Relaţiile juridice dintre părinţi şi copii

Capitolul VIII. Atestarea provenienţei copiilor

§ 1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă. § 2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată.

§ 3. Contestarea maternităţii şi paternităţii

Оглавление
§ 1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă................................................................................................1
Prin urmare, filiaţia faţă de mamă se poate stabili o dată cu înregistrarea naşterii copilului,
indiferent de aceasta se face în termenul prevăzut de lege ori este o înregistrare tardivă...........2
§ 2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată....................................................................................................3
§ 3. Contestarea maternităţii şi paternităţii......................................................................................6

§ 1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă

Un eveniment important în viaţa fiecărei familii este naşterea copilului. Relaţiile care se
stabilesc între bărbat, femee şi copilul născut de ea sînt foarte complexe, dar inevitabil este
prezent caracterul care ţine de drept, ceea ce duce la guvernarea legislativă asupra acestor relaţii.
Conform art. 46 Codul Familiei, drepturile şi obligaţiile reciproce ale părinţilor şi copiilor
rezultă din provenienţa copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Provenienţa copiilor de la
anumiţi părinţi se numeşte filiaţie. Filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare
din părinţii lui. Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate, iar cea faţă de tată se numeşte
paternitate.
Filiaţia faţă de mamă reprezintă legătura de descendenţă rezultată din faptul naşterii copilului de
către femeia care este considerată mama acestuia. Aceasta înseamnă că temeiul filiaţiei faţă de
mamă îl constituie simplul fapt al naşterii copilului.
În astfel de cazuri trebuie să se ţină seama de anumite principii fundamentale, precum:
– orice convenţie sau acord între „mama de substituţie” şi persoana sau
cuplul pentru care se va naşte copilul nu poate fi invocat în drept ca izvor de obligaţii;
– „mama de substituţie” nu poate primi nici un fel de foloase sau avantaje
materiale de pe urma intervenţiei;
– „mama de substituţie” poate să opteze la naşterea copilului să-l păstreze.
Dovada maternităţii presupune stabilirea, în condiţiile legii, a două elemente distincte:
– împrejurarea că femeia indicată drept mama copilului a născut;
– identitatea copilului născut cu cel despre a cărei filiaţie este vorba.
 Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se efectuează prin înregistrarea naşterii copilului, pe baza
declaraţiei de naştere depusă la organul de stare civilă în a cărei rază teritorială s-a produs
naşterea sau îşi au domiciliul părinţii copilului (art. 21
alin. 1 Legea privind actele de stare civilă). Declaraţia de naştere a copilului o pot face:
– părinţii sau unul dintre ei;
– rudele părinţilor;
– persoana împuternicită de părinţi;
– administraţia unităţii sanitare în care s-a produs naşterea sau în care se află
copilul;
– autoritatea tutelară;
– alte persoane care dispun de actele şi informaţiile necesare.
Declararea naşterii trebuie făcută în termenul prevăzut de lege, respectiv cel mult 3 luni
pentru copilul născut viu şi 3 zile pentru copilul născut mort. Dacă copilul născut viu a
decedat în prima săptămână după naştere, se înregistrează naşterea şi decesul, eliberându-se
numai certificatul de deces.
Dacă aceste termene nu au fost respectate, legea reglementează două situaţii:
– cînd declaraţia este făcută înăuntrul unui termen de un an de la naşterea
copilului, întocmirea actului de naştere se face de către oficiul stare civilă cu acordul
şefului acestuia;
– cînd declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la naşterea copilului,
întocmirea actului corespunzător se face la oficiul stare civilă pe baza avizului, privind
înregistrarea tardivă a naşterii copilului, fiind cercetate cauzele încălcării termenelor
stabilite şi exceptată o eventuală dublare a înregistrării naşterii respective.
Prin urmare, filiaţia faţă de mamă se poate stabili o dată cu înregistrarea naşterii copilului,
indiferent de aceasta se face în termenul prevăzut de lege ori este o înregistrare tardivă.85
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se poate face prin recunoaştere în două cazuri:
– naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Recunoaşterea
se poate face în toate situaţiile în care naşterea nu a fost înregistrată, afară de cazul în
care lipsa înregistrării se datorează omisiunii funcţionarului de stare civilă. Într-adevăr,
în această ipoteză, dat fiind că, deşi s-a făcut declaraţia de naştere potrivit legii şi au
fost depuse actele necesare înregistrării naşterii, din vina funcţionarului de stare civilă
naşterea nu a fost înregistrată, este posibilă întocmirea ulterioară a actului de naştere;
– copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi. Este vorba
de copilul găsit şi de copilul abandonat de mamă la spital, cînd nu a fost stabilită
identitatea mamei şi înregistrarea se face potrivit legii.

