fapt care le conferă coeziune, porozitate şi o
permeabilitate bună pentru apă, făcându-le mai rezistente la eroziune faţă
de solurile nestructurate şi tasate.
Prin optimizarea structurii culturilor se obţin avantaje care rezultă
din posibilităţi mai bune de organizare a asolamentelor, reducerea
necesarului de îngrăşăminte, pesticide, o mai eficientă ameliorare a
solurilor şi protecţia mediului.
În funcţie de modul în care asigură protecţia solului împotriva
eroziunii, plantele cultivate se clasifică în următoarele categorii:
- foarte bune protectoare: graminee (Lolium sp., Dactylis sp.) şi
leguminoase perene (lucernă, trifoi, ghizdei);
- bune protectoare: cereale păioase (grâu, orz, ovăz, mei, iarbă
de Sudan etc.);
- mediu protectoare: leguminoase anuale (mazăre, măzăriche,
soia, lupin, fasole);
- slab protectoare: culturi prăşitoare (porumb, floarea soarelui,
cartof, sfeclă pentru zahăr).
9.2.3.1 Sisteme de cultură antierozionale pe terenurile arabile

în pantă
Principalele sisteme de cultură antierozionale utilizate pe

terenurile agricole situate pe pante în vederea reducerii pierderilor de sol
și substanțe nutritive sunt: sistemul de cultură în fâșii, sistemul de cultură
cu benzi înierbate, sistemul mixt și sistemul de cultură cu agroterase.
a. Sistemul de cultură în fâșii
Sistemul constă în alternarea pe versant a unor fâșii culivate cu
plante care asigură solului o protecție antierozională diferită (fig 9.2).
439
Fig. 9.2. Terenuri în pantă cu benzi înierbate şi culturi în fâşii
Acest sistem se practică în zone cu precipitații reduse, pe versanții cu

pante de 5-12% și cu lungime mare. Aceste fâșii se delimitează pe direcția
generală a curbelor de nivel, alternând culturi slab protectoare cu cele
care asigură solului o protecție antierozională bună sau foarte bună.
Aceasta determină ca scurgerile concentrate care se formează pe fâșiile
ocupate cu plante slab protectoare să fie dispersate și filtrate pe fâșiile
ocupate cu plante bune și foarte bune protectoare împotriva eroziunii.
Eficiența sistemului în fâșii este ridicată pe pante uniforme, unde
după 4-6 ani de la aplicare determină sporuri de producție de 20-25% fără a
fi nevoie de utilaje speciale, fiind suficientă doar alegerea judicioasă a
culturilor și dispunerea/amplasarea lor pe versant.
Când pierderile de sol prin eroziune nu pot fi menţinute în limite
tolerabile numai prin alternarea culturilor în fâşii se recomandă
introducerea sistemului de cultură cu benzi înierbate.
b. Sistemul de cultură cu benzi înierbate
Pe terenurile cu pante de 12-18 %, din zone cu precipitații abundente,
unde eroziunea este mai puternică, se aplică sistemul de cultură cu benzi
înierbate. Acesta constă în delimitarea fâşiilor cultivate, prin intermediul
unor benzi însămânţate cu leguminoase şi graminee perene, orientate pe
direcţia curbelor de nivel, al căror rol este de a filtra scurgerile şi de a reţine
particulele de sol.
440
Lățimea fâșiilor cultivate variază în funcţie de pantă:
- pante de 8% - 12% - lăţimea fâşiilor este de 250-150 m;
- pante de 12% - 16% - lăţimea fâşiilor este de 150-50 m;
- pante de 16% - 18% - lăţimea fâşiilor este de <50 m.
Lăţimea benzilor înierbate se stabileşte în funcţie de forma, panta
şi lungimea versantului şi poate varia între 4 şi 15 m, de regulă fiind un
multiplu al lățimii de lucru a semănătorii folosite pentru înființarea acestora.
Prin utilizarea acestui sistem de cultură antierozional pierderile de sol se
reduc de 3-4 ori comparativ cu versanții lucrați doar pe direcția curbelor de nivel.
Reducerea fenomenului de eroziune este mai evidentă la utilizarea
sistemului mixt, prin combinarea sistemului de cultură în fâșii cu sistemul
de cultură cu benzi înierbate.
c. Sistemul mixt. Acest sistem, numit și sistem combinat de culturi
în fâşii cu benzi înierbate prezintă unele avantaje:
- alternarea culturilor şi benzilor înierbate reduce foarte mult
eroziunea;
- fâşiile cultivate sunt mai bine delimitate fiind mărginite de
benzile înierbate fapt care uşurează amplasarea culturilor pe teren;
- lăţimea fâşiilor se poate mări, ceea ce determină creșterea
randamentului la exploatarea maşinilor agricole şi concentrează culturile
pe sole cu suprafeţe mai mari.
d. Sistemul de cultură cu agroterase

Terenurile supuse acţiunii de terasare sunt cele care depăşesc panta
de 18%, pentru că peste această pantă, cu sistema de maşini obișnuită nu
se pot executa în condiţii bune lucrări mecanizate.
Pe terenurile arabile este indicat să se aplice metoda de creare a
teraselor în timp, care nu necesită de la început un volum mare de terasament.
Pentru realizarea de agroterase terenul se cultivă pe direcţia generală a
curbelor de nivel în fâşii de lăţimi diferite, în funcţie de mărimea pantei,
fâşii care alternează cu benzi înierbate permanent, cu lăţimea de 2-4 m.
Fâşiile cultivate se ară cu plugul reversibil, brazdele întorcându-
se înspre aval. Astfel, benzile înierbate ce reţin scurgerile de sol devin în
timp taluzuri, iar fâşiile cultivate platforme de agroterase.
441
9.2.3.2 Agrotehnica terenurilor agricole situate pe pante
Asolamentele. Pe terenurile în pantă proporţia de plante prăşitoare

trebuie redusă odată cu creşterea pantei. În continuare prezentăm câteva
exemple de asolamente cu diferite proporţii de culturi prăşitoare (după
Dumitrescu și Popa, 1979).
Asolament de 3 ani
I Leguminoase anuale + plante furajere + plante
tehnice II Cereale păioase
III Prăşitoare
Asolament de 4 ani
I Leguminoase anuale + plante furajere
anuale II Cereale păioase
III Prăşitoare
IV Prăşitoare + plante tehnice
Asolament de 5 ani
I Leguminoase anuale + plante furajere
anuale II Cereale păioase
III Prăşitoare
IV Prăşitoare + plante
tehnice V Ierburi perene
În zone cu pante mai mari de 15-20% şi cu precipitaţii mai

abundente se vor introduce asolamente de protecţie a solului. Acestea, spre
deosebire de asolamentele de câmp cuprind 6-9 sole, din care majoritatea
sunt ocupate cu ierburi perene, iar 2-3 sole cu plante de nutreţ anuale,
leguminoase, cereale păioase şi chiar porumb pentru boabe.
Pe pantele mari se vor exclude plantele prăşitoare din asolamentele
de protecţie şi în locul lor se vor cultiva plante textile, cereale păioase etc.
Folosirea îngrăşămintelor. Pe terenurile în pantă, comparativ cu
terenurile plane, solul nu mai este omogen. Astfel, în partea superioară
a versantului solul este mai subţire şi mai puţin fertil, iar în partea inferioară
solul este mai fertil. Solul format la baza pantei este un sol coluvial.
În zonele cu precipitaţii mai abundente solurile mai fertile se găsesc
pe versanţii sudici, iar în zonele secetoase cele mai fertile soluri se găsesc
pe versanţii nordici.
442
Lucrările solului. Rolul lucrărilor solului pe terenurile în pantă
constă în a înmagazina o cantitate cât mai mare de apă din precipitaţii şi
în acelaşi timp de a reduce la maxim scurgerile de apă şi sol.
Ca regulă generală, lucrările de bază, de pregătire pentru semănat,
semănatul precum şi lucrările de îngrijire a culturilor pe terenurile în pantă
trebuie să se execute pe direcţia generală a curbelor de nivel.
Dacă aceste lucrări se execută pe direcţia deal-vale, se formează
în urma ploilor mici rigole care contribuie la concentrarea scurgerii şi
favorizează eroziunea solului în profunzime (fig. 9.3).
Dintre lucrările solului, arătura influenţează în cea mai mare măsură
scurgerea apei şi cantitatea de sol erodat. Prin efectuarea arăturii pe direcţia
generală a curbelor de nivel, scurgerea medie anuală se reduce cu 60-70%, iar
pierderile de sol se reduc de 2-9 ori, faţă de arătura efectuată pe direcţia deal-
vale (Moţoc, 1975).
Pe versanţii cu eroziune puternică se recomandă arătura adâncă
cu plugul fără cormană. Astfel de arături au ca principal scop mărirea
capacităţii de infiltrare a apei şi implicit, diminuarea scurgerilor de apă şi
sol.
Aplicarea resturilor vegetale ale culturilor la suprafaţa solului,
constituie un bun strat protector şi contribuie la creşterea conţinutului de
materie organică din sol.
Pe solurile îmburuienate rezultate mai bune se obţin când arătura se
execută cu plugul cu subsolier. Pe lângă faptul că se combat mai bine
buruienile comparativ cu plugul fără cormană, se poate regla adâncimea de
întoarcere a brazdei, fără a se scoate la suprafaţă suborizonturile mai puţin
fertile.
443
Fig. 9.3. Teren în pantă semănat pe direcţia deal – vale cu porumb
Pentru sporirea capacităţii de reţinere a scurgerilor de suprafaţă

pe terenurile în pantă se mai folosesc unele procedee de lucrare a solului,
care modifică microrelieful suprafeţei, cu scopul de a dispersa şi încetini
scurgerile.
Astfel, arătura se poate executa cu plugul cu cormană prelungitoare.
În acest caz la plugul obişnuit cu trei brăzdare se adaugă la cormana
brăzdarului al doilea încă o cormană prelungitoare. În momentul când se
execută arătura pe direcţia curbelor de nivel se creează, cu ajutorul acestei
cormane prelungitoare un bilon de pământ, mai înalt cu 15-20 cm decât
restul arăturii. Aceste biloane constituie obstacole în calea scurgerii apei.
Opus acestei metode se poate executa aşa numita arătură în rigole care
se realizează prin scoaterea unei cormane de la plug.
Pentru asigurarea unui control mai bun al eroziunii şi pentru
efectuarea mecanizată a lucrărilor agricole fâşiile cultivate trebuie să aibă
lăţimi constante.
Pentru înierbarea benzilor se folosesc diferite specii de leguminoase
şi graminee cum sunt lucerna, sparceta, trifoiul, obsiga, golomăţul etc. Pe
terenurile în pantă din Moldova, Dumitrescu N. recomandă folosirea
amestecurilor dintre Bromus inermis 50% + Onobrychis viciifolia 50%,
444
Dactylis glomerata 50% + Onobrychis viciifolia 50 % sau Bromus inermis
50% + Lotus corniculatus 50%.
Structura culturilor agricole pe terenurile în pantă trebuie să asigure
reducerea la minimum a eroziunii, să contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii
solului şi la creşterea producţiei.
Aplicarea unor rotaţii care cuprind şi ierburi perene a determinat
reducerea la jumătate a cantităţilor de sol erodat, faţă de monocultura de
porumb, pe un teren slab erodat cu panta de 12% (tabelul 9.12) (Ailincăi şi
colab., 2000).
Tabelul 9.12
Pierderi medii de apă, humus şi elemente nutritive
în monocultură şi diferite rotaţii pe teren în pantă
Apa Sol Azot în apa Azot în
Rotaţia scursă erodat Humus scursă solul erodat Fosfor Potasiu
m3/ha t/ha kg/ha kg/ha kg/ha kg/ha kg/ha
Monocultura - grâu 69,5 2,21 66,3 0,12 3,09 0,35 0,77
Monocultură
169,0 12,14 361,3 1,02 16,99 1,96 4,25
porumb
Grâu - porumb 119,3 7,47 225,3 0,72 10,51 1,20 2,63
Mazăre - grâu -
102,8 5,73 177,6 0,62 8,55 0,92 2,14
porumb
Mazăre - grâu -
porumb - fl.soarelui 96,0 5,75 178,3 0,58 8,29 0,95 2,08
+ o solă cu ierburi
Pierderile de apă, sol, humus şi elemente nutritive înregistrate,

sub diferite culturi, în experienţele organizate în Câmpia Moldovei sunt
prezentate în tabelul 9.13 (Ailincăi, 2008).
Pierderile mari de humus şi elemente nutritive (NPK) s-au înregistrat
pe terenul lipsit de vegetaţie (ogor) care au depăşit de 20 - 25 de ori pe cele
care s-au produs sub ierburile perene în anul II de vegetaţie. La culturile de
porumb şi floarea soarelui s-au înregistrat pierderi de apă, humus şi elemente
nutritive de 2 - 5 ori mai mari decât cele de la cultura de grâu.
445
Tabelul 9.13
Pierderile medii anuale de humus şi elemente nutritive
înregistrate pe terenurile în pantă
Humus Nt la apa Nt la solul Ntotal P K
Cultura
(kg/ha) scursă (kg/ha) erodat (kg/ha) (kg/ha) (kg/ha) (kg/ha)
Mazăre 141,1 0,82 6,30 7,12 0,64 1,29
Grâu 86,4 0,76 3,86 4,62 0,39 0,79
Porumb 520,9 1,54 23,26 24,80 2,37 4,75
Floarea
543,0 1,61 24,25 25,86 2,47 4,95
soarelui
Fasole 247,5 1,03 10,05 11,08 1,13 2,27
Ierburi an. I 126,2 0,77 5,06 5,83 0,58 1,15
Ierburi an.
16,7 0,58 0,75 1,33 0,08 0,15
II
Ogor 598,4 1,72 23,17 24,89 2,73 5,45
Pe terenul amenajat cu lucrări antierozionale, pierderile medii de sol

prin eroziune s-au redus de la 2,643 t/ha/an la 1,217 t/ha/an (54%) (tabelul
9.14) (Ailincăi, 2007).
Tabelul 9.14
Scurgerile de apă şi sol înregistrate pe terenurile amenajate
şi neamenajate cu lucrări antierozional
Precipitaţii care au Scurgeri
Coeficient Turbiditate Eroziunea
Cultura determinat scurgeri lichide
scurgere medie (g/l) (t/ha/an)
(mm) (mm)
A. Teren neamenajat
Mazăre 345,6 6,704 0,019 21,09 1,414
Grâu 345,6 6,083 0,018 11,34 0,690
Porumb 345,6 9,946 0,029 54,57 5,428
Floarea soarelui 345,6 10,180 0,030 57,34 5,837
Fasole 345,6 8,760 0,025 45,43 3,980
Ierburi an I 345,6 6,618 0,019 14,32 0,948
Ierburi an II 345,6 4,384 0,013 4,69 0,206
Media 345,6 7,525 0,022 35,12 2,643
B. Teren amenajat cu lucrări antierozionale
Mazăre 225,3 5,690 0,025 11,78 0,670
Grâu 225,3 4,155 0,018 8,57 0,356
Porumb 225.3 6,990 0,031 38,48 2,690
Floarea soarelui 225,3 7,430 0,033 40,62 3,018
Fasole 225,3 5,930 0,026 17,88 1,060
Ierburi an I 225,3 4,670 0,021 13,28 0,620
Ierburi an II 225,3 2,760 0,012 3,87 0,107
Media 225,3 5,375 0,024 22,64 1,217
446
În raportul de mediu, de la sfârşitul anului 2012, întocmit pentru
cunoaşterea stadiului implementării strategiei pentru protecția solului COM
(2006) 231, sunt prezentate actualele tendințe cu privire la degradarea
solului atât în Europa, cât și la nivel mondial şi s-au propus noi condiții
agricole și de mediu pentru reducerea degradării solurilor.
Din raportul privind starea mediului pentru 2010, întocmit de
Agenția Europeană de Mediu, rezultă că deșertificarea, degradarea
terenurilor și seceta afectează peste 1,5 miliarde de oameni din peste 110
țări.
Determinarea pierderilor de apă, sol, humus şi elemente minerale
prin eroziune la diferite culturi agricole s-a efectuat cu ajutorul parcelelor
pentru controlul scurgerilor (100 m2), care sunt izolate de restul suprafeţei
prin pereţi metalici şi sunt prevăzute cu bazine şi dispozitive de fracţionare
din care se iau probele de apă şi sol pentru determinarea turbidităţii parţiale
şi pentru analize chimice (fig. 9.4).
Fig. 9.4. Parcele pentru controlul pierderilor de sol prin eroziune
447
Eroziunea afectează fertilitatea solului prin îndepărtarea, împreună
cu solul erodat, a unor însemnate cantităţi de humus şi elemente minerale,
care la culturile de porumb şi floarea soarelui ajung la 22-23 kg/ha azot,
2-3 kg/ha fosfor şi 4-5 kg/ha potasiu, acestea reprezentând, în medie, între
8 şi 15% din cantitatea de îngrăşăminte chimice necesare acestor culturi.
Programele de dezvoltare rurală din UE -27, cuprind condițiile
minime de protecție a solului şi prevăd scheme de agromediu care pot
sprijini lucrările de protejare a solurilor şi de protecție a biodiversității,
stabilite în COM (2011) 450.
Estimările recente, privind eroziunea solului în UE-27, efectuate de
JRC, arată că suprafaţa afectată este de 1,3 milioane de km², din care
aproximativ 20%, înregistrează pierderi de sol de 10 t/ha/an. Eroziunea
afectează grav funcțiile solului şi calitatea apei datorită pierderilor de NPK din
agricultură. Strategiile UE privind biodiversitatea solului, cuprinsă în COM
(2011) 244 şi pentru utilizarea eficientă a resurselor, prevăzute în COM (2011)
571, au în vedere o mai bună integrare a protecției solului în PAC și în politica
regională.
Degradarea solului are un impact direct asupra calităţii apei şi
aerului, biodiversităţii şi a schimbărilor climatice. Obiectivul Politici
Agricole Comune (PAC 2020) prevede realizarea unei agriculturi în strânsă
legătură cu politica de dezvoltare rurală şi în condiţiile menţinerii
pământului într-o condiţie agricolă bună. Amploarea proceselor de
degradare a solului a determinat dezvoltarea unor programe naţionale şi
internaţionale, coordonate de Departamentul European al Solului, care au
rolul de a evalua şi monitoriza informaţiile despre mediul înconjurător şi în
special severitatea riscului erozional şi a altor procese de degradare a solului.
Deoarece majoritatea solurilor în Câmpia Moldovei sunt afectate de
eroziune şi au un grad redus de aprovizionare cu elemente nutritive, se
recomandă aplicarea unei agrotehnici antierozionale diferenţiate, funcţie de
condiţiile pedoclimatice şi folosirea îngrăşămintelor chimice împreună cu
cele organice şi a resturilor vegetale. Acolo unde sunt necesare, se aplică
lucrări pedoameliorative ca drenajul, captarea izvoarelor de coastă,
modelarea şi nivelarea formaţiunilor torenţiale, amendarea solurilor acide
sau alcaline, afânarea solurilor tasate, fertilizarea ameliorativă etc.
În organizarea terenului arabil, asolamentul continuă să rămână o
măsură de bază a producţiei vegetale, care nu poate fi înlocuită prin nici o
altă măsură, chiar dacă condiţiile de sol şi de cultivare sunt optime.
448
9.3 AGROTEHNICA TERENURILOR
COMPACTATE
Compactarea artificială sau antropică se datorează traficului exagerat

efectuat pentru lucrările agricole, transport etc.
În Europa degradarea capacităţii agroproductive a solurilor, datorită
compactării produse de maşinile agricole, se resimte pe o suprafaţă de circa 33
mil. ha (Van den Akker, Canarache, 2001).
Canarache a estimat că în România 38 % din solurile arabile sunt slab
şi moderat compactate, 22 % sunt puternic compactate iar 6 % excesiv
compactate (tabelul 9.15).
Tabelul 9.15
Ponderea terenurilor compactate în stratul arat în diferite zone din România
(Canarache, 1984)
Soluri compactate (% din arabil)
Zona
slab-moderat puternic excesiv
Moldova - Bucovina 17 - 56 4 - 66 2-4
Transilvania 29 - 51 3 - 46 3-6
Banat, Crişana, Maramureş 13 - 57 5 - 65 4 - 22
Oltenia, Muntenia, Dobrogea 6 - 50 2 - 49 1 - 22
Zona montană 6 - -
Solurile moderat tasate ocupă în România circa 3761000 ha, cele

puternic tasate 2174000 ha iar cele excesiv tasate 556 000 ha. Terenurile
arabile lucrate la umiditate nepotrivită şi circulate în mod repetat cu tractoare
şi utilajele agricole au fost compactate în stratul arat, pe mari suprafeţe, în toate
zonele ţării.
9.3.1. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE SOLURILOR COMPACTATE
Compactarea secundară a solului în stratul arabil are loc datorită

trecerii repetate pe aceeaşi parcelă a maşinilor şi utilajelor agricole.
Compactarea naturală, produsă pe solurile brune luvice şi luvisoluri,
are loc datorită procesului de argiloiluviere a orizonturilor inferioare (Bt).
Pe solurile tasate, porozitatea totală scade foarte mult, densitatea
aparentă creşte peste valorile normale, permeabilitatea solului pentru apă şi aer
se reduce, structura se degradează şi capacitatea de producţie scade
449
considerabil. Mobilizarea şi tasarea exagerată a solului, prin trecerea repetată
a agregatelor mecanice în timpul vegetaţiei, determină apariţia unor consecinţe
negative cum sunt:
- degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului;
- descompunerea rapidă a substanţelor organice şi reducerea
humificării;
- reducerea compoziţiei şi a structurii microfaunei din sol;
- degradarea structurii, urmată de crustificare şi eroziune;
- creşterea necesităţii de afânare a solului fără stabilitate structurală;
- creşterea rezistenţei la arat şi în consecinţă creşterea consumului de
combustibil.
Din evaluare însuşirilor solului şi a factorilor limitativi privind tasarea,
eroziunea, excesul temporar de umiditate freatică şi stagnantă rezultă o serie
de restricţii în folosirea lor agricolă.
Compactarea artificială se produce, în mod obişnuit, până la adâncimea
de 20 - 30 cm. Numărul mare de treceri şi executarea arăturii la aceeaşi
adâncime determină formarea hardpanului, denumit şi talpa plugului, care este
un strat îndesat, cu o grosime de 10-30 cm, format imediat sub stratul arat.
Orizontul de hardpan apare la adâncimea de 12-25 cm iar când acest
fenomen este asociat cu compactarea, orizontul lipsit de structură apare de la
suprafaţa solului şi poate atinge grosimi de până la 30-40 cm.
Pentru afânarea solurilor tasate trebuie să se execute arături la
adâncimea de compactare şi lucrări de afânare prin subsolaj la 30 - 40 cm, în
cazul compactării produse la mică adâncime, sau scarificare la 60 - 70 cm în
cazul compactării de adâncime.
Solurile moderat tasate au valoarile gradului de tasare cuprinse între 10
şi 18 (tabelul 9.16) (Canarache, 1990).
Tabelul 9.16
Clase de valori ale gradului de tasare (Canarache A., 1990)
Denumirea Valori (%)
Extrem de mic (sol foarte afânat) < -17
Foarte mic (sol moderat afânat) -17 ÷ -10
Mic (sol slab afânat) -9 ÷ 0
Mijlociu (sol slab tasat) 1 ÷ 10
Mare (sol moderat tasat) 11 ÷ 18
Foarte mare (sol puternic tasat) > 18
450
Gradul de tasare a solului depinde de greutatea şi tipul tractorului,
forma şi dimensiunile pneurilor, conţinutul de argilă, starea de umiditate a
solului, etc. Gradul de tasare a solului se calculează utilizând relaţia 9.1
(Canarache, 1990).
Gradul de tasare a solului (GT) se poate calcula cu relaţia:
PMN  PT
GT  100
PMN
(9.1)
în care:
GT - gradul de tasare (% v/v);

PMN - porozitatea minimă necesară (% v/v) (P MN)
PT - porozitatea totală (% v/v);
A - conţinutul de argilă cu ø < 0,002 mm (% g/g).
P  45  0,163  A
MN
Vineş (1985) consideră compactate solurile a căror densitate aparentă

este mai mare de 1,40 g/cm3 pentru solurile cu 12 - 32 % argilă, 1,30 g/cm3
pentru solurile luto-argiloase cu 32 - 45% argilă şi 1,20 g/cm3 pentru solurile
argiloase care au peste 45% argilă.
Alegerea epocii potrivite pentru efectuarea diferitelor lucrări cum ar fi
aratul, discuitul etc, are o importanţă deosebită, pentru că dacă solul este prea
umed se produce compactarea iar dacă este prea uscat se pulverizează
agregatele şi se degradează structura.
Pe măsură ce structura se degradează scade porozitatea şi se reduce
conţinutul în aer. Solurile cu o structură bună au o distribuţie favorabilă a
porilor de diferite dimensiuni în interiorul agregatelor şi în spaţiile dintre
acestea.
Unele proprietăţi ale solului cum ar fi: permeabilitatea pentru apă,
capilaritatea, porozitatea etc, depind atât de textura solului cât şi de structură.
Gramineele şi leguminoasele perene, cu masa lor bogată de rădăcini,
populaţiile de râme, precum şi alternanţa îngheţului şi a dezgheţului au efect
ameliorativ asupra structurii.
Particulele elementare de sol sunt unite cu ajutorul coloizilor minerali
şi organici, săruri, într-un sistem complex de micro şi macroagregate, ce
formează structura solului. Agregatele cu diametrul mai mic de 0,25 mm se
consideră microagregate iar cele cu diametrul mai mare macroagregate.
451
Rezultatele privind alcătuirea structurală a solului se exprimă prin
procentul pe clase de elemente structurale sau prin calcularea diametrului
mediu ponderat (DMP) cu ajutorul relației 9.2:
(9.2)
unde:
Pes = procentul fiecărei clase de elemente structurale (%);
Dm = diametrul mediu al fiecărei clase de elemente structurale (mm).
Reducerea conţinutului în humus, prăfuirea solului prin lucrări

excesive aplicate la umiditate nepotrivită sau traficul exagerat determină
degradarea structurii (tabelul 9.17). Densitatea aparentă este influenţată de
textura solului, conţinutul lui în substanţă organică, gradul de tasare etc.
Tabelul 9.17
Procentul de agregate hidrostabile la diferite soluri și folosințe agricole
(Canarache, 1990)
Agregate hidrostabile % cu diametrul (mm) de:
Folo-
Solul 1- 0,5- Total
sinţa >5 5-3 3-2 2-1
0,5 0,25 >0,25
Cernoziom tipic Arabil 6,7 8,8 7,9 13,0 12,7 16,0 65,1
Mărculești Pajiște 9,7 24,1 13,2 17,8 7,8 6,9 79,5
Cernoziom cambic Arabil 0,5 3,1 3,4 11,7 15,4 24,1 58,2
Fundulea Pajiște 5,9 22,6 12,3 20,6 10,2 10,0 81,6
Limitele de interpretare a structurii solului după ICPA sunt prezentate

