Metode de invatamant

1. Termenul de metoda
Orice act instructiv-educativ performant impune şi tinde spre o formă
optimală de
planificare. Orice efort în acest sens vizează coordonatele active, dinamice
ale activităţii,
adică zona tehnologiei şi strategiilor didactice. Vom recurge la o succintă
incursiune
explicativă a terminologiei cu care s-a operat în această lucrare, fără
pretenţia tentativei
exhaustive, după care vom încerca să realizăm legătura dintre concepte,
pentru mai buna
lor delimitare.
Metoda (didactică) – în accepţiunea cea mai largă reprezintă "un mod de
a proceda, care tinde sa plaseze elevul într-o situaţie de învăţare mai mult
sau mai puţin dirijată mergându-se până la una similara aceleia de cercetare
ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului şi de raportare a lui la
aspectele practice ale vieţii" (I. Cerghit, 1976, p.11).
Din punct de vedere etimologic, termenul "metodă" provine din limba greacă
("metha" = "spre"; "odos" = "cale") şi desemnează o cale eficientă de urmat pentru atingerea
anumitor scopuri.
Prin "metodă de învăţământ" se înţelege, aşadar, o modalitate comună de acţiune a
cadrului didactic şi a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice.Sub raportul
structurării, metoda este un ansamblu organizat de operaţii, de procedee.

Din punct de vedere praxiologic metoda este "un mod eficient de

acţiune, o modalitate
practică de lucru a profesorului cu elevii" (I. Cerghit, 1976, p.161), în procesul
de
predare-învăţare. Din perspectivă cibernetica metoda este acceptată ca şi
"tehnică de
execuţie a acţiunii, cu încorporarea unor elemente de: programare a
operaţiilor,
comandă şi dirijare, conexiune inversă (feed-backul), evaluare şi corectare
progresivă a
înaintării învăţării". Sintetizând aceste puncte de vedere, I. Cerghit defineşte
metoda ca
fiind "o cale pe care profesorul o urmăreşte pentru a-i determina pe elevi să
ajungă la
atingerea obiectivelor prestabilite sau pentru a le da posibilitatea să găsească
ei înşişi
calea proprie de urmat în vederea redescoperirii unor noi adevăruri, a însuşirii
unor noi
cunoştinţe şi forme comportamentale, a găsirii unor răspunsuri la situaţiile
problematice
de învăţare cu care se văd confruntaţi" (I. Cerghit, L. Vlasceanu, 1994).
In pedagogie metoda are dublu statut:
-metoda de cercetare,definita ca modalitate de abordare cognitiva a
fenomenelor educationale,ca ansamblu de tehnici,procedee si instrumente de
colectare,analiza,sistematizare si interpretare a datelor despre
fenomenelor,procesele si structurile educationale;
-metoda de educatie,definita ca modalitate de realizare a procesului de
instruire si educare,de predare si invatare,ca ansamblu de
principii,reguli,norme,procedee si mijloace prin care se asigura legatura
optima intre activitatea profesorului si a elevilor.
Intre cele doua ipostaze ale metodei in pedagogie exista legaturi
stranse.Metodele de cercetare ofera informatii despre
cauzele,factorii,conditiile care influenteaza procesul de invatamant.Pe de alta
parte,metodele constituie o sursa de cercetare,cadrul care prezinta noile
directii ale cercetarii stiintifice.
Fără îndoială că trebuie realizată distincţia între metodă şi metodologie între
acestea şi procedee şi tehnici didactice.