8585
Avram M. Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională. – Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 38.
Aici apar situaţii în care se pot pune probleme practice privind posibilitatea mamei de a
recunoaşte copilul86. Astfel, copilul are certificat de naştere în care este stabilită filiaţia faţă de
mamă, dar aceasta îl părăseşte şi reţine certificatul de naştere, ulterior copilul fiind înregistrat ca
născut din părinţi necunoscuţi.
Soluţia este aceeaşi şi în ipoteza în care copilul a fost adoptat după înregistrarea lui ca născut din
părinţi necunoscuţi, dar mai înainte ca mama să prezinte certificatul de naştere. Adopţia însă
rămâne valabil încheiată.
Prin urmare, mama poate recunoaşte un copil după ce s-a stabilit mai întâi paternitatea faţă
de el.
Dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa instanţei judecătoreşti în cazul lipsei:
– actului medical constatator al naşterii, eliberat de unitatea sanitară în care a
avut loc naşterea;
– certificatul medical de naştere, eliberat de unitatea sanitară privată, de
medicul care a asistat naşterea sau la care s-a adresat mama după naştere, ori de un
medic privat care a asistat naşterea. Acţiunea în justiţie se introduce numai dacă nu
există o altă posibilitate de a proba filiaţia faţă de mamă. Dacă însă este vorba de un
caz în care s-ar putea face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naştere
ori dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se face înregistrarea tardivă a naşterii, se va
recurge la procedura prevăzută de Legea privind actele de stare civilă.

§ 2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată

Filiaţia faţă de tată reprezintă legătura juridică între un copil şi bărbatul care e considerat, în
condiţiile legii, tatăl acestuia. Stabilirea paternităţii este în legătură directă cu starea civilă a
mamei care a născut copilul, adică este ea oare căsătorită sau nu.
Paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte prin prezumţia de paternitate. Conform art. 47
alin. 3 Codul Familiei, copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei.
Paternitatea se stabileşte în baza certificatului de căsătorie a mamei copilului cu soţul ei. Alte
acte nu sunt necesare pentru dovada paternităţii. Această regulă este valabilă şi în cazul cînd
copilul s-a născut în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei
nule sau decesului soţului mamei copilului, dacă nu a fost stabilit contrariul.
Codul Familiei admite aplicarea prezumţiei de paternitate care îşi găseşte fundamentul în
principiul ocrotirii interesului copilului şi al familiei.
Filiaţia faţă de tată a copilului născut din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaşterea
benevolă sau prin acţiunea în justiţie pentru stabilirea paternităţii.
2.1. Recunoaşterea benevolă a paternităţii
Articolul 47 alin. 5 Codul Familiei prevede că paternitatea copilului născut în afara căsătoriei
poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei
copilului, depusă la organul de stare civilă.
Declaraţia comună a părinţilor în vederea stabilirii paternităţii nu înseamnă că mama îşi
exprimă şi ea voinţa, ea doar îşi dă acordul ca bărbatul dat să fie recunoscut drept tatăl copilului
născut de ea şi cu care ea se află deja în raporturi juridice.