în tabelul 9.18.
Tabelul 9.18
Clasele de valori ale hidrostabilității agregatelor
Clasele de valori ale Agregate hidrostabile
hidrostabilităţii mai mari de 0,25 mm (%)
Foarte mică sub 3,0
Mică 3,1-10,0
Mijlocie 10,1-20,0
Mare 20,1-40,0
Foarte mare 40,1-60,0
Extrem de mare peste 60,0
452
Plantele îşi dezvoltă normal rădăcinile şi absorb apa şi elementele
nutritive când densitatea aparentă este mai mică de 1,3 g/cm3. La densităţi
cuprinse între 1,3 şi 1,5 g/cm3 activitatea rădăcinilor este stânjenită iar la valori
de peste 1,5 g/cm3 rădăcinile nu pot creşte normal şi funcţiile lor sunt afectate.
Starea de agregare a solului este influenţată de numeroşi factori, cum
sunt: umiditatea, lucrările solului, activitatea microbiologică, compoziţia
cationilor adsorbiţi, conţinutul în substanţă organică. Pe solurile cu textura
lutoasă, cu conţinut ridicat de praf şi sărace în humus se formează, adesea, o
crustă la suprafaţă, care favorizează evaporarea apei, împiedică răsărirea
plantelor şi primenirea aerului din sol.
9.3.2 AMELIORAREA SOLURILOR COMPACTATE
Tasarea solului şi prezenţa hardpanului cu diferite grosimi afectează

cea mai mare parte din suprafaţa terenurilor. După gradul de tasare, grosimea
şi adâncimea de apariţie a stratului compactat se stabilesc priorităţile şi
cerinţele de afânare adâncă a solului. Dacă la 30 - 40 cm adâncime s-a format
în sol un strat tasat, acesta trebuie afânat prin lucrări profunde, deoarece
împiedică infiltrarea apei în adâncime şi reduce rezerva de apă acumulată în
subsol.
Criteriile pedologice pentru stabilirea cerinţei de efectuarea afânării
adânci stabilite de Niţu Ion, Răuţă Corneliu şi Drăcea Maria în 1988, arată că
au prioritate solurile afectate de exces de umiditate pluvială, cele care au o
porozitate totală deficitară şi un grad de tasare mai mare de 10% (tabelul 9.19).
Tabelul 9.19
Criterii pedologice pentru stabilirea cerinţei de efectuare a afânării
adânci, după gradul de tasare (Niţu I., 1988).
Criteriul Gradul de tasare
Argilă Porozitatea minimă Cerinţa de afânare
(<0,002 mm), necesară ,% Categoria % adâncă
%
10 45
1 - nu
20 47
30 49
2 - slab 10 moderată
40 51
50 53 3 - moderat 10-18 stringentă
60 56 4 - accentuat 18 acută
453
Priorităţile în execuţia lucrării de afânare adâncă se stabilesc după
intensitatea unor factori cum ar fi gradul de tasare şi excesul de umiditate însă
la execuţia lucrării trebuie să se ţină cont şi de alte criterii legate de panta
terenului, adâncimea apei freatice, caracteristicile litologice ale substratului,
conţinutul în argilă, susceptibilitatea la alunecări etc.
Agregatele structurale din partea superioară a solului sunt supuse
degradării sub influența unor factorii de natură mecanică, fizică și biologică.
Degradarea fizico-chimică, se datorează apei, care poate determina
înlocuirea cationilor de calciu, din complexul coloidal al solului, cu cationi de
hidrogen care determină reducerea stabilității hidrice a agregatelor.
Degradarea biologică are loc datorită acțiunii de descompunere a
humusului, care este principalul ciment de legătură a particulelor de sol, în
agregatele structurale.
Plantele cu înrădăcinare adâncă, porumbul, floarea-soarelui nu dispun
de condiţii optime şi uniforme de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive,
deoarece sub stratul tasat solul rămâne uscat.
Odată cu creşterea gradului de tasare a solului scade porozitatea,
permeabilitatea şi cantitatea de apă accesibilă.
Creşterea densităţii aparente cu 0,1 g/cm3 determină scăderea cantităţii
de apă accesibilă pentru plante cu 10%.
Tasarea orizontului superior până la adâncimea de 30-40 cm, ca urmare
a degradării structurii datorită lucrărilor mecanice, irigaţiei, a monoculturilor
şi a culturilor succesive, determină formarea unui strat compact, bulgăros, dur
la uscare care formează crăpături largi.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri este necesară efectuarea lucrărilor
de afânare adâncă care trebuie executate împreună cu fertilizarea organică cu
40-50 t/ha gunoi.
Eficienţa afânării adânci a solului depinde în mare măsură de momentul
executării, determinat de starea de umiditate a solului, care trebuie să fie cuprinsă
între 60 şi 90 % din intervalul umidităţii active. În aceste condiţii se asigură o bună
afânare a solului pentru că ruperea se face în mai multe planuri şi nu doar o
spintecare şi rupere, pe direcţia de înaintare, ca în cazul terenului cu umiditate
mare.
Scarificarea solului, la umiditate de sub 60% din intervalul umidităţii
active, se realizează cu un consum mare de combustibil, datorită rezistenţei
foarte mari pe care o opune solul la înaintarea organelor active ale
scarificatorului.
454
Cercetările efectuate la Fundulea au dovedit că pe solul tasat de 3 ori
recolta a scăzut, faţă de solul netasat, cu 12 % la grâu, 25 % porumb, 35 % la
floarea-soarelui şi 46 % la sfecla pentru zahăr (tabelul 9.20).
Tabelul 9.20
Influenţa tasării solului asupra producţiei la diferite culturi agricole
(Sin, 1983)
Grâu Porumb Floarea soarelui Sfeclă pentru zahăr
Varianta
q/ha % q/ha % q/ha % q/ha %
Netasat 46,5 100 75,5 100 23,4 100 442 100
Tasat o dată 43,8 94,2 65,2 86,4 21,4 91,5 306 69,2
Tasat de 3 ori 41,1 88,4 56,4 74,7 15,3 65,4 237 53,6
La S.C.D.A. Podu-Iloaiei, Iaşi, pe un cernoziom cambic cu 36 - 38 %

argilă arătura efectuată la 20 - 30 cm adâncime a asigurat valori optime pentru
densitatea aparentă, rezistenţa la penetrare, porozitatea totală şi stabilitatea
hidrică a structurii. La variantele lucrate cu grapa cu discuri sau cizelul,
însuşirile fizice ale solului au avut valori inferioare (Pînzaru, 1994, Jităreanu,
1996, 2006).
La Apahida pe un cernoziom argiloiluvial erodat, alternanţa la doi ani
a arăturii cu lucrarea solului cu cizelul, a sporit rezerva de apă din sol, a redus
consumul de carburanţi şi a mărit recolta la porumb cu 26 - 36 % faţă de arătura
executată an de an (tabelul 9.21) (Guş, 1994).
Tabelul 9.21
Influenţa diferitelor lucrări ale solului asupra conţinutului în apă
(Guş, 1998)
Umiditatea solului, % la adâncimea de:
Lucrărilesolului
0 - 25 cm 25 - 50 cm 50 - 75 cm 75 - 100 cm 100 - 140 cm
Arat la 18-20 cm 12,8 17,5 18,5 19,7 19,6
Discuiri repetate 14,6 17,2 17,4 20,0 20,6
Arat la 28-30 cm 11,8 14,7 16,8 18,5 20,1
Lucrat cu gr. rotativă 13,3 15,7 17,7 19,1 19,0
Pe terenurile cu textură fină principalul factor limitativ îl constituie

compactarea stratului subarat. Apariţia la adâncimea de 19-20 cm a unui strat
compactat (hardpan), cu grosimi de 15-30 cm, care în condiţii de uscăciune
devine extrem de compact, împiedică pătrunderea apei, aerului şi a rădăcinilor.
455
Compactarea antropică are loc datorită greşelilor tehnologice din
sistemul agricol cu trafic exagerat efectuat pentru lucrările agricole în special
în condiţii inadecvate de umiditate a solului.
Compactarea secundară are tendinţa de a se accentua odată cu creşterea
gradului de mecanizare şi a intensităţii şi frecvenţei de lucrare a solului.
La executarea arăturii şi a lucrărilor de pregătire a solului, semănat,
prăşit, recoltat etc. trebuie să se reducă, pe cât posibil, tasarea solului. Totodată,
executarea corectă a lucrărilor solului, aplicarea îngrăşămintelor minerale şi a
celor organice îmbunătăţec structura şi fertilitatea solului (tabelul 9.22).
Tabelul 9.22
Influenţa sistemului de lucrare asupra conţinutului de humus din sol
(0-30 cm) (Rusu T., Guş P., 2007)
Sistemul de Plug clasic Paraplow+grapă Cizel+ grapă Grapă
lucrare/solul +disc, 2x rotativă rotativă rotativă
Cernoziom cambic 3,51a 3,54a 3,87a 3,61a
Faeoziom argic 3,90a 4,13b 3,93ab 3,98ab
Preluvosol vertic 2,48a 2,94ab 3,02b 3,82ab
Aluviosol molic 3,03a 3,12ab 3,09ab 3,23b
Aplicarea lucrărilor de subsolaj sau de arat fără întoarcerea brazdei

determină reducerea intensităţii mineralizării materiei organice la suprafaţa
solului şi creşterea procentului de agregate hidrostabile din sol (tabelul 9.23).
Solul lipsit periodic de vegetaţie este supus acţiunii agresive a
factorilor naturali care determină degradarea solului, mai ales, în orizontul de
suprafaţă.
Pentru refacerea structurii orizonturilor superioare este necesar să se
aplice o serie de măsuri agrotehnice precum fertilizarea diferenţiată cu
îngrăşăminte organo-minerale, asolamente cu plante amelioratoare pentru
ameliorarea structurii solului, cum sunt leguminoasele şi gramineele perene.
Pentru eliminarea tasării se recomandă efectuarea arăturilor adânci, la
25-30 cm, cu subsolaj (5-10 cm), care trebuie să alterneze ca adâncime, de la
un an la altul, în funcţie de cerinţele plantelor cultivate din cadrul
asolamentului.
456
Tabelul 9.23
Influenţa sistemului de lucrare asupra conţinutului de macroagregate
hidrostabile din sol (%, 0-30 cm) (Rusu, Guş, 2007)
Cizel+
Sistemul de Plug Paraplow+grapă Grapă
grapă
lucrare/solul clasic+disc,2x rotativă rotativă
rotativă
Cernoziom
74,33a 79,00b 78,67ab 80,33b
cambic
Faeoziom argic 80,00a 82,33b 81,00ab 81,67ab
Preluvosol vertic 63,67a 68,33b 66,67ab 72,33c
Aluviosol molic 71,33a 76,00b 75,33b 76,33b
Pentru ameliorarea solurilor compactate se folosesc următoarele

măsuri:
1 - limitarea la strictul necesar a numărului de lucrări şi efectuarea
lucrărilor solului la o umiditate corespunzătoare a solului;
2 - folosirea agregatelor combinate care realizează la o singură trecere
lucrările de pregătire a patului germinativ, erbicidat, fertilizat şi semănat;
3 - utilizarea semănătorilor specializate, pentru însămânţare şi aplicare
a îngrăşămintelor direct în mirişte;
4 - menţinerea în limite optime a reacţiei solului şi a compoziţiei
cationilor schimbabili;
5 - structură de culturi variată, cu rotaţii de lungă durată, în care să fie
incluse plantele amelioratoare de leguminoase şi graminee perene;
6 -folosirea culturilor de acoperire şi aplicarea îngrăşămintelor
organice pentru favorizarea activităţii mezofaunei (râmelor);
7 - mărirea suprafeţei de contact a roţii cu solul, prin utilizarea pneurilor
cu presiune mică, utilizarea pneurilor cu lăţime mare şi a roţilor duble;
8 - alternarea direcţiei şi a adâncimii arăturii în fiecare an;
9 - aplicarea lucrărilor de subsolaj şi de arat fără întoarcerea brazdei;
10 - reducerea intensităţii mineralizării materiei organice prin
adoptarea tehnologiei semănatului direct în mirişte;
11 - pe terenurile în pantă, arătura trebuie să urmărească direcţia
generală a curbelor de nivel;
12 - folosirea de culturi acoperitoare sau pentru îngrăşământ verde.
457
Principalele însuşiri fizice, care determină fertilitatea solului, sunt
aerația, rezistența mecanică, permeabilitatea şi accesibilitatea apei care depind
de textura, structura și mai ales de conținutul de carbon organic din sol.
Valoarea critică a stării fizice de compactare, de la care funcţiile solului
se înrăutăţesc a fost numită “Stres la precomprimare”- precompression stress
(Pc) şi reprezintă un indicator pentru evaluarea stabilităţii mecanice a solurilor
(Horn, 2009). Pentru reducerea eroziunii solului şi pentru protecţia terenului şi
evitarea compactării, la lucrările solului, valoarea PC-ului nu trebuie depăşită.
Valorile privind “Stresul la precomprimare” (SP) - precompression
stress (Pc), arată stabilitatea mecanică a solului, care după Horn, 2009, sunt
următoarele:
< 30 kPa - foarte scăzute
30-60 kPa - scăzute
60-90 kPa - mijlocii
90-120 kPa - mari
Limita de 10% a conținutului de aer din sol, este limita minimă pentru
dezvoltarea normală a celor mai multe culturi, care este rareori atinsă în
solurile afânate, cu textură fină și cu apa freatică la mică adâncime, dar foarte
întâlnită la solurile tasate cu textură mijlocie sau fină.
Canarache (1969), definește limita de aerație prin umiditatea solului
corespunzătoare unui conținut de aer de 10%, care se determină cu relaţia 9.3:
LA = PT-10/ DA (9.3)
unde:
LA este limita de aerație (% g/g);
PT este porozitatea totală (% v/v);
DA este densitatea aparentă (g/cm3).
Limita de aerație, indică umiditatea maximă pe care o poate avea solul,

fără ca aerația să fie deficitară.
Din factorii pedoecologici însușirile fizice ale solului, prin regimurile
aero-hidrice și termice din sol, influențează direct procesul de producție
agricolă iar însușirile fizice precum textura, structura, densitatea aparentă și
porozitatea intervin prin alte însușiri ale solului, asupra producției agricole.
Aerația, rezistența la penetrare, conductivitatea hidraulică pot limita
creșterea sistemului radicular cu influență asupra scăderii producției.
458
Acești factorii determinanții ai fertilității solului prezintă interacțiunii
specifice în funcție de care se stabilesc măsurile pentru optimizarea stării
fizice, chimice și biologice a solului. Variabilitatea spațială și în timp a
însușirilor solului și a condițiilor climatice diversifică metodele și lucrările
agrotehnice care trebuie aplicate.
9.4. AGROTEHNICA SOLURILOR ACIDE
Degradarea solului are un impact direct asupra calităţii apei,

aerului, biodiversităţii şi a schimbărilor climatice. Directiva COM (2006)
232 cu privire la protecţia solului în UE are în vedere identificarea zonelor
cu risc de eroziune şi cu materie organică în declin precum şi a celor afectate
de acidifiere, compactare, salinizare şi de alţii factori de degradare.
Deteriorarea calităţii apelor are loc prin procesele de acidifiere,
eutrofizare, salinizare şi de poluare cu diferite substanţe organice sau
anorganice. În apele afectate de fenomenul de acidifiere peştii dispar
iar substanţele organice consumă oxigenul din apă.
Aciditatea accentuată în soluri determină condiţii nefavorabile de
activitate pentru bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot şi de aceea,
conţinutul solului în azot este scăzut.
Din analiza efectuată prin Sistemul Naţional de Monitoring Integrat
al Solurilor, gestionat de ICPA Bucureşti, s-a constatat că starea
agrochimică a solurilor din România este deficitară, pentru că 8,6 mil. ha de
teren agricol, din care 5,3 mil. ha arabil, au o rezervă mică şi extrem de
mică de humus, pe 3,4 mil. ha, din care 1,87 mil. ha arabil, au o aciditate
puternică şi moderată, 0,22 mil. ha, din care 0,13 mil. ha arabil, o alcalinitate
ridicată, cca. 5,1 mil. ha, din care 3,0 mil. ha arabil, o asigurare slabă cu
azot, 6,3 mil. ha din care 3,3 mil. ha arabil, o asigurare slabă şi foarte slabă
cu fosfor iar o suprafaţă de 0,7 mil. ha, din care 0,31 mil. ha arabil, au o
asigurare slabă şi foarte slabă cu potasiu mobil.
Din circa 12 mil. ha de terenuri agricole, pe aproximativ 7,5 mil. ha
de teren arabil (circa 80% din suprafaţa arabilă) calitatea solului este
afectată de una sau mai multe restricţii. Din totalul de 9,5 milioane ha
terenuri arabile numai 3,7 milioane ha întrunesc condiţiile pentru o
agricultură durabilă şi eficientă.
459
Azotul din sol este supus proceselor de levigare, volatilizare,
scurgerii prin eroziune precum şi procesului de nitrificare sau denitrificare.
Denitrificarea este un proces biologic prin care ionii de NO3- şi NO2- din
sol sunt utilizaţi de bacteriile denitrificatoare din genurile Pseudomonas,
Bacillus, Thiobacillus ca sursă de oxigen din straturile de sol anaerobe,
rezultând azot molecular (N2) şi oxizi de azot (N2O sau NO) care se
pierd în atmosferă (Dailey, 2006) (tabelul 9.24).
Regulamentul Consiliului European nr. 73/2009/ a fost preluat în
Ordinul Comun nr. 30/147/2010 pentru adoptarea măsurilor privind bunele
condiţii agricole şi de mediu, precum şi în legislaţia naţională Ordinul
Comun nr. 1182/1270/2005 privind aprobarea Codului de bune practici
agricole pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse
agricole şi pentru utilizarea produselor de protecţie a plantelor).
Tabelul 9.24
Cantităţile de azot pierdute prin levigare şi denitrificare
sau exportate din sol la diferite culturi (kg/ha)
Producţia Doza de
Export
Cultura potenţială îngrăşământ, Denitrificare Levigare
recoltă
t/ha kg/ha
Grâu de toamnă 9,0 172 8 17 200
Orz de primăvară 6,0 68 7 19 133
Rapiţă de toamnă 3,5 169 6 8 198
Cartof 42,5 88 8 19 178
În România solurile acide ocupă o suprafaţă de circa 6120000 ha teren

agricol, din care 473000 ha arabil (ICPA, 1994) (tabelul 9.25).
Tabelul 9.25
Suprafaţa solurilor agricole afectate de aciditate
Arabil Păşuni şi fâneţe Vii şi livezi Total agricol
Specificare
ha % ha % ha % ha %
Puternic
126.302 2,67 144.166 12,48 22.103 9,62 292.571 4,78
acidă
Moderat
1.492.859 31,53 490.142 42,44 79.861 34,76 2.062.862 33,71
acidă
Slab acidă 3.155.360 65,80 520.642 45,08 127.792 55,62 3.763.794 61,51
Total 4.734.521 100 1.154.950 100 229.756 100 6.119.227 100
460
Suprafaţa terenurilor cu reacţie puternic, moderat sau slab acidă
depăşeşte 6 mil. ha. Suprafeţe mai mari cu soluri acide se găsesc în judeţele
Satu Mare, Bihor, Timiş, Argeş, Suceava ş.a. (Niţu, 2000) (tabelul 9.26).
Din lucrările privind inventarierea calităţii terenurilor a rezultat
că aciditatea puternică şi moderată a solului se întâlneşte pe circa 3,4
milioane ha teren agricol iar alcalinitatea moderată şi puternică pe circa
0,2 milioane ha teren agricol.
Pe solurile acide se produce un dezechilibru în nutriţia minerală
a plantelor, întrucât concentraţia mare a ionilor de hidrogen din soluţia
solului favorizează absorbţia anionilor de fosfor, sulf, bor, molibden prin
perii radiculari ai rădăcinii şi împiedică accesul cationilor nutritivi de
calciu, magneziu, potasiu, azot. Acest dezechilibru afectează
metabolismul substanţelor proteice şi al glucidelor.
Tabelul 9.26
Suprafaţa terenurilor cu reacţie puternic, moderat sau slab acidă
Folosinţe Folosinţe
Judeţul Judeţul
Arabil Păşuni Arabil Păşuni
Alba 25 67 Iaşi 13 2
Arad 50 41 Maramures 47 126
Argeş 66 46 Mehedinţi 22 21
Bacău 26 41 Mures 24 46
Bihor 126 72 Neamţ 51 19
Bistriţa
33 93 Olt 57 5
Năsăud
Botoşani 6 2 Prahova 6 30
Braşov 45 89 Satu 91 32
Buzău 1 22 Sălaj 15 18
Caraş
47 116 Sibiu 24 79
Severin
Cluj 22 70 Suceava 51 97
Covasna 11 52 Teleorman 14 -
Dâmboviţa 38 22 Timiş 81 31
Dolj 26 3 Tulcea 1 -
Galaţi 2 - Vaslui 1 -
Giurgiu 11 - Vâlcea 24 57
Gorj 29 50 Vrancea 4 10
Harghita 52 162 Ilfov 5 -
Hunedoara 32 116 Total 1179 1637
461
Azotatul de amoniu, aplicat an de an în cantităţi mari, a determinat
creşterea acidităţii solului. Reacţia solului, se modifică în timp sub
influenţa condiţiilor climatice și a tehnologiilor de cultură dar poate fi
modificată şi de influenţe externe prin poluarea atmosferică.
Acidifierea solurilor se produce odată cu substituirea cationilor
bazici (Ca2+, Mg2+, K+, Na+) din complexul coloidal prin cationii acidităţii
(H+, Al3+). Când ionii de aluminiu depăşesc o anumită concentraţie în
soluţia solului, devin toxici pentru plante.Toxicitatea aluminiului poate fi
mult atenuată dacă se aplică amendamente sau îngrăşăminte fosfatice şi
gunoi de grajd. Sunt sensibile la aluminiu, în special, lucerna, porumbul,
floarea soarelui, mazărea, grâul şi orzul.
9.4.1 ÎNSUŞIRILE FIZICO-CHIMICE ALE SOLURILOR

ACIDE
Acidifierea straturilor de la suprafaţa solului se datorează proceselor

de podzolire, materialelor minerale şi organice din compoziţia solului
precum şi utilizării unor materiale fertilizante în tehnologia de cultură a
plantelor.
Aşa cum s-a arătat, solubilizarea şi îndepărtarea cationilor bazici
(Ca , Mg2+, K+ etc.) şi înlocuirea lor cu cei acizi (H+, Al3+) determină
2+
acidifierea solului. Ionii de hidrogen din soluţia solului determină

aciditatea actuală, exprimată prin indicele pH, determinat în extract apos,
iar ionii de hidrogen şi de aluminiu adsorbiţi de sol determină aciditatea
potenţială a solului şi se exprimă în miliechivalenţi de hidrogen la 100 de
grame sol uscat.
Solurile care necesită amendare la intervale de timp regulate sunt
solurile din clasa argiluvisoluri (brun luvic, luvisol albic etc.), clasa
cambisoluri (brun acid) și clasa spodosoluri (brun feriiluvial, podzol).
Solurile acide sunt slab structurate, datorită prezenţei acizilor
fulvici care dispersează puternic în apă şi au o permeabilitate pentru apă
foarte scăzută la nivelul orizonturilor iluviale. Aceste soluri au o variaţie
sezonieră mare privind umiditatea, sunt tasate, au un pH < 5,8 la
suprafaţă şi o activitate biologică redusă a microorganismelor folositoare.
Cercetările efectuate în experienţele de lungă durată în Câmpia
Moldovei, la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Podu-Iloaiei au
urmărit influenţa diferitelor doze de îngrăşăminte organice şi minerale
462
asupra producţiei de grâu şi porumb precum şi a însuşirilor fizice şi
chimice ale solului. Îngrăşămintele organice, aplicate împreună cu cele
minerale (N50 - 120 P50 - 70 + 60 t/ha gunoi), au contribuit la îmbunătăţirea
caracteristicilor chimice ale solului, au menţinut reacţia solului în domeniul
slab acid şi au determinat obţinerea unor sporuri medii de producţie de
125% la grâu şi de 108% la porumb.
În cadrul rotaţiilor intensive cu cereale, cu un consum anual ridicat
de elemente nutritive, menţinerea reacţiei solului în domeniul slab acid şi
realizarea unei aprovizionări bune a solului cu humus şi elemente minerale
s-a realizat doar prin fertilizarea organo-minerală (N100P100 + 40 t/ha gunoi).
Azotatul de amoniu aplicat an de an, timp de 40 de ani, în cantităţi de 100
kg/ha a determinat reducerea pH-ului de la 7,0 la 5,5, determinând creşterea
acidităţii solului. În rotaţia grâu-porumb, folosirea timp de 43 de ani a 160
kg/ha azot, sub formă de azotat de amoniu, a determinat reducerea pH-ului
de la 6,8 la 5,4.
Îngrăşămintele minerale care se folosesc pe solurile acide trebuie
să aibă reacţie neutră sau alcalină. Astfel, dintre îngrăşămintele cu azot
rezultate foarte bune asigură nitrocalcarul, din grupa îngrăşămintelor
fosfatice, superfosfatul iar dintre cele cu potasiu sarea potasică. Nu sunt
recomandate azotatul de amoniu şi sulfatul de amoniu, care măresc aciditatea
solului. Ureea dă rezultate mai bune pe solurile acide decât azotatul de
amoniu.
Condensarea vaporilor de apă în atmosferă se face în jurul
particulelor de praf iar la trecerea prin atmosferă, picăturile de apă
antrenează numeroase substanţe chimice care pot produce ploi acide, cu
efecte dăunătoare asupra vegetaţiei. Ploile acide produc acidifierea
solului, măresc solubilitatea diferitelor săruri, accelerează disocierea
compuşilor cu metale grele şi modifică viaţa şi activitatea
microorganismelor din sol. Efectul dăunător al ploilor acide se resimte
asupra vegetaţiei deoarece se reduce fotosinteza şi se produce clorozarea
frunzelor până la necrozare.
Pentru ridicarea capacităţii de producţie a solurilor acide trebuie să
se aplice amendamente şi îngrăşăminte în doze potrivite, să se cultive
plante ce pot valorifica aceste soluri şi să se execute lucrări agricole
corespunzătoare.
463
La întocmirea asolamentului pe solurile acide va trebui să se ţină
seama de cerinţele diferitelor specii de plante, însuşirile solului,
amendamentele şi îngrăşămintele aplicate, condiţiile climatice etc.
În condiţiile utilizării an de an a azotatului de amoniu şi a ureei
în cantităţii de 100 kg N/ha, pentru culturile de câmp, amendarea solurilor
acide cu textură mijlocie îşi păstrează eficacitatea minimum 6-7 ani.
După aplicarea amendamentelor şi îngrăşămintelor se pot cultiva
în primul rând secara, grâul, orzul de toamnă, ovăzul, sfecla pentru zahăr,
cartoful, inul de fuior şi se va evita cultivarea plantelor sensibile la aciditate
cum sunt fasolea, mazărea şi soia.
Pe terenurile în pantă, modificarea reacţiei solului, este mai
accentuată şi mai rapidă, datorită conţinutului mai redus de materie organică
şi de elemente minerale din aceste soluri (Ailincăi, 2012) (tabelul 9.27).
Preocupările cercetătorilor au în vedere utilizarea eficientă a
îngrăşămintelor cu azot, pentru a nu încărca mediul cu nitraţi şi pentru
a menţine în limite acceptabile reacţia solului.
Din datele prezentate de statele membre Comisiei Europene, referitoare
la calitatea apelor şi zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi, s-a constatat
că la 17%, din staţiile de monitorizare ale UE, valorile medii ale concentraţiei
de azot au fost peste limita maximă tolerabilă de 50 mg NO3/l, 7% în
domeniul 40-50 mg NO3/l, 15% aveau 25-40 mg NO3/l iar 61% aveau o
concentraţie sub 25 mg NO3/l.
Bilantul brut al azotului, respectiv diferenţa dintre aportul de azot
din fertilizanţii minerali, organici, depunerile atmosferice, fixarea simbiotică
şi alte surse şi consumul de către culturile agricole, pe hectarul de teren
agricol folosit, la nivelul UE a fost de 55 kg/ha cu variaţii de la 37 kg/ha
(Italia) la 226 kg/ha (Olanda). Surplusul de azot faţă de bilanţul brut a scăzut
cu 16%, comparativ cu anul 1990, în toate ţările membre, cu excepţia Irlandei
şi Spaniei (EEA, 2009).
Statele membre au obligaţia să verifice şi dacă este necesar să
revizuiască zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi cel puţin o dată la patru ani,
pe baza rezultatelor monitorizării apelor, în conformitate cu articolul 6 din
Directiva privind nitraţii. Fertilizarea echilibrată, în scopul limitării aportului
total de azot din fertilizant şi reducerea concentraţiei de azot care iese din zona
rădăcinilor este insuficient pusă în practică.
464
Tabelul 9.27
Efectul diferitelor sisteme de fertilizare asupra reacţiei solului
pe terenurile în pantă
pH (H2O) la solul pH (H2O) la solul
slab erodat moderat erodat
N0P0 7,2 7,1
N70P70 6,8 6,7
N100P80 6,3 6,1
N140P100 5,6 5,5
60 t/ha gunoi 7,3 7,1
N70P70 + 60 t/ha gunoi 7,1 6,9
N70P70 + 6 t/ha paie grâu 6,9 6,7
N70P70+6 t/ha coceni porumb 6,5 6,4
N70P70+3 t/ha vrej mazăre 6,8 6,7
N70P70+3 t/ha vrej soia 6,8 6,7
Media 6,8 6,6
DL 5% 0,25 0,27
DL 1% 0,36 0,39
DL 0.1% 0,53 0,57
Se consideră că pentru a schimba reacţia solului cu o unitate pH,

sunt suficiente, în general, 2,0 - 2,5 t/ha CaO pentru solurile cu textură
grosieră şi 3,0-3,5 t/ha CaO pentru solurile cu textură fină (Niţu, 2000)
(tabelul 9.28).
La stabilirea dozei de amendamente trebuie să se ia în consideraţie
valoarea de neutralizare a acestora sau conţinutul în substanţă activă, pH-
ul solului, îngrăşămintele aplicate, conţinutul solului în aluminiu
schimbabil, extura solului şi gradul de saturaţie cu baze.
Pentru controlul poluării şi acidifierii solului şi apei trebuie stabilite
cerinţe tehnologice obligatorii privind stabilirea dozelor de azot pe culturi sau
grupe de culturi, în corelare cu condiţiile de sol şi climă, stabilirea unor
măsuri privind perioadele restrictive pentru aplicarea fertilizanţilor (sol
saturat cu apă, inundat, acoperit cu zăpadă şi îngheţat), lăţimea benzilor
nefertilizate de protecţie, condiţiile aplicării îngrăşămintelor pe terenurile
în pantă, care să prevină pierderile de azot prin eroziune, alunecări şi
drenarea subsolului etc.
465
Tabelul 9.28
Principalele materiale folosite în amendarea calcică
Starea materialului înainte Conţinut echivalent de

