MINISTERUL SĂNĂTĂȚII AL REPUBLICII MOLDOVA

CENTRUL NAȚIONAL DE SĂNĂTATE PUBLICĂ

Laboratorul Științific Igiena Radiațiilor și Radiobiologie

Monitorizarea surselor de radiații ionizante

GHID

Chișinău, 2017
 Ghidul a fost elaborat de către colaboratorii Laboratorului Științific
Igiena Radiațiilor și Radiobiologie al Centrului Național de Sănătate Publică
al Ministerului Sănătății al Republicii Moldova.

Autori:
Corețchi Liuba, doctor habilitat, conferențiar cercetător
Bahnarel Ion, doctor habilitat, profesor universitar
Ursulean Ion, medic igienist
Cojocari Alexandra, cercetător științific, master în radiobiologie
Plăvan Irina, cercetător științific, master în radiobiologie
Vîrlan Serghei, cercetător științific

Referenți:
Grigore Friptuleac, dr. hab. med., prof. univ. USMF;
Vasile Stegărescu, dr. biol., conf. cercet. Institutul Ecologie și Geografie,
Academia de Științe a Moldovei.

Ghidul se referă la investigații radiologice și cuprinde: caracteristica scurtă

surselor de radiații ionizante din principalele componente ale mediului ambiant;
tehnici și echipament de detectare a radiațiilor ionizante; metodologia de
determinare a concentrațiilor radionuclizilor naturali: 226Ra, 90Th, 238U și 40K;
igienic semnificativi, indicatori de poluare a mediului: 90Y, 134Cs, 137Cs, 90Sr,
210
Po, 210Pb etc. prin metode spectrometrice, radiochimice și radiometrice.
Lucrarea este destinată instituțiilor Serviciului de Supraveghere de Stat al
Sănătății Publice, inclusiv specialiștilor, care efectuează investigații
radioecologice: medicilor igienişti, studenţilor și rezidenților facultăţii de Sănătate
Publică a USMF, care studiază Igiena radiaţiilor la etapa pregătirii
universitare/postuniversitare. Totodată, Ghidul poate fi util atât la pregătirea
universitară/postuniversitară în domeniile conexe (specialitățile
radioecologie/ecologie/protecția mediului), cât şi la pregătirea utilizatorilor de
surse cu radiaţii ionizante.

2
 CUPRINS
1. INTRODUCERE. ACTUALITATEA MONITORIZĂRII SURSELOR DE 4
RADIAȚII IONIZANTE......................................................................................
2. CARACTERISTICA SURSELOR NATURALE DE RADIAȚII
IONIZANTE.......................................................................................................... 5
2.1. Radiația cosmică........................................................................................... 6
2.2. Radiația terestră............................................................................................ 7
2.3. Căile de pătrundere a radionuclizilor în organismul uman și
caracteristica lor ………………………………………………………… 11

3. CARACTERISTICA SURSELOR ARTIFICIALE ACCIDENTALE DE

RADIAȚII IONIZANTE…………………….......……………………………... 16
4. TEHNICI ȘI ECHIPAMENT DE DETECTARE A RADIAȚIILOR
NATURALE……………………………………………....................................... 21
Detecția radiațiilor ionizante. Caracteristicile specifice ale detectoarelor
4.1. de radiații nucleare........................................................................................ 21
4.2. Analiza radioactivității în principalele componente ale mediului și
materiale de construcție prin spectrometrie gama………………………... 22
5. BAZELE ANALIZELOR RADIOCHIMICE. METODE RADIOCHIMICE
DE DETECTARE A SURSELOR NATURALE DE RADIAȚII..................... 28
4.1. Metodologia efectuării controlului radiologic.............................................. 29
4.2. Determinarea activității specifice alfa/beta sumară...................................... 30
4.3. Determinarea stronţiului radioactiv ( 90Sr) în produse alimentare……… 32
4.4. Determinarea cesiului radioactiv (137Cs, 134Cs) în produse alimentar…….. 34
4.5. Determinarea Cs137 din apa marină............................................................... 35
4.6. Determinarea thoriului (90Th)…………………………………................... 35
4.7. Determinarea Ra226………………………………………………............... 35
4.8. Determinarea Po210 și Pb210………………………………………………... 36
4.9. Determinarea activității specifice a Uraniului…………………….………. 36
4.10 Determinarea concentrațiilor de radon…………………………………… 37
5. DEBITUL DOZEI GAMA ABSORBITE ÎN AER............................................ 40
BIBLIOGRAFIA………………………...………………………………............ 44

3
1. INTRODUCERE. ACTUALITATEA MONITORIZĂRII SURSELOR
NATURALE DE RADIAȚII
În jurul anului 1896, Henri Becquerel, ocupându-se cu studiul acțiunii
luminii asupra unor substanțe, precum și fosforescența sărurilor de uraniu, a
împachetat un fragment de rocă ce conținea uraniu (o sare de uraniu) într-
o hârtie neagră și a plasat-o într-un dulap în care se aflau și câteva plăci
fotografice. Ulterior, developând plăcile, a observat că pe acestea se imprimase
foarte exact conturul pietrei respective. După mai multe experimente, a decis că
este vorba de un fenomen nou, care a primit numele de radioactivitate naturală și
care constă în proprietatea unor substanțe: uraniu, radiu, poloniu de a emite, fără
vre-un motiv, radiații. Proprietăți similare posedă și razele Röntgen, descoperite
anterior.
Din moment ce a apărut viața pe Terra, populația a fost expusă mereu la
sursele naturale de radiații din mediul ambiant. Concomitent, radiațiile ionizante
naturale au contribuit considerabil în evoluția formelor de viață de pe Pământ.
Comitetul Științific al Organizației Națiunilor Unite a propus și a elaborat metode
de estimare a riscului expunerii populației la sursele naturale de radiații ionizante
globale prin calcularea dozei efective medii anuale individuale, care constituie
circa 2,4 mSv.
Suplimentar, omul a fost supus şi altor expuneri de radiaţii. Astfel,
investigaţiile medicale (radioscopii, radiografii, tratamente radiologice) contribuie
la expunerea omului la radiaţii mult mai puternice decât cele naturale.
Sursele naturale de radiații ionizante acționează permanent asupra
populației. Circa 82% din dozele de radiații absorbite de către om, provin din
radioactivitatea naturală, cum ar fi cea cosmică, terestră, radiații de emisie. În
ultimii ani, au fost efectuate mai multe studii internaționale, care au raportat
diverse valori, în ceea ce privește efectul radiațiilor de fond asupra sănătății umane.

4
În mod natural, materialele radioactive, în general, conțin radionuclizi de origine
terestră, rămase de la crearea pământului [1].
Pentru a evalua efectele radiațiilor ionizante asupra substanței și
organismelor vii, se folosește termenul de "doză". Doza absorbită reprezintă
raportul dintre energia transmisă de substanța radioactivă și greutatea substanței.
Unitatea de măsură a dozei absorbite se consideră – Gray (1 Gy = 1 J/kg).
Pentru a evalua impactul radiațiilor asupra organismelor vii, utilizând o doză
echivalentă, calcularea căruia ia în considerare faptul că radiațiile ionizante posedă
diferite tipuri de energie și ulterior influența asupra organismului este diferită.
Unitatea de doză echivalentă în sistemul SI este Sievert (Sv) [2].
2. CARACTERISTICA SURSELOR NATURALE DE RADIAȚII
IONIZANTE
Cele mai importante componente ale expunerii la radiații sunt: radiația
cosmică, terestră și radonul din interior. Fiecare dintre aceste componente prezintă
o variabilitate geografică și temporară de expunere, în special, la radonul din
interior fiind cele mai variabile și, de asemenea, acționează asupra sănătății
populației. În cazul radiației cosmice, acțiunea dozelor radiațiilor ionizante
influențează asupra schimbărilor climaterice ale mediului. În cazul radiației
naturale terestre, aceasta este mai mult orientată spre acțiune asupra sănătății
populației [3].
Radiațiile sunt mereu prezente în tot ce ne înconjoară, în mod natural în aer,
sol, apă și hrană. Viața a evoluat într-o atmosferă cu conținut semnificativ de
radiații ionizante, în urma căreia, corpurile omenești s-au adaptat la radiațiile
ionizante. Mai mult de șaizeci de radionuclizi pot fi găsiți în mediul înconjurător și
pot fi împărțiți în trei categorii generale: primordiali, care s-au format înainte de
crearea pământului; cosmogeni, care s-au format ca urmare a interacțiunilor cu
razele cosmice și antropogeni, care se formează datorită acțiunilor umane, ultimii
sunt întâlniți în cantități mici, în comparație cu cei naturali.

5
Nu există nici un loc pe pământ, în care ar fi lipsit radioactivitatea naturală [4].
2.1. Radiația cosmică
Radiația cosmică, numită și „radiație cosmică de fond”, este radiația de
natură corpusculară provenită direct din spațiul cosmic („radiație cosmică
primară”) sau din interacțiunile acesteia cu particulele din atmosferă („radiație
cosmică secundară”). Deci, radiația cosmică nu reprezintă un câmp
electromagnetic, fascicule sau raze de particule elementare, ci de particule
individuale. Radiația cosmică străbate atmosfera și ajunge la suprafața Pământului.
Intensitatea ei variază în funcția de altitudine. De pildă la, înălțimea de 3000 m
este aproximativ de trei ori mai mare decât la nivelul mării. Energia inițială a
particulelor încărcate constituie un spectru larg – de la câțiva electron volți (eV) –
până la aproximativ 1.020 eV. Ulterior pătrunzând în atmosferă radiațiile cosmice
pierd din energia sa. Scutul protector al atmosferei și câmpul magnetic al
Pământului împiedică componentele radiației să penetreze atmosfera [5].
Radiațiile de origine cosmică, provenite din galaxia noastră, sau din afara ei,
sunt relativ constante cantitativ. Numărul particulelor cosmice care intră în
atmosfera pământului este afectat de câmpul magnetic al acestuia, dar și de
atmosfera terestră. Radiația cosmică, în interacțiune cu atmosfera, produce o
radiație cosmică secundară, precum și un număr mare de radionuclizi – numiți și
cosmogeni.
Radiația cosmică depinde puțin de latitudine, fiind, totuși, mai crescută la cei
doi poli. Datorită puterii mari de penetrare a radiației cosmice prin clădirile
obișnuite, nu se poate face mare lucru pentru micșorarea contribuției acesteia la
doza de expunere a omului. Personalul navigant și călătorii, care participă la zborul
cu avionul, primesc o doză de expunere suplimentară de peste 10 ori mai mare,
datorită altitudinii [6].
Atmosfera terestră este prima componentă terestră care interacţionează cu
undele electromagnetice, cea mai mare cantitate fiind cele solare. Calitatea aerului