8686
Popescu T. R. Dreptul familiei. Tratat. Vol. I. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1965, p. 405.
 Recunoaşterea paternităţii poate avea loc şi fără acordul mamei copilului, dar numai în
cazurile expres prevăzute de lege, şi anume:
– decesul mamei;
– recunoaşterea ei de către instanţa judecătorească ca fiind incapabilă;
– nu se cunoaşte locul aflării ei;
– mama a fost decăzută din drepturile părinteşti în baza unei hotărâri a instanţei
judecătoreşti.
Recunoaşterea de paternitate în cazurile enumerate se face în baza declaraţiei tatălui cu acordul
scris al autorităţii tutelare. Recunoaşterea de paternitate este actul prin care un bărbat declară că
un anumit copil este al său. Autoritatea tutelară înainte de a-şi da acordul sau refuzul pentru
stabilirea paternităţii urmează să efectueze un control în vederea concretizării chipului moral al
persoanei în cauză şi a legăturii biologice posibile dintre el şi copil. Se iau în vedere datele
privind concubinajul mamei copilului cu presupusul tată, diferite date medicale din care reiese
legătura lui cu copilul, fotografii comune, scrisori etc. Dacă autoritatea tutelară refuză de a-şi da
acordul pentru stabilirea paternităţii, bărbatul se poate adresa în instanţa judecătorească (art. 47
alin. 6 Codul Familiei).
Recunoaşterea de paternitate este un act juridic unilateral care are un caracter personal, ceea ce
implică imposibilitatea transmiterii drepturilor de recunoaştere terţelor persoane; este un act cu
caracter declarativ care produce efecte retroactive de la naşterea copilului; este un act juridic
nesusceptibil de modalităţi.
2.2. Stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească
Stabilirea paternităţii este acţiunea de justiţie care are ca scop determinarea legăturii de
filiaţie dintre copilul născut în afara căsătoriei şi tatăl său.
Recunoaşterea paternităţii duce la apariţia drepturilor şi obligaţiilor între copil şi tată şi
rudele acestuia. O bună parte dintre copii născuţi în afara căsătoriei sunt recunoscuţi de către
tată. Dar sunt situaţii în care filiaţia faţă de tată a copilului născut în afara căsătoriei nu este
stabilită la organele de stare civilă. În astfel de cazuri art. 48 Codul Familiei permite
stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească. Din prevederile acestui articol reiese că
acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită în următoarele cazuri:
– copilul e născut din părinţi necunoscuţi;
– lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului în organele de
stare civilă;
– lipseşte acordul autorităţii tutelare pentru stabilirea paternităţii în baza
declaraţiei tatălui atunci cînd mama copilului est decedată, dispărută, nu se cunoaşte
locul aflării ei, este declarată incapabilă sau decăzută din drepturile părinteşti (art. 47
alin. 6 Codul Familiei).
Cererea în vederea stabilirii paternităţii o pot depune:
– unul dintre părinţi;
– tutorele (curatorul) copilului;
– copilul la atingerea majoratului.
Tutorele şi curatorul copilului pot înainta şi ei o acţiune în instanţa judecătorească în privinţa
stabilirii paternităţii. În cazul dat poate fi urmărit atît în scopul stabilirii provenienţei
 copilului de la un anumit bărbat, cît şi asigurarea intereselor copilului prin posibilitatea
încasării pensiei de întreţinere pentru copilul minor.
Tatăl copilului poate depune în instanţa judecătorească cererea de stabilire a paternităţii
atunci cînd mama copilului refuză să depună o declaraţie comună de recunoaştere a
paternităţii la oficiul de stare civilă, sau atunci cînd lipseşte acordul autorităţii tutelare cerut
de art. 47 alin. 6 Codul Familiei.
Părinţii minori care nu au atins vârsta de 16 ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale
judecătorească (art. 59 Codul Familiei). Acţiunea în stabilirea paternităţii în acest caz se depune
de către mama sau tatăl minor de sine stătător, fără încuviinţarea reprezentantului legal. Acţiunea
de stabilire a paternităţii este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că adresarea în instanţa
judecătorească poate fi făcută indiferent de timpul care s-a scurs din momentul naşterii copilului.
La stabilirea filiaţiei faţă de tată instanţa judecătorească va examina toate probele care pot
confirma provenienţa copilului de la pîrît. Acestea pot fi:
– convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată;
– pretinsul tată a acordat benevol întreţinerea copilului;
– mama şi pretinsul tată au educat împreună copilul;
– expertiza medico-legală;
– alte probe care pot confirma cu certitudine paternitatea.
Convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată poate fi confirmată prin prezenţa
circumstanţelor caracteristice relaţiilor de familie: locuinţa comună, procurarea alimentelor
de către ambii, pregătirea hranei în comun, grija reciprocă a unuia faţă de altul, procurarea
bunurilor necesare gospodăriei în comun, reparaţii etc. Legea nu stabileşte durata acestor
relaţii şi nici nu este obligatoriu ca ele să prelungească până la naşterea copilului. Important
este ca relaţiile de familie să nu fi încetat până la concepţia copilului. Nu se exclude faptul că
mama copilului nu locuia împreună cu pretinsul tată, în lipsa de spaţiu locativ comun, dar
între ei s-au creat relaţii de familie stabile. Relaţiile de familie de facto sunt un concubinaj,
care în multe ţări este reglementat de lege şi poate produce efecte juridice.
Acordarea întreţinerii de către pretinsul tată trebuie să aibă un caracter benevol şi de
continuitate pentru a satisface nevoile copilului. Întreţinerea poate fi acordată personal de
pretinsul tată sau de către rudele lui apropiate (părinţii, fraţii, surorile). Dovada se poate face
cu documentele de plată, cu martori etc.
Educarea în comun a copilului de către mamă şi pretinsul tată are loc, de regulă, atunci cînd
ei locuiesc împreună, sau petrec împreună zilele libere, zilele de vacanţă sau acordă ajutor la
pregătirea sistematică a lecţiilor, este la curent cu viaţa personală a copilului şi participă la
toate activităţile părinţilor în şcoală etc.
Drept dovadă a paternităţii pot servi diferite scrisori, anchete, cereri la locul de muncă sau
în organele de stat, în care pretinsul tată cere ajutor material pentru copil sau femeia gravidă,
grija deosebită faţă de viitoarea mamă, vizitele la medic etc. Aceste probe pot confirma direct
sau indirect paternitatea.
În cazurile necesare pentru a stabili cu certitudine paternitatea pîrîtului în scopul aflării
adevărului şi evitării greşelilor, instanţa judecătorească la cererea părţilor poate dispune
efectuarea unei expertize medico-legală (art. 148 alin. 1 Codul de Procedură Civilă). O
importanţă mai mare în litigiile din această categorie o are expertiza biologică a sîngelui,
expertiza capacităţii de procreare şi expertiza de determinare a perioadei de concepere a
copilului. Expertiza biologică a sîngelui copilului, mamei şi pîrîtului, în perioada actuală,
permite de a stabili cu o probabilitate foarte mare legătura biologică dintre copil ţi tată.
Totodată, rezultatul acestei expertize este una dintre dovezile care urmează să fie examinate
 de către instanţa judecătorească. Deoarece nici un fel de dovezi nu au forţă probantă dinainte
stabilită, nici concluzia expertului nu este obligatorie pentru instanţa judecătorească şi sunt
supuse aprecierii în ansamblu toate circumstanţele. Astfel, expertiza este numită în cazul cînd
filiaţia faţă de tată nu a putut fi stabilită prin alte probe şi părţile insistă la efectuarea ei.
Dacă o parte refuză să se prezinte pentru expertiză, aceasta nu serveşte drept dovadă a
paternităţii sau lipsă a dovezii. Problema se hotărăşte de către instanţa judecătorească,
reieşind din alte probe prezente şi avînduse în vedere motivul din care partea nu s-a prezentat
pentru expertiză.
În lipsa unui text expres în Codul Familiei, Codul de Procedură Civilă (art. 281) prevede că
instanţa judecătorească constată faptele de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea
drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice. Între aceste fapte care urmează
a fi constatate este indicată paternitatea. Deci, aşa cum a prevăzut legislaţia anterioară (art. 51
Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969) şi în prezent este posibilă stabilirea faptului
recunoaşterii paternităţii în caz de deces al tatălui prezumtiv al copilului născut de persoane
necăsătorite. Faptul recunoaşterii paternităţii are importanţă juridică şi este temei pentru
apariţia dreptului de succesiune, dreptului de a primi o pensie de urmaşi şi alte drepturi atît
personale cît şi patrimoniale.
În privinţa copiilor care s-au născut până la 1 octombrie 1968, în caz de deces al tatălui lor real,
poate fi stabilit faptul recunoaşterii paternităţii. Instanţa judecătorească nu e în drept să refuze
primirea cererii despre stabilirea faptului de recunoaştere a paternităţii de persoana care a
decedat după această dată.

