Dezvoltare regionala 1

De ce nivelul regional?
• Rolul regiunilor în dezvoltarea Europei a crescut semnificativ,
constituind un fenomen marcant al ultimelor decenii, fiind un element
esenţial al construcţiei europene în secolul XXI.

• Fenomenul regional la nivel european s-a manifestat în două direcții:

– una ierarhică - între regiuni și principalele instituții europene
– una de parteneriat - între regiunile Europei.

• Instituționalizarea relaţiilor în cele două direcții s-a realizat în

anul 1975, an în care Consiliul Europei a înfiinţat Conferinţa
Permanentă a Puterilor Locale şi Regionale din Europa și, ulterior,
Consiliul de Miniştri al Comunităţii Europene a constituit Comitetul de
Politică Regională şi Fondul European de Dezvoltare Regională.

• În ultima perioadă de timp, ca un rezultat al creşterii importanţei

regiunilor la nivelul continentului, se discută din ce în ce mai mult
despre o “Europă a regiunilor”, subliniindu-se faptul că regiunea
reprezintă mai mult decât un simplu nivel intermediar între
nivelul statal şi autoritaţile locale și considerându-se că
regiunile pot fi unităţile operaţionale cele mai importante în
asigurarea coeziunii teritoriale.
• Dezvoltarea integrată a Uniunii Europene nu poate fi realizată prin
proiecte de dezvoltare regională în care parteneriatul este unul
interstatal, experienţa privind atenuarea disparităților teritoriale arătând
că statul, ca intermediar în realizarea unei dezvoltări regionale
susţinute, nu este o soluţie. Acesta este motivul pentru care regiunea
este reconsiderată la nivelul Uniunii Europene, fiind privită ca o unitate
operaţională optimă.

• În acest sens, Consiliul Europei a definit regiunea ca fiind “o unitate

de dimensiune medie susceptibilă de a fi determinată geografic,
considerată ca fiind omogenă”.

• Dezvoltarea regională şi dezvoltarea locală sunt două concepte, incluse

în dezvoltarea teritorială, puternic revitalizate în ultima perioadă, mai
ales în Europa.

• Pentru realizarea unei Europe în care coeziunea teritorială să fie

dominanta principală, dezvoltarea regională reprezintă unul dintre cele
mai importante obiective. Întreaga experienţă acumulată de ţările din
Uniunea Europeană în acest domeniu a demonstrat că o mai bună
distribuţie teritorială a resurselor, împreună cu o valorificare
superioară a elementelor potenţiale, existente la nivel local sau
supralocal, devin factori de creştere economică şi de echitate
socială.
 De ce nivelul regional?
În urma cu aproximativ trei decenii, dimensiunea regionala a inceput sa fie luată din
ce in ce mai des in calcul pentru gandirea și implementarea politicilor de dezvoltare
socio-economica alături de nivele deja clasice (local si national) în cadrul cărora erau
implementate politici si strategii. Se vorbeste deja despre “noul regionalism” ca
reviriment al ideii de administrare regională si construire regională a bunăstării.

În acelaşi timp, regiunea poate fi un cadru de analiză şi de dezvoltare

diferenţiată pentru reducerea inegalităţilor la nivelul unui stat sau a unei părţi
din continentul european.

Exista mai multe argumente care au susținut această tendință:

a. Nivelul national (centralizat) de planificare s-a dovedit a fi prea greoi si prea

ineficient pentru a tine seama de specificul local si regional. Astfel, critica adusa
managementului public si presiunea sociala creata pentru reformarea sistemului
centralizat de planificare a dezvoltării socio-economice a determinat orientarea către
un nivel intermediar intre comunitățile locale si statul national;
b. Nivelul local de gandire si implementare a politicilor de
dezvoltare este mult prea mic si dificil de utilizat, mai ales in
cazul comunitaților relativ mici. Daca la nivelul marilor aglomerări
urbane (care sunt totodată si influente centre de dezvoltare socio-
economica) se practica cu succes elaborarea politicilor de
dezvoltare, la nivelul comunitarilor locale mici acest lucru nu mai
este nici posibil si nici fezabil. Nivelul regional apare astfel ca soluția
optima care evita atat localismul exagerat cat si generalizarea
inacceptabila a politicilor naționale

c. Regiunile au fost din totdeauna o realitate a statelor

nationale. Statele națiune au fost mereu formate din regiuni care nu
si-au pierdut identitatea si nu s-au topit in statul națiune. Regiunile
au existat dintotdeauna, chiar inaintea statelor centralizate.

d. Aparitia unor studii si cercetari care au demonstrat cat de

importanta este dimensiunea regională atat in influentarea
proceselor locale cat si in influentarea proceselor nationale.