Denumirea s. a. sub formă de:
de aplicare
CaO CaCO3 ACŢIUNE
Pulbere care trece: 30% prin sita de
Piatră de var 0,15 mm; 50% prin sita de 0,3 mm; n
42-56 75-100 LENTĂ
(CaCO3) 40÷44% prin sita de 1,65 mm. Fără t
particule cu Ø > 5 mm ă
Var ars (CaO) Praf obţinut prin măcinare şi

95-100 178 RAPIDĂ
stingere înceată
Marnă (CaCO3 +
30÷35% argilă) Praf prin uscare şi cernere 14-42 25-75 MIJLOCIE o
c
Dolomit (CaCO3 i
+ MgCO3) Praf prin uscare şi mărunţire 40-54 70-97 MIJLOCIE oe
c
Spumă de Masă spongioasă ce trebuie i
defecare măcinată 30-40 54-57 RAPIDĂ e
Zgură de furnal 30-50 54-90 RAPIDĂ
Aplicarea unor doze mari de azot sub formă azotat de amoniu a

determinat reducerea pH-ului (0-20 cm) la 5,5-5,6 la monocultura de
porumb și până la 6,2-6,6 în asolamentul mazăre-grâu-porumb-floarea
soarelui + o solă cultivată cu graminee și leguminoase perene. Cele mai mici
valori ale pH-ului au fost înregistrate la momocultura de porumb şi rotaţia
grâu-porumb fapt care poate fi explicat prin condiţiile nefavorabile de
descompunere a resturilor vegetale şi consumul mare de elemente minerale
din această rotaţie (tabelul 9.29).
Oportunitatea amendării calcice se stabileşte în funcţie de conţinutul
de aluminiu schimbabil, reacţia solului şi valorile gradului de saturaţie în
baze. La plantele de câmp, furajere şi tehnice, stabilirea suprafeţelor ce
urmează a fi amendate se face când raportul dintre conţinutul de aluminiu
schimbabil şi suma bazelor schimbabile, înmulţit cu 100, este >5, iar pentru
leguminoasele perene când acest raport este >2,5.
După efectuarea lucrării de amendare nu se vor cultiva timp de 2-3
ani, culturile sensibile la schimbarea bruscă a reacţiei şi a chimismului
solului, cum sunt floarea soarelui, inul, cartoful, evitându-se astfel scăderile
de producţie, deprecierea calităţii recoltei, carenţele de microelemente şi
atacul unor patogeni (Velicica Davidescu, 1999) (tabelul 9.30).
466
Tabelul 9.29
Efectul fertilizării de lungă durată şi a rotaţiei culturilor asupra
pH-ului pe cernoziomul cambic din Câmpia Moldovei
Dife
Tratamentul *Pm Gm WM MGP MGPF + G Media
renţa
N0P0 6.4 6.5 6.5 6.6 6.8 6.6 0.00
N80P60 6.3 6.4 6.3 6.5 6.7 6.4 -0.13
N120P80 5.6 6.0 6.2 6.4 6.6 6.2 -0.38
N160P100 5.5 5.5 5.4 6.1 6.2 5.8 -0.81
N80P60+30 t/ha
gunoi de grajd 6.5 6.5 6.4 7.0 7.0 6.7 0.12x
Media 6.0 6.2 6.2 6.5 6.7 6.3

xxx
Diferenţa 0.0 0.15x 0.13x 0.46xxx 0.63
Rotaţia Fertilizare Interacţ.
DL 5% 0.13 0.12 0.33
DL 1% 0.18 0.16 0.46
DL 0.1% 0.24 0.21 0.63
*
Pm = porumb monocultură, Gm = grâu monocultură, GP = rotaţia grâu-
porumb, MGP = mazăre-grâu-porumb, MGPF+G = mazăre-grâu-porumb-
floarea- soarelui + o solă cu graminee perene.
Tabelul 9.30
Limitele pH (în H2O) între care plantele cresc şi se dezvoltă optim
Plantele Limitele pH Plantele Limitele pH
Grâu 5,5 - 6,5 Ovăz 5,0 - 6,0
Porumb 5,5 - 7,5 Cartof 5,0 - 6,0
Sorg 5,5 - 7,5 Raigras 6,0 - 7,0
Secară 5,0 - 6,0 Golomăţ 6,0 - 7,0
In pentru fuior 6,0 - 6,5 Festuca pratensis 4,5 - 7,0
Cânepă 6,0 - 7,0 Festuca rubra 5,5 - 6,5
Hrişcă 5,5 - 7,0 Timoftică 5,5 - 8,0
467
9.4.2 AMENDAREA SOLURILOR ACIDE
Pentru amendarea solurilor acide se folosesc diferite materiale

dintre care, dolomitul (CaCO3+MgCO3) şi spuma de defecaţie se aplică pe
solurile unde se manifestă carenţa în magneziu sau sunt sărace în humus
şi elemente nutritive şi marna (CaCO3+35% argilă) pe solurile cu textură
grosieră.
De asemenea, se pot folosi îngrăşăminte chimice cu azot nitrocalcar
şi nitrocalcamoniu, care prin conţinutul de CaCO3 au acţiune de amendare.
Pentru majoritatea culturilor amendarea calcică se aplică pe toate
solurile care au un pH mai mic de 5,8 şi un grad de saturaţie în baze sub
75%.
Pentru plantele leguminoase amendarea calcică se aplică pe
solurile care au pH-ul sub 6,0 şi gradul de saturaţie în baze sub 80%.
Pe solurile pe care urmează a fi introduse asolamente fără
leguminoase perene, dozele de amendamente calcice se pot stabili numai
după valorile acidităţii hidrolitice în stratul arat al solului, cu formula 9.4.
CaCO3 t/ha = 1,25 Ah sau CaCO3 t/ha = 1,5 Ah (9.4)
Gunoiul de grajd determină îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi în

special structura, permeabilitatea şi capacitatea pentru apă a solului. Prin
mărirea capacităţii de tamponare a solului, gunoiul de grajd reduce acţiunea
nocivă a acizilor solului iar prin formarea de NH3 şi prin aportul de calciu
schimbabil, micşorează aciditatea solului. Îngrăşămintele organice
intensifică activitatea microorganismelor şi contribuie la menţinerea unui
echilibru optim între procesele de humificare şi mineralizare din sol.
La asolamentele de câmp fertilizarea organică se aplică, odată la 3-
4 ani, în special la culturile care valorifică mai bine şi au cerinţe mai mari
pentru elemente minerale, cum sunt cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul,
floarea soarelui, iarba de Sudan şi alte plante furajere.
Hera şi Borlan au stabilit dozele de amendamente care trebuie să
asigure neutralizarea completă şi durabilă a acidităţii uşor schimbabile a
solului şi să aducă gradul de saturaţie cu baze la 90% (după Kappen şi colab,
1980) (tabelul 9.31).
468
Înfiinţarea culturilor de lucernă şi trifoi pe terenurile acide trebuie
precedată de amendare, care trebuie să asigure menţinerea pH-ului,
determinat în suspensie apoasă, la peste 6,2 şi a gradului de asigurare cu
baze peste 82%. Pentru culturile de legume solurile acide determină o slabă
absorbţie a Ca şi Mo şi creşterea absorbţiei Cu, Zn, Al şi Mn până la valori
toxice, fapt pentru care aciditatea solului pe adâncimea de 30 cm trebuie
neutralizată până la valori ale pH-ului de minim 6,8.
Tabelul 9.31
Dozele de amendamente (CaCO3, 100%) calculate după
suma bazelor de schimb şi aciditatea hidrolitică
Suma iniţială a bazelor de schimb (m.e./100 g sol) V%
V
2 4 6 8 10 12 14 16 18 dorit prin
%
amendare
85 0,5 1,1 1,6 2,1 2,7 3,2 3,7 4,2 4,7 100 % pt.
80 0,8 1,5 2,3 3,0 3,8 4,5 5,3 6,0 6,8 trifoi şi
75 0,8 1,7 2,4 3,2 4,1 4,8 6,5 6,5 7,2 lucernă
70 0,9 1,8 2,6 3,5 4,4 5,1 6,0 6,9 7,8
65 1,2 2,3 3,6 4,7 5,8 6,9 8,1 9,3 10,4
60 1,5 3,0 4,5 6,0 7,5 9,0 10,5 12,0 13,5 90 %
55 1,9 3,8 5,7 7,6 9,6 11,5 0 0 0
50 2,3 4,8 7,2 9,6 12,0 0 0 0 0 pt. toate
45 3,0 6,0 9,0 12,0 15,0 0 0 0 0 plantele
40 3,0 7,5 11,0 15,0 0 0 0 0 0 de câmp
35 4,7 9,4 14,0 0 0 0 0 0 0
30 6,0 12,0 0 0 0 0 0 0 0
Cele mai bune rezultate se obţin când amendarea (8 t/ha CaCO3)

se aplică împreună cu gunoiul de grajd (40 t/ha gunoi de grajd) şi cu doze
de îngrăşăminte chimice (îngrăşăminte cu reacţie fiziologică alcalină, de
tipul nitrocalcarului) corespunzătoare speciilor şi hibrizilor de plante
cultivate.
Îngrăşămintele cu acţiune neutră asupra pH-ului solului sunt
superfosfatul, sarea potasică, nitrocalcamoniul, sulfatul de potasiu etc.
Îngrăşămintele cu acţiune acidifiantă asupra solului sunt sulfatul
de amoniu (NH4)2SO4, azotatul de amoniu NH4NO3, ureea OC(NH2)2,
clorura de amoniu NH4Cl iar cele cu acţiune alcalinizantă sunt azotatul de
calciu Ca(NO2)2, cianamida de calciu CaCN2, carbonatul de potasiu K2CO3
etc.
469
Majoritatea plantelor cresc cel mai bine pe solurile neutre sau
uşor acide şi puţine plante suportă un pH până la 4,5 sau până la 8,3.
Plante tolerante la aciditate sunt Festuca pratensis (4,5-7,0), Festuca
rubra (5,5-6,5), cartoful (5,0-6,0), ovăzul (5,0-6,0), secara (5,0-6,0) iar
plantele mijlociu tolerante la aciditate sunt grâul (5,5-7,5), porumbul (5,5-
7,5), rapiţa (5,8-6,7), tomatele (5,5-7,0), castraveţii (6,0-7,0), mazărea (6,0-
7,0), fasolea (6,0-7,0), morcovul (5,8-7,0), sfecla roşie (7,0-8,0) etc.
Plantele tolerante la alcalinitate sunt floarea soarelui (6,0-7,5),
muştarul (6,0-7,5), inul pentru ulei (6,0-8,0), lucerna (6,5-7,5), orzul (6,5-
8,0), varza (7,0-8,0), mazărea şi fasolea de grădină (7,0-8,0) etc.
Pe solurile acide activitatea microorganismelor folositoare este
scăzută, deoarece intervalul optim de reacţie a solului (pH-ul) este de 6,8-
7,2 pentru bacteriile din nodozităţile de pe rădăcinile de lucernă, trifoi şi
mazăre, de 6,5 – 7,5 la Azotobacter chroococum, 6,0-7,0 la Clostridium
pasteurianum, 6,5-7,5 la bacteriile nitrificatoare şi 6,2-7,0 la bacteriile
celulozolitice.
După pH-ul solului în suspensie apoasă 1:2,5 solurile au fost
caracterizate astfel:
puternic alcaline 8,41 - 9,00
moderat alcaline 8,01 - 8,40
slab alcaline 7,51 - 8,00
foarte slab alcaline 7,21 - 7,50
Neuter 6,81 - 7,20
foarte slab acide 6,41 - 6,80
slab acide 5,81 - 6,40
moderat acide 5,01 - 5,80
puternic acid 4,31 - 5,00
Încorporarea amendamentelor în sol se face, de obicei, odată cu

executarea arătur. Când amendamentele se folosesc în cantitate mare, 1/2
sau 2/3 din doză se încorporează sub brazdă odată cu arătura iar 1/2
sau 1/3 se împrăştie la suprafaţă şi se amestecă cu solul prin discuire,
grăpare etc. Pentru culturile de toamnă, amendamentele se încorporează în
sol odată cu arătura de vară, iar pentru culturile de primăvară odată cu
arătura de toamnă.
Lucrările agropedoameliorative cuprind totalitatea intervenţiilor
tehnice care se execută pentru îmbunătăţirea fertilităţii solului, pentru
combaterea proceselor de degradare şi pentru menţinerea îndelungată a
470
regimurilor hidric, salin şi nutritiv a solurilor. Aceste lucrări creează
condiţiile favorabile necesare pentru punerea în valoare a solurilor iar
lucrările agrotehnice diferenţiate care vin în completare, asigură realizarea
parametrilor de producţie stabiliţi şi menţinerea fertilităţii solului.
9.5 AGROTEHNICA TERENURILOR NISIPOASE
Nisipurile şi solurile nisipoase ocupă în ţara noastră o suprafaţă de

circa 540000 ha, cele mai mari suprafeţe fiind răspândite în zona de
stepă şi silvostepă, în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre.
Nisipurile sunt soluri caracterizate printr-un conţinut de peste
95% particule grosiere, un conţinut de mâl şi argilă sub 5% şi de humus
de circa 0,5%.
Solurile nisipoase sunt soluri cu un conţinut de nisip de cel puţin
85%, până la 15% mâl şi argilă şi un conţinut de humus de peste 1%.
Răspândirea nisipurilor este condiţionată de natura depozitului şi
de clima aridă sau semiumedă şi de prezenţa unor vânturi dominante
dintr-o anumită direcţie. Aproximativ două treimi din suprafaţa totală de
nisipuri şi soluri nisipoase sunt localizate în Câmpia Română, din care cca.
250000 ha se găsesc în vestul acesteia (sudul Olteniei). Circa 100000 ha sunt
răspândite în partea nord-estică a Câmpiei Române, pe partea dreaptă a
râului Ialomiţa, în dreapta râului Buzău şi în Câmpia Siretului, în stânga
râului Bârlad şi a Siretului, în aval de confluenţa cu Bârladul, până la Hanul
Conachi (Baniţă, 1981).
Se întâlnesc nisipuri şi soluri nisipoase în partea din nord-vestul ţării
(Valea lui Mihai, Carei) şi suprafeţe mai restrânse în Câmpia Banatului (la
Teremia Mare) şi în depresiunea Bârsei. Suprafeţe importante se mai găsesc
în Delta Dunării.
O caracteristică importantă a nisipurilor din ţara noastră este că sunt
foarte heterogene.
Lipsa vegetaţiei favorizează eroziunea eoliană. Vânturi cu viteza de
4 m/s transportă particule de nisip cu diametrul de până la 1 mm iar
vânturile cu viteza de 11-17 m/s transportă particule de nisip cu diametre
de 1 - 2 mm (Obrejanu, 1972).
Nisipurile din Delta Dunării prezintă procese de sărăturare datorită
471
apei freatice, care este la mică adâncime. În celelalte zone adâncimea apei
freatice este în funcţie de relief, între 1,5 şi chiar 17 m sub dună. Nisipurile
din Delta Dunării au un procent de 50-60% nisip fin iar cele din zona Hanul
Conachi au fracţia de nisip fin de 60-80%.
Nisipurile din stânga Jiului au un procent mai mare de nisip grosier
(50-70%). Porozitatea totală şi aeraţia nisipurilor este mare, ceea ce
determină descompunerea intensă a materiei organice şi amplitudini mari ale
temperaturilor până la 40 cm adâncime.
Nisipurile au căldura specifică scăzută şi conductibilitatea calorică
mare, fapt care determină înregistrarea unor temperaturi foarte ridicate
în timpul verii (60-70 oC).
Rezistenţa la penetrare este mică (8-12 kgf/cm2) iar capacitatea
de reţinere a apei foarte mică, capacitatea pentru apă în câmp fiind de 4 -
12%.
Coeficientul de ofilire are valori de 0,8 până la 2,5%.
Permeabilitatea pentru apă a nisipurilor este foarte mare determinând
spălarea substanţelor nutritive.
Solurile nisipoase au densitatea aparentă mare, fiind cuprinsă între
1,50-1,80 g/cm3. Datorită porozităţii totale ridicate este favorizată
activitatea microorganismelor aerobe, care descompun intens materia
organică din sol.
Terenurile nisipoase au capacitatea de reţinere a apei mică.
Coeficienţii de higroscopicitate şi de ofilire au valori mici, cuprinse între
0,5-1% şi respectiv 0,75-2,25%.
Pe terenurile nisipoase permeabilitatea pentru apă este mare dar
şi evaporarea apei este mai intensă.
Datorită texturii grosiere, permeabilitatea pentru apă a solurilor
nisipoase este mare. Capacitatea de câmp pentru apă este redusă, fiind
cuprinsă între 6-10% pe adâncimea de 1 m.
Nisipurile şi solurile nisipoase au o coeziune şi o adeziune mică
iar valorile acestora cresc foarte puţin odată cu creşterea conţinutului de
umiditate.
Datorită coeziunii şi adeziunii reduse solurile nisipoase au o
rezistenţă mică la efectuarea lucrărilor, acestea putându-se executa
corespunzător indiferent de conţinutul de umiditate.
Pe solurile nisipoase descompunerea materiei organice are loc
472
mai intens datorită abundenţei oxigenului şi a cantităţilor reduse de argilă
care poate fixa acizii humici.
Solurile nisipoase sunt sărace în elemente nutritive iar reţinerea
acestora este foarte slabă datorită particulelor grosiere care determină o
suprafaţă exterioară mică. Proprietăţile chimice ale nisipurilor sunt
prezentate în tabelul 9.32 (Florea şi Chiriţă, 1968).
Solurile nisipoase sunt slab productive, au un conţinut redus de
apă, humus şi substanţe nutritive şi o activitate biologică redusă încât
necesită măsuri speciale pentru valorificarea lor în condiţii satisfăcătoare
din punct de vedere economic.
Tabelul 9.32
Proprietăţi chimice ale nisipurilor din România
Potasiu
Humus Azot total Fosfor total
Zona nisipoasă schimbabil
(%) (%) (%)
(mg/100 g sol)
Delta Dunării 0,24 0,035 0,058 4,3
Nisip de dună 0,65 0,065 0,088 5,8
Nisip de interdună 0,62 0,065 0,045 6,8
Câmpia Română 0,81 0,075 0,060 6,6
Nisip de dună 1,05 0,08 0,04 5,0
Nisip de interdună 1,13 0,11 0,07 5,8
Sol nisipos dună 0,5 0,041 0,044 13,5
Sol nisipos interdună 0,89 0,05 0,05 13,3
*Hanul Conachi 0,12 0,02 3,0 4,4
*Sudul Olteniei 0,45 0,05 7,4 7,8
*Dăbuleni 0,76 0,06 11,1 12,6
*Valea lui Mihai 0.5-1.29 0.05-0.08 5.9-23.6 **15.3-23.5
* P mobil mg/100 g sol ** mg K/100 g sol
9.5.1 LUCRĂRI PENTRU AMELIORAREA SOLURILOR

NISIPOASE
Modelarea terenului se referă la reducerea diferenţelor de nivel între

dune şi interdune prin decopertarea şi translocarea nisipului din părţile
superioare ale dunelor în zona de interdune.
Nivelarea. Amenajarea solurilor nisipoase pentru irigat impune
efectuarea lucrărilor pentru nivelarea terenului în vederea atenuării
diferenţelor dintre dune şi interdune, diferenţe care depăşesc uneori chiar şi
4m. Nivelarea se referă la suprafeţele modelate care au diferenţe de nivel şi
pante mici. Prin nivelarea solurilor nisipoase se asigură o mecanizare
473
completă a lucrărilor, uniformizarea fertilităţii solului, repartizarea
uniformă a apei, îngrășămintelor şi substanțelor pentru protecţia culturilor.
Combaterea eroziunii eoliene este necesară pentru introducerea
măsurilor biologice şi în special a perdelelor de protecţie care reduc viteza
vântului şi contribuie la îmbunătăţirea microclimatului local.
Pentru a opri spulberarea nisipului se foloseşte metoda de în culise,
alternând plante cu înălţime diferită, plantaţii de viţă de vie, menţinerea
terenului înierbat cu plante perene etc. La viţa de vie fiecare al doilea interval
dintre două rânduri se cultivă cu secară iar la pomi fructiferi fiecare interval.
Benzile de secară dintre rândurile de viţă de vie şi pomi se seamănă la
sfârşitul lunii august şi se încorporează în sol în faza de burduf.
Pentru stabilizarea nisipurilor s-au folosit şi metodele chimice,
prin folosirea aracetului, care însă nu s-au dovedit economice.
Fertilizarea cu gunoi de grajd şi cu îngrăşăminte verzi au un rol
deosebit în ameliorarea solurilor nisipoase.
Fixarea nisipurilor se poate realiza şi prin folosirea de
paranisipuri (garduri de nuiele, trestie, coceni de porumb, tulpini de floarea
soarelui etc.).
Îmbogăţirea în material fin este un alt mijloc pentru stabilizarea şi
ameliorarea nisipurilor şi în funcţie de zonă se poate folosi mâlul de pe
fundul bălţilor, argilă, pământ argilos, bentonită etc.
9.5.2 LUCRĂRILE AGROTEHNICE PE TERENURILE