2. Termenul de metodologie

Metodologia didactică – reprezintă combinaţia metodelor prin care se

realizează efectiv actul educativ, sistemul metodelor utilizate în procesul de învăţământ
precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcţiile,
clasificarea metodelor de invăţă-mânt, precum şi caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea
cerinţelor de utilizare.In pedagogie,metodologia apare sub doua ipostaze:
-metodologia cercetarii pedagogige,care desemneaza teoria stiintifica a metodelor de
colectare,prelucraer si interpretare a datelor,precum si ansamblul principiilor si normelor dupa
care se conduce cunoasterea stiintifica a fenomenului educational;
-metodologia procesului educational,care desemneaza teoria stiintifica a metodelor de
predare si invatare,ansamblul metodelor ,tehnicilor si procedelor prin care se realizeaza in
plan practic activitatea instructiv –educativa.
Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă
relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De aceea, opţiunea
pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ
specifice.
Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care
determină eficienţa acesteia. De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor
corespunzătoare fiecărei activităţi didactice.
Procedeul didactic – reprezintă un "detaliu", o particularizare sau o
componentă
a metodei; un ansamblu organizat de procedee desemnează o metodă; altfel
spus,
"procedeele didactice sunt practici (soluţii didactice practice) însoţite după
caz, de tehnici
şi mijloace didactice, pentru realizarea metodelor didactice" (I. Bontaş, 1994).
Tehnica didactică – reprezintă "o îmbinare de procedee deci, este o soluţie
didactică practică însoţită, după caz de mijloace pentru realizarea efectivă a
unor
activităţi didactice" (M. Ionescu, I. Radu, 1995).
Modalitate didactică – reprezintă "formă a metodei de învăţământ însoţită
de
procedee, tehnici şi mijloace didactice adecvate" (I. Jinga, E. Istrate, 1998).
Spre exemplu: în cadrul metodei expunerii se pot folosi ca modalităţi
didactice
prelegerea, prelegerea cu demonstraţie sau prelegerea-dezbatere.
Tehnologie didactică – este "sistemul teoretico-acţional executiv de
realizare a
predării-învăţării concrete şi eficiente prin intermediul metodelor, mijloacelor
şi formelor
de activitate didactică (I. Bontaş, 1994); este sinonim cu "tehnologie
educativă",
"tehnologie educaţională", "tehnologia învăţământului" sau "tehnologie
pedagogică".
Tehnologia este deci un concept sintetic, deoarece cuprinde totalitatea
metodelor de
învăţământ precum şi procedeele, tehnicile şi activităţile aferente lor.

Ierarhizând operaţional (şi simplificând evident foarte mult conceptele

prezentate
mai sus) putem construi o relaţie de tipul:
tehnologie didactică →metodologie didactică (căi didactice)
→modalităţi
didactice→procedee didactice →tehnici didactice.

Principale caracteristici ale metodelor didactice sunt (I. Bontaş, 1994):

a)-metodele didactice sunt demersuri teoretico-acţionale executive de
predare-învăţare
care asigură derularea şi finalizarea eficientă a procesului instructiv-educativ;
b)-sunt totodată demersuri investigative (de cunoaştere ştiinţifică), de
documentare şi
experimental-aplicative contribuind la dezvoltarea teoriei şi practicii
pedagogice;
b)-ele cuprind şi dinamizează elemente pedagogice teoretice care asigură
fundamentarea
ştiinţifică a acţiunilor de predare-învăţare;
d)-se elaborează şi implementează corelat cu gradul şi profilul
învăţământului, cu
specificul disciplinei de învăţământ; corelează cu natura şi specificul
activităţilor
didactice şi cu nivelul de pregătire al celor care învaţă;
e)-se elaborează şi se aplică în strânsă legătură cu celelalte componente ale
procesului de
învăţământ;
f)-se concep, se îmbină şi se utilizează în funcţie de particularităţile de vârsta
şi
individuale ale agenţilor actului pedagogic;
59
g)-metodele contribuie la realizarea obiectivelor didactice, ale obiectivelor
autoinstrucţiei şi autoevaluării, contribuie la pregătirea tineretului pentru
educaţia
permanentă;
h)-au caracter dinamic eliminând "uzurile morale" si adoptând noul, sunt
deschise
perfecţionărilor;
i)-unele metode servesc în mai mare măsură muncii profesorului, în predare;
altele
servesc mai ales elevului, învăţării; dar toate contribuie la realizarea eficientă
a predăriiînvăţării;
j)-sunt eficiente dacă profesorul le combină şi foloseşte adecvat şi creator.

