SUFLETUL PERECHE DE DINCOLO DE MOARTE

(în memoria lui Cristi Barbu)

ÎNTÂLNIRE CU UN ÎNGER

Cu o căsnicie ratată la activ, un copil de 3 ani şi o relaţie de concubinaj cu o

persoană cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă în afară de sex, Amelia nu putea
spune că la cei 29 de ani ai ei era o persoană nefericită. Copilul era frumos şi sănătos,
serviciul era bun, restul familiei nu avea probleme iar Adrian amantul, era satisfăcător.
Uneori părea chiar c-o iubeşte, deşi s-ar fi putut ca toate efuziunile lui sentimentale,
care pe ea nici n-o prea impresionau, ba chiar o iritau uneori, dându-i un sentiment
nelămurit de falsitate, să fie doar din interes.

Viaţa s-ar fi scurs relativ lin, dacă într-o bună zi la ea la birou n-ar fi intrat secretara
să-i spună:

- Vă caută un client pentru un plan de afaceri. Îi trebuie pentru un proiect.

- Ce profil are?

- Firmă de transport. Vrea să-şi mai ia ceva camioane.

Amelia îşi lăsă actele deoparte şi-i făcu semn să-l cheme.

În birou intră un bărbat tânăr şi subţire, cu chip deosebit de atrăgător, deşi nu ar fi

putut spune că era frumos. Era pur şi simplu atrăgător. Poate ochii, poate zâmbetul,
poate sclipirea de pe faţa surâzătoare îi dădeau un aspect neobişnuit de luminos. Sau
poate aşa îi păru Ameliei, în prima clipă în care l-a zărit.

Tânărul se aşeză pe fotoliul din faţa ei şi începură discuţiile. Se numea Cristi, avea o
firmă de transport şi voia să-şi mărească parcul de camioane. Transportul internaţional
era la mare căutare şi dacă mai aveai şi rude în străinătate în domeniu, aşa cum avea
el, nu era practic nici un risc. Trebuia doar să fii serios şi să-ţi programezi cu grijă
cheltuielile şi strategia întregii afaceri şi nu puteai decât să câştigi.
 Tânărul avea ochi pătrunzători, dar nu cu aroganţă sau încăpăţânare, ci pur simplu
convingători. Izvora din ei un entuziasm sincer legat de afacerea lui şi, deşi blând,
politicos şi timid, părea foarte hotărât să reuşească. Orice întrebări i-ar fi pus avea
răspunsuri pertinente pentru toate, de la cheltuielile cu combustibilul pe rutele
internaţionale până veniturile pe cursă şi la periodicitatea încasării lor şi răspundea
liniştit la toate întrebările, cu o precizie şi un profesionalism desăvârşit. Pământean şi
nepământean totodată, îngerul acesta ştia foarte bine ce vrea.

După aproape o oră de discuţii stabiliră ce acte trebuiau aduse şi tânărul, cu un

zâmbet angelic pe faţă, plecă luându-şi politicos la revedere.

Pe moment Amelia nu-şi dădu seama ce simţea, rămase doar cu un nelămurit

sentiment de candoare, de linişte senină şi cu o ciudată nostalgie a unei frumuseţi
sincere ce trecuse pe lângă ea. Parcă adia în birou o boare proaspătă, plină de
încredere şi voioşie, un fel de siguranţă tandră şi de putere protectoare.

CALCULE, DOCUMENTE ŞI TANDREŢE

Şi iată că el veni, neaşteptat de prompt şi bine documentat, cu toate actele cerute. Şi

începură să lucreze.

Amelia ar fi putut lucra şi singură, cerându-i doar la telefon vreo informaţie ce

scăpase din acte sau care ar fi putut lămuri anumite lucruri, dar simţea cumva nedefinit
că-i plăcea ca el să fie acolo şi că sentimentul nu era numai al ei, aşa că îl lăsă să stea pe
fotoliul din faţă, explicându-i râzând ce analizează, pas cu pas, cerându-i informaţii şi
făcând calcule împreună. La început fusese ca o joacă de copii, apoi îşi dădu seama că
începea să fie mai mult decât atât, că se înţelegeau din priviri, se ajutau unul pe altul
din toată inima şi cu toată sinceritatea şi că în afară de interesul comun de a ieşi o
lucrare cât mai profesionistă se simţeau, mai presus de toate, foarte bine împreună.
Parcă se completau reciproc, zâmbeau deodată şi râdeau amândoi când ceva părea de
nerezolvat şi li se părea comic să se chinuie împreună şi să rezolve problema. Îşi
treceau actele de la unul la altul ca să verifice cât de corecte sunt estimările şi se
priveau cald în ochi când mai terminau câte un lucru complicat.

