Evoluția economiei capitaliste postbelice

Problemele creşterii economice reprezintă, mai ales în perioada postbelică o preocupare

majoră a teoriei şi practicii economice din întreaga lume. Accentuarea complexităţii vieţii
economice şi sociale, creşterea interdependenţelor dintre factorii interni şi externi, ca şi
nevoia de integrare a unor noi principii în strategiile de dezvoltare constituie factori de mare
importanţă şi actualitate, determinanţi ai evoluţiei economiilor în lumea contemporană.
Transformările radicale intervenite în economia mondială în ultimele decenii au generat largi
comentarii, purtate îndeosebi pe marginea creşterii explozive a şomajului, a ritmurilor
necontrolate ale inflaţiei, dobânzilor sufocante, crizei datoriei externe, evoluţiei contradictorii
a procesului integrării economice, a tendințelor comerţului internaţional, deficitelor bugetare,
intensificării concurenţei, degradării mediului înconjurător etc., toate, la un loc, alcătuind un
pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost considerată, întotdeauna, mulţumitoare.
Economiştii, și nu numai, au încercat diverse soluţii de răspuns. Din păcate, până în prezent,
o soluție universal valabilă pentru toate aceste probleme nu a fost identificată. Treptat, teoria
economică a simţit nevoia folosirii unor noi concepte, capabile să explice, cu o acurateţe mai
mare, enormele transformări intervenite în ultimul timp în economia mondială. Unul dintre
aceste concepte, care a contribuit efectiv la înţelegerea naturii şi consecinţelor tuturor acestor
schimbări, a fost cel de globalizare economică.
În acest context de interdependenţe, abordarea problemelor creşterii economice are o
semnificaţie deosebită și anume dezvoltarea presupune în mod inevitabil creşterea economică
drept suport al transformărilor culturale şi calitative care trebuie să se producă în întreaga
viaţă economică şi socială, în asigurarea bunăstării umane individuale şi sociale.
Fenomenele de criză din deceniile postbelice reflectă tare de sistem care au implicaţii
profunde, dar cu tăişuri şi ascunzişuri diferite, pe grupe de ţări şi chiar la nivelul unei
economii naționale.
Pentru ţările dezvoltate de exemplu, aceasta înseamnă micșorarea ritmului de creştere
economică, mărirea proporțiilor şomajului, accentuarea tensiunilor sociale şi o temperare a
sporirii productivităţii muncii, precum și o degradare a mediului ecologic. În acelaşi timp, se
constată şi o presiune puternică asupra asistenţei şi protecţiei sociale, asupra creşterii
nivelului de trai şi a proliferării fenomenelor antisociale: corupţie, crimă organizată etc. Pe de
altă parte, există o contrapresiune din partea acestor ţări pentru a menţine avantajele de care
dispun prin politicile de integrare, avantajele obţinute din diviziunea internaţională a muncii,
din relaţiile economice internaţionale bazate pe teoria costurilor comparative, acapararea
ştiinţei şi a progresului tehnic şi a finanţelor mondiale.
Pentru ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare aceasta înseamnă presiunea evoluției
demografice, ritmul redus sau chiar negativ al creşterii economice, degradarea mediului
ecologic, accentuarea şomajului latent, scumpirea costului energiei, escaladarea preţurilor
produselor manufacturate pe care le importă, creşterea cheltuielilor militare, îngroşarea
datoriei externe şi îngustarea pieţelor pentru produsele fabricate de ele. Drept urmare, aceasta
duce la accentuarea sărăciei şi a decalajelor la cote de nestăpânit şi o presiune puternică
asupra utilizării propriilor resurse naturale regenerabile.
Pentru multe ţări foste socialiste, globalizarea a însemnat un declin economic, degradarea
structurilor economice şi sociale, creşterea inflaţiei şi a şomajului, înrăutățirea condiţiilor de
viaţă, pierderea pieţelor de aprovizionare şi de desfacere, îndatorarea externă, înmulțirea
fenomenelor antisociale, lipsa de perspectivă şi transformarea acestora, la adăpostul lozincii
“economiei de piaţă”, într-o anexă a ţărilor vest-europene.
Într-adevăr, de cele mai multe ori, chiar înţelegerea prezentului constituie un obiectiv dificil
de atins. Atunci când cercetătorul este pus în situaţia de a desprinde câteva tendinţe pentru
perspectiva apropiată, sarcina sa se complică proporţional cu intervalul de timp pe care
doreşte să-l pună în evidenţă. Acest fapt este cu atât mai evident, cu cât transformările
intervenite în economie sunt mai rapide şi implică puţine asemănări cu ceea ce a fost înainte.