§ 3. Contestarea maternităţii şi paternităţii

Conform art. 49 Codul Familiei, contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi efectuată
numai pe cale judecătorească de către persoanele înscrise drept mamă sau tată sau de către
persoanele care sunt mamă sau tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea
majoratului, de către tutorele (curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi depusă timp de un an din
momentul cînd una din persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să afle despre înscrierea
privind maternitatea sau paternitatea sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui
minor.
Potrivit jurisprudenţei CEDO (hotărîrea din 24 noiembrie 2005 în cauza Shofman contra
Rusiei), acţiunea privind contestarea paternităţii (maternităţii) este imprescriptibilă, din care
considerente sunt inaplicabile dispoziţiile art. 49 alin.2 Codul Familiei cu privire la termenul de
prescripţie de un an de zile.
Alineatul 3 al art. 49 Codul Familiei prevede că, nu au dreptul să conteste paternitatea:
– soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea
embrionului soţiei;
– persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei
comune a acestuia şi a mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în
momentul depunerii acesteia ştia că nu este tatăl firesc al copilului.
Contestarea maternităţii poate fi efectuată rezultând din certificatul de naştere eliberat pe baza
înregistrării naşterii.
Dar nu este exclus faptul că prezumţia nu corespunde realităţii, să zicem în cazul cînd în
maternitate copiii născuţi de mame diferite au fost substituiţi înainte de întocmirea actului de
naştere. Se poate întâmpla cazul cînd copilul care a fost născut de o mamă necăsătorită să fi fost
înregistrat la oficiul de stare civilă cu ştirea mamei ca copilul surorii căsătorite. În primul caz,
termenul de prescripţie pentru contestarea maternităţii este de un an de zile de la data cînd mama
biologică sau cea care a fost înscrisă ca mamă au aflat despre substituirea la maternitate. În cel
de-al doilea caz, termenul de prescripţie se calculează de la data întocmirii actului de naştere de
către starea civilă.
Contestarea paternităţii este posibilă în acele cazuri cînd în registrul de înregistrare a naşterilor
nu este înscris tatăl care este de fapt. Contestarea paternităţii se întâlneşte în practica judiciară
mai des decît contestarea maternităţii. Aceasta se întâmplă atunci cînd se pune problema forţei
juridice a prezumţiei de paternitate şi a concordanţei acesteia cu realitatea.