Să faci un plan de afaceri pentru o firmă nu e tocmai uşor, dar Amelia era specialistă
în asta şi ajutorul lui era foarte binevenit, făcând ca totul să pară un joc palpitant de
puzzle.
 Totuşi, o documentaţie bine fundamentată se face în câteva zile, oricât de specialist
sau de ajutat ai fi, aşa că ei se întâlniră sistematic în fiecare zi, vreme de o săptămână.
Şi lucrurile prinseră să fie tot mai dulci şi mai mângâietoare, calculele începură să pară
poezie iar mâinile lor se trezeau adesea întâlnindu-se pe câte o foaie de hârtie şi
respiraţiile li se întrepătrundeau neaşteptat, când îşi aplecau împreună capetele ca să
vadă mai bine. Şi parcă din ce în ce mai des simţeau nevoia să întoarcă amândoi câte o
foaie din dosar şi s-o privească împreună, să o citească şi să-şi unească respiraţiile într-
o dulce şi îmbătătoare apropiere.

Nu mai ştiau nici ei de ce se întâlnesc: să termine un plan de afaceri sau doar să fie
împreună cât mai mult, să stea unul lângă altul, să se privească în ochi şi să zâmbească,
să fie serioşi şi concentraţi sau, doar după câteva clipe, să zâmbească, să râdă şi să se
privească din nou în ochi. Şi trupul lui mirosea întoteauna proaspăt, nu a deodorante
sau a parfumuri, ci într-un fel aparte, care putea fi doar mireasma frumuseţii lui.

Dar cum toate proiectele se termină şi ele odată, îl terminară şi ei pe-al lor şi Cristi îl
luă încântat, declarându-l foarte bun.

Trebuia acum să meargă la firmă, dar o rugă pe Amelia să-l aştepte a doua zi la
sfârşitul programului de lucru, ca să bea undeva o cafea împreună.

Dar a doua zi Amelia simţi o tensiune sfâşietoare şi o imposibilitate de a continua cu

acele întâlniri, obosită după căsnicia ei dezastruoasă, copilul de 3 ani şi traiul cu Adrian.
Aşa că, înainte de a se termina programul de lucru îi spuse secretarei că au apărut
probleme neaşteptate şi trebuie urgent să-şi ia concediu, îşi luă lucrurile şi fugi acasă.
De el, de ea, de tot ce s-a întâmplat s-au ce-ar fi putut să se-ntâmple, de frică, de
fericire sau te toate la un loc. Nu ar fi putut spune nici ea exact de ce, dar pur şi simplu
fugi.

ÎNTRE DRAGOSTE ŞI DATORIE

Trecu o săptămână de concediu, în care Amelia încercă să-şi facă ordine în lucruri şi
în gânduri, împărţindu-se între casă, copil şi Adrian. Dar mintea nu-i era acolo. Toate
gândurile-i fugeau către Cristi, ca nişte hoţi prea iuţi pentru a-i putea prinde.

Vineri spre seară o sună secretara şi-i spuse că a căutat-o Cristi şi-a întrebat insistent
de ea. Ce să facă: să-i dea numărul de celular privat sau nu?
 Amelia nu mai avu timp să-şi facă nici un fel de planuri în mintea ei analitică şi-i
răspunse din reflex:

- Dă-l, dacă-l mai cere!

Nu trecură nici două ore şi o sună Cristi:

- Ce mai faci? Te-am căutat atunci să mergem la o cafea, dar secretara mi-a zis c-a
intervenit ceva important şi-a trebuit să pleci. Sper că nu ţi s-a-ntâmplat nimic rău!

- Nu, dar am ceva probleme cu maşina şi-a trebuit să mă ocup de ea. (Ceea ce nu era
chiar o minciună, deoarece avusese probleme cu ea).

- Şi s-au rezolvat? Dacă vrei vin eu să te-ajut. Mă pricep foarte bine la maşini.

- Nu mai e nevoie, îţi mulţumesc frumos! Am fost la Service şi am reparat-o. Nu mai

trebuie decât să-i iau alte numere de înmatriculare.

- Şi când mergi după ele?

- M-am gândit să merg luni şi-apoi totu-i în regulă!

- Pot să te rog ceva?

- Bineînţeles!