e. Preferinta organismelor internationale pentru dimensiunea

regională. In cazul nostru este vorba despre preferinta Uniunii
Europene pentru nivelul regional de interventie.
 Abordarea regională are avantaje si dezavantaje:
Avantaje Dezavantaje
mai buna adecvare a strategiilor creste aparatul birocratic (dezvoltarea unui aparat
la resursele și potențialul local administrativ suplimentar)

oportunitati crescute de lipsa competentelor la nivelul birocratiilor regionale

participare publica (delegarea unor responsabilitati care in mod
traditional erau asigurate la nivel central catre
institutii publice locale si regionale regiuni implica, cel putin pe termen scurt o anumita
lipsa a expertizei si competentelor necesare).
reducerea distantelor sociale
(distantele dintre institutii si aparitia concurentei intre regiuni si posibilitatea
cetateni) dublarii inutile a unor cheltuieli publice

presiuni separatiste din partea unor regiuni

opozitie politica din partea guvernelor centrale si

locale care pierd parte din puterea si parghiile de
control.
Desi, numarul dezavantajelor si al pericolelor pare sa fie destul de mare,
majoritatea dintre ele tin de domeniul probabilului si pot fi minimalizate prin
maniera in care se adopta si se implementeaza politica regională de dezvoltare
În interacţiunea local/global, spaţiul regional devine extrem de important întrucât
funcţionează ca un filtru între cele două.
Globalizarea este mult mai puternică din momentul în care anumite „locuri” au
devenit generatoare de fluxuri globalizante şi încep să controleze întreaga lume.
Globalizarea determină o scădere a importanţei locului, ştergând specificul
teritorial şi uniformizând totul. În această logică a derulării globalizării, teritoriul se
goleşte tot mai mult de conţinut şi tinde să-şi păstreze doar funcţia iniţială de
suport fizic. Această uniformizare ar conduce, teoretic, la dipariţia diferenţierilor de
organizare dintre teritorii, iar regiunea nu ar mai rămâne decât un concept istoric.

Evident că o astfel de uniformizare este imposibilă şi nu datorită incapacităţii

fluxurilor globalizante de a uniformiza lumea, cât mai ales datorită conştientizării
la nivel regional a pericolului care poate să-l reprezinte pierderea identităţii
comunităţilor, a pierderii unor valori legate de managementul tradiţional al
resurselor şi de regenerarea culturală.
 Conceptul de regiune și evoluția acestuia
• Regiunea este conceptul de bază utilizat în analizele regionale, chiar
dacă aceasta poate fi definită extrem de diferit, în raport de specialiştii
implicaţi în analizele teritoriale. Astfel, se individualizează regiunea
geografică, regiunea economică, regiunea culturală, regiune de
planificare ş.a.m.d.

• În general, se acceptă că regiunea este un spaţiu vast (diviziunea

teritorială cea mai mare într-un stat, după E. Juillard, 1962), cu
multe subspaţii/subregiuni plasate pe diferite nivele de dezvoltare.

• Deşi toţi teoreticienii dezvoltării regionale sunt interesaţi în a înţelege

procesul de creştere şi declin regional, nu există un acord general
asupra modului în care o regiune este definită, existând de-a lungul
timpului mai multe încercări de definire a acestei noţiuni, unele mai
simple, altele mai complexe.

• Relativitatea noţiunii de regiune depinde de scara de raportare, de

aceea utilizarea termenului în sensuri multiple a determinat
numeroase contestări, mai ales în anii ’70 şi ’80, fiind propuse alte
concepte, precum zona, spaţiul funcţional, spaţiul macrofuncţional
Ştiinţa regională defineşte regiunile:
• după gradul de încărcătură teritorială
• sau prin prisma mecanismelor de constituire,
putând fi regiuni omogene, funcţionale şi polarizate

• Regiunile mai pot fi definite şi în termeni de resurse naturale,

ecosistem sau alte limite geografice. Unii autori definesc regiunea
având la bază interdependenţa dintre sistemele de resurse
naturale şi locuitorii regiunii.

• Denumirea conceptului de regiune vine de la cuvântul „regere” care

înseamnă a stăpâni, a diviza. E. Reclus (1885, 1887) îl definea ca
un spaţiu care serveşte ca bază pentru divizarea administrativa
a statelor-naţiuni (Bailly, 1998).

• Printre primele încercări de definire a regiunii – ca bază pentru

dezvoltarea regională – se numără şi cea a lui Walter Christaller
(1933), preluată ulterior de Auguste Losch (1954). În teoria
locurilor centrale a celor doi autori, regiunile sunt definite ca
sisteme ierarhice de locuri centrale sau oraşe.
• Dimensiunea funcţională a căpătat importanţă odată cu W. Christaler şi
A. Losch, care văd regiunea ca fiind un sistem ierarhizat de locuri
centrale sau oraşe.
• Fiecare regiune dispune de un număr mai mic de oraşe mari şi un
număr mai mare de oraşe mici, în funcţie de diversitatea şi
serviciile oferite de fiecare în parte. Se presupune că oraşele mici
importă bunuri şi servicii de la oraşele aflate pe treapta superioară
a ierarhiei urbane.
O abordare mai recentă constă în definirea unei regiuni în termeni
de piaţă de forţă de muncă interdependentă spaţial sau nodală.
Conceptul de „arie economică funcţională” al lui Karl Fox
reprezintă a variaţie a conceptului de regiune nodală, care are la
bază ideea că dominanţa unui centru nodal asupra ariei
înconjurătoare poate fi atribuită dependenţei spaţiale a
muncitorilor de centrele de angajare adiacente.
• Regiunile naturale sunt considerate entităţi mezo-spaţiale definite de
către caracteristicile fizice: sol, vegetaţie, climă etc. Paul Vidal de la
Blache, este cel care introduce, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
noţiunea de regiuni omogene: legătura dintre natură şi societate
creează o istorie şi o geografie comună pentru populaţie. Alte concepte
în legătură cu regiunea au fost cele referitoare la regiuni istorice (J.
Bruhnes şi A. Demangeon) şi regiuni culturale, concept dezvoltat de R.
Dion şi C. Sauer.