Metodele pot participa, simultan sau succesiv la realizarea mai multor

obiective de instruire.In acest cadru metoda didactica indeplineste
urmatoarele functii:
1)Funcţia cognitivă – de transmitere a cunoasterii,de organizare a învăţării,
de elaborare a noi cunoştinţe;totodată metoda devine exerciţiu mental
supunând exersarii funcţii psihomotorii,
stimulându-le dezvoltarea şi influenţând formarea deprinderilor intelectuale şi
însuşirea
de noi cunoştinţe;
2)Funcţia formativ-educativă – se realizeaza când metoda contribuie la
formarea
de opinii, convingeri, atitudini, sentimente ;
3)Funcţia motivaţională – apare atunci când o metoda provoacă interesul
şi
curiozitatea epistemică, reuseşte să amplifice satisfacţiile învăţării generând
un suport
motivaţional necesaroricăruiactinstructiv-educativ ;
4)Funcţia instrumentală (operaţională) – derivă din faptul că o metodă
didactică, fiind o cale de atingere a unor obiective, transformând aceste
obiective în
performanţe, serveşte drept "instrument de lucru", mijloc de desfăşurare a
procesului
instructiv-educativ ;
5)Funcţia normativă – se refera la calitatea metodei de a indica totdeauna,
modalitatea în care trebuie procedat pentru a ajunge la performanţă.
Optimizarea desfăşurării procesului de învăţământ presupune realizarea
unitară a
funcţiilor metodologiei didactice.

3.Termenul de metodica

În Dicţionarul explicativ al limbii române metodica este „parte a didacticii

generale care studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate
specificului fiecărui obiect de învăţământ.
Potrivit Dicţionarului de pedagogie, metodica reprezintă o „ramură a didacticii
generale care studiază metodele (inclusiv normele) procesului de predare,
pentru profesori şi de învăţare, pentru elevi, la o anumită materie de
învăţământ“ [2]şi se precizează „metodica predării unui obiect este ramură a
ştiinţelor pedagogice care reprezintă o teorie specială a predării sau o
didactică specială“ [3].

Desigur, în accepţiunea generală, orice metodică se ocupă de o anumită

latură, de un anumit aspect, de un anumit moment al procesului instructiv-
educativ şi astfel se aşază în sistemul ştiinţelor pedagogice care au în vedere
problemele instruirii şi educării. La rândul lor „ştiinţele pedagogice“ ca
subsistem pot fi articulate în sistemul ştiinţelor socioumane. Astfel, metodica
poate fi socotită fără îndoială o ştiinţă socioumană, chiar atunci când se
ocupă, spre exemplu, de predarea fizicii.

Cea mai mare importanţă pentru constituirea metodicii ca ştiinţă o are

didactica, ştiinţa care formează conţinutul obiectului de învăţământ respectiv.

Ceea ce este important pentru metodica predării ştiinţei care constituie

conţinutul disciplinei de învăţământ sau instrucţie cu acelaşi nume este faptul
că ştiinţa dă conţinutul concret al obiectului respectiv şi, prin aceasta,
determină conţinutul specific al metodicii respective, imprimându-i trăsături
deosebite, caracteristice.

Metodica, de pildă, beneficiază de achiziţiile tuturor ştiinţelor pedagogice şi se

înscrie în efortul creator comun cu propriile sale rezultate, cu timbrul său
specific.

În metodică, disciplină ştiinţifică cu caracter pronunţat aplicativ şi normativ,

putem distinge mai multe niveluri. Un nivel general, unde se formează
sistemul central de categorii specifice, se stabilesc principalele raporturi cu
pedagogia, psihologia, logica etc. şi se evidenţiază legităţile. Un nivel
particular, în care pe baza simbiozei cu disciplina ştiinţifică respectivă se
realizează conţinutul principal al diferitelor metodici şi, în sfârşit, nivelul la
care se abordează problemele speciale ale subgrupurilor de cunoştinţe, nivel
la care ritmul schimbărilor este mai rapid.

Pe bună dreptate, unii autori definesc metodica drept strategia cu ajutorul

căreia, în procesul instruirii, se dezvăluie conţinutul disciplinei date,
însemnătatea ei pentru practică, raporturile ei cu alte discipline (ştiinţe),
importanţa ei educativă.