6
pe care îl respirăm, temperaturile pe care le suportăm, fenomenele de ionizare din
corpul nostru sub acţiunea razelor solare – toate ne cer o mai mare atenţie decât de
obicei.
În lista radionuclizilor de origine cosmogenă trebuie menţionaţi: 14C, 7Be, 3H,
22
Na. Tritiul 3H este produs natural de către componenta neutronică a razelor
cosmice în reacţie cu azotul atmosferic, cu o medie în emisfera Nordică de 5 unităţi
de tritiu (TU). Tritiul este în mare măsură dispersat în atmosferă ca vapori de apă,
provenind de la interacţiunile razelor cosmice şi ca produs al activităţii nucleare.
Tritiul devine parte a ciclului biologic şi este prezent în precipitaţii şi în apele de
suprafaţă de unde poate fi regăsit în sistemul apelor subterane. Urmare a testelor
nucleare efectuate în atmosferă până în 1963, conţinutul în precipitaţii a atins
câteva mii de unităţi de tritiu. Între 1963 şi 1966 s-a produs o oprire totală a
testelor. Din 1967 până în 1980 au fost efectuate teste nucleare numai în China şi
Franţa. Începând cu anul 1980, nu au mai avut loc testări nucleare în atmosferă.
Emisiile combinate ale surselor naturale şi antropogene conduc la un inventar
global de 53 × 1018 Bq, ceea ce este cam de 50 de ori mai mare decât nivelul
tritiului datorat numai surselor naturale. S. Okada şi N. Momoshima (1993) au
estimat că nivelurile curente ale tritiului în apa de suprafaţă, de adâncime şi în
precipitaţii sunt cuprinse între 0,1; 8,0 Bq/L. Bazându-se pe aceste concentraţii
autorii estimează că nivelul tritiului în corpul uman poate constitui 1,7 Bq/L.
14
Totodată, Izotopul radioactiv al carbonului C este prezent în corpul uman în
cantităţi foarte mici, comparativ cu izotopii stabili 12C şi 13C, (1 atom la 1012 atomi
de carbon stabil) [Mărgineanu Romul-Mircea și colab. 2012].
Radiația solară. Radiația solară prezintă atât radiaţia din câmpul vizibil, cât și
radiaţii infraroşii, ultraviolete, Röntghen și gama, în diverse cantități X şi γ.
2.2. Radiația terestră
Radiațiile terestre ale elementelor naturale radioactive, ce se conțin în sol
materiale de construcție, vegetație și în apă (uraniu, toriu) contribuie în medie cu

7
circa 0,28 mSv/an la formarea dozei de expunere a populației. Sursele radiației
terestre variază semnificativ de la o zonă la alta. Produsele lor de dezintegrare sunt
omniprezente. Unele dintre aceste substanțe sunt ingerate cu alimente și apă, iar
altele, cum ar fi radonul, sunt inhalate.
Sursa principală a radiației terestre o constituie uraniu și produșii de
descompunere ai uraniului: toriu, radiu și radon.
Radonul este una dintre sursele principale de radiații naturale, în special din
sol și reprezintă a doua cauza principală a declanșării cancerului pulmonar, prima
fiind fumatul [7].
Materialele din care este constituită scoarța terestră conțin substanțe
radioactive. Se consideră că energia rezultată din această radioactivitate naturală,
din adâncul Pământului, contribuie la mișcările scoarței terestre.
Radiația de origine terestră este dată de radionuclizii prezenți în scoarța
Pământului, fie de la formarea acestuia și sunt cunoscuți sub numele de
radionuclizi primordiali, precum: potasiu-40, uraniu-238, uraniu-235, toriu-232, fie
apăruți prin dezintegrarea ultimilor trei, numiți radionuclizi secundari; timpul de
înjumătățire (durata de viață) fizică, prescurtat Tf, al radionuclizilor naturali se
situează între 10-7 s pentru plumb – 212 și 1018 ani pentru bismut-209.
Potasiu-40 este cel mai important radionuclide natural, cu cca 120 părți per
milion (ppm) din elementul natural stabil, adică 0,0118% din elementul potasiu și
care, prin radiațiile sale beta și gamma emise, este responsabil de o mare parte din
doza de expunere a omului la radiația naturală.
Uraniul este dispersat în apă, în sol și în unele roci în concentrații mici. Acolo
unde atinge 1500 ppm (1,5 g/kg) într-un zăcământ, devine economic de exploatat
și folosit ca substanță energetică nucleară. Cei trei radionuclizi naturali, uranium-
238, uranium-235 și thorium-232 reprezintă capetele a trei serii radioactive
naturale, cu cca 35 radionuclizi secundari (descendenți), ajungând în final, prin
dezintegrări succesive, la elementele stabile plumb-206, plumb-207 și plumb-208.

8
Printre radionuclizii secundari cu importanță radiobiologică mare pentru
organismele vii sunt: radiu-226, radiu-228, plumb-210, polonium-210 cu Tf mare,
dar și radon-222/ radon 220 (fiind descendent al toriului este numit și toron), sub
formă de gaze, cu Tf de numai câteva zile. Radonul-222 și radonul-220, cu
descendenții lor, ajungând cu ușurință în atmosferă (și în locuințele noastre), se
fixează pe particulele de praf din atmosferă, sunt inhalați de om și, datorită
particulelor alfa emise, acționează la nivelul structurilor fine ale alveolelor
pulmonare, cu efecte nedorite, evidențiate mai ales la mineri.
Radiațiile gamma, emise de radionuclizii existenți în sol, în aer, în apă, în
vegetație sau în materialele din care sunt construite locuințele, iradiază întregul
organism al omului. Dozele sunt dependente, ca ordin de mărime, de geologia
ținutului, de structura clădirilor, dar și de timpul de staționare a omului în locuință
sau în aer liber. Suma expunerilor gamma, din locuință și din afara ei, pentru
fracțiunea de timp petrecut în locuință de 80%, conduce la o doză efectivă de 460
µSv pe an în cazul României [7, 22].
Circa 100 000 neutroni ai radiației cosmice și 400 000 particule ale radiației
secundare penetrează fiecare individ, în medie, într-o oră. Din aerul liber circa
30 000 de atomi radioactivi (radon, toron, polonium, plumb și bismut) se
dezintegrează, în fiecare oră, în plămâni, dând naștere atât particulelor alfa și beta,
cât și a radiației gamma. Din alimente, circa 15 000 000 atomi de potasiu-40 se
dezintegrează, în fiecare oră, în interiorul organismului uman, cu emisie de
particule beta cu energie mare și radiației gamma. Circa 7000 de atomi de uraniu
natural se dezintegrează într-o oră în organismul nostru cu emisie de radiații alfa,
beta și gamma. Din sol și materialele de construcție a locuinței noastre peste
200 000 000 particule de radiație gamma trec prin fiecare dintre noi, într-o oră.
În prezent, materialele de construcție sunt analizate de specialiștii în igiena
radiațiilor, fiind interzise de către Ministerul Sănătății cele cu radioactivitate
naturală crescută. Există, totuși, construcții în mediul rural, mai ales în apropierea

9
zonelor de exploatare uraniferă, cu conținut radioactiv natural crescut, care
conduce la mărirea dozei de expunere la radiații naturale.
În toate componentele mediului, inclusiv în organismul uman, sunt prezenți
radionuclizi naturali precum: potasiu-40, descendenții uraniului și toriului (radiu-
226, radiu-228, radiu-224, plumb-210, polonium-210), care prezintă radiotoxicitate
sporită alături de carbon-14 și hydrogen-3 – radionuclizi cosmogeni. Conținutul în
potasiu-40, comparativ cu cel al altor radionuclizi naturali, este cel mai ridicat în
sol (cca 500 Bq/kg), în apă (0,15 Bq/l), în vegetație (100-500 Bq/kg) și în alimente
(40-180 Bq/kg). Ca valoare a conținutului radioactiv, potasiu-40 este urmat de
radiu-226, carbon-14 și hidrogen-3 în apă, sol sau în vegetație. În aer, radonul-222
și radonul-220 sunt cei mai frecvenți radionuclizi naturali.
Se estimează că doza efectivă anuală dată de radionuclizii, care pătrund în
organismul uman o dată cu alimentele, constituie cca 230 µSv. Pentru a controla ca
doza efectivă dată de radionuclizii naturali din organismul uman să se situeze sub
cea sus-menționată, toate produsele alimentare și apa potabilă sunt analizate, în
vederea scoaterii din consum a celor cu conținut radioactiv natural crescut.
Doza efectivă totală datorată radiațiilor de origine naturală este, în medie, de
2270 µSv pe an. Se estimează că această doză poate să crească chiar la dublu de la
o localitate la alta, în timp ce diferențele individuale pot fi cu peste un ordin de
mărime mai mari. După UNSCEAR [8], doza efectivă anuală pentru toată
populația Terrei este estimată la 2400 µSv, din care fracțiunea de 1100 µSv este
dată de radiația cosmică și radiația terestră, iar 1300 µSv se datorează radonului și
descendenților săi.
Există unele regiuni pe glob: India, Brazilia, Congo, Suedia, cu un nivel de
expunere la radiația naturală de cca 10 ori mai ridicat, comparativ cu media de pe
glob.
Activitățile diverse ale omului pot determina modificarea locală a
concentrației unor radionuclizi naturali și, ca urmare, pot conduce la creșterea

10
expunerii populației la radiații. Unele din aceste activități constau în transferul din
profunzime la suprafața solului a unor materiale (roci) cu un conținut radioactiv
natural peste media concentrațiilor existente la suprafață, precum: mineritul
radioactiv, exploatările petrolifere și geotermale. Alte activități, ce țin de procesul
tehnologic, pot produce concentrarea substanțelor radioactive în
produse/subproduse sau deșeuri, cum ar fi: industria prelucrării îngrășămintelor
chimice din roci fosfatice, arderea cărbunelui în centrale termoelectrice etc.
Populația limitrofă obiectivului industrial, care prelucrează sau lucrează cu
astfel de materiale, primește o doză de expunere suplimentară considerată încă
redusă, comparativ cu doza naturală. În schimb, personalul care lucrează în aceste
locuri, mai ales minerii din mineritul uranifer, trebuie să fie în atenția celor care
asigură normele de protecție, având în vedere concentrațiile mult mai ridicate în
radionuclizi naturali (mai ales radon-222 și radon-220 cu descendenții lor, liberi
sau fixați pe particule fine de praf) la locul de muncă, care duc la apariția unor
afecțiuni ale plămânilor (fibroză pulmonară) și chiar ale sistemului osos
(osteoporoză). De aici apare necesitatea controlului medical periodic al
personalului expus profesional din obiectivele industrial respective, cu luarea
tuturor măsurilor necesare de asigurare și respectare a normelor de protecție.
2.3. Căile de pătrundere a radionuclizilor în organismul uman și
caracteristica lor

Radionuclizii pătrunși în organismul uman, în funcție de starea lor de

agregare și compoziția chimică sunt metabolizați mai mult sau mai puțin. Astfel,
radionuclizii din compușii insolubili staționează în organism, la nivelul tractului
gastrointestinal, o perioadă de timp corespunzătoare tranzitului, după care sunt
eliminați. Radionuclizii, cu conținut radioactiv mare, prezintă un risc major pentru
organism, prin radiațiile emise, chiar dacă staționează un timp scurt. Uraniul, care
constituie un caz particular, în mediul biologic, în funcție de forma chimică în care

11
se află la pătrunderea în organism, se comportă fie precum elementul calciu, fie
este eliminat repede din organism.
Radionuclizii ajunși în sânge trec apoi în țesuturi, unde sunt fixați sau
eliminați, mai ales prin urină. În funcție de activitatea metabolică a țesutului,
majoritatea radionuclizilor sunt reantrenați în sânge, fiind fixați din nou sau
eliminați. În timp ce stronțiul radioactiv, odată fixat în sistemul osos, este
metabolizat puțin, alta este situația cesiului radioactiv, care fiind fixat mai ales în
organe moi și în sistemul muscular este metabolizat intens, ceea ce conduce la
eliminarea lui destul de rapid din organism.
Substanțele radioactive pot pătrunde în organism pe trei căi:
1. Respiratorie (inhalare) – prin inhalarea aerosolilor încărcați radioactiv
dintr-o atmosferă contaminată;
2. Digestivă (ingestie) – prin ingerarea de apă și alimente contaminate
radioactiv;
3. Cutanată – prin pielea intactă sau lezată.