NISIPOASE
1. Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente

Sortimentul de plante care se pot cultiva pe solurile nisipoase
este restrâns însă prin fertilizare şi irigare acesta poate fi extins iar
producţiile obţinute pot fi eficiente din punct de vedere economic.
Pe nisipurile şi solurile nisipoase, în condiţii de neirigare pot fi
cultivate secara, meiul, grâul, porumbul, sorgul hibrid pentru boabe,
fasolea, fasoliţa, tutunul, cartoful, floarea soarelui, ricinul, lupinul,
bostănoasele şi borceagul.
Secara asigură producţii satisfăcătoare şi contribuie la fixarea
nisipurilor.
Fasoliţa (Vigna sinensis) este o leguminoasă specifică terenurilor
474
aride şi calde şi se cultivă pentru boabe sau pentru îngrăşământ verde.
Sorgul şi meiul pentru boabe pot fi cultivate pe terenurile nisipoase
din sudul ţării, unde se obţin producţii mai mari decât la porumb.
Grâul, porumbul şi floarea soarelui pot fi cultivate pe nisipurile
fixate care au un procent mai mare de argilă, humus şi în condiţii de
fertilizare.
Fasolea şi ricinul se cultivă pe nisipurile cu fertilitate naturală
mai
bună.
Cartoful este cultivat numai pe nisipurile din nord-vestul ţării şi mai
ales în zona cu terenuri nisipoase din Depresiunea Braşov.
Tutunul, care este foarte rezistent la secetă și puţin pretenţios la
condiţiile de fertilitate, poate fi cultivat pe toate terenurile nisipoase.
Lupinul este recomandat pentru îngrăşământ verde pentru
ameliorarea şi fixarea nisipurilor.
Pepenele verde poate fi cultivat pe toate solurile nisipoase în
condiţii de fertilizare organo-minerală la cuib sau pe toată suprafaţa.
Borceagul de toamnă (secara + măzărichea de toamnă) se poate
cultiva pe toate nisipurile, inclusiv pe cele semifixate.
Pe nisipurile şi solurile nisipoase cu eroziune intensă din Delta
Dunării suprafeţe mari sunt cultivate cu viţă de vie şi păşuni iar culturile de
câmp sunt mai puţin reprezentate.
Pe solurile nisipoase din Câmpia Română şi de la Hanul Conachi
se cultivă cu bune rezultate porumb, floarea soarelui şi viţa de vie.
Solurile nisipoase de la Valea lui Mihai se cultivă cu secară, cartofi,
tutun, porumb, floarea soarelui şi borceag de toamnă.
Pe terenurile nisipoase ameliorate de la Dăbuleni s-au cultivat
plante medicinale şi culturi legumicole extratimpurii.
Pe solurile nisipoase irigate, sortimentul de plante care pot fi
cultivate se lărgeşte pentru că se îmbunătăţesc substanţial condiţiile pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor. În condiţii de irigare s-au extins culturile
succesive în mirişte, mai ales după culturile care eliberează terenul devreme.
Asolamentele pe solurile nisipoase trebuie să asigure condiţii
favorabile de mediu pentru fiecare plantă şi în plus să împiedice procesul
de eroziune eoliană.
475
Principalele metode agrotehnice pentru reducerea spulberării
nisipului sunt următoarele:
1. Folosirea de asolamente cu o diversitate mai mare a culturilor;
2. Folosirea gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor verzi;
3. Organizarea terenului cu sole de formă dreptunghiulară, orientate
cu latura lungă perpendicular pe direcţia vântului dominant;
4. Alternarea plantelor în cadrul asolamentelor astfel încât în
perioadele de spulberare intensă a nisipului, terenul să fie acoperit cât
mai bine cu vegetaţie;
5. Folosirea culturilor succesive care asigură acoperirea terenului în
a doua jumătate a verii;
6. Folosirea culturilor ascunse, în condiţii de irigare, care după
recoltarea plantelor protectoare asigură acoperirea solului;
7. Folosirea culturilor de toamnă (culturi de acoperire sau furajere)
(secară, borceag de toamnă, rapiţă, măzăriche de toamnă etc.), care
realizează acoperirea terenului în perioada toamnă-primăvară;
8. Utilizarea culturilor în fâşii, alternând plante bune protectoare
cu plante slab protectoare.
9. Asolamentele indicate pe nisipuri şi solurile nisipoase (după Pop
şi colab,1977), sunt următoarele:
În condiţii de neirigare:
1) secară + grâu; 2) porumb + sorg sau secară + grâu; 3) cartofi
timpurii urmaţi de o cultură succesivă pentru furaj sau secară + grâu;
4) floarea soarelui + porumb + secară masă verde cultură intermediară de
toamnă; 5) tutun + pepeni verzi.
În condiţii de irigare:
1) grâu + îngrăşământ verde; 2) porumb sau grâu + porumb siloz în
mirişte; 2) porumb; 3) tutun + pepeni; 4) porumb; 5) porumb sau 1) cartof
timpuriu de primăvară urmat de porumb boabe; 2) porumb; 3) porumb sau 1)
lucernă 4 ani; 2) porumb; 3) porumb; 4) porumb sau cartofi sau 1) borceag de
toamnă + porumb boabe sau siloz; 2) porumb; 3) porumb sau 1) soia sau
arahide; 2) grâu cu plantă în mirişte; 3) cartof timpuriu urmat de tutun; 4)
floarea soarelui; 5) porumb; 6) sfeclă pentru zahăr; sau 1) porumb urmat de
cultură intermediară de toamnă; 2) soia.
476
2. Folosirea îngrăşămintelor
Solurile nisipoase sunt slab şi foarte slab asigurate cu elemente
nutritive. La stabilirea dozelor şi a tipurilor de îngrăşăminte pe solurile
nisipoase trebuie avut în vedere conţinutul scăzut în elemente minerale,
natura mineralogică a nisipului, conţinutul scăzut în humus, intensitatea
procesului de mineralizare a humusului şi de levigare a elementelor minerale
de către apa din precipitaţii sau din irigaţii.
Dorneanu (1976), arată că solurile nisipoase din România au
conţinutul în azot total cuprins între 0,2-0,8%, în fosfor 0,03-0,15 %, iar
în potasiu schimbabil 2-17 mg/100 g sol.
Îngrăşămintele contribuie în mod direct la îmbunătăţirea
conţinutului de elemente minerale din sol şi indirect prin cantitatea de
biomasă şi rădăcini rămasă în sol de la culturile din asolament.
Îngrăşămintele chimice cu azot determină obţinerea unor sporuri
mari de producţie însă ele trebuie aplicate împreună cu cele cu fosfor şi
potasiu. Utilizarea unilaterală a îngrăşămintelor cu azot determină obţinerea
unor sporuri mai scăzute de producţie şi creşterea acidităţii solului.
Pe solurile nisipoase este necesar ca îngrăşămintele să fie aplicate
diferenţiat în funcţie de forma de relief şi de fertilitatea acestora (vârfurile
de dună au o fertilitate mai scăzută), iar îngrăşămintele cu azot, mai
levigabile, trebuie aplicate fracţionat, în funcţie de cerinţele plantelor,
pentru a reduce spălarea lor în adâncime. În condiţii de irigare levigarea
nitraţilor are loc cu o intensitate şi mai mare.
Pe nisipuri şi soluri nisipoase, sărace în microelementele, se
semnalează carenţe, în special în condiţii de irigare unde se folosesc doze
mari de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu. Carenţele apar la
microelementele magneziu, zinc şi bor, fapt pentru care se impune
efectuarea de tratamente foliare sau la sol cu îngrăşăminte care conţin aceste
microelemente.
Îngrăşămintele organice influenţează cel mai mult proprietăţile
fizice, chimice şi biologice ale solurilor nisipoase. La îngrăşămintele
organice şi în special la gunoiul de grajd, toate plantele cultivate pe
nisipuri înregistrează sporuri mari de producţie.
Eficacitatea gunoiului de grajd creşte când este încorporat mai adânc
şi la diferite adâncimi în sol. Prin încorporare superficială, la 0-25 cm, în
urma spulberării nisipului, gunoiul rămâne la suprafaţă şi se descompune
aerob iar plantele îşi dezvoltă sistemul radicular în stratul superficial.
477
Prin încorporare adâncă, gunoiul are rol deosebit în reţinerea
elementelor nutritive supuse levigării, iar plantele îşi dezvoltă sistemul
radicular mai profund.
Dorneanu (1976) citează o metodă de încorporare adâncă a
gunoiului, propunând ca la primul tratament să se încorporeze în sol, printr-
o arătură de desfundare la 60-70 cm, o cantitate de 30-50 t/ha gunoi de grajd
iar după 4-5 ani aceeaşi doză de gunoi de grajd să se încorporeze la 40-50
cm. Al treilea tratament, după alţi 4-5 ani, se face cu o doză asemănătoare,
care se încorporează la 25-30 cm.
Pop şi colab. (1977) arată că pentru creşterea suprafeţelor fertilizate
organic şi pentru a asigura o nutriţie mai bună pentru culturi, este necesară
folosirea unor doze moderate de gunoi (20-30 t/ha) împreună cu
îngrăşăminte chimice.
Pe solurile nisipoase, sărace în materie organică, folosirea
materialelor organice ameliorează fertilitatea şi capacitatea de reţinere a
apei. Compostul de gunoi de grajd cu argilă, în doză de 15 t/ha, încorporat la
55 cm, a sporit producţia de porumb şi secară cu 36- 91% (Pop, 1977).
Rezultate bune pe nisipuri au dat turba, aplicată în doză de 10-15
t/ha şi îngrăşămintele verzi (secara, lupinul, fasoliţa, mazărea etc.) aplicate
împreună cu îngrăşămintele chimice. Pop şi colab. (1997) arată că prin
folosirea lupinului ca îngrăşământ verde împreună cu N64P32, producţia
de secară a crescut cu 31%.
Pentru fertilizarea culturilor pe nisipuri s-a urmărit producerea de
îngrăşăminte cu solubilitate redusă pentru a reduce levigarea lor în
profunzime. Îngrăşămintele organo-minerale (K-22-11-11; K-16-16-16) se
încorporează în sol odată cu lucrările de pregătire până la nivelul de 90-
100% din dozele de fosfor şi potasiu, iar diferenţa de azot neîncorporată
până la doza necesară se aplică sub formă de îngrăşăminte lichide cu azot,
introduse fracţionat, în 2-3 reprize, în apa de irigaţie.
3. Folosirea amendamentelor
Solurile nisipoase pot avea reacţie acidă, bazică sau neutră.
Acidifierea nisipurilor se accentuează când se folosesc doze mari de
azotat de amoniu, în special în regim irigat. La acelaşi grad de aciditate,
plantele cultivate suferă mai mult pe nisipuri decât pe alte soluri, datorită
conţinutului ridicat de particule grosiere şi a cantităţii reduse de humus.
478
Amendamentele calcaroase pe solurile nisipoase cu valoarea pH-ului
peste 6,2 provoacă o mineralizare intensă a humusului şi are loc blocarea
unor microelemente. Din această cauză se recomandă ca administrarea
amendamentelor să se facă în funcţie de pH, la intervale de 4-5 ani, în doze
de 2-3 t/ha.
4. Lucrările solului
Caracteristic lucrărilor solului pe terenurile nisipoase este faptul că,
pe lângă crearea de condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor, acestea trebuie să reducă procesul de eroziune eoliană şi să
amelioreze fertilitatea solului.
La realizarea acestor obiective trebuie avute în vedere următoarele
condiţii specifice din zonele cu soluri nisipoase:
1. Lucrările solului se execută cu un efort mai mic de tracţiune
ca urmare a valorilor scăzute pe care le prezintă adeziunea şi coeziunea;
2. Datorită capacităţii mici de reţinere a apei şi a conţinutului scăzut
de argilă, lucrările solului se pot executa corespunzător atât în condiţii de
secetă cât şi la un conţinut de umiditate mai mare;
3. Proprietăţile solurilor nisipoase permit renunţarea la arătură, în
anii când nu se încorporează gunoi, amendamente etc. sau dacă terenurile
nu sunt îmburuienate;
4. Pentru a reduce eroziunea eoliană arăturile se vor executa
perpendicular pe direcţia vântului dominant iar grăpatul arăturilor se va
efectua numai atunci când este cazul, de regulă înainte de semănat;
5. Epoca de executare a arăturii, pentru culturile de toamnă este cu 2-
4 săptămâni înainte de semănat, iar pentru cele de primăvară toamna târziu;
6. Datorită adeziunii şi coeziunii mici tractoarele patinează mai tare
şi se reduce productivitatea lucrărilor;
7. Uzura pieselor active ale maşinilor agricole este mai mare
datorită alcătuirii nisipurilor din particule grosiere şi a prezenţei cuarţului
în componenţa lor.
Cercetările experimentale au demonstrat superioritatea arăturilor
cu întoarcerea brazdei în special pe terenurile nisipoase puternic
îmburuienate, când se încorporează în sol miriştea şi resturile de buruieni.
Pe nisipurile ameliorate de la Dăbuleni cercetările nu au înregistrat
diferenţe de producţie între lucrarea de arat la diferite adâncimi şi lucrarea
cu grapa cu discuri, astfel că alegerea lucrării de bază pentru grâul de toamnă
este determinată de gradul de îmburuienare, starea culturală a terenului
479
(prezenţa resturilor vegetale) şi de tipurile de îngrăşăminte care se folosesc.
Înlocuirea arăturii prin lucrări cu grapa cu discuri este recomandată
la amplasarea grâului de toamnă după porumb, floarea soarelui, soia, când
resturile vegetale au fost bine tocate sau îndepărtate.
Pregătirea patului germinativ se poate face cu grapa cu discuri
sau combinatorul, care taie bine buruienile chiar şi la o rezisteţă mai
redusă a solurilor nisipoase la acţiunea de înaintare a pieselor active.
5. Alte măsuri agrotehnice
Semănatul se va face perpendicular pe direcţia vântului dominant şi
se va efectua mai devreme decât pe celelalte terenuri. Nisipurile se răcesc
foarte repede şi pentru a se asigura necesarul de căldură biologic activă
de 500 oC până la intrarea în iarnă, grâul trebuie semănat până la 30
septembrie.
Pentru culturile de porumb, soia etc. la stabilirea epocii optime
de semănat, pe lângă realizarea temperaturii minime de germinare se are în
vedere şi necesitatea de a evita perioadele cu oscilaţii mari de temperatură şi
cu furtuni de nisip.
Adâncimea de semănat va fi mai mare pe terenurile unde nisipul
este luat de vânt şi mai mică în zonele unde are loc o depunere a nisipului.
Pe terenurile nisipoase, datorită conţinutului redus de humus şi
de argilă, dozele de erbicide, care se administează la sol, vor fi mai mici.
Folosirea raţională a irigaţiei, însoţită de măsuri agrotehnice
corespunzătoare, determină realizarea şi pe nisipuri a unor producţii bune
la toate culturile.
9.6 AGROTEHNICA SOLURILOR SALINE ŞI

ALCALINE
În România solurile cu un conţinut de săruri solubile mai mare de

900-1000 ppm ocupă o suprafaţă de aproximativ 510 000 ha, din care 265 000
ha soluri saline şi alcalice (halomorfe) şi 245 000 ha soluri salinizate şi
alcalinizate. Solurile saline şi alcalice reprezintă 2,8% din suprafaţa agricolă
şi 4% din cea arabilă iar în Europa suprafaţa cu soluri care au o
alcalinitate ridicată reprezintă 18% din suprafaţa agricolă (Oldeman, 1991)
(tabelul 9.33).
480
Comunicarea Comisiei UE "Către o Strategie Tematică pentru
Protecţia Solului" COM (2002) 179, arată că principalele opt ameninţări
cu care se confruntă solul din Uniunea Europeană sunt eroziunea, declinul
materiei organice, contaminarea, salinizarea, compactarea, scoaterea din
circuitul agricol, scăderea biodiversităţii solului, alunecările de teren şi
inundaţiile. Degradarea solului are un impact direct asupra calităţii apei
şi aerului, a biodiversităţii şi schimbărilor climatice.
Tabelul 9.33
Suprafaţa terenurilor agricole afectate de eroziune
şi de alţi factori de degradare în Europa
Suprafaţa Procent din
Denumirea factorului
afectată (mil. ha) suprafaţa totală
Eroziune hidrică 115,0 12,0
Eroziune eoliană 42,0 4,0
Acidifiere 85,0 9,0
Pesticide 180,0 19,0
Alcalinitate ridicată 170,0 18,0
Compactarea solului 33,0 4,0
Pierderi de substanţă organică 3,2 0,3
Salinizarea solului 3,8 0,4
Difuzia apei în sol 0,8 0,1
9.6.1 ÎNSUŞIRILE FIZICO-CHIMICE ALE SOLURILOR

SALINE ŞI ALCALINE
Lucrările de amendare a terenurilor saline şi alcalice se fac în

complex cu lucrările agropedoameliorative şi cele hidroameliorative.
Lucrările agropedoameliorative cuprind totalitatea intervenţiilor
tehnice care se execută pentru îmbunătăţirea fertilităţii solului și pentru
combaterea proceselor de degradare prin sărăturare. Acestea creează
condiţiile favorabile necesare pentru punerea în valoare a solurilor iar
lucrările agrotehnice differentiate, care vin în completare, asigură realizarea
parametrilor de producţie stabiliţi.
Solurile sărăturate au un conţinut ridicat de cationi de sodiu şi
potasiu iar creşterea concentraţiei de CaSO4, CaCO3, MgCO3 în soluţia
solului determină precipitarea calciului şi magneziului precum şi creşterea
procentului de sodiu solubil.
481
Solonceacurile se caracterizează prin acumularea unor cantităţi mari
de săruri solubile (1-1,5%) în stratul superior datorită apelor freatice
puternic mineralizate (peste 2 g/l) la adâncime mică sau datorită sărurilor
din roca mamă, a reliefului depresionar cu drenaj defectuos sau a
deficitului mare de precipitaţii.
Soloneţurile se caracterizează printr-un conţinut mare de Na
schimbabil în complexul argilo-humic (peste 20% din capacitatea de
schimb cationic) şi prin reacţia puternic alcalină datorată prezenţei Na2CO3.
Densitatea aparentă a solurilor saline cu textură mijlocie şi fină este
de 1.2-1.3 g/cm3 în orizontul A înţelenit. La soloneţurile cu textură
mijlocie, cu orizont eluvial adânc şi slab înţelenite densitatea aparentă
în orizontul A depăşeşte 1,5 g/cm3 (1,53 - 1,77).
Porozitatea totală variază de la 50% în orizontul superior la 45%
în orizontul intermediar, fiind mai mare la cernoziomurile salinizate
(46-64, respectiv 48-56%) şi foarte mică la soloneţurile cu textură mijlocie
(35-43, respectiv 29-41%).
Coeficientul de ofilire este de 6,4-15,0% la cernoziomurile
salinizate, de 10-15% la lăcoviştile salinizate şi soloneţurile cu textură
mijlocie şi coboară până la 5% la orizontul eluvial al soloneţurilor.
Capacitatea de apă utilă este de 9,2-21,3% la cernoziomurile
salinizate, de 7,8-17,1% la soloneţuri stepice şi de 5,6-13,4% la solonceacuri
şi soloneţuri cu textură mijlocie.
Argila cu un conţinut mare de sodiu devine compactă, formează
bulgări şi crăpături la uscare, are o permeabilitate şi o conductivitate
hidraulică reduse, o presiune osmotică ridicată, ceea ce determină
înrăutăţirea regimului aerohidric şi nutritiv al solului.
Prezenţa în exces a sărurilor solubile de sodiu determină
decalcifierea solului, structura este distrusă iar coeziunea şi rezistenţa
mecanică a solurilor creşte.
Solurile saline şi alcalice au proprietăţi fizice, chimice şi biologice
nefavorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor iar pentru cultivarea
acestora sunt necesare măsuri agrotehnice diferenţiate. Solurile sărăturate au
o coeziune mare şi o permeabilitate foarte redusă pentru apă şi aer.
Datorită capacităţii de hidratare foarte mare a Na+ volumul solului la un
conţinut mare de apă creşte mult, iar când acesta se usucă volumul lui scade
proporţional şi se formează crăpături mari.
482
Solurile saline şi alcaline conţin cantităţi mari de săruri uşor solubile,
cum sunt NaCl, Na2SO4, MgCl2; Na2CO3, NaHCO3; MgSO4, Mg(HCO3)2;
CaCl2, CaCO3, Ca(CO3H)2 etc. Cele mai dăunătoare dintre aceste săruri
sunt: Na2CO3, NaCl, Na2SO4, MgCl2, MgSO4, care nu pot fi suportate decât
de un număr foarte restrâns de plante.
Creşterea conţinutului de Na+ din soluri determină intensificarea
atacului de fusarioze, limitarea drastică a activităţii bacteriilor fixatoare de
azot şi a celor care descompun celuloza. Aceste însuşiri ale solurilor saline
şi alcaline determină încadrarea lor în clasa solurilor foarte slab productive
până la neproductive.
Prin amendarea gipsică se înlocuieşte sodiul schimbabil cu calciul,
fapt care determină îmbunătăţirea structurii, a proprietăţilor hidrice şi a
activităţii microorganismelor din sol. Pentru amendarea solurilor sărăturate,
cu sau fără carbonaţi şi cu pH >7,5 se folosesc săruri solubile de calciu
(clorura de calciu, fosfogipsul) şi substanţe acide (acidul sulfuric, sulfatul
de fier, praful de lignit).
Pentru amendarea sărăturilor cu reacţie slab alcalină sau acidă
(pH<7,5) se folosesc săruri de calciu cu solubilitate scăzută, cum sunt
sedimentele calcaroase şi spuma de defecaţie de la fabricile de zahăr.
Ameliorarea sărăturilor urmăreşte aducerea raportului cationilor
adsorbiţi de Ca/Na la valori mai mari de 10/1 pentru că la un raport Ca/Na de
numai 4/1 pregătirea patului germinativ şi cultivarea plantelor este imposibilă.
După gradul de sărăturare, exprimat prin cantitatea de săruri
solubile în stratul de sol cu rădăcini, se deosebesc:
- soluri nesalinizate cu un conţinut de săruri solubile <0,20% pe
care se cultivă majoritatea culturilor;
- soluri slab salinizate, cu un conţinut de săruri solubile de 0,3-
0,6%, pe care se pot cultiva specii rezistente la concentraţii mari de săruri;
- soluri mijlociu salinizate, cu un conţinut de săruri solubile de
0,7- 0,9%, pe care se pot cultiva plante foarte rezistente la săruri;
- soluri puternic sărăturate, care conţin peste 1% săruri solubile şi
care pot fi cultivate numai după îndepărtarea excesului de săruri solubile.
Pentru calculul dozelor de amendamente, se utilizează diverse
formule care au în vedere înlăturarea Na+ adsorbit, nociv pentru plante, sau
scăderea procentului de sodiu adsorbit pe o anumită adâncime a stratului
arabil la un nivel suportat de plante.
483
9.6.2 AMELIORAREA SOLURILOR SALINE ŞI ALCALINE
În majoritatea formulelor pentru calculul dozelor de amendamente

se iau în considerare valorile capacităţii de schimb cationic şi conţinutul de
sodiu adsorbit, atunci când solul are un pH <8,5 şi valorile conţinutului de
carbonat şi bicarbonat de sodiu, când solul are un pH >8,5.
Alte formule de calcul cuprind şi coeficienţi pentru corectarea
dozelor în funcţie de modul de administrare, gradul de mineralizare a apei
de spălare sau pentru efectuarea lucrărilor de desfundare şi drenare
(Davidescu D, 1981).
 VAhd  100
CaCO 3 t/ha  SBi   1  1.5  , pentru culturi de câmp;
 VAhi  PNA
 75  100
CaCO 3 t/ha  SBi   1  2.4  , pentru plantaţii,
 VAhi  PNA
unde:
SBi = suma bazelor de schimb iniţială, în m.e./100 g sol după Kappen;
VAhd = gradul de saturaţie în baze dorit a fi atins: 100% pentru asolamente cu leg.
perene, 90% pentru plantele de câmp, 75% pentru plantaţii de pomi, arbuşti şi vie,
70% pentru pajişti;
VAhi = gradul de saturaţie în baze iniţial;
1,5; 2,4 = coeficienţi pentru recalcularea în t/ha.
𝑐
Doza de amendament (kg/ha)  𝑎 [𝐷𝑎. ℎ (𝑏 − 𝑇 100
+ 𝑑) 𝑒. 𝑓. 𝑔. ]
în care:
a - Valoarea de acidifiere a amendamentului

- gips (CaSO .2H O) =1
4 2
- fosfogips = 1,25
- acid sulfuric concentrat = 0,38
- sulf elementar = 0,18
Da - Densitatea aparentă a solului, în kg/m3
h - Grosimea stratului de sol ce se ameliorează, în cm
b - Cantitatea de sodiu schimbabil, în miliechivalenţi la 100 g sol
484

c - Procentul de sodiu care nu este nociv pentru plante

(5-12% din T), deci c/100 va fi cuprins între 0,05 şi 0,12
T - Capacitatea de schim cationic, în m.e./100 g sol
d - Carbonatul de sodiu rezidual, în m.e./100 g sol; se află din
diferenţa (HCO - +CO 2-) – (Ca2+ + Mg2+)
e - Modul de administrare:
3 3
- 0,4 solubilizat în apa de spălare
- 0,6 împrăştiat la suprafaţa solului, urmat de spălare
f - Gradul de mineralizare al apei de spălare:
- 0,7 pentru apă bogată în cationi bivalenţi (1,5-2,5 g/l)
- 1,3 pentru apă săracă în cationi bivalenţi (1,5 g/l)
g - Efectuarea de lucrări de desfundare- drenare:
- 0,7 pe soluri cu rezerve de CaSO4;
- 0,4 cu spălare;
- 1,0 fără spălare.

Prevenirea salinizării secundare a solului constă în stabilirea

tuturor măsurilor care să elimine cauzele antropogene de salinizare pe
terenurile cu condiţii potenţiale de salinizare.
Combaterea salinizării secundare cuprinde măsurile de ameliorare a
solurilor deja salinizate.
Prevenirea salinizării cuprinde 4 grupe de măsuri:
a. Măsuri organizatorice şi gospodăreşti;
b. Măsuri pentru regularizarea bilanţului apei în sol;
c. Măsuri pentru regularizarea bilanţului sărurilor din sol;
d. Măsuri agrotehnice.
a. Măsuri organizatorice şi gospodăreşti:
a1. Studiul condiţiilor de salinizare a solului, apelor freatice şi de irigaţie;
a2. Organizarea teritoriului;
a3. Organizarea măsurării nivelului apelor freatice;
a4. Organizarea raţională a irigaţiei.
b. Măsurile pentru regularizarea bilanţului apei în sol:
b1. Măsuri pentru creşterea randamentului sistemelor de irigaţie:
1. Amenajarea corespunzătoare a sistemelor de irigaţie;
2. Organizarea raţională a regimului de funcţionare a canalelor;
3. Folosirea planificată a apei de udare.
500
1
b2. Măsuri pentru prevenirea alimentării pânzei de apă freatică:
1. Aplicarea corectă a tehnicilor de udare;
2. Întreţinerea corectă a reţelelor de irigare şi drenaj;
3. Combaterea inundaţiilor şi a infiltraţiilor;
4. Limitarea spălării solurilor saline;
5. Nivelarea terenurilor amenajate pentru irigaţii;
6. Aplicarea drenajului.
b3. Măsuri pentru micşorarea evaporării şi pentru creşterea consumului
util al apei freatice şi de irigaţie:
1. Creşterea coeficientului de folosire al terenului;
2. Folosirea asolamentelor şi a plantelor mari consumatoare de apă;
3. Folosirea speciilor forestiere de-a lungul reţelei de irigare
(drenaj biologic);
4. Îmbunătăţirea structurii solului;
5. Folosirea apelor freatice la irigaţie.
c. Măsuri pentru regularizarea bilanţului sărurilor din sol:
c1. Aplicarea udărilor de aprovizionare pentru reducerea presiunii
osmotice a soluţiei solului;
c2. Aplicarea udărilor de primăvară şi în perioada de vegetaţie;
c3. Aplicarea spălării periodice;
c4. Controlul calităţii apelor de irigaţie;
c5. Desalinizarea apelor de irigaţie.
d. Măsuri agrotehnice pentru micşorarea evaporaţiei şi a
ascensiunii capilare a apei în sol:
d1. Sistemul de lucrare a solului;
d2. Sistemul de fertilizare a plantelor;
d3. Nivelarea solului.
Pe terenurile în pantă zonele cu soluri sărăturate apar în jurul

izvoarelor de coastă sau la baza versanţilor.
Pe versanţii erodaţi fenomenul de secetă este mult mai accentuat,
deoarece apa se scurge foarte repede iar cantitatea de apă ce pătrunde în
sol este tot mai mică pe măsură ce gradul de erodare creşte.
Solul erodat are o capacitate de reţinere a apei redusă, încât la
aceeaşi cantitate de apă provenită din ploi, versanţii erodaţi reţin o cantitate
500
1
tot mai redusă de apă, ceea ce sporeşte caracterul secetos al zonei respective.
În vederea aprecierii calităţii şi chimismului apei trebuie efectuate
analize la probele de apă recoltate din acumulări, drenuri şi izvoare.
Analizele efectuate la aceste ape, apreciate după coeficientul de irigare al apei
Priklonski- Laptev, arată că acestea pot fi folosite fără restricţii pentru
irigare.
Totodată, după clasificarea făcută de Florea (tabelul 9.34), privind
gradul de mineralizare al apelor freatice, rezultatele analizelor din zonă arată
că acestea se încadrează în categoria apelor cu un grad de mineralizare
scăzut, adică cu potabilitate acceptabilă spre bună pentru animale.
Tabelul 9.34
Gradul de mineralizare al apelor freatice din bazinul inferior al Bahluiului
SO 2 Alcalinitate CT
Cl- K+ Ca2+
CO32- Na+ 2+ SS
mg mg Mg
4
Zona pH mg HCO3
mg% mg mg mg Ci*
‰ mg% ‰ ‰ mg‰
% ‰ ‰
Iaz
8,0 13,9 175,0 17,1 602,3 140 9 34 64,5 790 11,0
Scobîlţeni
Drenuri
7,4 13,8 153,8 - 523,9 100 1 32 70,5 720 22,5
Popeşti
Izvor
8,0 45,7 90,5 14,6 548,9 87 1 30 85,1 770 19,9
Scobîlţeni
Izvor
7,5 11,1 47,7 - 505,5 51 2 56 58,4 522 24,7
Dumeşti
* Priklonski-Laptev
Sortimentul de plante şi gruparea lor în asolamente

Solurile saline şi alcalice prin concentraţia şi natura sărurilor au
efect nociv asupra plantelor care nu cresc în aceste soluri a căror soluţie
are o presiune osmotică de peste 10-12 atmosfere.
Pe solurile sărăturate se cultivă plantele care rezistă la concentraţii
mari de săruri şi la secetă, precum şi plantele cu o perioadă scurtă de
vegetaţie care coincide cu perioada când solul conţine mai multă umiditate.
Ionii de clor sunt mai toxici pentru plante decât cei de sulf, ionii
de magneziu mai toxici decât cei de calciu sau sodiu, iar cei de bor au efect
nociv în special asupra pomilor fructiferi.
500
1
FAO (1985) a publicat lista plantelor pe categorii de toleranţă la
conţinutul de săruri din sol (tabelul 9.35) în funcţie de producţia obţinută
şi conductibilitatea electrică medie a extractului de saturaţie din zona
rădăcinii. Plantele care reuşesc mai bine pe sărături sunt cele semănate
toamna, cum sunt rapiţa, secara, grâul, orzul şi borceagurile. Cu umiditatea
acumulată în sol din toamnă şi cea din primăvară aceste plante cresc şi ajung
la maturitate.
Tabelul 9.35
Toleranţa plantelor cultivate în funcţie de conductibilitatea
electrică medie a extractului de saturaţie din zona rădăcinii (FAO, 1985)
Moderat
Sensibile Moderat sensibile Tolerante
0-8 mmho/cm 8-16 mmho/cm
tolerante 24-32 mmho/cm
16-24 mmho/cm
Phaseolus vulgaris* Medicago sativa (2) Sorghum bicolor Agropyron
(1,0) (6,8) cristatum
Oryza sativa (3,0) Trifolium repens, Glycine max (5,0) Hordeum
(7,5)
pretense, fragiferum vulgare (8,0)
Vicia faba (1,6) Dactylis
(1,5) glomerata (1,5) Helianthus annuus Brassica
(4,8) campestris (9,7)
Phaseolus aureus Vicia angustifolia (3,0) Triticum aestivum Brassica
(6,0) napus
Daucus carota (1,0) Brassica oleracea (2,8) Lolium perenne Gossypium
(11,0)
(5,6) hirsutum
Fragaria ananassa Apium graveolens (1,8) Lotus corniculatus Secale
(7,7)
(1,0) (5,0) cereale
Cucumis melo (1,0) Zea mays (1,7) Beta vulgaris (7,0) Tritico
(11,4) secale (6,1)
Helianthus Cucumis sativus (2,5) Triticum durum
tuberosus (0,4) (2,1)
Allium cepa (1,2) Solanum melongena (1,1)
Sesamum indicum Allium sativum (3,9)
Pastinaca sativa Lactuca sativa (1,3)
Pisum sativum (3,4)
Capsicum annuum (1,5)
Solanum tuberosum (1,7)
Raphanus sativus (1,2)
Spinacia oleracea (2,0)
Alopecurus pratensis (1,5)
Arachis hypogaea (3,2)
Lycopersicon esculentum *în paranteză conductibilitatea electrică
(2,5)
Toleranţa plantelor la săruri depinde şi de alţi factori, cum sunt faza