În prelungirea afirmaţiei lui J. Piaget, potrivit căreia didactica nu este

deductibilă direct din psihologie, ci ea se impune experimental, putem spune
că metodicile nu pot fi deduse nici din pedagogie şi nici din specificul uneia
sau alteia dintre discipline. Ele îşi conturează obiectul de studiu şi conţinutul
de probleme în abordarea permanentă a componentelor cognitive, afective şi
motivaţionale cu care se realizează procesul de însuşire a anumitor
cunoştinţe, se formează anumite deprinderi, se educă interes şi pasiune
pentru o anumită disciplină ştiinţifică. De aceea, ca strategie de însuşire a
unui anumit traseu al experienţei umane, metodica nu are o problematică
definitivă ci una vie, dinamică, plină de surprize şi confruntări permanente.
Metodica se susţine experimental.

„Metodica se construieşte printr-o raportare teoretică adecvată la experienţă,

prin captarea diferitelor ei ipostaze în termenii unui sistem de conceptualizare
care depăşeşte şi normează experienţa, rămânând mereu deschis spre
sensurile noi pe care aceasta le-ar rechema[4].”

În ultimele decenii, cuvintele „metodă“, „metodic“ au fost utilizate până la

saturaţie în literatura de specialitate din diferite domenii, în publicistică şi în
vorbirea cotidiană. Folosirea lor nediferenţiată a creat ambiguităţi care au
îndepărtat termenii de sensul lor originar, autentic. Dincolo de nevoia
permanentă a ştiinţei de a-şi redefini noţiunile în raport cu progresele
cunoaşterii, se degajă, dacă analizăm accepţiunea uzuală în care circulă
cuvintele respective, un imperativ major al gândirii moderne.

În vorbirea curentă, „a avea metodă“, „a fi metodic“, „a stăpâni metodica

unei lucrări“ înseamnă a proceda sistematic în practică, înseamnă a dispune
de strategia necesară realizării unui obiectiv determinat.

Taxonomia metodelor de invatamant

In perioada actuala metodeel de invatamant se cracterizeaza printr-o mare diversitate si

printr-o continua diversificareCadrele didactice selectează metoda, procedeele şi
mijloacele didactice pe care le vot utiliza în lecţie în funcţie de:
a) finalitatea pedagogică vizată (scopul şi obiectiveleurmărite);
b) structura logică şi gradul de dificultate al disciplinei,precum şi specificul
conţinutului de transmis/format;
c) atitudinea elevului faţă de activitatea de învăţare(specificul vârstei,
individualitatea elevului,
receptivitatea, aşteptările şi interesele elevului, nivelulde pregătire etc);
d) forma de organizare a activităţilor didactice (frontală, îngrup,
individualizată);
e) experienţa didactică personală;
f) logistica didactică existentă în şcoală.

Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii.

I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia,
exerciţiul etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare,
modelarea etc.;
II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:
1) metode de predare-învăţare propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele de
transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.; b)
metodele care au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrările
practice etc.; 2) metode de evaluare*;
III. după modul de organizare a activităţii elevilor: metode frontale (expunerea,
demonstraţia); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul
de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de
organizare a activităţii (experimentul);
IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exerciţiul,
demonstraţia); euristice (problematizarea);
V. după sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii,
explorarea directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă un

*
Metodele de evaluare vor fi tratate într-un capitol separat
subcriteriu: suportul informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune etc), prof. Cerghit propune o altă
clasificare [1, 2] şi anume:
1) metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate);
discuţiile şi dezbaterile; problematizarea;
2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală);
3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);
4. metode de explorare a realităţii: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a
realităţii: observarea sistematică şi independentă; experimentul; învăţarea prin cercetarea
documentelor şi vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii:
metode demonstrative; metode de modelare;
5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): a) metode bazate pe acţiune
reală / autentică): exerciţul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice;
b) metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor;
învăţarea pe simulatoare.
Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de raţionalizare
a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele; algoritmizarea; instruirea programată;
instruirea asistată de calculator (I.A.C.).