Pătrunderea radionuclizilor prin intermediul sistemului respirator

Această cale este cea mai periculoasă din cauza suprafeței mari a alveolelor,
care constituie aproximativ 100 m2, ceea ce depășește de 50 de ori suprafața pielii.
În timpul unei zile de muncă omul inspiră circa 20 m3 de aer, pe când apă consumă
numai 2-2,5 litri. Totodată, substanța radioactivă care a pătruns pe această cale se
absoarbe foarte rapid.
Radioactivitatea aerului poate fi condiționată de gaze radioactive de aerosoli,
praf, ceață, fum. Cantitatea de radionuclizi care se va reține în sistemul respirator
depinde de dimensiunea particulelor, de minut-volumul și frecvența respirației.
Soarta de mai departe a radionuclizilor pătrunși în sistemul respirator depinde de
dimensiunile lor, de particularitățile fizico-chimice și de transferabilitatea acestora
în organism. Radionuclizii transferabili, de obicei, timp de zeci de minute, se

12
reabsorb în reabsorb în patul sanguin, nimerind astfel în mediul intern al
organismului. Mai departe, în procesul schimbului de substanțe (metabolismului),
ei se depun în anumite organe și sisteme sau se elimină. Substanțele netransferabile
sau puțin transferabile, care s-au sedimentat pe suprafața căilor respiratorii
superioare, sunt eliminate împreună cu mucusul în nazofaringe, după aceasta pot
pătrunde în sistemul digestiv. Particulele care s-au sedimentat în alveolele
plămânilor sunt captate de fagocite, fiind înlăturate, sau migrează în ganglionii
limfatici regionali, eliberându-se de ele în decurs de câteva luni ori ani, fapt pentru
care considerăm plămânii ca organ critic în cazul inhalării substanțelor
netransferabile sau puțin transferabile ca plutoniul, toriul sau cesiul.

Pătrunderea radionuclizilor prin intermediul sistemului gastrointestinal

A doua după importanță cale este pătrunderea radionuclizilor cu apă și
alimentele. Alimentele pot fi poluate cu substanțe radioactive artificiale, care prin
intermediul lanțurilor biologice nimeresc pe culturile agricole, în organismele
animalelor și în final în produsele alimentare. În cazul pătrunderii în organism a
substanțelor radioactive cu ajutorul apei și produselor, unele segmente ale tubului
digestiv absorb o cantitate mai mare de energie eliberată de particule sau cuante.
Soarta ulterioară a substanțelor radioactive pătrunse în sistemul digestiv depinde de
transferabilitatea lor pentru mediul sistemului digestiv, care se caracterizează prin
diferiți indici ai pH. De exemplu, mulți radionuclizi transferabili alcalini și
transuranici ca plutoniul la pH intestinului se transformă în hidroxizi nesolubili.
Este posibilă și transformarea inversă, când substanțele relativ rău transferabile în
apă, în mediul lichid al tractului gastrointestinal se transformă în componente
transferabile, care ușor sunt absorbite prin intermediul epiteliului intestinal. În
organism pătrund numai o parte din radionuclizii ce au nimerit în sistemul digestiv,
o mare parte dintre ei tranzitează, fiind eliminați din intestin.

13
 În timpul aflării radionuclizilor în tractul digestiv are loc iradierea intestinului
și a organelor adiacente, particulele α și β iradiază numai peretele intestinal, pe
când cuantele γ ajung până la alte organe interne amplasate în cavitatea
abdominală și a cutiei toracice. Atât substanțele γ – active netransferabile, cât și
cele puțin transferabile iradiază organele abdominale timp de aproximativ 30 de
ore. Apoi ele sunt eliminate împreună cu fecalele. Acțiunea substanțelor β – active
se limitează aproximativ ca și la cele γ – active. În cazul pătrunderii substanțelor
transferabile o mare parte din ele trece bariera intestinală și cu ajutorul sângelui
sunt repartizate în diferite organe și țesuturi.
Pătrunderea radionuclizilor prin intermediul țesutului cutanat
Cea mai puțin studiată cale privind pătrunderea substanțelor radioactive este
cea prin piele. Pielea intactă până nu demult se consideră ca barieră efectivă
împotriva radiațiilor ionizante. Recent a fost stabilit că radionuclizii ca și alte
substanțe în stare lichidă sau gazoasă pot pătrunde prin pielea animalelor și a
omului foarte rapid în cantități mari. Viteza pătrunderii în organism a vaporilor de
oxid de tritiu și a iodului în stare gazoasă prin intermediul pielii intacte este
comparabilă cu viteza pătrunderii acestor substanțe pe căile respiratorii. Cantitatea
de plutoniu în formă de compuși solubili în apă, care pătrunde în organism în urma
contaminării pielii, nu este mai mică decât în cazul pătrunderii pe cale digestivă. În
cazul băilor cu radon timp de 20 de minute în organism pătrunde prin piele până la
4% de Rn.
Permeabilitatea pielii crește rapid în cazul acțiunii multor factori chimici, spre
exemplu a solvenților cu efect degresant, mai ales în cazul lezării stratului cornos
al pielii, care joacă un rol de barieră. În condiții de producere în cazul prezenței
fisurilor, excoriațiilor, echimozelor crește pericolul de pătrundere a radionuclizilor
în organism prin piele.
O influență considerabilă asupra intensității absorbției subcutanate a
radionuclizilor are temperatura și umiditatea mediului ambiant.

14
 Radionuclizii, pătrunși prin intermediul pielii, condiționează pericolul de
iradiere a pielii și a alor organe interne unde sunt transportați pe cale sangvină. În
cazul evaluării iradierii pielii, de obicei, se limitează la determinarea dozelor, care
au fost primite de stratul bazal al pielii aflat la adâncimea de 50-150 µ, unde sunt
concentrate celulele-stem și de proliferare. În ultimul timp s-a stabilit și importanța
calculării iradierii și a straturilor mai profunde ale pielii, în zona hemo- și
limfocirculației, care asigură schimbul de substanțe în celulele pielii.
Leziunile organelor interne produse de radionuclizii care au pătruns prin pieli
nu se deosebesc după caracter de cele care se observă în cazul pătrunderii prin
tractul digestiv sau prin sistemul respirator si sunt legate nemijlocit de doza de
iradiere și de repartizarea în țesuturi și organe.
Resorbția radionuclizilor prin intermediul pielii intacte e mai mică de 200-300
ori decât în cazul pătrunderii prin intermediul tractului digestiv și, de obicei, nu
joacă rol esențial. Excepție fac nitratul de uranil, oxidul de tritiu, iodul. În cazul
lezării pielii substanțele radioactive solubile (transferabile) repede sunt absorbite în
lichidul tisular și în sânge.
Pătrunderea izotopilor radioactivi prin intermediul plăgilor prezintă un pericol
major.
Nimerind în mediul intern al organismului, substanțele radioactive se
repartizează diferențiat în organe și țesuturi.

15
 3. CARACTERISTICA SURSELOR ARTIFICIALE ACCIDENTALE DE
RADIAȚII IONIZANTE

SURSELE ARTIFICIALE DE RADIAȚII IONIZANTE

Radioactivitatea artificială este determinată de prezența în mediul ambiant a

unor radionuclizi care își datorează existența activității omului. Cunoașterea de
către om a fenomenelor legate de radioactivitate a început încă la sfârșitul secolului
trecut, dar cucerirea și, deci, stăpânirea imenselor forțe din structura atomului a
fost realizată abia în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. Evident, cele mai
importante activități umane care au dus la contaminarea mediului ambiant cu
substanțe radioactive artificiale sunt, în ordinea amplorii efectelor, exploziile
nucleare în atmosferă și energetica nucleară. În afara acestora, de fapt, toate
aplicațiile fenomenelor nucleare în scopuri practice conduc, conștient sau
accidental, la răspândirea unor substanțe radioactive în mediu.
Principalele surse de poluare radioactivă:
a) Utilizarea practică în industrie, medicină, cercetare a diferitor surse de radiații
nucleare, care, ca materiale radioactive, se pot răspândi necontrolate în mediu.
b) Exploatări miniere radioactive, la extragere, prelucrare primară, transport și
depozitare, pot contamina aerul, prin gaze și aerosoli, precum și apa, prin procesul
de spălare.
c) Metalurgia uraniului sau a altor metale radioactive și fabricarea combustibilului
nuclear, care prin prelucrări mecanice, fizice, chimice poate cuprinde în cadrul
procesului tehnologic și produse reziduale gazoase, lichide sau solide, stocarea,
transportul, eventual evacuarea lor, pot determina contaminarea mediului.
d) Instalațiile de rafinare și de retratare a combustibilului nuclear.
e) Reactoarele nucleare experimentale sau de cercetare, în care se pot produce
industrial materiale radioactive noi.

16
f) Centralele nuclearo-electrice care poluează mai puțin în cursul exploatării lor
corecte, dar mult mai accentuat în cazul unui accident nuclear.
g) Exploziile nucleare experimentale, efectuate îndeosebi în aer sau în apă și subteran,
pot contamina vecinătatea poligonului, cât și întreg globul pământesc, prin
depunerea prafului și aerosolilor radioactivi, generați de ciuperca exploziei.
h) Accidentele în transportul aerian, maritim, feroviar sau rutier a celor mai diverse
materiale radioactive.
Trebuie subliniat că în mod normal, impactul tuturor acestor activități este
mic față de radioactivitatea naturală. Totuși, în situații de accident sau în cazul
bombardamentelor atomice, efectele pe zone mai mult sau mai puțin restrânse sunt
dramatice. Efectuarea numeroaselor teste, peste 1000, mai ales în perioada anilor
1945-1963, cu diverse tipuri de arme nucleare în aer, în apă sau în subteran, a
condus la contaminarea Pământului cu cantități uriașe de radionuclizi. Testele cele
mai contaminante la nivel zonal sau chiar planetar au fost cele realizate pe
suprafața solului (în aer). Era exploziilor a fost inaugurată în 1945, în deșertul
Alamogordo (New Mexico), fiind urmată, la scurt timp, de detonarea celor două
arme nucleare, de la Hiroșima și Nagasaki, din Japonia, pe 6 și respectiv 9 augustin
1945. Cele două explozii nucleare au făcut sute de mii de victime umane – efectele
lor nu au dispărut în totalitate nici în zilele noastre, alături de distrugeri materiale
incalculabile.
Explozia unei arme nucleare eliberează în natură o gama largă de produse
de fisiune și de activare, precum și material nefuzionat (uraniu – 235 sau plutoniu -
239), care sunt transportate în straturile înalte ale atmosferei, ceea ce face ca
această radioactivitate artificială să fie răspândită în toată lumea. De aici
radionuclizii fixați pe particule de praf, în funcție de dimensiuni, revin pe pământ
la diferite perioade de timp după explozie, sub formă de căderi sau depuneri de ploi
radioactive, numite și fall-aut radioactiv.