- Dar mult, mult de tot! Te rog lasă-mă să vin cu tine după numere! Mergem cu maşina
mea, rezolv eu toate actele şi tu nu trebuie decât să stai lângă mine şi să semnezi. Să
ştii că nu prea-i treabă de femei să te-nghesui printre toţi bărbaţii, acolo la poliţie.

- Păi...

- Te rog mult, mult de tot, nu mă refuza! Lasă-mă să fac şi eu ceva pentru tine!

Amelia rămase fără grai. Fusese vorba să meargă cu Adrian, dar nu mai avea
puterea să refuze. Şi-apoi ce-ar fi fost rău în asta? Şi în plus, fără să recunoască
conştient lucrul ăsta îi era foarte, foarte dor de el! Timpul ce-l petrecuseră împreună
părea ca un vis ireal şi vrăjit.

Cu glas dulce, fără să mai accepte o nouă fugă, Cristi hotărâ:

- Deci ne întâlnim luni! De unde să te iau?

Amelia răspunse cu sufletul, raţiunea scăpându-i din nou printre degete:

- Vin eu la tine cu maşina.

- Atunci, te aştept! Pe luni!

- Da, pe luni!

Toată liniştea impusă până atunci dispăru ca prin farmec. Sufletul tânjea dureros
după blândeţea apropierii de Cristi, dar raţiunea urla din răsputeri că nu-i bine ce face!
Ea şi cu Adrian erau împreună, iubirea nu există şi toate câte i se întâmplaseră până
atunci nu veneau decât să-i confirme convingerea iar speranţele nu făceau decât să
aducă alte dezamăgiri. Aşa fusese până atunci şi nu putea fi altfel nici de atunci încolo.

Şi totuşi promisese că merge luni cu Cristi iar acum nu mai ştia ce să-i spună lui
Adrian. Sâmbătă seară îşi luă inima-n dinţi:

- Ştii, în legătură cu numerele de înmatriculare, nu mai e nevoie să te deranjezi tu, că

oricum eşti ocupat. Mă duc cu un client de la serviciu, care are drum încolo. O să mă
ajute să rezolv tot şi tu te poţi ocupa de treburile tale. Nu stau mult, iau doar numerele
şi vin acasă. Tu probabil că nici n-o să ajungi înapoi la ora aia.

Adrian nu spuse nimic câteva momente, părând că se gândeşte: cum aşa, dintr-o
dată a hotărât Amelia treaba asta şi, liniştit dar totuşi suspicios, întrebă, neştiind exact
despre ce e vorba, dar nevoind nici să pară prea bănuitor şi neîncrezător:

- Eşti sigură că n-ai nevoie de mine? Te descurci cu acel... client?

Amelia răspunse hotărâtă:

- Stai liniştit, că mă descurc! Nu-ţi face nici o grijă!

Adrian nu mai zise nimic în acea zi, dar se pare că îl frământa gândul plecării ei cu un
bărbat străin, fără să ştie şi el cine-i acela. De obicei Amelia evita străinii şi-l ruga pe el
să o ajute de câte oricând avea nevoie, chiar dacă ştia că de multe ori pe el îl irita. Şi
iată că acum, aşa dintr-o dată şi pe nepusă masă, Amelia îl anunţa singură că acum nu
are nevoie de el. Instinctul de bărbat îl avertiză că ceva nu-i chiar în regulă şi, ca să-şi
confirme sau infirme bănuielile, întrebă a doua zi:

- Nu pot să vin şi eu cu voi doar până la ieşirea din oraş, că am ceva treburi de rezolvat
pe-acolo?

Amelia ştia că nu are nici un fel de treburi de rezolvat şi că, dacă Adrian ar fi ajuns
doar să-i vadă împreună pe ea şi pe Cristi, şi-ar fi dat seama imediat de toată situaţia. Şi
cum era încă ea însăşi buimăcita de tot ce simţea, răspunse în doi peri:

- N-am ştiut c-ai treburi pe-acolo luni. Aşa că nu mergem singuri. Mai vin trei persoane
cu noi şi plătesc şi ei benzina. Îmi pare rău, dar n-am ştiut de problemele tale şi nu mai
este loc în maşină. Dacă vrei, îţi las maşina când mă întorc cu numerele de
înmatriculare şi-ţi poţi rezolva problemele, fără să te mai încurc şi eu.
 Adrian rămase pe gânduri, neştiind ce să creadă: merg doar ei sau merg mai mulţi
şi-atunci nu are de ce să se teamă! Oricum, ea părea foarte hotărâtă şi-şi dădu seama
că n-are nici un rost să mai insiste, iscând cine ştie ce discuţii. În fond, Amelia nu-i
dăduse niciodată prilejul să se îndoiască de ea.