Intervin, apoi, diferenţele de percepţie. Diferiţi cercetători folosesc termeni şi noţiuni diverse
pentru a explica acelaşi fenomen sau proces. Pe această bază, au apărut condiţiile unor
puternice controverse cu privire la natura şi caracterul schimbărilor intervenite la scară
planetară, aproape imposibil de urmărit, dacă avem în vedere numărul imens de lucrări cu
trimitere directă sau indirectă la problemele supuse analizei.
Prezenta carte a dorit să îmbine atât componentele teoretice ale subiectului analizat cât și pe
cele concrete în vederea cunoașterii analitice a dinamicii economiei postbelice.
Gândirea economică a secolului XIX a fost dominată de interesul majorităţii economiştilor
pentru problemele evoluţiei economiei cu deosebire prin activitatea agenţilor economici.
Secolul XX a marcat o accentuare constantă a preocupării economiştilor pentru caracterizarea
şi explicarea funcţionării economiei la scară naţională şi mai mult, nu numai pe termen scurt
ci mai ales pe termen mediu şi lung.
Preferinţa majorităţii economiştilor contemporani pentru termenul de creştere economică se
poate explica, în primul rând prin trendul constant crescător al economiei din perioada
modernă şi, în al doilea rând, datorită modificării centrului de greutate al analizei economice
de la vizualizare ca un mix de elemente cantitative la perspectiva ce pune în evidenţă relaţiile
generate de schimbările cantitative şi calitative.
Literatura de specialitate utilizează o multitudine de termeni având ca scop redarea ideii
conform căreia avuţia naţională precum şi componenta sa dinamică, venitul naţional, sporesc
în timp, generând nu doar transformări cantitative ci şi calitative în economie.
Conceptul de creştere economică a fost folosit de regulă în două ipostaze: în primul rând
caracterizând sporirea produsului social, a venitului şi a avuţiei naţionale şi în al doilea rând
însemnând creşterea venitului naţional pe locuitor.
În acest fel s-a ajuns la conceptul de dezvoltare economică. De aici și dezbaterile asupra
cerinței de a se depăși aspectele cantitative ale evoluției economiei prin alăturarea celor
calitative.
Analiza factorilor de creștere include aportul pozitiv sau negativ al comerțului internațional și
piața internațională de capital ca vector al economiei contemporane. Efectele trecerii de la
creștere la dezvoltarea economică prin modificări structurale de ordin tehnic, organizațional
și instituțional sunt examinate prin indicele dezvoltării umane, din perspectiva de instrument
de măsurare a complexității dezvoltării societății.
Secolul XX a reprezentat pentru economia mondială, ca de altfel pentru întreaga umanitate,
un secol al vitezei. Ultimii o sută de ani au însemnat nu numai o perioadă de dezvoltare
tehnologică fără precedent dar și cea a unor conflagrații mondiale, care au fost reținute de
istorie datorită impactului avut asupra societății umane, nu numai în timpul anilor de război
cât mai cu seamă ulterior acestora.
Până în secolele XIX și mai ales XX, economia nu era organizată în funcție de creștere ci
pentru supraviețuire. Nevoilor relativ stagnante le corespundea o populație stagnantă. Fără
îndoială că se produceau anumite schimbări dar acestea erau mai ales de ordin cultural decât
economic și în tot cazul acestea aveau o influență restrânsă, lentă și pe termen lung. În
ultimele decenii și actualmente, economiile moderne sunt organizate în funcție de creștere și
dezvoltare.
Începând cu anii `50 economia mondială a fost divizată în două sisteme diametral opuse: pe
de o parte cel al economiei de piață denumită , ideologic, sistem capitalist și pe de altă parte
sistemul socialist. Războiul rece, de fapt al treilea război mondial dacă îl putem denumi așa, a
mobilizat resurse și capacități care au marcat structura și ritmul dezvoltării economiilor.
Pe de altă parte, redefinirea constantă a raportului de forţe în plan economic şi comercial,
problemele complexe aflate pe agenda de negocieri internaționale, apariţia şi maturizarea
fenomenelor de integrare economică regională, diversificarea şi sporirea eficacităţii
diferitelor politici promovate inclusiv la nivel de grup, fenomenele cu incidență complexă pe
plan internaţional, inclusiv prin instituţionalizarea unor relații dintre țări, globalizarea
sistemelor de producţie și a fluxurilor de capital, redefinirea rolului companiilor
transnaţionale, sunt factori care au influențat într-o manieră mai mult sau mai puțin
semnificativă evoluția economiei mondiale în ultimii 60 de ani.