• În sens comun, o regiune este o parte din suprafața de teren care

poate fi individualizată printr-un anumit criteriu, limita sa fiind
marcată de o discontinuitate (regiuni montane, regiunile de câmpie,
regiunea polară, regiune urbană, etc. ). Dar aceste caracteristici
vizau în special regiunile naturale (morfologice sau climatice) ale
căror limite corespundeau cu limita unde fenomenul geografic vizat
se disipa.
Thisse consideră că cea mai importantă componentă în definirea
regiunii este similaritatea, „locurile care formează regiunea sunt,
într-un fel sau altul, considerate suficient de similare pentru a fi
grupate împreună în interiorul aceleiaşi entităţi spaţiale”.
Această similaritate este privită:
 după principiul omogenităţii – concept dezvoltat de către
geografi în secolul al XIX-lea, similarităţi dintre locuri
 după principiul funcţional – dezvoltate de către geografi şi
economişti, similaritatea fiind văzută prin anumite relaţii
dintre diferitele locuri care formează regiunea.
• Ceea ce trebuie menţionat este că există o rară corespondenţă
între limitele regiunilor rezultate pe baza informaţiilor statistice
şi limitele administrative şi politice ale acestora.

• De cele mai multe ori planificatorii sunt în situaţia de a elabora o

strategie de dezvoltare regională care, din cauza acestui aspect, nu
intotdeauna corespunde problemelor regionale.

• Pe de altă parte, deşi definiţiile şi delimitările care iau în calcul

criteriile funcţionale economice sunt mult mai precise şi mai utile,
imposibilitatea adunării de date comparabile şi faptul că limitele sunt
dinamice, putându-se schimba de-a lungul timpului, constituie
impedimente în utilizarea lor în practică.

Concluzia este că regiunea a fost şi rămâne un cadru nu numai

pentru dezbaterile teoretice, dar reprezintă un cadru administrativ,
adoptat de foarte multe ţări la nivel european pentru a măsura
disparităţile teritoriale și pentru a organiza mai bine teritoriul de la
nivel sub-naţional. Rezultatele obţinute, utilizând regiunea ca
instrument în realizarea coeziunii teritoriale, demonstrează capacitatea
acesteia de a asigura o reală dezvoltare a statului respectiv.
• Regiunea este cel mai frecvent concepută ca un spațiu în foarte
integrat, identificabil la nivel intra-stat. Această integrare se poate
manifesta printr-o puternică "omogenitate" intra-regională.
Regiunea poartă această denumire, dacă unitățile sale spațiale
constitutive seamănă mai mult între ele decât se aseamănă cu alte
unități din afara regiunii.

• Mai mult, în general, integrarea este evaluată luând în considerare

relațiile dintre "unitățile spațiale", constitutive ale regiunii. Nivelul de
integrare a acestora din urmă este cu atât mai mare dacă aceste relații
sunt mai intense în interiorul unității decât cu unitățile spațiale exterioare.

• În acest context principalele caracteristici ele regiunii sunt:

 omogenitatea,
 specificitatea,
 interacţiunea elementelor componente,
 deosebirile în raport cu unităţile învecinate.
• Conceptul de regiune implică două direcții majore:
– una determinată de delimitarea și definirea unui teritoriu după
anumite criterii
– cea de-a doua de un anumit nivel administrativ.

• Din perspectiva dezvoltării regionale, aceasta poate fi

definită ca “un nivel teritorial optim la care, structuri
instituționale adecvate pot rezolva eficient problemele
sociale și economice specifice”.

• Din rațiuni statistice, de colectare și de comparabilitate a

informației, la nivelul Uniunii Europene fost creat un sistem unitar
teritorial numit NUTS (Nomenclatorul Unităților Teritoriale
Statistice), care este organizat în prezent pe cinci paliere
ierarhice.
• Politica de dezvoltare regională la nivelul UE se realizează la
nivelul NUTS II, nivelul regional, chiar dacă nu toate unitățile
cuprinse în acest nivel au statut administrativ. Acestea se
caracterizează printr-o mărime medie a suprafeței de 16000 de
Kmp, având o populație medie de 1,8 milioane de locuitori.