17
 Datorită numeroaselor teste nucleare, evaluările din 1964 arătau că emisfera
nordică prezenta o contaminare radioactivă de 3 ori mai ridicată față de cea sudică,
iar inventarul conținutului de stronțiu-90 din stratosferă se ridică la uriașa activitate
de 5*1017Bq. În aceeași situație se află și cesiul-137, în timp ce pe sol s-au depus
cca 3 tone de plutoniu-239. Radioactivitatea depunerilor atmosferice a scăzut
treptat după 1963 (odată cu semnarea Tratatului de interzicere a experiențelor cu
arme nucleare).
Posibil, cel mai controversat aspect al expunerii la radiații este legat de
energetica nucleară. Riscul pentru sănătate în cazul funcționării tehnologice
normale a unor astfel de unități este minor. Expunerea totală datorată tuturor
accidentelor grave, care au avut loc până în prezent, inclusiv accidentul de la
Cernobîl, echivalează cu doar 20 de zile de expunere la fondul natural după cum
menționează raportul UNSCEAR, 1993.
Alături de radiațiile nucleare cele mai cunoscute (alfa, beta și gama), emise în
timpul dezintegrării radioactive, mai există radiațiile X (Roentgen), precum și
electronii sau neutronii, care iau naștere în aparate generatoare de radiații precum:
aparatul Roentgen, acceleratorul de particule, ciclotronul, betatronul, dar numai pe
timpul funcționării instalației respective. Radiațiile obținute din aceste instalații
sunt utilizate în medicină, mai ales, pentru diagnostic și tratament.
Cele mai importante activități umane care au dus la contaminarea mediului
ambiant cu substanțe radioactive artificiale sunt exploziile nucleare în atmosferă și
energetica nucleară. Descoperirea fisiunii nucleare, în anul 1939, a dus destul de
rapid la implicații și consecințe nemaiîntâlnite pentru omenire și anume: arma
nucleară, motorul pentru propulsie și mai apoi centrala nucleară electrică. În urma
fisionării (scindării) unui atom greu de uraniu, produsă de un neutron, rezultă
energie, peste 250 de radionuclizi de fisiune și de activare, precum și neutroni de
fisiune care, prin interacțiune cu alți atomi de uraniu, produc noi fenomene de
fisiune, ceea ce poate conduce la autoîntreținerea reacției. Radionuclizii rezultați

18
constituie o puternică sursă radioactivă, care se produce atât în urma exploziei
nucleare, cât și în reactorul utilizat pentru propulsie sau pentru obținerea curentului
electric; la acestea se adaugă uzina de tratare a combustibilului nuclear uzat.
Radionuclizii artificiali posibili de a ajunge în mediul ambiant sunt în ultima
instanță rezultatul unuia din cele două procese nucleare importante în aplicații:
fisiunea și fuziunea nucleară.
Fisiunea nucleară este procesul prin care un nucleu se rupe (spontan sau nu)
în două (sau mai multe) fragmente. Din procesul de fisiune nucleară rezultă diferiți
radionuclizi. Ei pot apărea direct (produse de fisiune) sub forma fragmentelor
respective sau pot fi rezultatul ciocnirii inelastice a neutronilor cu nucleele
combustibilului ori al altor materiale prezente în reactor (produse de activare). La
iradierea suplimentară se consideră folosirea fisiunii nucleare de către om, mai
întâi sub forma exploziilor nucleare din atmosferă, apoi sub forma fisiunii nucleare
controlate din reactorul nuclear.
Fuziunea nucleară este procesul invers fisiunii, când mai multe nuclee se
unesc, formând un nucleu mai mare. Ca și în cazul fisiunii și prin fuziune se degajă
energie, procesul fiind de mare interes, cu atât mai mult în prezent, când problema
energiei este atât de actuală. Acest proces are loc cu nuclee ușoare, pentru care este
exoenergetic. Asemenea procese au loc pe Soare (atomii de H și Deuteriu se unesc
formând Heliu). Procesul este greu de produs datorită respingerii electrostatice
dintre nuclee.
Radiațiile din surse artificiale sunt utilizate în diverse ramuri ale economiei:
în controlul unor procese industriale și al calității produselor, în scop de diagnostic
și tratament medical uman și veterinar, în cercetări din biologie, medicină,
agricultură etc., în sterilizarea unor produse farmaceutice și în conservarea unor
produse alimentare, etc.
Radiația de origine artificială este pe larg folosită în industrie, în primul rând
în controlul proceselor și al calității produselor, în scopuri diagnostice în

19
stomatologie și în medicina veterinară, și, în sfârșit, ca mijloc important de studiu
în colegii, universități și altele. În consecință, există un număr considerabil de mare
de persoane expuse la radiație ionizantă în procesul muncii lor, în plus față de cele
din medicină sau din industria energetică nucleară. Multe persoane sunt expuse la
radiații ionizante provenind de la o serie de surse artificiale sau de la sursele în
condiții artificiale. Între aceste surse se includ ceasurile luminate cu substanțe
radioactive, receptoarele de televiziune și călătoriile cu avionul care constituie un
avantaj al vieții moderne.
Caracteristica tipurilor de surse utilizate în Republica Moldova
În Republica Moldova sursele radioactive sunt folosite în următoarele
domenii:
în medicină – pentru radiodiagnostic și radiologia intervențională, procedeele
radioterapeutice și investigațiile de medicină nucleară;
în agricultură și în cercetările științifice – pentru iradierea plantelor,
produselor cerealiere, studierea variabilității genetice;
în industria poligrafică – pentru neutralizarea câmpurilor electrostatice, în
industria alimentară și a materialelor de construcție – pentru măsurarea nivelelor
materiei prime.
Sursele de radiații ionizante cu activitate înaltă sunt amplasate în cadrul
următoarelor categorii de obiecte:
- instituții medicale, secții de radioterapie, unde se exploatează instalații de
gama-terapie în scopul tratamentului tumorilor la pacienți. Sursele utilizate în
instalații sunt amplasate în încăperi închise, dotate cu sisteme de semnalizare
automată în funcțiune și bariere staționare de protecție;
- obiective pentru stocarea și condiționarea surselor și a deșeurilor radioactive,
unde sursele gama de capacitate înaltă și deșeurile radioactive sunt păstrate în
condiții adecvate, este asigurată securitatea surselor și sistemul de semnalizare.

20
Pentru fiecare lot de deșeuri radioactive sunt perfectate pașapoartele de predare la
stocare. Personalul este instruit în domeniul radioprotecției;
- laboratoare științifice, unde instalațiile de capacitate înaltă sunt folosite
pentru cercetările științifice în scopul iradierii culturilor agricole și obținerea
soiurilor înalt productive.

4. TEHNICI ȘI ECHIPAMENT DE DETECTARE A RADIAȚIILOR

NATURALE
4.1. Detecția radiațiilor ionizante. Caracteristicile specifice ale
detectoarelor de radiaţii nucleare
Principii de detecție: La trecerea radiației prin substanță, aceasta din urmă
absoarbe o cantitate de energie, ceea ce duce la apariția unor schimbări, acest fapt
fiind utilizat pentru înregistrarea radiației. În majoritatea cazurilor, pentru detecția
radiațiilor nucleare încărcate, se utilizează procesele de ionizare sau de excitare a
atomilor sau a moleculelor mediului detectorului. După efectele pe care radiațiile
nucleare le produc, la trecerea prin substanța dispozitivele de detecție se împart în:
√ detectori, bazați pe ionizări în substanțe gazoase (camere de ionizare,
contor proporțional, contor Geiger-Müler) sau în substanțe solide (detectori cu
semiconductori);
√ detectori bazați pe impresionarea emulsiilor fotografice datorită ionizării
(plăci nucleare, filme dozimetrice);
√ detectori, bazați pe apariția, prin ionizare, a unor centre de condensare a
vaporilor (camere cu ceață);
√ detectori bazați pe emisia de lumină a atomilor sau moleculelor excitate (contor
cu scintilație);
√ detectori bazați pe efectele termice ale radiațiilor, măsurate prin metode
calorimetrice;

21
 √ detectori, bazați pe formarea unor bule, la trecerea particulelor încărcate
prin fluide supraîncălzite (camere cu bule);
√ detectori, bazați pe disocierea chimică indusă de radiații, etc; Foarte multe
tipuri de detectori nu sunt, de fapt, altceva decît niște traductoare de
radiație;
√ detectori cu semnal electric, se utilizează numai împreună cu o aparatură
electronică adecvată.
Caracteristicile specifice ale detectoarelor de radiaţii nucleare:
√ amplitudinea impulsului de ieşire;
√ viteza de numărare prezintă raportul dintre numărul total de impulsuri şi timpul
de măsurare;
√ puterea de rezoluţie – numărul de impulsuri de ieşire în unitatea de timp;
√ eficacitate – raportul dintre numărul de particule, ce dau impulsuri la ieşire şi
numărul de particule incidente;
√ selectivitate faţă de radiaţie, volumul sensibil al detectorului [9].