Pe de altă parte, Amelia pusă în situaţia de-a minţi, ştiind clar ce sentimente are
faţă de Cristi şi, fiind foarte conştientă de faptul că trecuse totuşi o vreme de când era
împreună cu Adrian, chiar dacă nu prea aveau nimic în comun, simţi că sufletul i se
împarte între dragoste şi datorie. Şi nu mai ştiu ce să facă sau să simtă.

Se frământă într-una sâmbătă şi duminică, oscilând între ce-ar vrea şi ce-ar trebui să
facă, în capul ei creându-se un haos dureros. Un vârtej de gânduri şi sentimente îi
năuciră mintea şi sufletul, neputând să aleagă între ele.

Şi toate-acele gânduri o frământară şi o măcinară într-atât, încât începu să se simtă

cu adevărat rău. Fizic o cuprinse o slăbiciune şi-o sfârşeală interioară epuizantă, aşa
încât hotărâ să-i pună capăt şi-l sună pe Cristi, ca să anuleze întâlnirea de a doua zi. Dar
Cristi nu răspunse nici la primul apel, nici la al doilea, nici... la al cincelea, aşa că rămase
stabilit. Voia, nu voia, putea nu putea, trebuia să meargă luni cu el.

În dimineaţa de luni se trezi la ora şase, sfârşită şi bolnavă şi la ora şapte fu la Cristi.

Acesta o aştepta vesel în poartă, cu ochii iradiind de fericire. Ea coborâ din taxi
zâmbind la rândul ei, dar înreaga tensiune psihică îi înmuie picioarele. Urcă în maşină,
spunându-i:

- Nu te supăra, nu ştiu ce am, dar nu mă simt bine deloc!

El o privi îngrijorat:

- Mai vrei să mergem?

- Da.

Odată urcaţi amândoi în maşină simţiră cum întreaga vrajă ce fusese între ei îi
cuprinde din nou şi mai dulce şi mai tandră, ca un abur nevăzut şi fermecat ce-i ţinea
strâns şi delicat totodată, într-o îmbrăţişare numai a lor.

Nici un cuvânt nu-şi mai avea rostul în liniştea, siguranţa şi împăcarea ce-o simţeau.
El conducea lin şi atent, ea plutea într-o protecţie senină şi-l simţea pe Cristi, uitându-
se din când în când îngrijorat spre ea, cu ochi de părinte neliniştit.
 La rândul lui, Cristi ştia că Amelia are de făcut o alegere ce nu era deloc uşoară. Îi
simţea frământarea şi înţelegea tot ce simte ea, dar spera că azi, cumva, va lua o
hotărâre. Şi mai ştia sigur că şi ea îl iubea.

Era pentru prima dată când erau aşa de aproape unul de altul atât de mult timp.
Fiecare simţea căldura apropiată a celuilalt şi apărură noi sentimente, mai intense şi
mai dureroase decât înţelegerea perfectă dintre ei. Dorul de a se simţi unul pe altul, de
a se atinge, luă proporţii copleşitoare, invadând uimitor spaţiul îngust din maşină.

Cotropiţi de toate aceste senzaţii ajunseră, pe nesimţite, în reşedinţa de judeţ.

Amelia se simţea şi mai rău, ameţită de atâta încordare. Cristi o lăsă grijuliu să stea în
maşină şi plecă să rezolve problemele cu numerele.

După o vreme se întoarse şi-o întrebă cum se simte.

- Rău, răspunse ea încet.

El o privi rugător:

- Te rog, fă un efort şi vino şi tu înăuntru! Am rezolvat tot, dar trebuie neapărat să

semnezi tu.

Ea coborâ din maşină şi intrară amândoi în biroul de înmatriculări, unde locul era plin
de bărbaţi ce se înghesuiau, pe putere, să ajungă la ghişeu.

Amelia se aşeză pe o bancă şi Cristi intră înapoi în rând. Prin toată mulţimea aceea,
se simţeau unul pe altul de parcă ar fi fost doar ei doi în încăperea plină. Se priveau din
când în când, neputându-şi opri atracţia şi ochii li se întâlneau în lumini calde şi blânde,
învăluindu-i într-o lume a lor.