de vegetaţie, clima, raportul între diferiţi ioni, textura solului, regimul hidric
al solului etc. În primele faze de vegetaţie plantele sunt mai sensibile la
concentraţia mare de săruri solubile.
500
1
Rezistenţa plantelor cultivate la concentraţia de săruri solubile din sol
depinde de specie, soi, textura şi structura solului, capacitatea de adsorbţie,
conţinutul de humus şi de raportul dintre diferiţi ioni din soluţia solului.
Producţiile obţinute pe sărături sunt calitativ inferioare celor
obţinute pe soluri normale. Aşa de exemplu, rădăcinile sfeclei pentru zahăr
conţin mai puţin zahăr şi se rafinează mai greu, la cereale creşte raportul
paie/boabe, plantele furajere conţin o cantitate mai mare de săruri etc.
În perioada ameliorării solurilor sărăturate odată cu reducerea
conţinutului de săruri solubile se stabileşte şi sortimentul de plante şi rotaţia
culturilor.
Folosirea amendamentelor şi îngrăşămintelor
Pe solurile saline şi alcaline aplicarea îngrăşămintelor se face
împreună cu amendamentele pentru a putea fi valorificate de către culturile
agricole.
Ghipsul. Pentru ameliorarea solurilor saline şi alcaline, cu excepţia
solodiilor şi solurilor solodizate, se foloseşte ghipsul (CaSO4 + 2 H2O), care
în urma reacţiilor de schimb formează Na2SO4, o sare cu o reacţie alcalină
mai redusă decât a Na2CO3, foarte solubilă, ce poate fi eliminată uşor cu
apa de spălare.
Fosfogipsul. Întrucât gipsul este folosit în cantităţi mari în
industrie, amendamentul cel mai utilizat în prezent este fosfogipsul, deşeu de
la fabricile de îngrăşăminte cu fosfor şi acid sulfuric, cu următoarea
compoziţie chimică: 75-80% CaSO4+2H2O și 5-8% P2O5.
Fosfogipsul se administrează în doză de 10-20 t/ha, după efectuarea
arăturii prin care se încorporează gunoiul de grajd. Fosfogipsul se împrăştie
la suprafaţă şi se introduce în sol prin discuire. Acesta contribuie la
reducerea salinizării solului, îmbunătăţeşte permeabilitatea acestuia pentru
apă şi măreşte capacitatea de înmagazinare a apei accesibile plantelor.
Alături de amendamente, îngrăşămintele organice, în special gunoiul
de grajd şi îngrăşămintele verzi, au un rol deosebit pentru îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Gunoiul de grajd contribuie la creşterea conţinutului de materie
organică, ameliorarea structurii, îmbunătăţirea porozităţii, reducerea
alcalinităţii şi stimularea activităţii microbiologice. CO2 care se degajă
în timpul descompunerii gunoiului, formează împreună cu apa acid carbonic,
care reduce alcalinitatea solurilor sărăturate. Gunoiul de grajd se
500
1
administrează în doze mari, 40-50 t/ha, încorporate în sol cu arătura de bază.
Ca îngrăşăminte verzi se pot cultiva sulfina, floarea soarelui şi sorgul.
Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi se asociază cu îngrăşăminte chimice.
Dintre îngrăşămintele chimice se recomandă în primul rând cele
cu azot şi dintre acestea sulfatul de amoniu. Acest îngrăşământ este
fiziologic acid, astfel că radicalul SO4 rămas în sol, în urma folosirii azotului
amoniacal, formează cu sărurile din sol sulfaţi, care sunt solubili şi pot fi
spălaţi de către apa din precipitaţii.
În condiţii de neirigare şi pe soluri unde s-au aplicat amendamente,
se recomandă 200-300 kg/ha sulfat de amoniu, iar în condiţii de irigare
doza trebuie să fie mai mare, ajungând până la 500 kg/ha.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu administrate singure nu aduc
sporuri de producţie pe solurile sărăturoase. În cazul folosirii fosfogipsului
ca amendament nu mai este necesară fertilizarea cu îngrăşăminte cu fosfor.
Lucrările solului
Proprietăţile solurilor sărăturate sunt nefavorabile pentru realizarea
unor lucrări de calitate, pentru că în condiţii de secetă aceste soluri se
compactează, se întăresc, iar în stare umedă devin ca o pastă. Din această
cauză momentul optim pentru efectuarea lucrărilor este de scurtă durată.
Aceste soluri se pot ara la un conţinut de 16-17% umiditate din greutatea
solului uscat.
Profilul soloneţurilor din zona de stepă cuprinde un orizont A
eluvial de 8-18 cm grosime, orizontul B soloneţizat, argilos şi compact de
15-20 cm şi orizontul C bogat în carbonat de calciu şi uneori în gips.
Prin arătura în straturi şi prin arătura de desfundare se pot
redistribui orizonturile astfel ca orizontul eluvial A să rămână la suprafaţă
iar celelalte două îşi schimbă locul între ele. În acest fel o parte din orizontul
C se amestecă cu orizontul B, realizându-se o autoamendare a solului fără
aplicarea amendamentelor din afară.
O altă metodă, denumită metoda “digozajului”, constă în
acoperirea terenului cu un strat de sol bogat în carbonat de calciu, extras din
straturile mai profunde.
Prin arătura de desfundare autoamendarea se poate face la
soloneţurile columnare care au orizontul B scurt şi care conţin gips la
adâncimi mai mici de 50 cm. Arătura pe solurile saline contribuie la
evacuarea excesului de apă de la suprafaţa terenului şi la îmbunătăţirea
însuşirilor hidrofizice prin afânare. Pentru eliminarea excesului de
500
1
umiditate de la suprafaţă se recomandă, printre alte măsuri, executarea
arăturilor în spinări, repetat, mai mulţi ani.
Prin afânarea treptată în profunzime, se realizează o aerisire a
stratului arabil şi totodată se declanşează şi se intensifică procesele biologice,
se creează o permeabilitate mai bună pentru apă, care va determina o spălare
în adâncime a unor cantităţi mai mari de săruri etc.
Pentru afânarea straturilor profunde de sol plugurile trebuie să
fie prevăzute cu subsoliere pentru a împiedica aducerea la suprafaţă a
sărurilor nocive sau a orizonturilor sărace în substanţe nutritive.
Pe soloneţurile cu coloane de adâncime mică şi mijlocie, adâncirea
stratului arat se va face progresiv, cu câţiva centimetri anual. Arăturile
pe soloneţurile sulfatoclorurice este necesar să asigure pe cât posibil
rămânerea pe loc a orizontului eluvial şi afânarea orizontului compact cu
coloane. Pe solurile sărăturate arătura cu plugul fără cormană s-a dovedit
superioară arăturilor cu întoarcerea stratului arabil (Oprea şi colab., 1971).
Pe solurile care au straturi sau orizonturi alcalizate la adâncimi
cuprinse între 50 şi 100 cm amendarea nu poate fi efectuată decât în
complex cu afânarea adâncă.
În ceea ce priveşte lucrările de pregătire a patului germinativ,
pe solurile sărăturate ameliorate, ele sunt aceleaşi ca şi pe solurile zonale.
Alte măsuri
Pe sărături este necesar să se aplice o serie de lucrări de îmbunătăţiri
funciare printre care nivelarea şi amenajarea terenurilor pentru efectuarea
lucrărilor ameliorative, spălarea sărurilor, irigarea sau cultura orezului.
În urma efectuării lucrărilor de drenaj se intensifică scurgerea apelor
freatice şi a soluţiilor saline spre drenuri, asigurându-se astfel colectarea
şi evacuarea apelor freatice şi a soluţiilor de sol mineralizate.
Prin nivelare se mobilizează solul, se mărunţesc bulgării, se
omogenizează fertilitatea învelişului de sol şi se îmbunătăţesc condiţiile
pentru infiltrarea unifirmă a apei pe profilul solului.
Prin lucrările de spălare se urmăreşte reglementarea regimului salin
al solurilor.
La semănat, pe sărături, se foloseşte o cantitate de sămânţă cu cca. 20%
mai mare comparativ cu cea utilizată pe solurile normale. De asemenea,
adâncimea de semănat este mai mică datorită predispoziţiei sărăturilor la
compactare şi formarea crustei.
500
1
Lucrările de îngrijire pe solurile saline au un rol important pentru
afânarea solului, pentru că aceste soluri au tendinţa de tasare şi de formare
a crustei.
O măsură eficientă este ameliorarea solurilor saline şi alcaline
prin cultura orezului.
9.7 AGROTEHNICA PE TERENURILE ÎNDIGUITE

ŞI DESECATE
În ţara noastră terenurile cu exces de apă permanent sau periodic,

care necesită lucrări de îndiguire şi desecare, însumează o suprafaţă de circa
2800000 ha. Aceste terenuri sunt situate în Lunca şi Delta Dunării precum şi
pe luncile râurilor interioare, în special pe cele din vestul ţării. În Lunca
Dunării din totalul celor 573000 ha au mai rămas netransformate în terenuri
cu folosinţe arabilă aproximativ 8000 ha.
Lucrările de îndiguire şi desecare, care s-au executat pe suprafeţe
destul de mari în anii trecuţi, continuă, în special în Delta Dunării.
Solurile
Solurile din aceste zone sunt foarte diferite datorită condiţiilor
de acumulare a materialelor aluviale şi a condiţiilor particulare în care
s-au format, reprezentate de exces de umiditate, inundaţii frecvente, ape
freatice aproape de suprafaţă, depuneri de material purtat de apele de
inundare ș.a. Depozitele lacustre scoase la zi au o textură fină (luturi
argiloase, argile sau argile prăfoase) şi sunt bogate în materie organică, în
special suprafeţele care au trecut prin faza de mlaştină cu dezvoltarea
puternică a vegetaţiei hidrofile.
Diversitatea condiţiilor de acumulare a materialelor aluviale,
condiţiile climatice, tehnologiile aplicate după desecare şi luarea în
cultură au creat procese şi direcţii distincte de evoluţie, fie spre soluri
aluviale, în diferite stadii de evoluţie, fie spre soluri gleice.
Conţinutul ridicat în materie organică a determinat iniţial,
obţinerea unor producţii ridicate, însă practicarea monoculturii de porumb şi
condiţiile climatice au condus la mineralizarea rapidă a materiei organice,
compactare, scăderea conţinutului de elemente nutritive, fapt care impune
aplicarea unor sisteme de fertilizare distincte.
500
1
Pentru ameliorarea acestor soluri trebuie aplicate îngrăşăminte
organice (30-40 t/ha gunoi de grajd) şi introduse asolamente care includ şi
lucernă.
Pe anumite suprafeţe indiguite şi desecate au fost identificate soluri
degradate prin salinizare şi alcalizare care complică foarte mult lucrările
pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii acestor soluri.
Apa freatică este aproape de suprafaţă şi determină o aeraţie
insuficientă a solului având ca efect încetinirea proceselor de oxidare şi
mineralizarea insuficientă a resturilor organice.
Excesul de umiditate de pe aceste suprafețe are efecte nefavorabile
asupra proceselor microbiologice din sol. Când excesul de umiditate este
de scurtă durată, procesul de reducere alternează cu cel de oxidare iar
compuşii feroşi şi manganoşi sunt oxidaţi şi trecuţi în compuşi ferici
sau manganici instabili, care precipită formând hidroxizi de fier şi de
mangan.
Când excesul de umiditate are loc datorită prezenţei unui strat freatic
aproape de suprafaţe solului, oscilaţia sezonieră a acestuia este de cel mult un
metru iar circulaţia apei freatice este foarte lentă datorită argilozităţii mari,
poate apărea procesul de gleizare cu formarea unui orizont de glei de reducere,
notat cu (Gr), care poate alterna cu un orizont de glei de oxidare (Go) cu pete
ruginii sau brune. În funcţie de amplitudinea de oscilaţie a nivelului apei
freatice acestea se pot forma la adâncimi de peste 2 m, ca la solurile aluviale
din apropierea albiei râurilor, la adâncimi mijlocii de 1-2 m, specifice solurilor
semigleice şi cu oscilaţii mici, de sub un metru, caracteristice solurilor gleice.
În condiţii de umiditate în exces nitraţii nu se mai formează iar cantităţile
existente sunt consumate de microorganismele anaerobe sau sunt reduse
până la azot elementar. Procesele de nitrificare sunt stânjenite dacă nu se fac
lucrări de desecare. Datorită insuficienţei oxigenului în solurile cu exces de
umiditate are loc procesul de gleizare iar fosfaţii de fier şi aluminiu care se
formează sunt inaccesibili plantelor.
Solurile cu exces de umiditate sunt mai reci primăvara, zăpada se
topeşte mai greu iar semănatul se întârzie.
Excesul de umiditate determină iarna variaţii mari ale volumului
solului datorită îngheţului şi dezgheţului iar culturile de toamnă suferă în urma
fenomenului de dezrădăcinare (“descălţare”).
Apa în exces şi insuficienţa aerului stânjenesc creşterea plantelor
cultivate și înlesnesc înmulţirea unor specii de buruieni şi ciuperci parazite care
500
1
produc boli ale acestora. Pe solurile depresionare şi mlăştinoase nu se pot
aplica tehnologii moderne dacă nu se iau măsuri de îndiguire şi desecare.
Desecarea şi drenajul solurilor cu exces de umiditate asigură
regularizarea scurgerii apelor de suprafaţă şi a celor freatice în vederea
îmbunăţăţirii însuşirilor solului şi a satisfacerii cerinţelor plantelor pentru apă
şi aer. Când nu există exces de umiditate dar plantele suferă totuși datorită
lipsei aerului, ca efect al porozităţii scăzute şi a conţinutului mare de argilă, se
poate apela la drenajul cârtiţă sau la desecarea biologică, folosind plante cu un
consum mare de apă.
Pentru eliminarea apelor de suprafaţă şi pentru îmbunătăţirea
capacităţii de infiltraţie se execută arături în spinări şi arături adânci.
Adâncimea la care trebuie menţinută apa freatică pe terenul drenat
pentru a se asigura condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor,
denumită adâncime de drenaj, depinde de nevoile culturilor, înălţimea
ascensiunii apei capilare, textura solului şi de stabilitatea hidrică a
agregatelor structurale de sol.
Adâncimea de pozare a drenurilor este în funcţie de coeficientul
de filtraţie al solului, de adâncimea stratului impermeabil, pe care nu o
poate depăşi, de adâncimea de îngheţ, care în ţara noastră este de
aproximativ 1 m şi de adâncimea până la care poate fi realizată uşor
mecanizarea lucrării (1,7-2m). Pe baza acestor valori şi a normei de
desecare se stabileşte apoi distanţa dintre drenuri.
Majoritatea specialiştilor recomandă ca după desecarea solurilor
cu exces de umiditate să se facă o arătură adâncă de desfundare a
orizontului humifer sau turbos care îmbunătăţeşte regimul aero-hidric şi
declanşează procesele de mineralizare a materiei organice.
Înainte de efectuarea acestei arături trebuie efectuată cartarea
terenului pentru a se vedea adâncimea orizontului cu glei şi tipul acestuia,
respectiv dacă este glei de oxidare sau de reducere.
Prin arăturile anuale executate la cormană se pot realiza rigole
temporare pentru colectarea apei şi scurgerea ei în canalele de desecare.
Solurile aluviale din luncile râurilor sunt formate recent, în
condiţiile reliefului de luncă şi a rocilor aluvionare şi au un surplus de
umiditare faţă de interfluviul înconjurător.
Depozitele aluvionare au o mare neomogenitate texturală, atât pe
verticală cât şi pe orizontală, datorită volumului viiturilor care determină
alternarea materialelor grosiere depuse la viiturile mari cu cele fine depuse
500
1
la viiturile mici. Cu cât textura materialelor este mai fină şi conţinutul în
substanţe minerale este mai mare.
Solurile aluviale se formează sub un regim hidric de fâneaţă iar
datorită revărsării apelor, nivelului ridicat al apelor freatice şi a altor surse de
umiditate din luncă, vegetaţia are condiţii favorabile de umiditate faţă de
interfluviile înconjurătoare; datorită faptului că râurile străbat diferite zone
pedoclimatice şi asociaţiile vegetale formate corespund acestor condiţii.
Solurile aluviale pot avea o reacţie alcalină sau slab alcalină însă
în zona de pădure pot fi acide sau slab acide.
Efectuarea lucrărilor de îndiguire, desecare, desţelenire şi irigare
schimbă regimul salin şi trofic al solului iar prin luarea în cultură au apărut
probleme de salinizare secundară şi s-au declanşat procesele de eroziune
eoliană pe solurile nisipoase.
Sortimentul de plante
După eliminarea excesului de umiditate şi desţelenire, terenurile
îndiguite se cultivă cu diferite plante în funcţie de condiţiile de sol şi climă.
Terenurile cu apa freatică mai la suprafaţă şi umiditate mare în sol până
vara târziu, se cultivă cu plante furajere sau se folosesc pentru păşuni şi
fâneţe.
Pe terenurile mai ridicate se cultivă floarea soarelui, soia, grâu, ovăz,
legume iar pe cele nisipoase culturi timpurii şi semitimpurii. Pe terenurile
cu permeabilitate redusă se cultivă orezul.
Pe terenurile îndiguite din Lunca Dunării cele mai mari producţii
se obţin la porumb, în special când se cultivă în rotaţie cu soia.
La porumb, pe terenurile unde semănatul se poate face timpuriu
se recomandă cultivarea hibrizilor târzii iar hibrizii semitimpurii se
recomandă a fi amplasați pe suprafeţele care se zvântă mai greu și semănatul
se execută mai târziu.
Pe terenurile din zonele cu veri mai răcoroase, pe lângă culturile
cerealiere se pot cultiva cu rezultate bune cartoful, inul pentru fibră, trifoiul,
cânepa, orzoaica etc.
Folosirea îngrăşămintelor
Pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului şi a nutriţiei minerale a plantelor este recomandat să se aplice gunoi
de grajd în doză de 30-40 t/ha. Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes
şi îngrăşămintele verzi.
500
1
Solurile din incintele îndiguite şi desecate sunt în general bine
aprovizionate în materie organică, dar aceasta este descompusă parţial
şi contribuie în mai mică măsură la aprovizionarea plantelor cu elemente
minerale.
Îngrăşămintele minerale cu azot, fosfor şi potasiu se aplică în funcţie
de cerinţele plantelor din asolament şi de starea de asigurare a solului cu
aceste elemente nutritive.
Pe solurile cu texturi nisipoase sau argiloase necesarul de
îngrăşăminte organice, aplicate împreună cu cele minerale, este mai mare.
Deficienţa de azot este favorizată de reacţia acidă, conţinutul scăzut
în substanţe humice, textura fină, destructurarea, tasarea şi umezirea
excesivă care reduc activitatea microorganismelor nitrificatoare.
Încorporarea în sol a resturilor vegetale cu un raport C:N > 30,
îmburuienarea puternică și absenţa din asolament a leguminoaselor
amplifică cerinţele de azot ale culturilor.
Conţinutul de fosfor din sol creşte în următoarea ordine a rocilor
parentale: luturi < argile cu loess < argile lacustre şi odată cu gradul de
culturalizare a solurilor indiguite şi desecate şi scade odată cu degradarea
structurii, reducerea conţinutului de humus şi de argilă din sol.
Carenţa de fosfor se manifestă la plantele tinere după perioade
prelungite de vreme rece, pe solurile acide sau alcaline sau care au un
conţinut scăzut de fosfor mobil în sol (sub 36 ppm P-AL).
Deficienţa de potasiu din sol se manifestă la solurile cu un conţinut
de sub 90 ppm K –AL mobil şi datorită unor condiţii şi însuşiri ale solului
cum sunt reacţia acidă, conţinutul ridicat de carbonaţi, săruri solubile de
calciu şi magneziu, textura fină, uscarea şi umezirea excesivă, stagnarea
apei la suprafața solului, temperatura scăzută etc.
Pe solurile îndiguite şi desecate, care au pH-ul acid sau alcalin, se
vor aplica şi amendamentele necesare, în doze determinate de reacţia solului
şi de cerinţele culturilor care urmează a se amplasa.
Dintre microelemente, în funcţie de cerinţele culturilor, prezintă
importanţă în special zincul (susceptibilitate mare la carenţa de zinc la
porumb, fasole, ceapă, măr, piersic), cuprul (susceptibilitate mare la
deficienţa de cupru întâlnim la grâu, floarea soarelui, sfeclă, morcov), borul
(culturi exigente la nutriţia cu bor sunt inul, sfecla pentru zahăr, ţelina,
mărul, piersicul) şi molibdenul (susceptibilitate mare la carenţa de molibden
o au floarea soarelui, conopida, gulia etc.).
500
1
Influenţele negative asupra mobilizării şi absorbţiei zincului o au
supracalcarizarea solurilor acide, suprafosfatarea solului, stagnarea apei pe
sol, vremea rece ş.a.
Lucrările solului
Înainte de executarea lucrărilor solului, pentru înfiinţarea culturilor
pe terenurile cu exces de umiditate, se va îndepărta apa în exces,
vegetaţia lemnoasă şi cea hidrofilă şi se va nivela terenul. Defrişarea se face
manual sau mecanic şi constă în scoaterea rădăcinilor groase, nivelarea
gropilor şi a terenului.
Pe terenurile cu apa freatică la suprafaţă şi bogată în săruri,
prin evaporare se produce sărăturarea secundară a solului iar lucrările
mecanice se execută greu şi într-un interval optim de umiditate redus.
Pe terenurile desecate prin arătura adâncă de vară, la 28-30 cm, se
scot la suprafaţă organele vegetative de înmulţire ale buruienilor (stuf,
papură, costrei) care, urmare a lucrărilor superficiale următoare, sunt
distruse prin metoda epuizării.
Pe terenurile cu exces de umiditate se dezvoltă puternic speciile
de buruieni perene foarte greu de combătut cum sunt Sorghum halepense,
Bolboschoemus maritimus, Equisetum arvense, Agropyron repens,
Cirsium arvense, Convolvulus arvensis etc.
În primăvară, terenul se lucrează de 2-3 ori cu grapa cu discuri
în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
În primul an este recomandat să se cultive o plantă prăşitoare, iar
dintre acestea mai potrivite sunt porumbul şi floarea soarelui.
Arăturile adânci, lucrările repetate cu grapa cu discuri, grapa cu
colţi reglabili precum şi cultivarea plantelor prăşitoare, contribuie la
combaterea buruienilor şi la îmbunătăţirea regimului de aer din sol,
necesar activităţii biologice pentru descompunerea materiei organice şi
pentru oxidarea compuşilor chimici.
Pe terenurile îndiguite şi desecate lucrările solului sunt mai
numeroase şi mai greu de executat şi solicită costuri mai mari cu 20 - 40% faţă
de condiţiile normale de lucru.
Pe solurile grele, impermeabile, cu băltiri de apă, lucrările de
afânare contribuie la eliminarea excesului de umiditate, a băltirilor şi în
acelaşi timp se îmbunătăţeşte porozitatea şi aeraţia solului.
500
1
Alte măsuri
Pe solurile grele, impermeabile şi cu exces de umiditate sunt
necesare lucrări de afânare adâncă care se execută cu maşini de afânat solul
(MAS) sau scarificatoare.
O lucrare importantă pe terenurile desecate o constituie nivelarea
terenului, prin care dispar microdepresiunile, rigolele şi crovurile şi se
realizează o pantă continuă pe direcţia generală a terenului.
Semănatul pe terenurile îndiguite şi desecate se face mai târziu faţă
de alte terenuri, datorită conţinutului mai ridicat de apă din sol şi datorită
pericolului mai mare pe care îl reprezintă brumele şi îngheţurile târzii
de primăvară.
Condiţiile mai favorabile de aprovizionare cu apă impun ca
densitatea plantelor să fie mai mare.
Datorită condiţiilor de umiditate mai ridicată şi a îmburuienării
mai puternice trebuie aplicate toate metodele de combatere a buruienilor.
Pentru evitarea fenomenului de salinizare secundară se va folosi
drenajul, norme de udare mai mici, culturi succesive care să consume apa
din sol, precum şi plantarea de perdele forestiere, care contribuie la
micşorarea evaporaţiei şi în acelaşi timp măresc consumul de apă din pânza
freatică.
500
1
Având în vedere cele prezentate în capitolul “Agrotehnica

diferenţiată” vă rugăm să descrieţi sau să răspundeţi la următoarele
întrebări:
1. Care sunt condiţiile pedoclimatice din zona de stepă şi silvostepă?

2. Care sunt caracteristicile lucrărilor agrotehnice în zona de stepă
şi silvostepă?
3. Descrieţi factorii naturali de climă şi sol din zona forestieră
4. Care sunt lucrările agrotehnice pentru ameliorarea solurilor
compactate?
5. Care sunt principiile şi criteriile pentru elaborarea asolamentelor
pe terenurile în pantă
6. Descrieţi factorii care determină eroziunea solului
7. Prezentaţi şi explicaţi însuşirile fizico-chimice ale solurilor erodate
8. Descrieţi caracteristicile lucrărilor agrotehnice pe terenurile
nisipoase
9. Prezentaţi şi explicaţi însuşirile fizico-chimice ale solurilor
nisipoase
10. Descrieţi şi explicaţi metodele pentru ameliorarea solurilor acide
11. Care sunt lucrările agrotehnice pentru ameliorarea solurilor
saline şi alcaline?
saline şi alcaline
13. Descrieţi şi explicaţi măsurile şi lucrările de prevenire a
salinizării secundare
cu exces de umiditate
15. Care este specificul lucrărilor agrotehnice pe terenurile cu exces
de umiditate?
500
1
1. Ailincăi, C., Jităreanu, G., Răus, L., Ţopa, D., 2013 - Tehnologii de cultură
şi metode de protecţie a solului. Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
2. Baniţă, P. şi colab., 1981 - Cultura plantelor pe nisipuri. Editura Scrisul
Românesc, Craiova.
3. Canarache, A. şi colab., 1984 - Compactarea solului II. Cauze şi efecte.
Producţia vegetală. Cereale şi plante tehnice, nr. 9, Bucureşti.
4. Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1981 - Agrochimia modernă. Editura
Academiei RSR, Bucureşti.
5. Dîrja, M., 2000 - Combaterea eroziunii solului. Editura Risoprint, Cluj-
Napoca.
6 . Dumitrescu, N., Iacob, T., Vîntu, V., Samuil, C., Pujină, D., Pujină
Liliana, Silistră Doina, Ailincăi, C., 1999 - Ameliorarea pajiştilor degradate din
zona de silvostepă. Ed.”Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
7. Guş, P., 1994 - Consecinţe ale reducerii intensităţii de lucrare a solului.
Lucrările Conferinţei Naţionale de Ştiinţa Solului, Cluj-Napoca.
8. Hera, Cr., 2001 - Fertilitatea solului, baza dezvoltării durabile şi
performante a agriculturii româneşti. Academica, octombrie, Bucureşti.
9. Horn, R. & Fleige, H., 2009 - Risk assessment of subsoil compaction for
arable soils in Northwest Germany at farm scale. Soil & Tillage Research, Volume
102, 201-208.
10. Moțoc, M., 1984 - Participarea proceselor de eroziune și a folosințelor
terenului la diferențierea transportului de aluviuni în suspensie pe râurile din
România. Buletinul Informativ al A.S.A.S, Nr. 13, ASAS, Bucureşti, p. 221–227.
11. Niţu, I. şi colab., 2000 - Lucrările agropedoameliorative. Editura Agris,
Bucureşti.
12. Oldeman, R., 1991 - World Map of the Status of Human. Induced Soil
Degradation, Wageningen, Holland and Nairobi.
13. Popa, A., 1978 - Lucrările solului pe teren în pantă. Producţia vegetală.
Cereale şi plante tehnice, nr. 10, Bucureşti.
14. Rusu, T., Guş P., 2007 - Compactarea solurilor, Procese şi
consecinţe. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
15. Udrescu, S., 1997 - Resurse de sol ale omenirii şi problema alimentaţiei.
Conferinţa Naţională pentru Ştiinţa Solului, Bucureşti.
500
1
CAPITOLUL X
SISTEME DE AGRICULTURĂ
• Identificarea şi descrierea principalelor sisteme de cultură practicate