4.2. Analiza radioactivității în principalele componente ale mediului și

materiale de construcție prin spectrometrie gama
Analiza radioactivității în componentele mediului prin utilizarea
complexului beta/gama spectrometric – 2000. Complexul beta – gama
spectrometric – 2000, destinat măsurătorilor activităţii radionuclizilor, este folosit
în laboratoarele industriei nucleare și producerea radiochimică, la punctele de
control vamal, servicii de monitorizare a mediului, în scopuri sanitare de
supraveghere şi monitorizare în SSSSP. În componenţa sa complexul include
calculatorul cu circuitele de măsurare, un analizor de amplitudine (sensor), bazat
pe un convertor analog-digital (ADC) spectrometric și un software de gestionare a
tuturor regimurilor de măsurare, prelucrare și înregistrare a rezultatelor. În acest
aspect activitatea unui radionuclid în probele investigate este determinată prin
tratarea nivelului spectrului din spectrogramă, pe un monitor al PC cu ajutorul unui
22
program software "PROGRESS – 2000". Pachetul software " PROGRESS – 2000"
ne permite să controlăm funcționalitatea fiecărui canal de măsurare, să analizăm
spectrograma și să identificăm radionuclizii şi activitatea lor în probele investigate
în eșantion, după care se calculează marja erorilor de măsurare și măsurătorile de
activitate conform jurnalului.
Programul computerizat "Progres" poate fi integrat în orice program modern,
cu un editor de text sau baze de date. Pentru a descrie şi/sau a reda un program
spectrometric nu sunt necesare cadre profesioniste (programişti), ci doar de
cunoaştere suficientă a sistemului operaţional de bază. Sistemul este simplificat
astfel ca să permită oricărui utilizator să analizeze spectrele pentru redarea
rezultatelor finale [10].
Pentru procesarea spectrelor sunt folosite atât metode clasice, cât și originale,
bazate pe minimizarea incertitudinii de măsurare, ce permite folosirea
detectoarelor cu rezoluție redusă pentru investigarea şi procesarea în strat subţire și
procesarea spectrelor alfa şi beta în strat gros. Programul computerizat “Progres”
este prevăzut şi capabil să funcţioneze concomitent pe două canale: gama şi beta.
Programul computerizat "Progres" într-un anumit interval de timp determinat,
repetă automat prelucrarea şi procesarea activităţii spectrului, astfel utilizatorului îi
revine funcţia de a urmări doar cum se micşorează pe parcursul timpului
incertitudinea rezultatelor măsurătorilor efectuate. Toate acțiunile utilizatorilor,
spectrele măsurate și rezultatele sunt stocate automat în registrul de lucru – baza de
date existentă prin intermediul softului (Microsoft Access).
Pentru a reprezenta rezultatele stocate în registrul de lucru sunt utilizate
diferite protocoale. De regulă, raportul (protocolul) reflectă cerințele unui oarecare
document normativ de reglementare pentru realizarea și analizarea rezultatelor.
Fiecare protocol este un model potrivit căruia se realizează selectarea rezultatelor
din baza de date, media acestora fiind analizată și comparată cu standardele

23
existente. Ca urmare, protocolul generează un document care este plasat într-un
editor de text Microsoft Word pentru editare și imprimare [11].
În cadrul Serviciului de Supraveghere de Stat al Sănătăţii Publice prin
intermediul Centrului de Radioprotecţie (CRP) al Centrului Naţional de Sănătate
Publică (CNSP), se derulează un program standard de supraveghere a
radioactivităţii componentelor mediului zilnic:
AER – prin determinarea activităţii beta globale a aerosolilor şi a depunerilor
atmosferice (umede şi uscate), precum şi prin măsurarea continuă a debitului de
doză gama externă absorbită;
APĂ – prin determinarea activităţii beta globale a apei din surse de suprafaţă
şi profunzime (sonde arteziene).
VEGETAŢIE (cu perioada de prelevare în lunile aprilie – octombrie) – prin
determinarea activităţii beta globale, prin metoda spectrometrică;
SOL (cu perioada de prelevare pe toată perioada anului, mai puţin perioada
rece când solul este acoperit cu zăpadă) – prin determinarea activităţii beta globale
a 137Cs.
Astfel, monitorizarea radioactivităţii mediului este realizată prin
măsurători spectrometrice, beta globale şi dozimetrice pe factorii de mediu [12].

Analiza radioactivității principalele componente ale mediului prin utilizarea

complexului beta, gama spectrometric de tip modern

Echipamentul utilizat: Sistem spectrometric gama de înalta rezoluție, cu

detector tip HPGe Ortec, care posedă eficacitate relativă de detecție de 30%,
rezoluția energetică – 2,3 keV la energia de 1332 keV a 60Co.
Pentru a reduce fondul natural din spectrul gama al probei, detectorul este
plasat într-un ecran de Pb, cu grosimea de 10 cm, căptușit cu folii de Sn (1 mm) și
Cu (1,5 mm). Rata de numărare a impulsurilor electrice în spectrul fondului natural
(domeniu de energie 20 - 2800 keV, timp de măsurare 24 h) este de 1,2-1,7
impulsuri/secundă.
24
 Performanțele analitice ale gama spectrometrici:
1. Tipul de radionuclizi din principalele componente ale mediului care pot fi
investigați prin spectrometria gama:
• Radionuclizii artificiali: 137Cs, 60Co, 241Am, etc.
• Radionuclizi naturali: produși ai dezintegrării din seriile radioactive ale
238
U – 226Ra și 232Th; 235U; 40K; 7Be.
Masa probei: ~ 10 - 200 g (probe solide);
Volumul probei: 100 ml - 1 l (probe lichide).
2. Tipul de elemente, investigate în probe ale componentelor mediului în baza
metodei de analiză instrumentala prin activare cu neutroni (fără prelucrări chimice
ale probelor): Ag, As, Au, Ba, Br, Ca, Cd, Ce, Co, Cr, Cs, Eu, Fe, Hf, Hg, K, La,
Lu, Mo, Na, Nd, Ni, Rb, Sb, Sc, Se, Sm, Sr, Tb, Th, U, W, Yb și Zn.
Masa probei: ~ 10 - 150 mg (probe solide).
Activitatea minimă detectabilă (AMD) în măsurarea radioactivității: 137Cs, în apă,
volumul 1l (geometrie Marinelli); este de 0,090 Bq – 0,072 Bq iar pentru
radiactivitatea 137Cs, în apă, volumul 150 cm3 (geometrie cilindrică tip Sarpagan).
Limitele de detecție în analiza prin activare cu neutroni sunt:
0,1 μg/kg (0,1 ppb) − 10 g/kg (1 %), în funcție de tipul elementului și matricea
probei.
Descrierea metodei. Spectrometria gama este o tehnică nucleară utilizată pentru
determinarea radionuclizilor emițători de radiații gama, prezenți în diferite tipuri de
probe.
Etapele analitice:
• identificarea radionuclizilor (analiza calitativă);
• determinarea activității/concentrației de activitate a radionuclizilor identificați,
exprimată în Bq, respectiv Bq/kg sau Bq/l (analiza cantitativă).
Analiza radioactivității naturale în probe de mediu prin spectrometrie
gama cu fond diminuat. Spectrul gama al fondului natural din laborator se

25
datorează în principal radionuclizilor din seriile radioactive uraniu-radiu (238U-
226
Ra) și toriu (232Th), precum și radionuclidului 40K. Variațiile temporale aleatorii
ale radonului în spectrul fondului natural din laborator impun măsurarea alternativă
a probei și a fondului, în special în cazul probelor cu nivel scăzut al radioactivității
naturale. Durata de măsurare, pentru probe și fondul natural, este de 24 de ore.
Pentru analiza 226Ra, probele se închid etanș și se măsoară după 3-4 săptămâni,
pentru a se realiza echilibrul radioactiv între 226Ra și descendentul său gazos 222Rn
(radon). Prin spectrometrie gama se măsoară radionuclizii 214Pb și 214Bi,
descendenți ai radonului. Concentrațiile elementelor U, Th și K în probe se pot
determina prin măsurarea radioactivității 238U, 232Th și 40K.
Analiza prin activare cu neutroni. Analiza prin activare cu neutroni (NAA)
este o tehnică analitică, bazată pe producerea în probă, prin reacții nucleare de
activare cu neutroni a unor radionuclizi emițători de radiații gama. Activitatea
radionuclizilor produși este direct proporționala cu numărul de nuclee din reacție,
deci cu masa/concentrația elementelor activate în probă. Analiza prin activare cu
neutroni instrumentală (INAA) se realizează fără prelucrări chimice ale probelor
înainte sau după iradiere (metoda nedistructiva).
Controlul calității se realizează prin: utilizarea de materiale de referință
certificate și participarea periodică la teste de capabilitate și exerciții de
intercomparare, organizate la nivel internațional de Agenția Internațională pentru
Energie Atomică și Institutul de Chimie și Tehnologie Nucleară din Varșovia,
Polonia cât și participarea la exerciții de comparare interlaboratoare.

Recoltarea probelor pentru efectuarea investigaţiilor de laborator

Aerosoli atmosferici. Recoltarea probelor de aerosoli este realizată zilnic,

efectuându-se aspiraţii pe teritoriul arondat, conform orelor de activitate.

26
 Filtrele prelevate sunt pregătite prin ardere în laborator apoi se determină
nivelul global al radioactivităţii naturale şi artificiale, prin metoda spectrometriei
gama.
Depuneri atmosferice totale şi precipitaţii atmosferice. Recoltarea probelor
de depuneri atmosferice totale sunt prelevate ocazional (ploaie, zăpadă) şi sunt
măsurate în ziua recoltării, determinându-se activitatea beta globală imediată, cât şi
după 5 zile de la colectare, determinându-se nivelul global al radioactivităţii
artificiale prin metoda spectrometriei gama.
Apa din râuri sau lacuri. Recoltarea probelor de apă se realizează conform
programului şi sunt transportate la CNSP, CRP pentru investigaţii ulterioare prin
gamaspectrometrie.
Sol. Recoltarea probelor de sol se realizează conform programului de lucru al
CRP, pe tot parcursul anului mai puţin în zilele când solul este acoperit cu zăpadă.
În luna iunie, se recoltează o probă anuală de sol de pe o suprafaţă necultivată de
10x10x5 cm3, care se pregăteşte prin (uscare, majorare și cântărire), iar apoi se
investighează prin metoda de spectrometrie gama.
Vegetaţie. Recoltarea probelor de vegetaţie se realizează, începând cu luna
aprilie până în luna octombrie inclusiv. Probele prelevate sunt măsurate după 5 zile
de la ziua recoltării, determinându-se activitatea beta globală. În luna iunie se
prelevează o probă de vegetaţie spontană de pe suprafaţa de 1 m2, care se
pregăteşte şi se investighează prin metoda gamaspectrometrică, iar în luna iulie se
prelevează o probă de vegetaţie comestibilă (grâu) de pe suprafaţa de 1 m2 [13].

27
 238 234
Lanțul de dezintegrare a Uraniului 238
U U radioactiv
250000 ani

1,17
4,5 min
234 230 214 210
billion Pa Th Po Po
80 000 ani
ani

226
Ra 160 µsec
24 zile 5 zile
1602 ani 19,7
min 13
8
214
Bi 210
Bi zil
234 222
Th Rn e
3,8 zile
206
Pb
218
Po
27 min 22 zile
3 210 Stabi
Pb
min l
Alpha Beta Gamma 214
Pb

dezintegrar dezintegrar dezintegrar

e e e
Fig. 1. Procesul de dezintegrare a uraniului-238.

5. BAZELE ANALIZELOR RADIOCHIMICE. METODE RADIOCHIMICE

DE DETECTARE A SURSELOR NATURALE DE RADIAȚII
Radiochimia este o ramură a chimiei care studiază elementele radioactive.
Printre problemele acesteia putem enumera: schimbul izotopic, procesele chimice
inițiate de transformările nucleare și de radiații, chimia elementelor care nu au
izotopi stabili, chimia proceselor nucleare, metodele de obținere a izotopilor
radioactivi și a compușilor marcați.
Analizele radiochimice dețin un rol primordial în radiologie pentru
identificarea și determinarea conținutului de radionuclizi în obiectele mediului
ambiant, produsele alimentare și în probele biologice. Aceste date sunt folosite în
evaluarea situației radiologice și a dozelor de expunere a populației.
Toate elementele radioactive sunt instabile, dar perioada de dezintegrare a
acestora este diferită. De exemplu, particulele din nucleul unui atom de uraniu-238
(cu 92 de protoni si 146 neutroni) sunt doar în stare să se grupeze împreună. În cele

28
din urmă, un mănunchi de doi protoni și doi neutroni se va rupe și va lăsa atomul
ca o particulă alfa, transformând uraniul-238 în thoriu-234 (cu 90 de protoni și 144
neutroni). Dar, thoriu-234 este instabil și se transformă printr-un proces diferit.
Prin emiterea electronilor de mare energie sub formă de particule beta și
transformarea unui neutron într-un proton, devine protactiniu-234, cu 91 de protoni
și 143 neutroni. Acesta, la rândul său, este extrem de instabil și se transformă în
uraniu-234, și astfel atomul devine purtător de particule și se transformă în
continuare până la formarea plumbului-206, cu 82 de protoni si 124 neutroni, care
este stabil. Există mai multe astfel de secvențe de transformare sau dezintegrare
radioactivă (fig. 1) [14].
5.1. Metodologia efectuării controlului radiologic.
Componentele realizării investigațiilor radiologice:
 Prelevarea și transportarea mostrelor pentru analiză;
 Evaluarea preliminară a corespunderii probelor biologice conform criteriilor
radioprotecției (determinarea activității alfa, beta și sumară);
 Cercetarea componenței radionuclizilor (control strict);
 Evaluarea calității probelor investigate după indicatorii radiologici.

Etapa I
 Înainte de prelevarea probei, se măsoară fondul gama cu ajutorul dozimetrului
portativ și valorile sunt înregistrate în actul de prelevare;
 Se înregistrează locul și modul prelevării probei. Dacă radionuclizii sunt de
scurtă durată atunci o mare importanță o are și timpul de prelevare a probei până
la măsurare;
 Pentru a evita sorbția microcantităților de radionuclizi, o importanță mare o are
vesela în care se prelevează proba. De pildă, pentru apă se folosește vesela din
material polimeric;
 Proba de apă selectată, trebuie să fie acidulată cu HCl sau HNO3 tot pentru

29
 evitarea sorbției microcantităților de radionuclizi;
 Proba este însoțită de etichetă și actul de prelevare a probei, care conține toată
informația necesară pentru identificarea sursei: data și ora prelevării probei,
scopul, adresa sursei și familia persoanei responsabile [15].
Etapa II
Măsurarea activității specifice alfa/beta sumară pentru evaluarea preliminară
a corespunderii probelor biologice și a criteriilor de radioprotecție.
Pregătirea mostrei de calcul pentru măsurarea activității specifice alfa/beta
sumară (apa potabilă). Paharul se clătește cu amestec de 10 ml H2SO4, 10 % și 10
ml H2O distilată, evaporarea vaporilor de H2SO4 până ce se obține rezidiu uscat.
Apoi urmează calcinarea, care se efectuează în cuptorul cu mufă la temperatura
300-400ºC, timp de o oră. După răcire, sedimentul se macină până la pudră (praf),
se cântărește și se aplică pe un disc fixat cu alcool etilic și uscat la lampa
infraroșie.
5.2. Determinarea activității specifice alfa/beta sumară
Este strict necesar de respectat următoarele condiții:
La calcinarea rezidiului primit în rezultatul evaporării și sulfurării apei, (în
vederea asigurarea identificării matricei standard și a probei, temperatura nu
trebuie să depășească 300-400ºC.
De respectat intervalul efectuării măsurării mostrei de calcul, obținut după
pregătire. Activitatea specifică alfa/beta sumară, mostra de calcul este măsurată cu
alfa-beta radiometrul UMF 2000, în intervalul 3-10 ore de la ultima calcinare cu
excepția acumulării Rn222 și a descendenților lui.
Evaluarea prealabilă a calității apei potabile conform indicatorilor
radioprotecției, luând în considerare activitatea specifică alfa (Aα) și beta (Aᵝ)
sumară. Când valorile activității specifice constituie Aα≤0,2 Bq/l și Aᵝ≤1,0 Bq/l,
continuarea investigațiilor radiochimice nu este necesară, dar dacă rezultatele sunt
mărite, atunci se efectuează analiza conținutului de radionuclizi [16].

30
 Conform datelor din literatura de specialitate [15], cea mai actuală metodă
utilizată este metoda radiochimică care include mai multe etape:
Stadiul de concentrare (determinarea conținutului de radionuclizi naturali și
tehnogeni în apă) a substanței radioactive, aceasta constă în evaporarea a 10 l de
apă până la 1 l;
Separarea selectivă a grupurilor de izotopi a unui sau a mai multor elemente;
Separarea macrocomponentelor;
Epurarea fiecărui radionuclid;
Pregătirea mostrei de calcul pentru măsurarea radioactivității.
Prelucrarea statistică a rezultatelor se efectuează după formula:

, unde
∆Sr-90 – eroarea absolută a măsurărilor activității specifice a -90Sr
ϬSr-90 – nivelul permis al erorii absolute (după tabel).
Rezultatul: ASr-90 ± ∆Sr-90, Bq/kg.
Se calculează viteza numărului de impulsuri nf, min-1, după formula:

, unde:

Nf – numărul impulsurilor acumulate;

tf – timpul măsurării în minute;
În cazul când nf e mai mare decât 2,3 imp/min în canalul beta ori 0,05 imp/min în
canalul alfa, se efectuează dezactivarea casoletei radiometrului cu alcool etilic;
Proba studiată este plasată în casoleta radiometrului și se efectuează măsurarea
timp de 60 de minute;
Timpul măsurării și numărul impulsurilor acumulate Npc se înregistrează în
registrul de lucru;
Viteza impulsurilor din proba de calcul se calculată după formula:

31
 tpc – timpul de măsurare
npc – viteza impulsurilor din mostra de calcul (Y2O3), canalul beta.
Npc – numărul impulsurilor acumulate.
-90
Se calculează activitatea specifică beta a Y (-90 Sr) în probă după formula:

, unde,

Ky – coeficientul de legătură între viteza impulsurilor din proba de calcul și

-90
activitatea lui pentru Y și masa corespunzătoare a probei de calcul,
Bq/(imp/min);
py – recuperarea chimică a -90Y;
m – masa probei;
- y – dezintegrarea permanentă a -90Y;
-90 -90
T – timpul trecut din momentul separării Y de la Sr până la momentul
măsurării, oră (după tabel).

Recuperarea chimică a -90Y este determinată după formula: , unde:

m1 – este masa Y2O3 în mostra de calcul;
-90
m2 – este masa Y, introdus în probă, calculat pentru Y2O3, aceste date se
înregistrează în jurnal [15].
5.3. Determinarea stronţiului radioactiv ( 90Sr) în produse alimentare
Determinarea radiochimică a 90Sr este bazată pe transferul acestui radionuclid în
formă de soluţie prin prelucrarea probei cu acizi, purificarea de un şir de alţi
radionuclizi, extragerea directă a Ytriului-90 sub formă de oxalat. Determinarea
definitivă a Stronţiului-90 se efectuează în dependenţă de concentraţia
produsului său descendent − Ytriu-90.

32
Pregătirea probei: 0,5-2,0 kg de produs se spală, se curăţă şi se usucă la t=100
− 120°C. Proba se introduce într-un vas de porţelan şi se încălzeşte pe reşou.
Apoi proba se arde în cuptor la t=500°C până la mineralizare (obținerea cenușii).
Dizolvarea probei: Cenuşa produselor alimentare se pune într-un vas de porțelan,
se adăugă HCI şi se introduc purtătorii necesari − stronţiu, lantan și ytriu. Se fierbe
şi se usucă conţinutul până la uscat. Precipitatul se amestecă cu acid clorhidric
(HCl) concentrat şi se usucă din nou prin amestec continuu. La prelucrarea cenuşii
cu HCl sărurile metalelor greu solubile se transformă în săruri uşor solubile.
Precipitatul se fierbe 30 min. Înainte de fierbere şi peste fiecare 15 min. la soluţie
se adaugă 3-4 picături de H2O2.
Peste 30 min paharul se răceşte, conţinutul se centrifughează şi se spală în
vasul Biuhner cu filtru, apoi se spală cu apă fierbinte de 2-3 ori. Precipitatul se
amestecă cu HCl şi filtratul se fierbe din nou timp de 30 min, adăugându-se H2O2,
apoi se centrifughează şi se filtrează. Filtratul şi apele de spălare se transmit la
analiza radiochimică.
La soluţia dizolvată de cenuşă se adaugă o cantitate dublă de acid oxalic.
Cantitatea necesară de acid oxalic se calculează după conţinutul calciului în
produsul alimentar.
Soluţia se încălzeşte până la fierbere şi se adaugă amoniac de 25 % cu pH
1,5. Precipitatul de oxalaţi de Ca, Sr, Y și La se filtrează prin pâlnia Biuhner,
se spală cu (NH4)2C2O4. Filtratul se păstrează pentru obţinerea 137Cs.
Precipitatul de oxalaţi se încălzeşte la t0=500-6000C timp de o oră.
Apoi precipitatul de carbonaţi ai Ca, Sr, Y și La se dizolvă la încălzire într-o
cantitate minimă posibilă de acid azotic concentrat, apoi se dizolvă în cantitatea
necesară cu acid clorhidric. Daca precipitatul nu se va dizolva în întregime se adaugă
câteva picături de H2O2, apoi după fierbere se înlătură bioxidul de carbon.