Când trebui să semneze intră şi Amelia în rând lângă el şi simţi dintr-o dată un fior
ce-i scurt-circuită întreg creierul. Totul dură o fracţiune de secundă, dar el o simţi şi-o
sprijini, apropiindu-se efectiv, fizic de ea, îmbrăţişând-o protector din spate şi ferind-o
de îmbrâncelile celor din jur. Ea îi simţi braţele înconjurând-o şi se lipi cu totul de el,
rămânând într-o totală siguranţă, ştiind că ăsta era cel mai firesc lucru ce trebuia să se
întâmple.

Când ieşiră afară, Cristi întrebă:

- Şi acum ce facem? Hai să mâncăm ceva, poate c-o să-ţi fie mai bine! Şi putem să ne
plimbăm toată ziua pe-aici, oricum azi eu nu mai am nimic de făcut.

Se vedea că abia aşteptase să vină momentul ăsta. Să hatărască: el sau Adrian?

 Amelia ştia ce-ar fi fost firesc şi ce-ar fi trebuit să aleagă. Dar în sufletul ei zbuciumat
nu putea să facă asta, atât timp cât Adrian ştia că ei sunt acum împreună şi că suferă
acum acasă. Dacă el nu ar fi ştiut nimic, dacă nu ar fi fost toate discuţiile acelea dintre
ei şi dacă inima ei nu ar fi fost atât de mărinimoasă, ar fi rămas. Dar nu putea să
rămână cu Cristi şi să-i facă rău celuilalt, care nu avea nici o vină. Pur şi simplu nu
putea. Aşa că răspunse:

- Nu, mai bine ne întoarcem acasă, nu mă simt bine.

Cristi zâmbi încurcat şi-şi simţi sufletul greu ca plumbul.

- Bine, dacă aşa vrei tu...

Pe drumul de întoarcere, apropierea şi dorinţa dintre ei încărcă maşina cu o tensiune

paroxistică, iubirea năucitoare luptându-se în Amelia cu datoria din suflet şi în Cristi cu
respectul faţă de hotărârea ei, aşa încât totul clocotea fierbinte şi imense valuri de
căldura şi durere îi învăluiau.

Nemaisuportând sentimentul de sufocare, Cristi opri la o benzinărie şi aştepta să se

alimenteze maşina. Şi-n tot timpul ăsta se întoarse spre ea, sprijinindu-se de capotă şi
privind-o fix în ochi, cu cea mai arzătoare şi mai înflăcărată rugăminte mută. Ea-l
simţea în sufletul ei, strâns lipit de ea, chiar şi cum stătea acolo sprijinit de capota
maşinii, ca şi când spaţiul ce-i cuprindea era unul singur, unit peste tot unde erau
amândoi, indiferent cât de departe ar fi fost unul de altul. Şi mai simţea cum inima i se
topeşte de iubire şi neputinţă.

Pană acasă mai era doar puţin şi, ajunşi la poartă Cristi mai încercă o dată:

- Dacă vrei, îţi pun eu numerele pe maşină. Pot să te ajut oricând cu orice, pot să fac
orice vrei tu, doar să-mi spui!

Ea-i răspunse trist:

- Lasă că mă descurc acum. Îţi mulţumesc mult pentru tot!

Acasă, Adrian ii calca hainele.

Ea rămase stupefiată, el o privi întrebător şi derutat. Nu era nimic de spus aici, dar
simţi tristeţea ei şi nu ştiu dacă să se mai bucure că venise atât de repede sau să se
întristeze.

Şi, când Amelia bolnavă şi palidă se ghemui în pat cu dinţii clănţănind de frig, Adrian
se apropie, aplecându-se spre ea şi-o întrebă:

- Ce-i cu tine?
Ea-i răspunse stins, nemaisuportând întreaga tensiunea din suflet:

- Îl iubesc!

MEREU ÎMPREUNĂ

Despărţirea de Adrian nu a fost nici pe departe aşa de grea cum a crezut. Atunci
Amelia descoperi că el ştia dintotdeauna că nu e iubit şi nici nu-l interesa prea mult
asta, cât timp avea un loc călduţ unde să stea. Şi, de altfel, mai avea el şi alte doamne şi
domnişoare care-l aşteptau când voia. De aceea-i sunau telefoanele uneori la ore târzii
şi nu degeaba-şi pusese cod pe celular, aşa încât Amelia să nu poată vedea niciodată
nimic, dac-ar fi vrut să se uite. Dar ea nu voia.