în decursul timpului
• Descrierea şi explicarea efectelor sistemelor de agricultură asupra
producţiei şi a însuşirilor solului
• Descrierea şi explicarea principalelor caracteristici ale sistemului de
agricultură durabilă
• Definirea şi explicarea obiectivelor sistemului de agricultură durabilă
• Identificarea şi explicarea cerinţelor agrotehnice pentru lucrările
solului în fermele ecologice
• Descrierea şi explicarea principalelor caracteristici ale sistemului de
agricultură ecologică
• Întocmirea planurilor de fertilizare, amendare şi de lucrare a solului
în fermele ecologice
• Determinarea şi înregistrarea principalelor însuşiri fizico-chimice ale
solurilor din fermele ecologice
• Prezentarea şi explicarea condiţiilor pentru lucrările conservative ale
solului
• Definirea şi explicarea condiţiilor pentru practicarea agriculturii de
precizie.
501
10.2 ISTORICUL ŞI PERSPECTIVA SISTEMELOR DE
AGRICULTURĂ
Datorită schimbării condiţiilor de mediu (climă şi sol) şi a creşterii

cerinţelor de energie, hrană şi de agrement ale populaţiei, sistemele de
agricultură trebuie adaptate acestor cerinţe. Fiecare suprafaţă trebuie să fie
destinată pentru folosinţa durabilă care asigură menținerea biodiversităţii,
creşterea producţiei de alimente, produse tradiţionale, biocarburanți,
dezvoltarea turismului şi a zonelor de agrement.
Viitorul sistem de monitorizare și evaluare a indicatorilor de dezvoltare
rurală, pentru măsurarea performanței Politicii Agricole Comune (PAC) în
cadrul strategiei Europa 2020, se va baza pe opțiunea de integrare, care prevede
sprijinirea competitivității, a dezvoltării durabile și a inovării în acest sector și
urmăreşte promovarea unor condiții în care fermierii, fie individual, fie în mod
colectiv, să poată face față mai bine provocărilor viitoare legate de economie
și de mediu COM(2011) 625; COM(2011) 626; COM(2011) 627; COM(2011)
628; COM(2011) 629; SEC(2011) 1153; COM(2012) 325.
Uniunea Europeană are o politică activă de dezvoltare rurală, susținută
prin Fondul European Agricol Pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care
contribuie la dezvoltarea infrastructurilor și serviciilor sociale și educaționale
și la îmbunătățirea capitalului uman în zonele rurale.
În România monitorizarea calităţii solurilor, cu scopul supravegherii,
prognozei, avertizării şi a intervenţiei operative în protecţia solurilor, se face
în conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006 şi Hotărârea de Guvern
nr. 1408/19.11.2007 privind modalitățile de investigare şi evaluare a poluării
solului şi subsolului.
Lixandru (2006), arată că sistemul de agricultură cuprinde „complexul
de factori naturali şi antropogeni care concură la derularea firească a procesului
de producţie agricolă”
Prin sistem de agricultură se înţelege un complex de măsuri
organizatorice, pedo-climatice, agro-fitotehnice, zootehnice, economice,
sociale etc., de utilizare a resurselor naturale şi umane în vederea desfăşurării
procesului de producţie în agricultură (Onisie, 1999).
Un sistem agricol modern este un sistem integrat care cuprinde un
ansamblu de tehnologii, materiale şi agregate tehnologice folosite pentru
producţia agricolă şi pentru ameliorarea factorilor de mediu.
502
Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător şi Dezvoltare a definit
conceptul dezvoltării durabile a agriculturii, precizând că "dezvoltarea durabilă
reprezintă capacitatea omenirii de a asigura continuu cerinţele generaţiei
prezente, dar fără a le compromite pe cele ale generaţiilor viitoare".
Cunoştinţele privind necesitatea alternării culturilor şi cele referitoare
la cultivarea şi odihna pământului au fost sesizate din cele mai vechi timpuri
şi au evoluat treptat, odată cu dezvoltarea agriculturii.
Odată cu dezvoltarea agriculturii s-au utilizat diferite sisteme de
agricultură. Sistemele care au fost utilizate pe perioade mai lungi sunt: sistemul
cu ţelină, sistemul cu pârloagă, sistemul cu ogor, sistemul rotaţiei libere,
convenţional, biodinamic, biologic, sistemul de agricultură durabilă și sistemul
de agricultură de precizie.
1. Sistemul de agricultură cu ţelină
Utilizarea monoculturii şi a practicilor rudimentare de lucrare a solului

a determinat scăderea fertilităţii solului, înmulţirea exagerată a buruienilor,
apariţia oboselii solului şi scăderea producţiei. Aceste dezavantaje ale
monoculturii au determinat părăsirea terenurilor respective şi luarea în cultură,
prin desţelenire, a altor terenuri. De la sistemul cu monocultură, folosit în
comuna primitivă, s-a trecut la sistemul cu „pârloagă”, caracteristic perioadei
sclavagiste, iar în unele regiuni şi în perioada feudală.
2. Sistemul de agricultură cu pârloagă
Sistemul de agricultură cu pârloagă a fost impus de creşterea populaţiei

şi a dezvoltării uneltelor pentru lucrarea terenului. Deoarece deplasarea
populațiilor în vederea luării în cultură a unor suprafețe noi devenise dificilă a
fost necesar să fie cultivate terenurile care inițial fuseseră abandonate. Luarea
în cultură a acestor suprafeţe s-a făcut prin delimitarea unui număr de sole, care
erau cultivate timp de 8-10 ani, în special cu cereale iar celelalte sole erau
lăsate necultivate un număr mai mare de ani. Acest tip de exploatare a terenului
a determinat scăderea fertilităţii solului, fapt pentru care unele dintre ele se
lăsau necultivate şi erau folosite ca păşuni şi fâneţe.
Sistemul a fost denumit “sistem de agricultură cu pârloagă” sau „sistem
pastoral mixt” și a fost utilizat în zona de sud a țării și Dobrogea, inclusiv în
sec. al XIX-lea.
503
3. Sistemul de agricultură cu ogor
Sistemul de agricultură „cu ogor” s-a utilizat în Europa, din epoca

feudală, sub forma unor asolamente de trei ani iar în ţara noastră s-a păstrat o
perioadă foarte lungă de timp. Sistemul de agricultură cu ogor a fost impus ca
urmare a cerinţelor tot mai mari pentru alimente şi de materii prime pentru
industria alimentară.
Terenul era divizat în 2 sau 3 sole, din care una sau două erau cultivate
cu cereale iar una sau două erau lăsate ca ogor necultivat, pentru a se reface
fertilitatea solului. Sola lăsată ca ogor era fie pășunată până în toamnă și apoi
arată, caz în care se numea ogor sterp, sau era lucrată în vederea distrugerii
buruienilor (ogor negru) și semănată toamna cu grâu.
Concomitent cu dezvoltarea industriei s-au intensificat şi cerinţele
pentru mai multe culturi care se amplasau în rotaţii de 2-3 ani, de tipul:
1. cereale de toamnă; 2. ogor, sau 1. cereale de toamnă; 2. cereale de primăvară;
3. ogor. Sola lăsată necultivată, ca ogor sterp, pentru refacerea fertilităţii
solului, se folosea pentru păşunat.
4. Sistemul de agricultură cu asolament altern
Odată cu dezvoltarea industriei, după revoluţia franceză, s-a trecut la

un sistem de agricultură mai evoluat, care a apărut în Anglia și s-a răspândit
apoi în toată Europa şi continentul american.
Sistemul de agricultură „altern” constă în folosirea unor asolamente în
care plantele cultivate alternează în funcţie de cerinţele lor biologice, principiu
care este valabil şi astăzi.
Fundamentarea ştiinţifică privind necesitatea succesiunii plantelor,
într-un sistem de cultură altern, a fost posibilă odată cu descoperirea teoriei
nutriţiei minerale a lui Justus von Liebig (1803-1873), care la 22 de ani a fost
profesor la Universitatea din Giessen şi a altor cercetări de chimie agricolă
efectuate de John Bennett Lawes (1814-1900), cel care a înfiinţat laboratorul
şi Staţiunea experimentală de la Rothamsted, Anglia (1843) şi de Jean Baptiste
Boussingault (1802-1887) în Franţa. Tot în această perioadă descoperirile din
domeniul biologiei ale lui Charles Darwin (1809-1882), creatorul biologiei
moderne, în domeniul microbiologiei ale lui Louis Pasteur (1822-1895) sau în
domeniul mecanicii ale lui Mathieu de Dombasle, care a construit plugul
(1855) şi alte maşini agricole (grape, tăvălugul inelar, cultivatorul şi maşina de
504
semănat în rânduri) au contribuit la dezvoltarea sistemului de agricultură
practicat până în acea perioadă.
În a doua jumătate a secolului al XIX lea, au adus contribuţii importante
la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole, în domeniul pedologiei şi
agrotehnicii, E. Hilgard, E. Ramann, Th. Roemer, E.A: Mitscherlich, J. Russel,
A. Demolan, I.K. Sokolov, V:R. Viliams, Ion Ionescu de la Brad, personalităţi
reprezentative care au marcat momente importante în dezvoltarea acestor
ştiinţe.
Rezultatele obţinute de aceştia privind însuşirile solului, folosirea
îngrăşămintelor şi asolamentelor precum şi introducerea culturilor de
leguminoase perene (trifoiul, lucerna, sparceta) au contribuit la dezvoltarea
rapidă a agriculturii. Sistemul altern, cu trifoi sau solă săritoare cu lucernă, sub
forma unor asolamente de 3-4 ani, s-au folosit şi în ţara noastră. În zonele din
nord s-a introdus asolamentul trifoi - grâu de toamnă - cartof + sfeclă – cereale
de primăvară (orz, orzoaică, ovăz) iar în zonele sudice asolamentul
leguminoase anuale (mazăre, fasole, linte, soia) - grâu de toamnă - porumb -
cereale de primăvară. Acest sistem de cultură asigura menţinerea fertilităţii
solului însă nu cuprindea sortimentul mare de culturi solicitate de piaţă, fapt
care a determinat înlocuirea lui cu sistemul de cultură convenţională.
În România, organizarea teritoriului şi a asolamentelor s-a început de
către Ion Ionescu de la Brad, la ferma sa de la Brad şi la moşia Pantelimonului,
atribuită ulterior Școlii Superioare de Agricultură.
Cerinţele pieţei şi dorinţa pentru profituri mari au determinat şi
extinderea formei de asolament „liber”, care presupunea cultivarea plantelor
care sunt cerute de piaţă, fără a se ţine seama de evoluţia fertilităţii solului.
5. Sistemul de agricultură convenţional
Acest sistem de agricultură s-a impus odată cu dezvoltarea industriei şi

a creşterii cerinţelor pentru produsele vegetale. Introducerea soiurilor şi a
hibrizilor de mare productivitate, care necesită cantităţi mari de îngrăşăminte,
pesticide, irigaţii şi creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor agricole a
determinat creşterea rapidă a producţiilor, considerându-se la vremea
respectivă că aceste produse moderne pot suplini efectele benefice ale
asolamentelor sau a metodelor agrotehnice.
Acest sistem de agricultură s-a extins după anul 1960, odată cu
introducerea hibrizilor de porumb, floarea soarelui şi cu producerea unor
505
substanțe eficiente pentru combaterea buruienilor, patogenilor şi a
dăunătorilor. Folosirea intensivă a mijloacelor mecanice, a unor cantităţi mari
de îngrăşăminte şi pesticide, a determinat după doar 40-50 de ani degradarea
solului şi a factorilor de mediu.
Sistemul tehnologic convenţional, cu arături anuale, de multe ori
efectuate la aceeaşi adâncime, cu numeroase lucrări de pregătire a patului
germinativ, aplicate, în cele mai multe cazuri, pe suprafeţe cu rotaţii scurte şi
cu doze reduse de îngrășăminte organice, a influenţat negativ însuşirile fizice
şi chimice a solului.
Procesele de degradare a solului, cum sunt deteriorarea stabilităţii
structurii, crustificarea, compactarea, acidifierea, eroziunea, au avut consecinţe
negative asupra unor proprietăţii fizice şi chimice ale solului, cum sunt
stabilitatea mecanică şi hidrică a agregatelor, porozitatea, capacitatea de
infiltraţie, conductivitatea hidraulică, reţinerea apei, stratificarea materiei
organice şi a nutrienţilor, structura şi activitatea speciilor de floră şi faună
edafică, biomasa de carbon, regimul de umiditate şi temperatură. Acestea
afectează creşterea rădăcinilor, folosirea eficientă a apei şi nutrienţilor, raportul
rădăcină-parte aeriană şi, în final, producţia.
Agricultura convenţională, intensiv mecanizată, care se bazează pe
concentrarea şi specializarea producţiei, rotaţii scurte, care necesită tratamente
chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor, a
influenţat negativ factorii de mediu.
Folosirea unor doze prea mari de îngrăşăminte şi substanţe chimice,
pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, a determinat
deteriorarea calităţii solurilor şi a produselor. Pentru remedierea acestor
neajunsuri s-a trecut la noi sisteme de agricultură numite agricultură organică,
ecologică, biodinamică, biologică, durabilă sau de precizie.
Sistemul de agricultură practicat este condiţionat de nivelul pregătirii
profesionale şi al dotării tehnice, dar şi de mentalitatea, educaţia şi de respectul
pentru mediul înconjurător al celor care gestionează terenurile. Micii
producători individuali practică de multe ori o agricultură de subzistenţă, cu
inputuri reduse, care determină obţinerea unor producţii scăzute.
În sistemul intensiv de agricultură cu doze mari de îngrăşăminte şi
pesticide agenţii poluanţi, respectiv erbicidele, insecticidele şi compuşii
azotului şi a fosforului (nitraţi şi fosfaţi), se pot acumula în cantităţi ce depăşesc
limitele maxim admisibile.
506
Agricultura organică, în care substanţe organice şi minerale naturale
înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de
creştere, este considerată o soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al
agriculturii asupra mediului şi a calităţii produselor.
6. Sistemul de agricultură biodinamică
Ca urmare a cerinţelor tot mai mari pentru hrană şi profit, agricultura

s-a intensivizat şi s-au intensificat fenomenele distructive - inundaţii, alunecări
de teren, eroziune, poluare, deşertificare etc. Scăderea fertilităţii solului,
reducerea diversităţii genetice, creşterea riscului poluării apelor şi solului
precum şi contaminarea produselor agroalimentare cu substanţe toxice,
constituie motive serioase de îngrijorare pentru întreaga comunitate.
Agricultura biodinamică, prin folosirea îngrăşămintelor organice,
determină creşterea fertilităţii solului, iar prin folosirea composturilor, care au
o acţiune antibiotică, determină combaterea unor bacterii şi ciuperci, care
dăunează plantelor, producând putrezirea rădăcinilor la grâu (Ophiobolus
graminis, Phymatotrichum omnivorum), fuzarioza, rizoctonioza la grâu, cartof,
varză, sfâşierea frunzelor la orz, porumb, mei, mac (Helminthosporium sp.).
Pentru compostare se utilizează amestecuri vegetale (paie, frunze,
turbă, rumeguş, scoarţă de copaci) cu gunoi provenit de la bovine, cabaline,
porci, păsări, must de gunoi de grajd şi diferite preparate, provenite din
fermentarea în condiţii controlate a unor plante medicinale sau produse
animaliere. Materialele se amestecă şi se omogenizează bine, păstrându-se un
raport convenabil între substanţele celulozice, compuşii cu azot (25/1) şi
zaharurile fermentabile.
Materialele se aşază afânat, fără tasare, în platformă, pentru a declanşa
o fermentare aerobă, adăugându-se pământ, făină de fosforite şi silicaţi naturali
măcinaţi. Materialele din platformă trebuie să aibă un raport C/N de 25-30/1 şi
o umiditate de 65-70%. Dacă materialele sunt uscate, se udă periodic cu apă,
urină sau must de gunoi. Durata de compostare este de 6-12 luni, fiind
considerată încheiată când raportul C/N ajunge la 12/1.
507
10.3 SISTEME DE AGRICULTURĂ ALTERNATIVĂ
Sistemele de agricultură au evoluat odată cu dezvoltarea ştiinţei şi

tehnicii, prin modernizarea proceselor de producţie în vederea satisfacerii
cerinţelor populaţiei. Odată cu dezvoltarea tehnicii agricole s-au perfecţionat
şi sistemele de producţie.
Degradarea solului şi poluarea factorilor de mediu au determinat
dezvoltarea unor sisteme de agricultură care să asigure cerinţe de viaţă optime
în condiţiile menţinerii calităţii mediului şi a folosirii raţionale a resurselor
naturale. Dintre sistemele de agricultură considerate a avea un rol de
conservare şi ameliorare a condiţiilor de mediu amintim sistemul de
agricultură ecologică, sistemul de agricultură durabilă şi sistemul de
agricultură de precizie.
10.3.1 SISTEMUL DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ
Agricultura ecologică a apărut ca rezultat al efectelor negative

înregistrate în urma aplicării agriculturii chimizate şi este una dintre
alternativele posibile la agricultura intensivă, bazată mai mult pe eficienţă şi
efecte economice.
Acest sistem de agricultură este o alternativă împotriva poluării
componentelor mediului natural şi pentru menţinerea sănătăţii organismelor.
Termenii folosiţi pentru acest sistem de agricultură sunt diferiţi de la o
ţară la alta, dar au acelaşi înţeles: agricultură organică (Anglia), biologică
(Grecia, Franţa, Olanda), ecologică (Germania, Spania, Danemarca).
Producţia ecologică presupune realizarea prin sisteme agricole
durabile, care asigură protejarea mediului înconjurător, a unor de produse şi
alimente cu o calitate nutritivă şi sanitară superioară produselor convenţionale.
Agricultura ecologică este un tip de agricultură „durabilă” (Toncea,
1999), care presupune administrarea durabilă a vieţuitoarelor agricole şi a
mediului lor de viaţă în folosul îndelungat al naturii şi omenirii.
Ca ştiinţă, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al
organismelor vii şi a mediului lor de viaţă în interacţiune cu managementul
sistemelor agricole, capabile să asigure timp îndelungat, nevoile de viaţă fără
a diminua potenţialul ecologic, economic şi social al zonei.
508
Obiectivele sistemului de agricultură ecologică şi a sistemului de
agricultură durabilă sunt comune şi au în vedere următoarele:
- optimizarea consumurilor tehnologice şi echilibrarea balanţelor
energetice;
- creşterea şi menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor;
- protecţia resurselor de apă şi a atmosferei;
- conservarea biodiversităţii;
- protejarea şi stimularea activităţii microorganismelor, florei şi a
faunei utile;
- refacerea şi protejarea peisajului natural.
Realizarea obiectivelor agriculturii ecologice se bazează pe unele
particularităţi şi anume:
- fermele ecologice includ câmpurile, animalele şi structurile materiale
existente şi nu admit desfăşurarea în paralel a unui alt tip de producţie agricolă;
- fermele ecologice trebuie să includă bovine şi alte rumegătoare, care
să asigure îngrăşămintele organice;
- structura de producţie se bazează pe asolamente cu specii care fixează
azotul şi genotipuri adaptate condiţiilor agro-ecologice locale;
- fertilitatea solului se menţine cu compost fermentat preparat prin
metode biodinamice;
- tratamentul cu soluţie preparată din balegă de vacă sau silice în corn
de vacă trebuie să se facă pe întreaga suprafaţă a fermei;
- încorporarea superficială a resurselor organice compostate pentru a
favoriza descompunerea aerobă; nu se recomandă materiile organice proaspete,
care prin descompunere anaerobă formează produşi toxici pentru plante;
- folosirea asolamentului multianual cu leguminoase;
- lucrarea superficială a solului, fără întoarcerea brazdei şi practicarea
periodică a subsolajului;
- corelarea proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor cu
intensitatea şi ritmicitatea factorilor naturali şi a factorilor cosmici;
- prelucrarea produselor din ferme urmăreşte menţinerea şi sporirea
calităţilor iniţiale.
În sistemul de agricultură ecologică se acordă o atenţie deosebită
calităţii biologice (valoare nutritivă, conţinut în vitamine, enzime, proteine,
zaharuri, săruri minerale, microelemente) şi igienice (absenţa
microorganismelor patogene şi a reziduurilor toxice de pesticide, metale grele
etc.
509
O componentă de bază a sistemului de agricultură ecologică o
reprezintă folosirea îngrăşămintelor verzi, cu următoarele scopuri:
- îmbogăţirea solului cu materie organică şi creşterea conţinutului de
humus;
- creşterea conţinutului de elemente minerale din sol şi îmbunătăţirea
nutriţiei plantelor cu azot;
- acoperirea solului şi protejarea sa împotriva eroziunii;
- îmbunătăţirea structurii şi creşterea capacităţii pentru apă capilară a
solului;
- creşterea capacităţii de reţinere a elementelor nutritive şi reducerea
pierderilor prin spălare şi levigare;
- creşterea activităţii microorganismelor din sol;
- creşterea conţinutului de CO2 şi a solubilizării elementelor nutritive.
Plantele ce pot fi utilizate ca îngrăşământ verde sunt:
- pe solurile nisipoase: leguminoasele, singure sau în amestec, ca
lupinul galben, trifoiul, măzărichea, sulfina;
- pe solurile luto-argiloase: lupinul alb, trifoiul mărunt, lintea, facelia,
hrişca, secara, rapiţa, floarea soarelui, muştarul, sulfina;
- pe solurile sărăturate: lupinul roşu, sulfina, hrişca, măzărichea
păroasă.
Plantele pentru îngrăşământ verde se pot semăna în cultură pură
primăvara, în cultură ascunsă, când se seamănă sub o cereală păioasă, în
primăvară sau în mirişte, în zonele cu veri ploioase şi toamne lungi.
Plantele care urmează după o cultură principală, cu recoltare timpurie,
cum sunt cerealele, rapiţa, borceagul, numite şi culturi intermediare (Berca,
2011) pot fi folosite pentru obţinerea de furaje şi energie, pentru protecţia
solului împotriva eroziunii, îmbogăţirea solului în azot şi carbon, îngrăşământ
verde, pentru reducerea CO2 din sol sau depoluarea atmosferei.
Fermele ecologice ocupă, de regulă, suprafeţe de 5-50 ha, în funcţie de
activităţi, care cuprind sere, solarii, ciupercării, culturi de legume, plantaţii de
pomi fructiferi, creşterea viermilor de mătase, melcilor, struţilor etc.
După perioada de conversie, fermele ecologice trebuie certificate
pentru a începe managementul ecologic, evaluarea şi garantarea sistemului de
producţie, care se face de către Federaţia Internaţională a Mişcărilor de
Agricultură Organică (IFOAM).
În unele ţări europene, pentru protecţia mediului înconjurător şi
păstrarea fermelor ecologice, s-au efectuat investiţii foarte mari.
510
În Marea Britanie, în timpul perioadei de conversie, subvenţiile sunt de
450 de lire sterline pentru un hectar iar în alte ţări din Comunitatea Europeană
subvenţiile sunt în jur de 15% pentru fermierii care obţin produse ecologice.
În agricultura organică, metodele agrotehnice sunt prioritare pentru
optimizarea relaţiilor dintre factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate.
Aplicarea unor noi practici agricole, bazate pe cunoştinţe ştiinţifice
avansate în domeniul tehnologiilor, mai ales a celor ecologice, este o cerinţă
majoră pentru promovarea agriculturii durabile. De aceea, a apărut necesitatea
elaborării, dar şi a implementării în practică a unor coduri de bună practică
agricolă.
Codurile de bună practică agricolă reprezintă un ansamblu de
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, puse la dispoziţia producătorilor agricoli şi a
fermierilor, pentru a fi implementate în practică.
Policulturile oferă diferite avantaje cum sunt: protecţia împotriva
eroziunii, reducerea riscului financiar, îmbunătăţirea calităţii producţiei şi
asigură stabilitatea prin diversitate.
La stabilirea structurii culturilor în fermele ecologice trebuie
respectate următoarele principii:
- alternarea culturilor cu biomasă ridicată de rădăcini cu cele care
asigură azot pentru creşterea numărului de microorganisme din sol;
- alternarea culturilor cu adâncimi diferite ale sistemului radicular
pentru un drenaj bun şi pentru folosirea mai eficientă a resurselor nutriţionale;
- rotaţia culturilor care fixează azotul cu cele care au nevoie de azot;
- folosirea îngrăşămintelor verzi pentru a menţine terenul acoperit,
pentru a reduce spălările de elemente nutritive şi pentru a menţine conţinutul
de materie organică din sol;
- alternarea culturilor care se dezvoltă lent cu cele care înăbuşă
buruienile;
- culturile care sunt plante gazdă pentru patogeni şi dăunători să fie
incluse în rotaţie la intervale potrivite;
- culturile de primăvară să alterneze cu cele de toamnă pentru
eşalonarea muncii.
Grâul este cea mai importantă cultură în sistemul organic însă, pentru
că are cerinţe mari faţă de azot şi un sistem radicular slab dezvoltat, trebuie să
revină după leguminoase şi plante care lasă o cantitate mare de biomasă în sol.
Orzul este o cultură care luptă bine cu buruienile însă este sensibilă la
condiţiile de umiditate şi de acidifiere a solului.
511
Ovăzul are un sistem radicular dezvoltat şi valorifică elementele
minerale din sol pretându-se şi pentru terenurile mai puţin fertile.
Secara este cea mai rezistentă, se pretează pentru terenurile cu
fertilitate redusă, combate buruienile, are rădăcini mai adânci şi rezistă la
secetă. În sistemele organice secara se cultivă ca a doua cultură, după grâu,
pentru îngraşământ verde.
Porumbul este mai puţin folosit în sistemul organic datorită cerinţelor
ridicate faţă de azot, a sensibilităţii la îmburuienare şi a riscului de eroziune.
Rapiţa nu a fost folosită prea mult în sistemul organic datorită cerinţelor
ridicate faţă de elementele minerale însă se poate cultiva după cultura trifoiului
sau alte leguminoase care lasă în sol azot.
Fasolea şi soia sunt potrivite pentru agricultura organică pentru că nu
au nevoie de azot însă trebuie să alterneze datorită antracnozei sau a altor boli
precum sclerotinia la soia.
Mazărea se cultivă în sistemul organic iar borceagul, prin amestecul de
orz, ovăz şi mazăre, contribuie la combaterea bolilor şi a buruienilor, la fixarea
azotului şi la creşterea conţinutului de proteine la cereale.
Cartoful este o plantă valoroasă în sistemul organic fiind premergătoare
pentru grâu însă cu pauze în rotaţie, de 4-5 ani, datorită nematozilor şi a bolilor.
Sfecla pentru zahăr este foarte puţin folosită în sistemul organic pentru
că necesită costuri mari pentru combaterea buruienilor şi nu există o piaţă
atractivă.
Culturile furajere de leguminoase perene ocupă 30-35% din rotaţiile
cu plante anuale şi contribuie la refacerea solului, la aprovizionarea cu azot a
culturilor postmergătoare şi la combaterea bolilor, buruienilor şi a dăunătorilor.
La alegerea terenului trebuie respectate aceleaşi condiţii economico-
organizatorice ca şi la organizarea asolamentelor (condiţiile pedoclimatice,
acces faţă de pieţe, forţa de muncă) la care se adaugă unele cerinţe specifice
particularităţilor sistemului de agricultură ecologică.
Particularităţile terenului destinat pentru producţia organică sunt:
1. Terenul destinat pentru producerea de produse biologice este supus
unor analize de calitate pentru cunoaşterea însuşirilor fizice, chimice şi
biologice şi a reziduurilor de poluanţi.
2. Nu sunt acceptate terenurile cu nivelul apei freatice sub 2-3 m fără
drenaj, terenurile grele care sunt poluate cu metale grele, terenurile din
apropierea combinatelor poluante sau din zonele poluate, terenurile cu
remanenţe de pesticide.
512
3. Conţinutul de humus este principalul indicator care arată
pretabilitatea terenului pentru agricultură şi acesta trebuie să fie de cel puţin
2% pentru culturile de câmp şi de 6% pentru cele legumicole.
4. Solurile recomandate pentru practicarea agriculturii ecologice sunt
cele cu o activitate biologice intensă, care conţin pe suprafaţa unui hectar
minim 600 kg râme, ce produc peste 12-15 tone de excremente iar în trei ani
pot recircula întreaga cantitate de sol de pe un hectar;
5. La alegerea terenului trebuie avut în vedere că solurile argiloase sunt
reci, primăvara activitatea biologică se desfăşoară cu dificultate şi că
majoritatea plantelor preferă un pH de 6,5-7,5.
Scopul principal al activităţii de amenajare a teritoriului, pentru
creşterea rolului prădătorilor, este de a crea o infrastructură ecologică
conformă cu peisajul agricol care să furnizeze resurse suplimentare pentru
adulţii de entomofagi, respectiv hrană şi adăposturi pentru condiţii neprielnice.
Aceste resurse trebuie să fie integrate într-un teritoriu astfel încât să fie
favorabile în timp şi spaţiu pentru duşmanii naturali şi, în acelaşi timp, practice
pentru a fi implementate de producătorii agricoli.
Creşterea heterogenităţii vegetaţiei în jurul zonelor cultivate
favorizează creşterea abundenţei şi a diversităţii organismelor prădătoare şi
parazite.
În Anglia, Soil Association, în ghidul practic pentru agricultura
organică recomandă ferme mixte care cuprind în rotaţie plante furajere şi
plante legumicole (tabelul 9.1).
Tabelul 9.1
Asolament recomandat în sistemul de agricultură organică
50 % din suprafaţă
Anul 2012 Anul 2013 Anul 2014 Anul 2015
fâneaţă
Sola I Ceapă Varză Dovlecei Cartof
Sola II Leguminoase Varză Dovlecei Cartof Ceapă

şi graminee
Sola III perene Dovlecei Cartof Ceapă Varză
Sola IV Cartof Ceapă Varză Dovlecei
513
În agricultura ecologică, pentru combaterea patogenilor, a dăunătorilor
cât şi pentru menţineraea terenului acoperit, se folosesc culturi asociate şi
succesive, care sunt asemănătoare cu cele din agricultura convenţională.
Principalele asocieri în legumicultură sunt:
- asocieri pentru protecţia faţă de boli: morcov + ceapă; tomate + varză;
- asocieri pentru influenţarea gustului: pătrunjel + tomate; mentă +
cartof; ridichi + năsturel;
- asocieri care influenţează microclimatul: porumb + castraveţi;
porumb + pepeni.
Exemple de rotaţii în fermele organice:
Rotaţii pe terenurile arabile:
- grâu - îngrăşăminte verzi - cartof - grâu -secară;
- cartof - îngrăşăminte verzi - rădăcinoase - grâu - ovăz; trifoi roşu;
- lucernă (2-3 ani pajişti) - grâu - secară
- ovăz - leguminoase pentru boabe - îngrăşăminte verzi - orz sau grâu;
- grâu - îngrăşăminte verzi - porumb siloz - orz - trifoi +
graminee furajere - grâu - îngrăşăminte verzi - porumb.
Alte exemple de succesiuni în legumicultura ecologică:
Cultura anterioară Cultura principală Cultura succesivă