33
 Soluţia se diluează cu apă pană la 500 ml, se încălzeşte până la t0=70-800C şi se
toarnă amoniac până la precipitarea completă a hidroxizilor de ytriu şi lantan.
Aceştia se filtrează şi se spală de 2-3 ori cu apă fierbinte.
Precipitatul hidroxizilor se dizolvă în 20-25 ml HCl. Peste 30 min precipitatul se
filtrează și se dizolvă în apă până la 100 ml, se încălzeşte până la t 0=800C şi se
precipită hidroxidul de ytriu cu ajutorul amoniacului. Precipitatul se filtrează şi se
spală de 3 ori.
Precipitatul hidroxizilor de ytriu se dizolvă cu 25 ml de HC1. Se adaugă l/2 volum
soluţie saturată de acid oxalic şi amoniac, pH=1,5. Precipitatul oxalatului de ytriu
se filtrează, se spală de 2-3 ori şi se usucă. Filtrul cu precipitat se încălzeşte în
cuptor la t0=10000C, timp de 30 min. Precipitatul se răceşte şi se pregăteşte pentru
măsurare. Se adaugă 4-5 picături de alcool, se repartizează uniform şi se usucă. Se
cântărește precipitatul şi se măsoară Y2O3 cu ajutorul instalaţiei УMФ-1500M.
Cantitatea Sr90 în mostre se calculează după formula:

, unde,

a − viteza de măsurare a ytriului-90, imp/min;

k − coeficientul de transfer de la imp/min în dezintegrări/min;
s − raportul dintre greutatea cenuşii şi greutatea probei brute (g/kg);
p − greutatea cenuşii, g;
b − ieşirea chimică a purtătorilor de ytriu;
λ – constanta dezintegrării ytriului-90 egală cu 0,01135 ore-1;
t − timpul separării Y90 de Sr90.
5.4. Determinarea cesiului radioactiv (137Cs, 134Cs) în produse alimentare
În filtratul, care conţine elementele din grupul I (Cs+, K+ şi a.), se adaugă
compusul hexacianoferat (II) de kaliu − K4[Fe(CN)6] şi l mol/dm3 clorură de fer
(III) − Fe Cl3. Precipitatul cu cesiu se filtrează şi se încălzeşte la t° 400-450°C.
Apoi prin fierbere repetată se dizolvă în apă şi se filtrează. Filtratul se fierbe până

34
la formarea precipitatului. Precipitatul uscat, care conține cesiu se dizolvă în 8 ml
CH3COOH (acid acetic) și 4 ml H2O (apă), apoi se filtrează. În soluţie se adaugă
K4Bi2I9. Precipitatul primit Cs3Bi2I9 se filtrează, apoi se adaugă CH3COOH şi
C2H5OH repetându-se de 3 ori. Apoi se cântărește şi se măsoară activitatea cesiului
la instalaţia УМФ – 1500M.
5.5. Determinarea Cs137 din apa marină. Pentru separarea
137
microcomponentelor de Cs se utilizează colectori anorganici, cum ar fi sărurile
de molibden, acidul fosforic, sarea de amoniac, heteropoliacizii și ferocianurile.
În prima etapă a analizei cel mai des se utilizează ferocianura de potasiu
(K4[Fe(CN)6]). În a doua etapă a analizei radiochimice se utilizează ferocianura
nichel/kaliu care este rezistentă într-un mediu alcalin și participă activ la distribuția
și adsorbția cesiului din apă de mare.
Pentru extragerea elementelor radioactive din mediile apoase cât și în
procesele de prelucrare a materialelor radioactive, în special se utilizează cationiții
și acizii carboxilici, fosfoacizii și sulfo grupurile vinil piridine (schimbători de
ioni) [17].
5.6. Determinarea toriului (90Th). Pentru determinarea activității thoriului
este necesară efectuarea următoarelor etape:
– Concentrarea izotopilor de thoriu prin precipitarea cu hidroxid de fier;
– Schimbul ionic, separarea izotopilor de thoriu și separarea componentelor de
poloniu, radiu, plutoniu și uraniu;
– Precipitarea electrolitică a izotopilor de thoriu pe disc (sub lingură), confecționat
din oțel.
5.7. Determinarea Ra226
Determinarea Ra226 se efectuează prin spectrometria radiațiilor gama a probei
investigate. Procedura constă în:
 Concentrarea izotopilor de radiu prin precipitarea apei cu volum de 3 dm3;
 Pregătirea probei pentru numărarea și ermetizarea acesteia;

35
  Stabilirea echilibrului radioactiv între izotopii radiului și produșii lui de
dezintegrare;
 Efectuarea măsurătorilor gama-spectrometrice a activității specifice a Ra226
și Ra228.
5.8. Determinarea Po210 și Pb210
Radionuclizii Po210 și Pb210 sunt considerați radiotoxici, fiind răspândiți în
mediul ambiant. Procesul de dezintegrare radioactivă a acestor radionuclizi se
realizează printr-o serie de transformări radioactive cu emanarea particulelor alfa și
beta, finalizându-se cu formarea U238.
Tehnologia determinării radionuclizilor în cauză începe cu precipitarea
radionuclizilor din probele de apă de râuri, separarea Po210 și Bi210 (Pb210 de viață
scurtă) și determinarea activității specifice a radiației alfa (Po210) și beta (Bi210) .
Se pregătesc probele de apă pentru efectuarea măsurătorilor cu radiometrul.
Pregătirea radiochimică constă în:
 precipitarea radionuclizilor din proba de apă (1,0 dm3) cu hidroxid de fier la
PH = 8 - 9, dizolvarea concentratului acidului clorhidric;
 prelucrarea soluției obținute cu acid ascorbic, pentru a elimina interferența
fierului – trecându-l în starea bivalentă;
 selecția și separarea electrochimică a izotopilor de Poloniu și Bismut pe
substrat de oțel inoxidabil.
Metoda presupune separarea (electroliza) și măsurarea activității specifice a
Po210 și Bi210, timp de 25 de zile de la prelevarea probei. În urma analizei se obțin
210
rezultate relevante privind compoziția probei analizate, astfel, Pb practic nu se
dezintegrează, iar Bi210 vine în echilibru cu Pb210.
5.9. Determinarea activității specifice a Uraniului.
Etapele de determinare a activității specifice a Uraniului constau în:
– Măsurarea gradului de dezintegrare;
– Măsurarea intensității radiației (spectrul gama), emițătorii beta și gama;

36
 – Precipitarea cu săruri a radionuclidului analizat.
5.10. Determinarea concentrațiilor de radon
Determinarea concentraţiei de radon prin metodele active şi pasive
Determinarea concentraţiei de radon se poate efectua prin intermediul
metodelor active şi a metodelor pasive.
Metodele active:
a) metodele globale (alfa global)
Cea mai răspândită metodă globală de măsurare a concentraţiei radonului este
metoda camerei de scintilaţie (flacoanele de scintilaţie).
b) metodele spectrometrice (alfa spectrometrie)
218 214 238
Prin aceste metode se determină separat Po şi Po din seria U şi
216 212 232
radioizotopii Po şi Po din seria Th. Determinările sunt posibile numai prin
utilizarea unui detector cu semiconductori de radiaţii – siliciul.

Metodele active de determinare a concentraţiilor de radon în baza.

Radonometrului RTM 1688-2
Măsurătorile concentraţiilor de radon în diferite tipuri de sol se efectuează
cu radonometrul de tip RTM 1688-2, cu mecanismul de pompare continuă a
aerului de către pompa dispozitivului în regim de activitate de 30 minute, cu o
durată de măsurare de 5-9 ore pentru un tip de sol (Figura 2).

Radonometrul

Tuburi plastice

Camera metalică de
acumulare

sol

Fig. 2. Schema sistemului de măsurare a concentraţiei de radon în sol.

37
 Concentraţia radonului (222Rn), măsurată de către dispozitiv, se calculează
prin analizarea cantitativă a produselor sale de dezintegrare de viaţă scurtă în
camera de ionizare.
218
Imediat după dezintegrare nucleul rezultant – poloniul Po, pentru o
perioadă scurtă de timp, capătă o sarcină pozitivă, deoarece unii dintre electroni
sunt eliberaţi în timpul de emisie a particulelor alfa. Aceşti ioni, încărcaţi pozitiv,
sub influenţa câmpului electric se acumulează pe suprafaţa unui senzor cu
218
semiconductori. Numărul de ioni colectaţi Po este proporţional cu concentraţia
218
de radon în aerul din interiorul camerei de măsurare. Cu toate acestea, Po este,
de asemenea, un izotop instabil, cu un timp de înjumătăţire de 3,5 minute, iar
senzorul poate înregistra doar aproximativ jumătate din particulele emise în urma
dezintegrării, ce sunt îndreptate spre suprafaţa senzorului. Relaţia dintre
218
dezintegrările înregistrate de radon şi Po poate fi determinată după aproximativ
5 cicluri de înjumătăţire, adică, după aproximativ 15 minute, care constituie o
minimă de măsurare a concentraţiei de radon.
214 214
Lanţul dezintegrării este continuat de plumb Pb, bismut Bi (beta
214
particule) şi poloniu Po (particule alfa). Aceasta înseamnă că fiecare
218
dezintegrare a poloniului Po provoacă în continuare încă o dezintegrare
214
detectabilă de poloniu Po, care apare cu o întârziere de aproximativ 3 ore,
determinată de perioada de înjumătăţire a acestor radionuclizi. Energia, eliberată în
218 214
rezultatul dezintegrării Po şi Po este diferită, ceea ce permite analizarea
acestor nuclizi prin intermediul alfa - spectroscopiei.
Radonometrul RTM 1688-2 are două regimuri de măsurare a concentraţiei
de radon – lent(Slow), care ia în calcul nu doar dezintegrarea 218Po, ci şi a 214Po, şi
rapid (Fast), care ia în calcul doar dezintegrarea 218Po. Avantajul modului rapid de
înregistrare este o reflectare operativă a fluctuaţiilor concentraţiei, în timp ce
modul lent are o sensibilitate de 2 ori mai mare, care, la rândul său, reduce marja
de eroare statistică de măsurare, în funcţie de numărul dezintegrărilor detectate.

38
Pentru măsurarea concentraţiei radonului la diferite tipuri de rocă se aplică acelaşi
regim al activităţii dispozitivului – 30 de minute cu modul pompării continue a
aerului de către pompa dispozitivului.
Modul efectuării măsurătorilor concentraţiei de radon constă în înlăturarea
atât a vegetaţiilor, cât şi a diferitor bariere posibile, ce ar putea influenţa exhalarea
radonului din sol şi acumularea lui în camera metalică. Camera metalică este
ermetică, realizându-se conexiunea cu dispozitivului în cauză prin intermediul a
două tuburi (de intrare şi de ieşire) pentru a crea un circuit închis. Astfel,
dispozitivul pompează aerul cu conţinutul de radon exalat din sol, care se
acumulează în camera metalică. Pentru o asigurare mai bună a etanşeităţii camerei
metalice de la suprafaţa tipului de rocă cercetat, pe perimetrul acestei camere se
sapă un şanţ astfel ca marginea camerei să se afle mai jos de marginea suprafeţei
solului (Figura 3).

Fig. 3. Efectuarea măsurătorilor concentraţiilor de radon.

Radonometrul RTM 1688-2, de asemenea, se utilizează şi pentru măsurarea

concentraţiei radonului în apă (Figura 4).

39
Fig. 4. Măsurarea concentraţiei radonului în apă cu ajutorul radonometrului RTM
1688-2.

Detalii despre determinarea concentrațiilor de radon, inclusiv prin metode

pasive pot fi găsite în [22].

6. DEBITUL DOZEI GAMA ABSORBITE ÎN AER

Un indicator important al radioactivităţii atmosferei îl reprezintă doza

gamma absorbită în aer. Doza gamma absorbită, ca mărime fizică, este determinată
prin măsurare. Există debitmetre de radiaţii TIEX, care măsoară automat debitul
dozei gamma absorbite în aer şi afișează informaţia imediat la intervale de 60
minute. Debitmetrele acoperă un domeniu de măsurare cuprins între 0,03 – 20,0
micro Gy/h, cu deplasarea limitei superioare, opţional, pînă la 20 mGy/h. Debitul
de doză gama reprezintă cantitatea de energie de radiații absorbite de către unitatea
de masă a materialului iradiat. Unitatea de măsură a dozei absorbite este grey (Gy)
sau rad-ul.
1 rad = 100 erg/g, 1 Gy = 1 J/kg, 1 Gy = 100 rad [18].