În această perioadă, contextul socio-politic a influențat uneori în proporții importante evoluția
economiei. Dincolo de restructurările politice, s-au produs și modificări de ordin mental și
moral de genul unor exacerbări ale naționalismului, ale fanatismului religios și, ceea ce este
mai tragic, ale terorismului internațional, motivat prin argumente și doleanțe foarte diverse și
cu atât mai greu de analizat și soluționat.
Ultimele trei decenii ale secolului trecut au marcat momente de răscruce pentru evoluția și
tendințele economiei mondiale. În primul rând, a apărut criza petrolului ale cărei consecințe
le observăm și astăzi sub aspectul prețului ridicat și fluctuant al țițeiului precum și al
veniturilor extrem de consistente obținute de statele exportatoare de petrol din această
afacere.
Criza economică, începută în 2007 şi cu orizont de finalizare la nivel mondial necunoscut
încă, reprezintă un subiect preocupant pentru economiști și nu numai. Este probabil cea mai
gravă criză din ultimii 80 de ani. Este de asemenea, ocazia pentru economişti de a da cărţile
pe faţă şi de a se ralia deschis cu una din cele două tabere doctrinare principale
contemporane: curentul mainstream keynesist, care se declară în favoarea creşterii rolului
statului în economie, respectiv grupul celor care cred în virtuţile sistemului neîngrădit al
economiei de piaţă libere.
Avem o explicaţie oficială a crizei, furnizată de instituţiile publice, potrivit căreia problema
îşi are originea în comportamentul nepotrivit al agenţilor economici şi în imposibilitatea
pieţei de a funcţiona lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor.
Pe de altă parte, există argumente care susţin că tocmai intervenţia statului a sădit seminţele
turbulenţelor financiare pe care le traversăm în prezent. Potrivit celor care le susţin, reţeta
prescrisă de autorităţi nu poate duce la atenuarea dificultăţilor economice ci, din contră, la
agravarea lor.
În acest context economic şi social incert, este evident dificil de estimat evoluţiile viitoare ale
economiei atât la nivel național cât mai ales la nivel regional și global.

Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată asupra
factorilor de producție, precum și prin urmărirea profitului, în general pe o piață competitivă.
Caracteristicile centrale ale capitalismului includ proprietatea privată, acumularea de capital,
schimbul voluntar de mărfuri (i.e. comerț), un sistem de prețuri și piețe competitive.[1][2]
Într-o economie de piață capitalistă, deciziile și planurile de investiție sunt făcute de către
proprietarii factorilor de producție în piețele financiare și de capital, iar prețurile și distribuția
de bunuri sunt determinate în principal de concurența de piață.
În practică, capitalismul poate avea mai multe forme, care au fost studiate de economiști și
istorici. Acestea includ laissez-faire sau capitalismul pieței libere, capitalism social, sau
capitalismul de stat. Diferite forme de capitalism sunt caracterizate prin grade diferite de
libertate în comerț, proprietate publică,[5] precum și obstacole pentru libera concurență (e.g.
protecționism) sau politici sociale sancționate de stat. Gradul de concurență de pe piețele de
comerț, rolul de intervenție, reglementare și mărimea sectoarelor de stat sau private variază în
funcție de diferite modele de capitalism;[6] Pe de altă parte, nivelul de libertate economică,
precum și normele care definesc proprietatea privată, sunt chestiuni ce țin de politică. Cele
mai multe țări capitaliste au economii mixte, care combină elemente de comerț liber cu
intervenția statului sau protecționism, și în unele cazuri, cu planificare economică
De-a lungul istoriei, economii de piață au existat sub multe forme de guvernare, în diferite
timpuri, locuri și culturi. Cu toate acestea, în Europa de Vest s-au dezvoltat începând cu
secolul al XVI-lea societăți capitaliste marcate printr-o universalizare a contractelor sociale
bazate pe bani, o clasă largă de muncitori care trebuie să lucreze pentru salarii și o clasă
capitalistă ce domina controlul resurselor și puterea politică. Începând cu revoluția
industrială, sisteme capitaliste cu diferite grade de intervenție a guvernului au devenit
dominante în lumea Occidentală și continuă să se răspândească în lume.
Capitalismul oferă atât avantaje cât și dezavantaje. Suporterii susțin că datorită competiției
oferă produse mai bune, creează o puternică creștere economică, oferă productivitate și
prosperitate societății, fiind și cel mai eficient sistem de alocare a resurselor. Capitalismul a
fost criticat pentru stabilirea puterii în mâinile unei minorități, clasa capitalistă, care este
susținută prin exploatarea unei clase muncitoare majoritate; pentru prioritizarea profitului
peste binele social, resursele naturale și mediu; și pentru a fi un motor de inegalitate
economică.