Mazăriche Ceapă şi morcov Spanac, cicoare
Spanac Cartofi timpurii Cicoare, salată
Ridichi, salată Fasole Praz, fenicol, salată
Mazăriche Varză, fasole Fenicol, cicoare
Ingrăşământ verde Tomate, castraveţi Secară
În fermele cu terenuri arabile, fară animale, se recomandă rotaţia de trei

ani, din care doi ani cu cereale şi un an cu leguminoase anuale (mazăre - grâu
- orz). Pentru a rentabiliza acest sistem se poate folosi următoarea rotaţie:
fasole + mazăre - grâu - îngrăşământ verde - cereale de primăvară - fasole sau
cartof - grâu de toamnă - secară sau ovăz - îngrăşăminte verzi.
În fermele cu şeptel şi culturi horticole se recomandă rotaţia: ovăz +
măzăriche (siloz) - morcov - ceapă - mixturi de ovăz + măzăriche pentru siloz
-varză + porumb dulce.
Structura culturilor trebuie să cuprindă leguminoase pe cel puţin 20%
din suprafaţă, cerealele păioase pe cel mult 40% şi prăşitoare până la 40%.
514
Fertilizarea culturilor în sistemul organic se face prin înlocuirea
fertilizanţilor sintetici cu materialele organice din fermă, prin folosirea
plantelor fixatoare de azot şi prin eliminarea scurgerilor de nutrienţi.
În sistemul organic solul trebuie menţinut într-o stare de fertilitate bună
care să asigure aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive. Un rol deosebit
este atribuit activităţii biologice a microorganismelor din sol care descompun
materia organică şi asigură sursa de nutrienţi pentru plante. În sistemul organic
leguminoasele şi gramineele perene, care au un sistem radicular adânc şi lasă
în sol o cantitate mare de rădăcini, contribuie la menţinerea fertilităţii solului.
Sursele de azot în sistemul de agricultură organică sunt:
- azotul atmosferic, ajuns în sol odată cu apa din precipitaţii în cantităţi
de aproximativ 10 - 15 kg/ha/an;
- fixarea biologică a azotului atmosferic de către algele albastre, verzi
(10-15 kg/ha/an), bacteriile simbiotice din genul Rhizobium, asociate cu
plantele leguminoase (60-200 kg/ha/an azot);
- mineralizarea surselor de materie organică introduse în sol (aeraţie,
cultivarea solului, gunoiul de grajd, resturile vegetale, îngrăşămintele verzi);
- minimalizarea pierderilor de azot din zona radiculară.
Practicile pentru un bun management al azotului în sistemul fermei
organice impun utilizarea îngrăşămintelor verzi în rotaţie cu cerealele de
toamnă care preiau azotul mineralizat peste iarnă, nemaifiind expus levigării.
Diferitele fracţiuni ale potasiului din sol, K fixat, schimbabil şi K
solubil în apă, pot fi dirijate printr-o stare culturală bună a solului şi prin
aplicarea resturilor vegetale şi a gunoiului.
Compostarea gunoiului în condiţii aerobe determină creşterea
temperaturii la 60-70 oC, iar după câteva săptămâni materialul este întors
pentru a permite o a doua încălzire, iar descompunerea mai avansată să
determine formarea substanţelor humice. Dacă se adaugă roci măcinate de
fosforite în masa de gunoi acestea sunt transformate de microorganisme în
forme uşor accesibile plantelor iar temperaturile de peste 70 oC determină
distrugerea în totalitate a seminţelor de buruieni.
Modul în care se face compostarea este identic cu cel prezentat în
subcapitolul 10.2-6.
Pentru îngrăşământ verde sunt bune aproape toate plantele dar mai ales
cele suculente, cu perioadă scurtă de vegetaţie, cum sunt cruciferele şi
leguminoasele, cu o biomasă bogată de rădăcini, care aduc la suprafaţă
515
elementele nutritive din profunzime, cele care fixează azotul atmosferic şi care
au în biomasă un raport C/N corespunzător pentru o descompunere bună şi
progresivă. Nu se folosesc pentru îngrăşăminte verzi plante din aceeaşi familie.
Îngrăşămintele verzi au un rol foarte important pentru combaterea eroziunii,
reducerea spălărilor de elemente nutritive şi pentru menţinerea terenului
acoperit, cu rol în combaterea buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor.
Muştarul şi rapiţa, folosite odată la 3 sau 5 ani pentru îngrăşăminte
verzi, cresc repede, reţin azotul, reduc spălările şi contribuie la creşterea
conţinutului de humus din sol. Raportul C/N descreşte în decursul compostării
pentru că substanţele organice pierd mai repede carbonul decât azotul.
Culturile pentru îngrăşământ verde se seamănă în mirişte în zonele cu
veri ploioase şi toamne lungi.
Principiile de bază ale lucrărilor solului în agricultura ecologică sunt
următoarele:
- mobilizarea stratului de la suprafaţă cu respectarea straturilor
naturale;
- mobilizarea superficială a solului şi executarea subsolajului pentru a
nu întoarce orizonturile de sol şi a combate organele vegetative de înmulţire
ale buruienilor perene;
- întreţinerea arăturii cu lucrări uşoare pentru combaterea buruienilor;
- executarea subsolajului odată la 4-5 ani şi a lucrărilor superficiale
permite intensificarea activităţii biologice şi mineralizarea materialelor
minerale aplicate;
- resturile organice împreună cu gunoiul, compostul trebuie împrăştiate
la suprafaţa solului pentru a permite germinarea semințelor de buruieni iar
după apariţia samulastrei se face o arătura superficială, la 15-16 cm, prin care
resturile vegetale se amestecă cu solul de la suprafaţă şi se realizează o
prehumificare. Lucrarea se face cu grapa cu discuri şi dacă este necesar se face
şi o lucrare cu tăvălugul cu asperităţi, după care urmează arătura de bază, când
se încorporează şi materialele minerale.
După arătură este recomandat să se împrăştie un strat de mulci (paie,
turbă, frunze) care menţine o temperatură mai mare de -7 oC şi o umiditate care
favorizează activitatea biologică din sol. Lucrările pentru pregătirea patului
germinativ şi semănat nu diferă, însă epoca şi adâncimea trebuie respectate cu
rigurozitate.
516
Calitatea produselor biologice
Calitatea produselor biologice reprezintă totalitatea caracteristicilor
prezentate cu marca şi semnele calităţii pe piaţa de desfacere.
Principalele caracteristici includ următoarele tipuri de calitate:
- calitate agronomică: însuşirile genotipurilor, producţie, toleranţă la
boli şi factori climatici;
- tehnologică: rezistenţa la păstrare, transport;
- igienică: absenţa patogenilor şi a reziduurilor toxice;
- organoleptică: însuşirile gustative, gust, aciditate, arome;
- nutritivă: satisfacerea cerinţelor nutritive;
- ecologică: impactul producerii şi al distribuţiei asupra consumatorului
şi al mediului.
În România produsele neprelucrate după perioada de conversie apar
sub inscripţia „Bioterra produs controlat”, la export „Bioterra Association” iar
cele produse în perioada de conversie „Produs controlat, din perioada de
conversie”.
Prin ordinul nr. 317/190 din 11 mai 2006 produsele ecologice procesate
şi etichetate, sunt valorificate sub sigla „ae”, care garantează că produsele
agroalimentare ecologice sunt corespunzatoare şi sunt comercializate în
conformitate cu prevederile OUG nr. 34/2000, privind produsele
agroalimentare ecologice şi a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 834/2007.
Etichetarea şi însuşirile de calitate agronomică, tehnologică, igienică şi
nutritivă a produselor ecologice sunt stabilite în Regulamentului Consiliului
(CEE) nr. 834/2007.
Problema calităţii diferitelor categorii de produse preocupă tot mai mult
omenirea datorită poluării mediului. Menţinerea stării de sănătate şi
îmbunătăţirea calitativă a vieţii sunt legate de modul de alimentaţie şi calitatea
produselor nutritive consumate. Datorită poluării mediului, care a ajuns în
unele zone ale globului la cote alarmante, au crescut preocupările pentru
calitatea produselor alimentare pentru că alimentele reprezintă cel mai intim
contact al omului cu mediul înconjurător.
În agricultura organică se pune un accent deosebit pe calitatea recoltei,
care este rezultatul unui complex de factori cum sunt însuşirile genetice ale
genotipurilor cultivate, factorii de mediu (sol, climă), în interacţiune cu
tehnologiile aplicate.
Prin folosirea îngrăşămintelor organice plantele conţin o cantitate mai
mică de nitraţi, comparativ cu cele care au primit îngrăşăminte chimice cu azot.
517
Unele plante cum sunt spanacul, salata, varza, morcovul au capacitatea
naturală de a acumula nitraţi, fapt favorizat de îngrăşămintele chimice cu azot.
Excesul de îngrăşăminte chimice slăbeşte rezistenţa plantelor la unele boli
(făinare, mană), ceea ce duce la deprecierea calităţii produselor.
Îngrăşămintele organice determină creşterea conţinutului de caroten la
morcov, tomate, ardei, porumb etc.
Laptele şi produsele lactate, obţinute de la animale furajate cu furaje
provenite de pe terenurile fertilizate cu composturi sau gunoi fermentat, au o
calitate mai bună, pentru că furajele sunt fără nitraţi, care depreciază calitatea
laptelui.
Calitatea furajelor depinde şi de compoziţia chimică a solului, care
trebuie să se încadreze în următorii parametri: humus mai mare de 3%, pH
(H2O) 6.8-7.2, fosfor 45-75 ppm, potasiu >150 ppm, magneziu 10-20 ppm,
cupru 2-3 ppm, zinc 2-3 ppm.
În România agricultura organică / biologică / ecologică se practică în
conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 34 /17.04.2000, privind
produsele agroalimentare ecologice, publicat în M.O. al României nr.
172/21.04.2002. Conform acestei ordonanţe producţia agroalimentară
ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi
echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea
consumatorilor. Pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor acestei ordonanţe s-
a înfiinţat Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice (A.N.P.E.), ca serviciu
de specialitate în cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor,
care asigură respectarea prevederilor legale specifice şi controlul privind
metodele de producţie ecologică a produselor agroalimentare.
Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice în
România, conform ordonanţei, sunt următoarele:
• eliminarea oricărei tehnologii poluante;
• realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul cărora
rolul principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;
• susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
• integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi
produselor din plante;
• utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi
înlocuirea acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor
secundare refolosibile;
518
• aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru
creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor şi a raselor.
Produsele vegetale care asigură aproximativ 90% din totalul
alimentelor consumate pe glob au o compoziţie chimică şi o calitate care
variază de la un soi la altul, de la o zonă la alta, în funcţie de agrotehnica
folosită, dozele de îngrăşăminte şi pesticide aplicate, condiţiile de recoltare şi
depozitare a recoltei etc.
Programul de fertilizare are scopul de a creşte fertilitatea solului şi
activitatea biologică a acestuia şi se bazează pe următoarele surse de nutrienţi:
- returnarea către sol a unor cantităţi suficiente de materie organică,
pentru menţinerea sau creşterea conţinutului de carbon organic din sol;
- folosirea deşeurilor organice din fermă în programele de fertilizare;
- menţinerea valorii pH-ului la un nivel corespunzător necesităţilor
plantelor cultivate, prin folosirea amendamentelor calcaroase pentru solurile
acide şi a celor cu sulfaţi la solurile alcaline.
Pentru optimizarea conţinutului de azot se folosesc gunoiul de grajd,
îngrăşămintele verzi, preparate pe bază de bacterii nitrificatoare, composturile
şi resturile vegetale.
Programele de fertilizare trebuie să menţină fertilitatea solului prin
folosirea de materie organică şi deşeuri organice produse în fermele ecologice.
Pentru asigurarea azotului, nu se folosesc produse sintetice şi sunt recomandate
îngrăşăminte verzi, gunoi de grajd, compost, materiale organice din fermele
ecologice acreditate, preparate cu bacterii nitrificatoare şi preparate
biodinamice.
Pentru asigurarea fosforului, potasiului şi calciului sunt permise zgura
lui Thomas, făina de oase, Guano, mineralele măcinate, cenuşa de lemn,
sulfatul de calciu, granitul, feldspaţii, dolomita, piatra de var, carbonatul de
calciu, sulfatul de magneziu, composturile şi produsele biodinamice.
În Ordonanţa de Urgenţă nr. 34/2000, privind produsele agroalimentare
ecologice, se precizează că organismele modificate genetic şi derivatele lor nu
sunt permise în producţia agroalimentară ecologică.
Atât agricultura durabilă, cât şi cea ecologică, trebuie să urmărească
utilizarea integrală a resurselor regenerabile şi, în acelaşi timp, folosirea
raţională a unor input-uri de tip convenţional.
Calităţile produselor finite şi implicaţiile sociale în urma aprecierii
făcute de către populaţie asupra coexistenţei celor trei tipuri de practici agricole
- convenţional, modificat genetic şi ecologic - au determinat UE, în iulie 2003,
519
să recomande ca "orice altă formă de agricultură care nu ar fi convenţională,
ecologică sau agricolă, folosind OMG, ar trebui să fie exclusă din Uniunea
Europeană".
Consiliului Europei nu a autorizat cultura plantelor transgenice în ţările
respective, iar ecologiştii şi cercetătorii au semnat un apel în care se
menţionează „Cerem insistent tuturor guvernelor să respingă culturile
modificate genetic pentru că sunt periculoase şi contrarii unei utilizări
ecologice valabile şi durabile”.
Agricultura durabilă presupune tehnologii agricole “curate”, care să
înapoieze solului input-urile utilizate, să nu încarce mediul cu poluanţi şi să
utilizeze eficient şi integral resursele regenerabile ale ecosistemelor agricole
şi, în special, a input-urilor naturale (plante leguminoase, resurse organice).
Diversitatea condiţiilor pedoclimatice din ţara noastră impune, pentru
exploatarea raţională a resurselor funciare, promovarea tipul mixt de
agricultură, care să cuprindă atât elementele agriculturii biologice (fertilizarea
cu gunoi, folosirea compostului, îngrăşămintele verzi, resturile vegetale,
produsele biodinamice), cât şi elementele agriculturii intensive (chimizare,
mecanizare, irigaţii).
De la 1 iulie 2010, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, s-a întrodus „sigla Uniunii Europene pentru producție ecologică”, în
loc de „sigla comunitară pentru producție ecologică” care se utilizează numai
dacă produsul respectiv este produs în conformitate cu cerințele
Regulamentelor (CEE) nr. 2092/91, (CE) nr. 834/2007 şi cu cerințele
Regulamentului UE NR. 271/2010.
Statele membre, cu cele mai mari suprafeţe cultivate în sistem ecologic,
sunt Spania (1,13 milioane ha), Italia (1,00 milioane ha), Germania (0,91
milioane ha), Marea Britanie (0,72 milioane ha) și Franța (0,58 milioane ha),
state care deţin în total 56,8% din suprafața cultivată în sistem ecologic a UE.
Sectorul ecologic pentru producția animală s-a dezvoltat rapid la
speciile de bovine, ovine și caprine, care pot fi furajate pe pășuni și cu furaje
grosiere, astfel că 2,7% din efectivul bovine, 3,5% la ovine şi 5,0% din
efectivul de caprine din UE sunt crescute în sistem ecologic.
Producţia ecologică, etichetarea şi comercializarea produselor în UE
sunt reglementate prin Regulamentele (CE) nr. 834/2007, nr. 501/2008, (CE)
nr. 889/2008, (CE) nr. 1254/2008 şi Regulamentul CE nr. 271/2010.
520
Cerințele de acreditare și de supraveghere a pieței privind
comercializarea produselor ecologice sunt stabilite şi prezentate în
Regulamentul (CE) nr. 765/2008.
În România, controlul şi certificarea produselor ecologice sunt
asigurate în prezent de organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea
sunt aprobate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, pe
baza criteriilor de independenţă, imparţialitate şi competenţă stabilite în
Ordinul nr. 688/ 2007. Reglementările privind produsele agroalimentare
ecologice sunt prezentate în OUG nr. 34/2000 iar sistemul de inspecţie şi
întocmire a fişelor de înregistrare, certificare şi acreditare a producătorilor,
procesatorilor şi a exportatorilor de produse ecologice se face în conformitate
cu prevederile OG nr. 688/2007 şi a OG nr. 317/190/2006.
Sigla ,,ae”, proprietate a M.A.P.D.R, garantează că produsul, astfel
etichetat, provine din agricultura ecologică și este certificat de un organism de
control. Regulile de utilizare a siglei ,,ae” sunt cuprinse în Anexa nr. 1 la
Ordinul M.A.P.D.R, nr. 317/2006 şi al preşedintelui Autorității Naționale
pentru Protecţia Consumatorilor nr. 190/2006 pentru aprobarea Regulilor
specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice.
10.3.2 SISTEMUL DE AGRICULTURĂ DURABILĂ
Principiile de bază ale conservării mediului au în vedere cunoaşterea

cauzelor care determină deteriorarea factorilor de mediu, stoparea apariţiei de
noi surse de poluare şi de degradare a acestuia.
Pentru că ne aflăm deja într-o situaţie gravă, când aproape jumătate din
uscatul planetei a suferit degradări majore, între care defrişările, eroziunea,
schimbările de temperatură au dus la ariditate şi la deşertificare, principala
direcţie de acţiune a organismelor internaţionale o constituie reconstrucţia şi
gestionarea mediului ambiant degradat şi distrus.
Încă de la Conferinţa de la Stockholm (1982) s-a stabilit că este
necesară o abordare complexă a problemelor de mediu şi a dezvoltării, fiind
numită o comisie ONU "Pentru Mediu Şi Dezvoltare". Comisia a realizat un
raport detaliat cunoscut sub numele de “Our common future” (Viitorul nostru
comun, 1987), sau "Raportul Brundtland", în care s-a statuat noua concepţie,
denumită dezvoltare durabilă (sustainable development).
Dezvoltarea durabilă pune la baza dezvoltării economice limitele
impuse de protejarea mediului, arătând că dezvoltarea durabilă înseamnă
521
utilizarea resurselor naturale necesare nevoilor prezente fără ca aceasta să
compromită posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a bucurat aproape instantaneu de o
publicitate extraordinară, fiind însuşit de Comunitatea Europeană, de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), de Naţiunile
Unite şi a fost susţinut puternic de Conferinţa de la Paris din anul 1991.
Stabilirea unui program mondial care să pună în aplicare conceptul de
dezvoltare durabilă s-a realizat la Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite
pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (UNCED a United Nations
Conference on Environment and Development) din 1992.
Termenul englezesc „sustainable agriculture” a fost lansat în SUA în
1980 (Rodale, 1983) şi reprezintă o agricultură care poate evolua continuu
pentru om prin folosirea mai eficientă a resurselor energetice în echilibru cu
mediul înconjurător. În opinia unor specialişti “agricultura trebuie să integreze
metodele agrotehnice ocrotitoare pentru mediu cu metodele intensive aplicate
la nivelul minimului necesar” (Glaman şi Balascuta, 2000).
La Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă, desfăşurată în
2002 la Johannesburg, în Africa de Sud se arăta că 15 % din suprafaţa arabilă
de pe glob este degradată datorită activităţilor umane, terenurile cultivate s-au
redus de la 0,23 ha/locuitor în anul 1950 la 0,12 ha/locuitor în anul 1995 iar
rezerva de humus a solului s-a redus, pe parcursul ultimului secol, cu
aproximativ 30%.
Agricultura durabilă şi cea ecologică trebuie să asigure cerinţele
crescânde de hrană şi în acelaşi timp gestionarea corespunzătoare a resurselor
şi protecţia mediului. În 2030 populaţia lumii va ajunge la 8 miliarde iar pentru
anul 2070, statisticile prevăd 10 miliarde de locuitori.
În scenariile şi modelele efectuate de FAO şi de alte organizaţii
reprezentative privind tendinţa globală în alimentaţie, nutriţie şi agricultură
pentru următorii 30 de ani ("Agriculture: Towards 2015/30", forecasts global
trends in food, nutrition and agriculture over the next 30 years), se estimează
că suprafaţa de teren cultivată se va putea extinde foarte puţin (de la actuala
suprafaţă de 5,1 miliarde ha la 5,4 miliarde ha în 2030, după alţi autori
suprafaţa poate să scadă la 4,4 miliarde ha, datorită urbanizării şi a degradării
terenurilor), iar pentru a produce suficientă hrană trebuie mărită producţia
culturilor pe unitatea de suprafaţă prin creşterea potenţialului biologic,
modernizarea tehnologiilor de cultură şi conservarea fertilităţii solurilor.
522
Raportul prezentat de FAO arată că cerealele vor constitui cea mai importantă
sursă de calorii pentru hrană.
Obiectivele specifice ale agriculturii durabile diferă în funcţie de
diversitatea arealelor agroecoclimatice care oferă oportunităţi diferite privind
potenţialul de producţie agroalimentară şi agroindustrială. Pentru realizarea
acestor obiective trebuie avute în vedere următoarele activităţi:
- evaluarea în dinamică a stării de calitate a resurselor de sol, apă şi
climă;
- stabilirea metodelor şi îmbunătăţirea tehnicilor pentru protecţia şi
ameliorarea solurilor slab productive şi poluate;
- modernizarea tehnicilor şi extinderea sistemelor de irigaţie, drenaj,
combaterea eroziunii solului şi a altor lucrări de îmbunătăţiri funciare;
- crearea de soiuri şi hibrizi productivi la plantele de cultură adaptate
diversităţii condiţiilor agroecologice;
- ameliorarea raselor de animale pentru diferite categorii de alimente şi
produse;
- îmbunătăţirea tehnologiilor de cultură a plantelor pentru terenurile
plane şi în pantă, în regim irigat şi neirigat;
- îmbunătăţirea tehnologiilor de creştere a diferitelor rase de animale;
- diversificarea metodelor de combatere integrată a buruienilor,
patogenilor, a dăunătorilor plantelor cultivate şi a bolilor la animale;
- îmbunătăţirea metodelor şi a tehnicilor de păstrare, prelucrare şi
industrializare a produselor agricole;
- optimizarea factorilor tehnologici şi economici din producţia agricolă
şi industria alimentară prin creşterea gradului de mecanizare, automatizare şi
informatizare a proceselor tehnologice;
- dezvoltarea unor sisteme alternative de agricultură pentru creşterea
caracterului de durabilitate a proceselor de producţie agricolă, agroalimentară
şi agroindustrială;
- realizarea de produse, tehnologii şi servicii moderne în acord cu
cerinţele pieţei internaţionale.
Redresarea economică a zonelor rurale şi în special a celor cu
potenţial agricol deficitar, prin implementarea unor sisteme de producţie
agricolă, agroalimentară şi agroindustriale durabile trebuie să aibă în vedere
următoarele:
- protecţia şi îmbunătăţirea resurselor naturale ale agriculturii, a stării
de sănătate a plantelor şi animalelor, a calităţii produselor vegetale şi animale;
523
- tendinţele de evoluţie a cantităţii şi calităţii resurselor;
- perspectiva factorilor social-economici şi demografici;
- necesitatea creşterii veniturilor şi a nivelului de trai;
- necesitatea eliminării dezechilibrelor în dezvoltarea agricolă şi
agroindustrială în plan teritorial;
- reducerea impactului intervenţiilor antropice asupra mediului;
- creşterea urbanizării şi schimbările climatice globale;
- asigurarea biodiversităţii teritoriului agricol şi a cerinţelor securităţii
alimentare.
O tehnologie de producţie durabilă trebuie să pună la dispoziţia
societăţii umane recolte care să-i satisfacă necesităţile din punct de vedere
cantitativ şi calitativ în condiţiile asigurării calităţii mediului.
Un sistem tehnologic durabil trebuie să susţină societatea umană
într-un sistem economic prosper şi un habitat care să garanteze sănătatea şi
existenţa umană.
Dezvoltarea durabilă presupune conservarea factorilor de viaţă prin
optimizarea factorilor tehnologici şi valorificarea îndelungată a resurselor
zonale. Acest deziderat impune reconcilierea şi optimizarea interacţiunilor
dintre factorii economico-sociali, cei de mediu şi factorii tehnologici.
Dezvoltarea durabilă este considerată singurul model ecotehnologic
care poate asigura dezvoltarea societăţii umane în viitor. Pentru aceasta,
Naţiunile Unite, au elaborat diferite strategii pentru folosirea raţională a
resurselor şi protejarea factorilor de mediu. Strategiile mondiale urmăresc
dezvoltarea soluţiilor tehnologice şi manageriale pentru economisirea
resurselor convenţionale şi reducerea consumurilor, care în SUA au ajuns la
circa 8 t petrol/cap locuitor/an şi înlocuirea lor cu cele regenerabile.
În conformitate cu Legea nr. 52/2003 Ministerul Mediului şi
Gospodăririi Apelor (MMGA) a elaborat Codul de bune practici în fermă.
Codul de bune practici în fermă recomandă soluţii, măsuri şi metode
utile posibil de aplicat de către fermierii şi producătorii agricoli, pentru a
proteja, atât resursele de mediu, cât şi beneficiile pe care le-ar obţine dacă
acestea ar fi respectate întocmai.
Însuşirea şi implementarea soluţiilor, măsurilor şi metodelor cuprinse
în acest cod, de către producătorii agricoli şi fermieri, este necesară deoarece
aceştia trebuie să conştientizeze că interesele lor economice de obţinere a unor
producţii profitabile trebuie armonizate cu exigenţele de protecţie şi conservare
a mediului înconjurător.
524
Codurile de bună practică agricolă reprezintă un ansamblu de
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, puse la dispoziţia producătorilor agricoli şi a
fermierilor pentru a fi implementate în practică. Însuşite de către fiecare
fermier şi producător agricol şi apoi implementate corect, practicile agricole
pot contribui, atât la obţinerea unor producţii calitativ superioare şi rentabile,
cât şi la conservarea mediului ambiant, cu limitarea consecinţelor ecologice
nefavorabile la nivel naţional, regional, local, pe termen mai scurt sau mai
lung. Astfel de coduri au fost elaborate şi sunt acum implementate în practică
în diferite ţări ale Uniunii Europene.
Solul trebuie să fie acoperit permanent cu vegetaţie, care-i asigură
regenerarea şi refacerea şi îl protejează de acţiunea distructivă a unor factori
naturali agresivi, cum este eroziunea hidrică pe terenurile în pantă.
Solul lipsit periodic de vegetaţie este supus acţiunii agresive a factorilor
naturali, care determină degradarea acestuia, mai ales, în orizontul de
suprafaţă. Aşa se explică intensificarea degradării solului prin destructurare
(reducerea sau chiar pierderea stabilităţii hidrice a macro şi microagregatelor
structurale) şi apariţia proceselor de crustificare, compactare de suprafaţă,
eroziune cu efecte grave asupra germinaţiei şi răsăririi culturilor agricole şi a
dezvoltării lor, mai ales, în primele faze de vegetaţie.
Pentru menţinerea şi refacerea biodiversităţii, fermierii şi producătorii
agricoli trebuie să aplice şi să respecte următoarele practici agricole
“prietenoase”:
- evitarea efectuării arăturilor timpurii (iarnă-primăvară) pe solul prea
umed, care conduce la compactare şi afectează modul de viaţă al organismelor
care trăiesc în sol;
- folosirea cât mai redusă a maşinilor agricole agresive (freze, grape,
cultivatoare) pentru afânarea şi mărunţirea solului, care distrug structura şi pot
afecta sau ucide organismele din sol;
- aprovizionarea solului cu materiale organice pentru stimularea
activităţii diferitelor organisme care trăiesc în sol, mai ales a râmelor;
- efectuarea lucrărilor solului cât mai devreme posibil pentru a permite
animalelor sălbatice să revină în habitatul lor natural;
- cositul şi seceratul să se efectueze de la mijlocul câmpului spre
margini; aceste operaţii trebuie să fie efectuate cât mai târziu posibil pentru a
evita uciderea puilor şi animalelor tinere iar maşinile de recoltat trebuie să fie
dotate cu dispozitive de alarmă pentru îndepărtarea animalelor.
525
O bună practică agricolă, cu efecte economice şi de mediu, o reprezintă
folosirea unor sisteme de cultură ameliorative.
Activităţile agricole viitoare vor fi orientate pentru optimizarea
costurilor tehnologice, în funcţie de condiţiile pedo-climatice existente şi de
posibilităţile funciare de a produce profit, fără de care nu putem vorbi de
investiţii şi dezvoltare în agricultură.
Elementele tehnologice trebuie orientate cerinţelor pentru limitarea
efectelor secetei şi asigurarea stabilităţii producţiilor, reducerea consumurilor
tehnologice şi creşterea eficienţei economice, valorificarea eficientă a
resurselor limitate de apă, conservarea solului şi protejarea mediului.
Tehnologiile viitorului vor fi subordonate cerinţelor crescânde de hrană
şi, în acelaşi timp, vor fi orientate spre gestionarea corespunzătoare a resurselor
şi protecţiei mediului.
Orientările actuale ale agriculturii din Europa şi din lume către
protecţia factorilor de mediu impun cunoaşterea şi gestionarea ştiinţifică a
resurselor de apă şi sol, de salvare a biodiversităţii şi de eliminare a surselor de
poluare şi degradare a solului.
Chimizarea, irigarea, mecanizarea etc. au determinat creşterea
producţiei agricole sau chiar dublarea acesteia, însă în unele zone au contribuit
şi la agravarea procesului de poluare şi degradare a solului.
Pe plan mondial, 38% din suprafaţa cultivată, 21% din păşunile
permanente şi 18% din terenurile împădurite se aflau, la sfârşitul secolului
trecut, în diferite stadii de degradare, în special în Asia şi Africa dar şi pe alte
continente.
Îngrijorarea omenirii faţă de intensificarea degradării solului şi a
mediului înconjurător, datorită practicării, de-a lungul anilor, a sistemelor
agriculturii convenţionale şi costurile din ce în ce mai mari pentru lucrările de
ameliorare a solului, au determinat studierea şi implementarea unor tehnologii
noi, ca o alternativă la cele convenţionale, numite tehnologii conservative.
Agricultura conservativă presupune îmbunătăţirea tuturor
componentelor sistemului tehnologic agricol, de la modul de lucrare a solului,
managementul resturilor vegetale, rotaţia culturilor, fertilizarea, protecţia
culturilor împotriva bolilor şi a dăunătorilor, controlul riguros al buruienilor,
până la prelucrarea şi valorificarea producţiei.
Realizarea coeziunii dintre componentele economice, sociale şi de
mediu ale sectorului agricol, prin protejarea spaţiului rural, presupune o
îmbinare şi o adaptare favorabilă a tehnologiilor clasice cu cele ecologice,
526
capabile să conducă la realizarea de produse agricole sănătoase, în condiţii de
eficienţă economică.
Politica Agricolă Comună, pentru perioada 2014-2020, prevede ca
fondurile de dezvoltare rurală să fie alocate pe baza unor criterii mai obiective
și mai bine direcționate şi 30% din ajutorul direct să fie condiționat de
"ecologizare", pentru practicile ecologice (COM 2011).
Continuarea utilizării terenurilor agricole din zonele defavorizate și
promovarea agriculturii durabile reprezintă principalul obiectiv din axa 2 a
Programului Naţional de Dezvoltare Durabilă.
Agricultura este integrată, ca o componentă multifuncţională, în
dezvoltarea rurală şi are următoarele scopuri:
- conservarea și protejarea florei și faunei sălbatice, apei și a solului;
- menţinerea sistemelor agricole cu o biodiversitate mare;
- îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Directiva Cadru Apa și
Directiva Nitrați și pentru atenuarea efectele schimbărilor climatice;
- diversificarea şi extinderea activităţilor economice alternative în
exploataţiile agricole;
- îmbunătăţirea practicilor pentru gospodărirea şi managementul
terenurilor agricole din zonele defavorizate.
Indicatorii pentru monitorizarea evoluţiei calităţii mediului sunt
specifici pentru diferite zone şi ţări.
Abandonul activităților agricole duce la pierderea biodiversității şi
Politica Agricolă Comună din UE prevede prevenirea acestui proces.
Prin strategia UE în domeniul biodiversității pentru 2020, prevăzută în
COM (2011) s-au stabilit obiectivele și acțiunile care sunt necesare în statele
membre, în zonele agricole și forestiere, până în 2020. Unele ţări, când îşi
stabilesc obiectivele agricole şi ecologice, iau în considerare doar protecţia
solului, aerului şi apei, în timp ce altele, la evaluarea impactului agriculturii
asupra mediului, includ şi flora, fauna, frumuseţea peisajului, energia şi
schimbările climatice.
Din diversitatea obiectivelor pe care ţările le stabilesc pentru
agricultură şi mediu, există un consens, că fermele durabile din agricultură
trebuie să adopte practici şi tehnologii care:
- folosesc tehnici şi tehnologii complexe, care menţin integritatea
ecologică, atât în cadrul cât şi în afara fermei;
- sunt profitabile pentru producători pe termen lung;
- păstrează biodiversitatea şi frumuseţea peisajului;
527
- folosesc judicios toate realizările ştiinţifice, pentru a creşte producţia
culturilor;
-utilizează eficient resursele reînnoibile şi neregenerabile;
- asigură viabilitatea activităţilor agricole şi creşterea calităţii vieţii;
- sunt eficiente din punct de vedere economic şi social;
- satisfac cererea pentru produse agroalimentare a consumatorilor.
Programele de protecţie, ameliorare şi utilizare durabilă a resurselor de
soluri se pot realiza doar în cadrul unor lucrări complexe de amenajare
ecologică polifuncţionale a teritoriului, la nivel zonal şi naţional, ţinând cont
de toate componentele capitalului natural şi antropic.
10.3.3. SISTEMUL DE AGRICULTURĂ DE PRECIZIE
În ultimele două decenii, a apărut în literatura de specialitate termenul