Nici măcar nu binevoi să-şi ia rămas bun, ci plecă aşa, pur şi simplu, lăsându-şi
lucrurile acolo, în ideea că va reveni într-o zi după ele. Mult mai târziu, când Amelia se
gândi să-i mute toate hainele într-o cutie mare, văzu că el nu lăsase nimic de valoare
acolo. Cine ştie când îşi dusese hainele acasă, încet şi pe rând, cine ştie în ce scopuri şi
cu ce gând.

Oricum, imediat ce lucrurile se lămuriră, îl sună pe Cristi:

- Servus, Cristi! Ce faci?

Vocea lui se auzi dulce, melodioasă şi mângâietoare:

- Ce surpriză! Speram să te mai aud! Sunt cu treburi prin Austria. Tu ce faci?

- Păi... eu m-am gândit să te sun să văd ce mai faci tu!

- Nu prea bine. Sunt obosit şi abia aştept să ajung acasă. Tu?

- Eu sunt destul de bine.

- Copilul ce mai face?

- E ok, totu-i în regulă!

- Şi-n rest?...

- În rest... nimic. Sunt încă în concediu.

După o scurtă tăcere el întrebă, cu vocea înceată şi stânjenită:

- Şi... eşti... singură?

- Da.

- De tot?

- Da.

- Şi el?

- A plecat.

- Tu ai vrut să plece sau el?

- Amândoi.

Vocea lui se auzi încet, abia şoptită, rugătoare:

- Te-ai mai gândit la mine?

Amelia-i răspunse, la fel de încet, dar ca o explozie întretăiată:

- M-am gândit numai la tine! Te rog nu te supăra pentru ziua aceea! N-am putut să fac
altfel atunci. N-am vrut să fac rău nimănui! Nu am putut! Dar, până la urmă, i-am spus.

Cristi vorbi din nou, încet, mângâietor, de parcă toate şoaptele lui nu erau cuvinte, ci
sărutări dulci şi alintătoare:

- Nu fi tristă, gândeşte-te la mine şi aşteaptă-mă! Aş vrea din tot sufletul să fiu acum
lângă tine! Mâine ajung acasă şi vin direct la tine! Şi o să fie bine! Nu te mai gândi la
nimic şi nu te mai supăra pentru nimic! Promiţi?

- Da.

- Aşteaptă-mă şi-o să ne spunem tot ce n-am putut! Mâine pe la prânz, da?

- Da.

- Şi-acum dormi linişită! Somn uşor!

- Te-aştept!

Amelia închise uşor celularul. Trăia parcă-ntr-o altă lume, în spaţiul acela al lor care
îi unea oriunde s-ar fi aflat şi adormi gândindu-se la vocea lui care nu vorbea ci săruta
şi-i simţi respiraţia încet, tot mai încet, lângă urechea ei.

A doua zi, de dimineaţă, o trezi brusc soneria telefonului.

Secretara:

- Bună dimineaţa! Aţi auzit ce nenorocire s-a întâmplat?

Amelia întreba buimacă:

- Nu. Ce s-a întâmplat?

- A murit Cristi!

Amelia rămase împietrită. Secretara continuă:

- A avut un accident azi-dimineaţă pe la cinci, lângă Oradea şi a murit! A intrat în el un

tir mare şi l-a făcut praf! Maşina-i ruptă în două şi el, săracul, n-a mai avut nici o şansă.
L-a zdrobit de tot! Când l-au scos din maşină era în comă şi nu şi-a mai revenit. A murit
în Oradea, la spital.

Amelia nu putea înţelege:

- Cum?! Aşa ceva nu se poate întâmpla! Cum să moară Cristi? Eşti sigură?

- Da, da, a murit e absolut sigur! S-a dus mama lui după el să-l aducă acasă. Maşina au
adus-o deja, e la Service în curte. Cineva i-a făcut o poză şi mi-a trimis-o pe mail. Dacă
vreţi v-o trimit!

Amelia începu să înţeleagă că totul e real şi se ridică din pat îngrozită:

- Nu, nu, te rog nu mi-o trimite, nu vreau s-o văd!

Simţea că n-ar fi putut pentru nimic în lume să vadă maşina în care fusese strivit Cristi.
Nu voia s-o vadă, nu voia să-şi închipuie cum a fost, nu putea trăi toată viaţa cu
imaginea aceea de coşmar.

Secretara îi spuse, tristă:

-V-am sunat că ştiam că vă-nţelegeţi bine. Nici mie nu mi-a venit să cred! Toată lumea-i
şocată de asta!

Amelia întrebă încet:

- