OMUL, ÎMPĂRATUL ȘI PREOTUL CREAȚIEI

Între om și creație există o legătură ontologică în sensul că omul poartă în sine întreaga
creație. Omul, spun Părinții Bisericii, este un microcosmos, un cosmos în mic; el recapitulează în
sine întreaga umanitate și întreaga creație. Totul trăiește în inima noastră: oamenii, animalele,
mineralele… Numai păcatul ne împietrește inima ca să nu mai simțim această minunată unitate!
În acest sens, Sf. Apostol Pavel spune că făptura suspină și are dureri, așteptând împreună cu
omul înfierea, eliberarea de păcat (Romani 8, 22-23).
Pentru creștinul angajat în credință: semenul, creaturile și creația însăși nu sunt „lucruri” sau
„obiecte” care pot fi exploatate fară nici un respect. Potrivit credinței noastre, în sânul creației,
omul a primit de la Creatorul său o întreită demnitate: împărătească, profetică și sacerdotală.
Demnitatea împărătească îl face pe om responsabil înaintea lui Dumnezeu și a creaturilor sale.
În virtutea demnității profetice, omul este înzestrat cu înțelepciune pentru ca să-L cunoască pe
Dumnezeu și voia Lui cu privire la sine însuși și cu privire la creație. Voia lui Dumnezeu se
descoperă omului în măsura în care el rămâne în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune și
ascultare de poruncile Lui. Astfel omul înaintează în cunoașterea lui Dumnezeu și în iubirea Lui,
trăiește o relație vie cu El,  își dă seama tot mai mult că „Dumnezeu este totul în toate”,  pentru
că „în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28). În același timp, omul înaintează în
cunoașterea „rațiunilor divine” ale creaturilor. Fiecare creatură are o rațiune, un sens al existenței
sale, folosește la ceva.
Ca și sacerdot al creației, omul este chemat să ofere creația și să se ofere pe sine însuși lui
Dumnezeu Care dă viață la tot ceea ce există. Viața se înnoiește și se înmulțește mereu numai
dacă nu se închide în sine, ci se oferă neîncetat. Fluxul vieții circulă neîncetat de la Dumnezeu la
om și de la om la Dumnezeu, incluzând și creația. Egoismul conduce treptat la moarte, la
moartea spirituală, apoi și la moartea trupească tocmai pentru că-l închide pe om în sine și-l
împiedică să se ofere pe sine lui Dumnezeu și semenilor pentru a-și înnoi mereu viața. În
Euharistie, îi oferim lui Dumnezeu elementele fundamentale care întrețin viața noastră
pământească: pâinea și vinul și primim în schimb viața Sa divină care ne face cu adevărat vii.
Dar ne oferim și noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră împreună cu a tuturor făpturilor
de care suntem ontologic legați. Într-o ectenie care revine mereu ca un leitmotiv  în toate slujbele
Bisericii Ortodoxe suntem chemați ca: „Pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dam”.
Dumnezeu 1-a zidit pe om ca să fie preot, profet şi împărat. Preot,  ca să primească
existenţa sa în lume ca pe un dar al lui Dumnezeu şi ca să redea lumea şi pe sine lui Dumnezeu
mulţumindu-I şi slăvindu-L. Profet, ca să cunoască tainele lui Dumnezeu. Profeţii erau în
Vechiul Testament cei ce vedeau şi vorbeau în numele lui Dumnezeu despre Tainele şi voia
Lui. Împărat, ca să împărătească şi peste creaţia materială şi peste sine însuşi; ca să folosească
natura nu ca un tiran, ci cu nobleţe.
Prin botez, Hristos a restaurat în noi cele trei demnități: împărătească, profetică și
sacerdotală primite prin creație, dar denaturate de păcatul primilor oameni,
Numai prin credință și asceză din partea omului, harul poate birui în el pornirile pătimașe care
întrețin  pe „omul cel vechi” și-l face cu adevărat: împărat, profet și sacerdot. Toate cele trei mari
confesiuni creștine învață că viața creștină este  actualizarea permanentă a botezului prin
conlucrarea cu harul care se ascunde în inima noastră.
Omul purificat de patimi, stăpân (împărat) peste el însuși și peste creația lui Dumnezeu, nu poate
rămâne pasiv și indiferent față de suferința semenilor săi și a făpturii, ci  se implică în viața lor
prin toate mijloacele, inclusiv la nivel politic, pentru a ușura suferința și a salva creația de la
pieire.
Prin trupul şi prin sufletul său, în care se oglindeşte chipul lui Dumnezeu, omul este atât
micro-cosmos cât şi micro-theos, menit să ridice creaţia la comuniunea de viaţă veşnică a Sfintei
Treimi, prin puterea harului necreat. Constituţia dihotomică a omului are o importanţă
considerabilă pentru menirea dată omului de Creatorul Său. Prin constituţia lui dihotomică, omul
are rolul unui inel de legătură între lume şi Dumnezeu, chemat să înainteze împreună cu creaţia
spre cerul şi pământul nou şi transfigurat ale împărăţiei lui Dumnezeu.
În calitatea sa de chip al lui Dumnezeu în Treime, omul n-a fost creat să pângărească natura, sau
să devină robul naturii, ci să trăiască în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie prin
puterea harului divin.