40
 Principalele obiective de monitorizare a radioactivităţii mediului o reprezintă:
detectarea rapidă a oricăror creşteri cu semnificaţie radiologică a nivelurilor de
radioactivitate a mediului pe teritoriul naţional; notificarea rapidă a factorilor de
decizie în situaţie de urgenţă radiologică şi susţinerea, cu date din teren, a
deciziilor de implementare a măsurilor de protecţie în timp real; controlul
funcţionării surselor de poluare radioactivă cu impact asupra mediului, în acord cu
cerinţele legale, şi limitele autorizate la nivel naţional; evaluarea dozelor încasate
de populaţie ca urmare a expunerii suplimentare la radiaţii, datorate practicilor sau
accidentelor radiologice; urmărirea continuă a nivelurilor de radioactivitate
naturală, importante în evaluarea consecinţelor unei situaţii de urgenţă radiologică;
furnizarea de informaţii către public.
Monitorizarea calităţii aerului din punct de vedere al radioactivităţii este
prima cale de identificare a prezenţei radionuclizilor naturali şi artificiali în
atmosferă, peste limitele fondului natural. În acest scop sunt efectuate determinări
ale debitului dozei gama, determinări beta globale şi gama spectrometrice asupra
aerosolilor atmosferici, precum şi asupra depunerilor atmosferice totale (umede şi
uscate) şi determinări beta spectrometrice asupra depunerilor atmosferice umede.
Determinarea debitului dozei gama se realizează cu frecvenţă orară. Valorile
obţinute dau o primă indicaţie asupra radioactivităţii din atmosferă.
În zona de influenţă a centralelor nuclear electrice, cum ar fi de pildă CNE
Cernavodă și respectiv CNE Kozlodui debitul dozei gama în aer este supravegheat
permanent prin intermediul staţiilor automate de monitorizare a dozei gama [19].
Echipamente utilizate în supravegherea radioactivităţii mediului pe teritoriul
republicii Moldova. Monitoringul fondului gama se efectuează la 17 staţii
meteorologice şi la postul automat Mateuţi din cadrul Serviciului
Hidrometeorologic de Stat, unde sânt stabilite punctele de măsurare a
echivalentului debitului dozei ambientale a radiaţiei gama. În acest scop este
utilizat următorul echipament:

41
 Dozimetrul de tipul Radiometru (portabil) modelul Dozimetrul de tipul Ultra
ДРГ 06 m cu limitele iSolo (iSolo ALPHA BETA 300G) RadiacTM cu limitele de
de detecţie: pentru măsurarea activităţii alfa detecție
0,01 µR/h şi beta globale cu algoritmul de 1 µSv/h
9,999 R/h. exludere a componentei 5 Sv/h
radonului.

Din echipamentele sofisticate o importanță mare are utilizarea spectrometrului

cu rezoluție înaltă ORTEC: GEM55P4-83-SMP, la baza căreia stă cristalul de
germaniu extra pur:

Spectrometru ORTEC
Echipamentul de determinare automatizată a nivelului fondului radioactiv
la postul automat Mateuţi. La postul automat din s.Mateuţi determinarea
echivalentului debitului dozei ambientale a radiaţiei gama se exercită prin
metoda automată de măsurare, bazată pe utilizarea detectorului УДБГ-01-02, cu

diapazonul de măsurare 0,1-1•105 μSv/h.

La staţia meteorologică din mun.Chişinău, investigaţiile gama/beta
spectrometrice se efectuează la spectrometrul ATOMTEX AT 1315 şi la
spectrometrul cu rezoluţie înaltă ORTEC: GEM55P4-83-SMP, la baza căreia stă
42
cristalul de germaniu extra pur.
La Serviciul Hidrometeorologic de Stat din Republica Mildoba (mun.Chișinău)
în scopul determinării radionuclizilor naturali şi tehnogeni în aerosolii
atmosferici, sol necultivat, depuneri atmosferice şi ape de suprafaţă se aplică
metoda gama-beta spectrometrică – o metodă fizică instrumentală de determinare
a concentraţiilor radionuclizilor după spectrul energetic β, γ caracteristic pentru
fiecare radionuclid (sau izotop) radioactiv. Pentru înregistrarea gama-iradierii se
utilizează blocul de detectare scintilator, la baza căruia se află cristalul de NaI
(Tl) cu dimensiunile Ø 63 x 63 mm şi pentru înregistrarea beta- iradierii se
foloseşte scintilatorul organic pe bază de polisterol cu dimensiunile Ø 128 x 9
mm. Diapazonul energetic al spectrului gama-iradierii constituie 50 – 3000 keV
(kiloelectronvolt) şi beta-iradierii – 150 – 3500 keV. Limitele de detecţie ale
aparatului de măsurare sunt: 0,2-25 Bq/kg.
Pentru determinarea radioactivităţii atmosferei şi în special în colectarea
aerosolilor radioactivi este utilizată Staţia ASS – 500, instalată în anul 2009 pe
teritoriul Serviciului Hidrometeorologic de Stat. Volumul aspirat este de cca 500

m3/h şi este calculat automat de dispozitivul KIMO, care totodată monitorizează

şi temperatura aerului. Mostra este colectată la înălţimea de 1,5m utilizând

filtrul de tipul Petrianov FPP 15 – 1.5 (aria filtrului colectat este de 0,20 m2).
Colectarea mostrei se face timp de 2 săptămâni. Pentru determinarea
concentraţiilor scăzute a radionuclizilor tehnogeni în probele de aerosoli
atmosferici este necesar de a preleva volume de aer de ordinul a zece mii metri
cubi, după care mostra prelevată se analizează prin metoda instrumentală gama-
beta spectrometrică [20].

43
BIBLIOGRAFIE:
1. Shahbazi-Gahrouei D., Gholami M., Setayandeh S. A review on natural
background radiation, 2013, v. 2; p. 65.
2. Сапожников Ю. А. Радиоактивность окружающей среды. Теория и
практика. Ю. А. Сапожников, Р. А. Алиев, С. Н. Калмыков, М.: БИНОМ.
Лаборатория знаний, 2006, c. 286.
3. Mc Laughlin JP. Some characteristics and effects of natural radiation. Radiat
Prot Dosimetry, 2015, v. 167 (1-3), p. 2-7.
4. Ramachandran TV. Background radiation people and the environment. Iran J
Radiat Res., 2011, v. 9, p. 63–76.
5. Shahbazi-Gahrouei D. Natural background radiation dosimetry in the highest
altitude region of Iran. J Radiat Res., 2003, v. 44, p. 285–7. [PubMed].
6. Chiosilă Ion. Radiațiile și viața. București, 1998, p. 100. ISBN 973-0-00604-0.
7. Sandeep Vishwakarma, Aradhana Singh Chauhan and Deepak Singh. Radiation
and its effect to the environment. Electronics Communication and Engineering
Department, School of Management Sciences, Techanical Campus, Lucknow,
India, v. 7, Issue 1, p. 27-32, ISSN : 2229-7111.
8. United Nation Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiation. New
York, Report 1993.
9. Герасимов С.И., Хорошайло Е.С., Герасимова Р.В. Радиационная
безопасность. Пособие для студентов вузов Специальное
приборостроение» СарФТИ НИЯУ МИФИ, Саров, 2014, c. 2-69.
10. ГОСТ 28168-89 Почвы. Отбор проб (STAS – 28168 – 89) 1989,
http://vsegost.com/Catalog/38/38689.shtml.
11. IAEA-TECDOC-1363, Guidelines for radioelement mapping using gamma ray
spectrometry data IAEA, VIENNA, ISBN 92–0–108303–3 ISSN 1011–4289,
2003.

44
12. IAEA Analytical Quality in Nuclear Applications No. IAEA/AQ/19 Analytical
Methodology for the Determination of Radium Isotopes in Environmental
Samples, VIENNA, 2010.
13. Michiel Rutgers van der Loeff, Manmohan M. Sarin, Mark Baskaran, Claudia
Benitez-Nelson, Ken O. Buesseler, Matt Charette, Minhan Dai, Örjan
Gustafsson, Pere Masque, Paul J. Morris, Kent Orlandini, Alessia Rodriguez y
Baena, Nicolas Savoye1, Sabine Schmidt, RobertTurnewitsch, Ingrid Vöge,
James T. Waples. A review of present techniques and methodological advances
234
in analyzing Th in aquatic systems. In: Marine Chemistry “FATE” volume.
14. UNEP, 2016, Radiation effects and sources, p. 55, ISBN: 978-92-807-3517-8.
15. Бетенеков Н. Д. Радиоэкологический мониторинг: учеб. Пособие.
Екатеринбург: Изд-во Урал. ун-та, 2014, с. 208.
16. Бетенеков Н. Д. Основы радиохимии: учеб. Пособие. Н. Д. Бетенеков, Т.
А. Недобух. Екатеринбург: УГТУ–УПИ, 2009, с. 207.
17. Ремез В.П. Зеленин В.И., Смирнов А.Л., Распопин С.П., Матерн А.И.,
Моржерин Ю.Ю. Целлюлозно-неорганические сорбенты в
радиохимическом анализе III. Концентрирование радиоцезия сорбентом
АНФЕЖ®. Уральский государственный технический университет – УПИ,
Екатеринбург, 2009, T 8, c. 783-788.
18. Сулейманов Е.В., Коршунов А.О. Радиоактивность в окружающей среде.
Радиационный фон внутри помещений. Учебное пособие.
Государственное образовательное учреждение высшего
профессионального образования "Нижегородский государственный
университет им. Н.И. Лобачевского", 2012, c. 1-31.
19. Elena Simion, Ana Elena Gherasim. Monitorizarea mediului desfăşurată de
RNSRM la nivelul României. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului. În:
Conferința SRRP-2015, Romania, p. 51-66.
20. Anuar. Nivelul Radioactivității mediului pe teritoriul Republicii Moldova,

45
 Chișinău 2013, Ministerul Mediului al Republicii Moldova, Serviciul
Hidrometeorologic de Stat. Direcția monitoring al calității mediului.
21. Захарычева Н.С. Мониторинг радиоактивного загрязнения природной
среды. Учебное пособие. Государственное образовательное учреждение
высшего профессионального образования "Нижегородский
государственный университет им. Н.И. Лобачевского", 2013.
22. Vîrlan, S.; Coreţchi, L.; Bahnarel, I.; Ursulean, I.; Roşca, A.; Apostol, I.
Plăvan, I. Metodologia monitorizării surselor naturale de radon (222Rn) şi
evaluarea riscului radiologic pentru populaţia expusă. Ch.: CNSP, 2014, p.
50, ISBN 978-9975-4027-6-7.

46