de „agricultură de precizie” („precision agriculture” sau „precision farming”).
Acest sistem de agricultură este considerat un sistem de gestionare a
fertilităţii solului şi a activităţilor agricole prin folosirea unei baze de date şi
a unor echipamente de mare precizie.
Agricultura de precizie este cea mai avansată formă de agricultură, care
este practicată în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA, care
are la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a resurselor
de mediu, optimizarea tuturor componentelor tehnologice şi un control riguros
asupra producţiei şi a mediului.
Conceptul de agricultură de precizie nu substituie pe cel de agricultură
durabilă care, pentru a rezolva cerinţele economice, ecologice şi sociale din
zonele rurale, poate folosi instrumentele agriculturii de precizie.
Pentru protecţia calităţii apei şi a solului fertilizarea şi tratamentele cu
pesticide trebuie efectuate într-un regim riguros controlat.
Sistemul de agricultură de precizie foloseşte cele mai avansate
cunoştinţe, tehnici şi tehnologii, pentru a conserva şi ameliora fertilitatea
solului şi potenţialul său productiv şi este capabil să asigure sustenabilitatea
sistemelor de cultură şi să protejeze calitatea mediului. Ca urmare a degradării
componentelor de mediu, legislaţia UE prevede monitorizarea indicatorilor
pentru aprecierea eficienţei economice şi ecologice a agriculturii din ţările
membre.
Agricultura conservativă este definită prin trei principii, care trebuie
aplicate permanent în timp și spațiu (FAO, 2011):
528
- lucrarea redusă a solului, până la 25% din suprafaţă şi 15 cm
adâncime, prin executarea de lucrări în benzi sau semănatul direct;
- acoperirea permanentă a solului, de la cel puţin 30% până la 100%,
cu diferite culturi sau cu materiale organice, din resturi vegetale, pentru a creşte
conţinutul de carbon organic din sol şi a reduce eroziunea;
- diversificarea structurii culturilor, folosirea asolamentelor cu
leguminoase şi graminee anuale şi perene, a culturilor pentru protecţia solului,
a benzilor pentru biodiversitate şi pentru combaterea eroziunii solului.
Sistemul de agricultură conservativă cuprinde şi se bazează pe
combinarea tuturor practicilor de producţie specifice condiţiilor din
agroecosistem.
Potrivit bazei de date de la FAO, sistemul de agricultură conservativă
s-a extins în ultimii 11 ani în toată lumea, cu aproximativ 7 milioane de hectare
pe an, de la 45 milioane de hectare în 1999, la aproximativ 125 de milioane de
hectare, care reprezentau în 2011, aproximativ 9% din terenurile agricole la
nivel mondial.
Agricultură de precizie promovează rezultatele cele mai inovative
provenite din disciplinele agricole, ecologice, de mediu, nutriţie precum și
științele socio-economice, de sănătate publică și politică.
Pentru dirijarea activităţilor agricole şi controlul calităţii resurselor se
folosesc tehnicile moderne de control a nutrienţilor din sol şi plante, sistemele
de poziționare DGPS, mașini şi echipamente moderne, cu ajutorul cărora se
fac recomandări privind cele mai bune practici pentru tehnologiile de cultură,
protecţia mediului, calitatea producţiei, eficienta economică a activităţilor,
inclusiv cele privind formarea, informarea, educaţia, transferul de tehnologie
şi altele (Robertson, 2012).
Pentru gestionarea producţiei şi a solului, în condiţiile creşterii
profitului şi a reducerii degradării mediului, tehnologiile agricole de precizie
includ tehnici cum sunt sistemele de poziționare globală, sisteme informatice
geografice pentru controlul fertilităţii solului, sisteme de monitorizare a
terenurilor, sisteme de teledetecţie pentru monitorizarea producţiei, factori
climatici şi calitatea mediului.
În agricultura de precizie fermierul porneşte sistemul de poziționare
globală (GPS) de pe tractor, care punctează locația exactă în interiorul solei,
apoi folosind calculatorul de la bord care, cu ajutorul aplicaţilor ArcGis şi GIS
(Geographical Information System), afişează o serie de hărți digitale care arată
caracteristicile solului (umiditate, temperatura, conţinutul de carbon, azot,
529
fosfor etc.) şi a plantelor (biomasa, activitatea fotosintetică, infestarea cu
buruieni şi dăunători, atac de boli) măsurate cu exactitate prin teledetecţie, apoi
pe baza acestora se calculează şi se reglează automat cantităţile de
îngrăşăminte, erbicide, insecticide ş.a.
Există deja în Statele Unite și Canada fermieri, "precision farmers",
care folosesc instrumentele agriculturii de precizie utilizând datele obţinute
prin satelit pentru a gestiona şi dirija eficient starea terenurilor şi a culturilor.
Departamentul Agriculturii din SUA, National Aeronautics and Space
Administration (NASA) şi National Oceanic and Atmospheric Administration
(NOAA) lucrează pentru ca noua generație de fermieri să poată folosi bazele
de date, imaginile aeriene și de teledetecție din satelit, pentru dirijarea
activitaților agricole şi pentru îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu.
În SUA, această tehnică de cartografiere, folosită pentru evaluarea
fertilităţii solului, dirijarea tehnicilor culturale şi cunoaşterea randamentului pe
fiecare unitate agronomică omogenă s-a extins pe mari suprafeţe, iar în Europa
primul sistem de cartografiere a tehnicilor culturale şi a producţiei culturilor a
apărut în anul 1997.
Aplicaţiile moderne pentru monitorizarea culturilor (Croptical,
Geosys) folosesc imaginile zilnice luate din satelit pentru a urmări sănătatea
câmpului şi pentru accesul la prognozele meteorologice zilnice şi datele
meteorologice istorice. Aplicaţiile generează şi afişează hărţi şi date
agronomice privind condiţiile de cultură, sănătatea câmpului şi oferă hărţi cu
imagini de arhivă care permit evaluarea variabilităţii şi a performanţei pe mai
mulţi ani, care pot constitui informaţii utile pentru planul de cultură următor.
În ultima perioadă în agricultura de precizie s-au introdus vehiculele
aeriene fără pilot (dronele) care permit realizarea unei cartografieri rapide și
extrem de precise a exploatațiilor agricole. Utilizarea hărților astfel obținute,
dau posibilitatea agricultorilor să crească producţia și să amelioreze calitatea
producției şi a solului.
Dacă până în prezent, vehiculele aeriene fără pilot au fost folosite mai
mult în operaţiuni militare, din anul 2015 s-a permis folosirea lor şi în
agricultură, după ce legislația a clarificat unele aspecte privind deținerea
acestora în scop civil. Începând cu luna octombrie 2015, Congresul SUA a
adoptat proiectul de lege care a deschis spaţiul aerian american circulaţiei
dronelor pentru a ajuta omenirea să implementeze agricultura de precizie şi
pentru crearea de noi locuri de muncă.
530
Rezoluția foarte înaltă a hărților și timpii de răspuns extremi de mici ai
dronelor la comenzile operatorului permit o observație fină și obținerea de date
în timp real despre parcela analizată.
În America şi Europa au fost înființate mai multe companii specializate
în utilizarea dronelor în agricultură (Agridrone, Airinov, Precisio, RoboFlight).
În stadiu experimental institutele de cercetare au construit drone dotate cu
rezervoare care pot împrăștia, pe suprafețe mici, dar precis alese, îngrăşăminte,
apă sau alte substanţe. Marea utilitate a dronelor constă tocmai în identificarea
precisă, utilizând programe pentru prelucrarea imaginilor, a suprafețelor de
teren agricol care au nevoie de anumite tratamente.
Eficiența acestor tehnologii și posibilitățile oferite de exploatarea
dronelor constau în obţinerea unor informaţii mai precise decât cele oferite de
GPS, coordonatele oferite având o precizie de sub 2 cm, ceea ce permite
fermierilor dozarea exactă a îngrășămintelor şi a altor substanţe şi în asigurarea
unui sistem de autoghidare deosebit la conducerea utilajelor, a autovehiculelor,
care permite fermierului să se concentreze mai mult pe reglarea dozajelor decât
pe condusul propriu-zis.
Agricultura de precizie, considerată agricultura viitorului, constă în
realizarea de producţii performante obţinute cu tehnologie de vârf. Ea se
defineşte ca fiind un model de gestionare a fertilităţii solurilor ţinând cont de
variaţia naturală, specifică a solurilor şi nu de împărţirea administrativă a
acestora.
Scopul agriculturii de precizie este de a optimiza utilizarea resurselor
de sol, apă şi a inputurilor tehnologice în funcţie de condiţiile specifice locale.
Aceasta are ca obiective obţinerea de producţii mari şi de calitate, optimizarea
costurilor şi protecţia integrată a factorilor de mediu (sol, apă, aer, vieţuitoare).
Teledetecţia, este un instrument de analiză a suprafeţei solului care
permite identificarea parametrilor biofizici ai cuverturii terenului cu scopul de
a furniza valori absolute privind stadiul de dezvoltare a vegetaţiei, corelat cu
identificarea proprietăţilor apei şi a solului, ca elemente care condiţionează
formarea recoltei.
Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Leibniz din Hanovra, Germania
lucrează pentru utilizarea laserelor în combaterea buruienilor. Ataşarea unui
sistem inteligent cu laser la roboţi care pot survola câmpul (drone cu raze
infraroşii) va permite să lăsăm combaterea buruienilor în seama dronelor, să
renunţăm la pesticide şi să mâncăm mai sănătos.
531
Previziunile recente ale FAO sugerează că până în 2050, pentru
hrănirea a 10 miliarde de persoane, ar putea fi necesară o creștere cu 60% a
producției de alimente.
Agricultura de precizie poate fi aplicată la diferite lucrări, cum sunt
aplicarea de îngrășăminte, controlul buruienilor, gestionarea bolilor și a apei
iar în unitățile zootehnice se utilizează crotalii electronici și software pentru a
lua decizii privind furajele, reproducția, datele de sacrificare etc. Aceste tehnici
de precizie sunt folosite în exploatațiile agricole mai mari din Danemarca,
Franța, Germania, Marea Britanie și Republica Cehă, dar comercializarea lor
este încă limitată de preţurile ridicate ale echipamentelor și de nevoia de a le
implementa pe suprafeţe mari pentru a se putea recupera investiţiile.
Utilizarea dronelor pentru supravegherea culturilor şi pentru efectuarea
tratamentelor în agricultură determină creșterea gradului de tehnologizare,
creşterea eficienţei utilizării îngrăşămintelor şi a pesticidelor şi reprezintă
începutul unei agriculturi inteligente, a viitorului.
Asociația Unmanned Vehicle Systems International, care reprezintă
producătorii și utilizatorii de drone și alte echipamente robotizate, consideră că
în viitor aproximativ 80% din piața comercială de drone va fi destinată pentru
utilizarea în domeniul agricol.
Utilizarea acestora în activităţile agricole contribuie la:
- reducerea cheltuielilor, permiţând stabilirea cu precizie a suprafeţelor
care necesită cantităţi mai mari de îngrăşăminte sau tratamente specifice.
- limitarea pierderilor prin identificarea problemelor apărute în culturile
agricole;
- recepționarea rapidă a informațiilor privind starea de sănătate a
culturilor;
- supravegherea în detaliu a întregii culturi;
- economisirea timpului;
- siguranţa şi precizia informaţiei;
- cartografierea integrată a terenurilor agricole;
- stabilirea cu exactitate a suprafeţelor cultivate;
- corectarea aplicării azotului şi a altor substanţe în funcţie de nevoile
reale ale culturii, prin folosirea instrumentelor agriculturii de precizie.
Globalizarea piețelor și capacitatea de producție crescută datorită
progreselor tehnologice din anumite zone au accentuat diferenţele de
performanţă faţă de zonele defavorizate, cu terenuri degradate, unde se
diminuează infrastructura şi resursele naturale de apă şi sol, se pierde tradiţia
532
pentru produsele locale, se reduc structurile sociale şi culturale şi în final apare
depopularea.
Creșterea prețurilor terenurilor pentru scopuri neagricole, respectiv
construcţii, ferme hobby (vânătoare, golf) şi imposibilitatea extinderii
exploataţiilor agricole determină scăderea performanţei activităţilor agricole şi
a posibilităţilor de dezvoltare economică a zonelor respective.
Degradarea şi abandonul producţiei are un impact negativ asupra
scăderea biodiversităţii şi a condiţiilor socio - economice din zonă.
Din punct de vedere economic scăderea suprafeţelor cu terenuri fertile
determină reducerea valorii terenului, pierderea potenţialului de ameliorare a
mediului, pierderea unor activităţii economice şi a locurilor de muncă şi a
potenţialului de agrement. Din punct de vedere social abandonarea terenurilor
determină izolarea şi marginalizarea populaţiei vulnerabile şi sărace din mediul
rural, reducerea structurilor sociale și comunitare (scoli, spitale, spaţii
culturale) şi intensificarea problemelor de sănătate
Datorită schimbării condiţiilor de mediu (climă şi sol) şi a creşterii
cerinţelor de energie, hrană şi de agrement ale populaţiei, categoriile de
utilizare a terenurilor trebuie adaptate acestor cerinţe şi fiecare suprafaţă să fie
destinată pentru folosinţa durabilă, pentru a putea îmbunătăţi biodiversitatea,
producţia de alimente şi biocarburanți, turismul şi produsele tradiţionale.
Pentru aceasta trebuie găsite sisteme de plată şi de sprijin pentru protejarea
terenurilor degradate din zonele defavorizate. Perfecţionarea tehnologiilor şi
ameliorarea soiurilor şi a hibrizilor pentru a spori nivelul de utilizare a
terenurilor este o continuă provocare pentru generaţiile viitoare.
Biotehnologiile oferă multifuncționalitate în valorificarea terenurilor
degradate, decontaminare, agrement, valorificare alimentară tradiţională,
pentru biocombustibili şi pentru alte utilizări în condiţiile protecţiei resurselor
de apă şi sol.
Contribuabilul european subvenționează agricultorul pentru a rămâne
pe teren, indiferent de producția obţinută şi are dreptul de a cere şi a avea acces
la un mediu sănătos, aceasta fiind şi singura condiţie care poate fi impusă
tuturor fermierilor.
Criza energetică şi de materii prime, creşterea demografică şi
degradarea factorilor de mediu sunt principalele probleme care trebuie sa stea
la baza stabilirii modului în care se va dezvolta agricultura în viitor.
533
Având în vedere cele prezentate în capitolul Sisteme de agricultură vă

rugăm să descrieţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care sunt principalele sisteme de agricultură practicate în decursul

timpului?
2. Descrieţi şi explicaţi efectele sistemului convenţional de agricultură
asupra fertilităţii solului.
3. Care sunt obiectivele sistemului de agricultură durabilă?
4. Descrieţi caracteristicile sistemului de agricultură ecologică.
5. Descrieţi caracteristicile lucrărilor agrotehnice în fermele ecologice.
9. Prezentaţi şi explicaţi cerinţele privind însuşirile fizico-chimice ale
solului din fermele ecologice.
10. Descrieţi şi explicaţi caracteristicile sistemului de agricultură de
precizie.
11. Care sunt principiile agriculturii conservative?
12. Prezentaţi şi explicaţi principalele sisteme de agricultură
conservativă.
13. Descrieţi instrumentele agriculturii de precizie.
14. Descrieţi avantajele utilizării dronelor în agricultură, protecţia
mediului şi meteorologie.
534
1.Ailincăi, C., 2007 – Agrotehnica terenurilor arabile. Editura “Ion Ionescu

de la Brad”, Iaşi, 454 p, ISBN 978-973-7921-85-2.
2.Baker, C.J., Saxton, K.E., Ritchie, W.R., Chamen, W.C.T., Reicosky, D.C.,
Ribeiro, M.F.S., Justice, S.E., Hobbs, P.R., 2007 - No-Tillage Seeding in
Conservation Agriculture. Second edition, CABI and FAO, Rome.
3.Berca, M., 2011 - Agrotehnica: transformarea modernă a agriculturii,
Editura Ceres, Bucureşti.
4.Budoi, Gh., Penescu, A., 1996 – Agrotehnica. Editura Ceres, Bucureşti.
5.Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1994 - Agricultura biologică, o
variantă pentru exploataţiile mici şi mijlocii. Editura Ceres, Bucureşti.
6.EU, 2011- Agriculture in the European Union, Statistical and Economic
Information, 2011. Luxembourg Publications Office of the European Union, ISBN
978-92-79-19302-6.
7.FAO, 2008 - Investing in Sustainable Agricultural Intensification. The Role
of Conservation Agriculture. A Framework for Action. Food and Agriculture
Organization of the United Nations, Rome.
8.FAO, 2011 - Save and Grow a Policymaker’s Guide to the Sustainable
Intensification of Smallholder Crop Production. FAO, Rome.
9.Hera, Cr., 1999 - Agricultura durabilă performantă. Editura AGRIS,
Redacţia Revistelor Agricole.
10.Jităreanu, G., Samuil, C., 2003 - Tehnologii de agricultură organică.
Editura Pim, Iasi, ISBN 973-7967-32-1.
11.Lixandru, Gh., 2006 - Sisteme integrate de fertilizare în agricultură.
Editura Pim, Iaşi.
12.Onisie, T., Jităreanu G., 2000 – Agrotehnica. Editura Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi.
13.Robertson, M. J., Llewellyn, R. S., Mandel, R., Lawes, R., Bramley, R. G.
V., Swift, L., et al. – 2012 - Adoption of variable rate fertiliser application in the
Australian grains industry: status, issues and prospects. Precision Agriculture, 13(2),
181–199.
14.Toncea, I., 2002 – Ghid practic de agricultură ecologică, Edit. Academic
Pres, Cluj-Napoca.
535
REFERATE
1. Îmbunătăţirea regimului factorilor de vegetaţie prin măsuri

agrotehnice.
2. Sisteme de lucrări ale solului pentru diferite culturi de câmp (se
stabilesc de către cadrul didactic) după premergătoare timpurii şi târzii.
3. Combaterea integrată a buruienilor la culturile din diferite
asolamente, pe zone climatice.
4. Rolul mijloacelor agrotehnice în creşterea fertilităţii solului şi a
producţiei agricole la principalele culturi de câmp.
5. Măsuri agrotehnice pentru reducerea procesului de eroziune a solului
şi sporire a producţiei la culturile amplasate pe terenuri arabile situate în pantă.
536
Consilier editorial: Vasile VÎNTU
Tehnoredactori: Costică AILINCĂI, Gerard JITĂREANU
Corector: Anca-Elena CALISTRU
Coperta: Ada VÎRLAN
_________________________
Bun de tipar: 2015
Apărut: 2016
Editura: “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi Aleea M. Sadoveanu nr. 3,

Tel.:+40 232 218300; E-mail: editura@uaiasi.ro
__________________________
ISBN: 978-973-147-183-9
PRINTED IN ROMANIA
Tipar Digital realizat la Tipografia PIM

Șoseaua Ștefan cel Mare, nr. 11, Iași 700498
Tel/Fax: 023221274
e-mail: editurapim@pimcopy.iasi
www.pimcopy.ro
537

A - 3.01 - Agrotehnica - 12 01 2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A - 3.01 - Agrotehnica - 12 01 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gerard JITĂREANU Costică AILINCĂI

Prof. univ. dr. Prof. univ. dr.

EDITURA ION IONESCU DE LA BRAD IAŞI

Prof. univ. dr. Teodor Onisie

Prof. univ. dr. Nicolae Dumitrescu

Prof. univ. dr. Daniel Bucur

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

JITĂREANU, GERARD, AILINCĂI, COSTICĂ

Agrotehnica, definită iniţial ca disciplina despre agricultura generală

Prezenta lucrare se înscrie în rândul preocupărilor pentru conservarea

AGROTEHNICA: DEFINIŢIE, ISTORIC,

1.1 DEFINIŢIE. ISTORIC

Agrotehnica, după Irimie Staicu, este „ştiinţa relaţiilor dintre factorii

Principalele obiective ale disciplinei de Agrotehnică sunt următoarele:

Metodele de cercetare utilizate în domeniul agrotehnicii s-au dezvoltat

Având în vedere cele prezentate în capitolul Agrotehnica: definiţie,

1. Care este definiţia agrotehnicii?

1. Ailincăi, C, Jităreanu, G., Răus, L., 2012 - Tehnologii şi metode

FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI METODE DE

2.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

• Descrierea şi explicarea factorilor de vegetaţie pentru creşterea şi

Agrotehnica este ştiinţa factorilor de vegetaţie, a modului de a-i dirija,

2.3. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Lumina constituie factorul de vegetaţie prin care energia solară se

2.4 TEMPERATURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Principala sursă de energie calorică, care întreţine viaţa pe pământ,

Temperatura determină ritmul de creştere şi dezvoltare a plantelor şi

Cerinţele plantelor faţă de temperatură, după răsărire, sunt diferite. De

Procesul de iarovizare la cerealele de toamnă are loc începând cu

2.4.1 IMPORTANŢA TEMPERATURII PENTRU PLANTE

Cunoașterea constantelor termice, a sumei gradelor de temperaturi

2.4.2 METODELE AGROTEHNICE DE DIRIJARE A

Principalele metode agrotehnice folosite pentru dirijarea factorului

LUCRARE DE VERIFICARE NR. 2

Având în vedere cele prezentate în subcapitolele “Lumina şi

1. Cum influenţează intensitatea şi calitatea luminii procesele de

În aerul uscat şi curat, din straturile inferioare ale atmosferei, azotul

unde: LA = limita de aerație (% g/g);

Pentru temperatura de 20 0C și pentru orizonturile mai adânci de 20

Principalele mijloace agrotehnice pentru împrospătarea aerului din

Împreună cu factorii de vegetaţie lumină, căldură şi aer, apa are un rol

În fazele de consum maxim a apei din sol (formarea paiului, frunza

Pentru a sintetiza 3 g de substanţă uscată, planta consumă 1000 g de

În verile secetoase plantele pierd prin transpiraţie de 2-2,5 ori mai

Coeficientul de ofilire (CO) este limita inferioară a umidității

Capacitatea de câmp (CC) este cantitatea de apă reţinută de sol în

Capacitatea capilară pentru apă a solului reprezintă 37-39% din

Cantitatea de apă cuprinsă între valoarea coeficientului de ofilire şi a

Plafonul minim al umidităţii, definit de Botzan (1953), este limita

Bilanțul de apă al solului şi ansamblul proceselor din sistemul sol -

Rf-Ri = (P+M+A+S) – (E+T+D+Sc)

unde: Ri = rezerva de apă din sol la începutul perioadei de calcul (decade,

Regimul hidric al solului. Regimul hidric al solului a fost definit de

Având în vedere cele prezentate în subcapitolul Aerul şi apa ca

1. Care este importanţa componentelor aerului din sol şi atmosferă?

2.7 SOLUL CA MEDIU PENTRU CREŞTEREA ŞI

Solul considerat ca un corp natural, înzestrat cu însușirea de fertilitate,

Activităţile umane influenţează pozitiv sau negativ procesele de

Structura solului influenţează porozitatea acestuia, care realizează un

Destructurarea reprezintă reducerea sau pierderea stabilităţii

2.8 SUBSTANŢELE NUTRITIVE - FACTORI

Anual, odată cu recolta, sunt exportate din sol cantităţi mari de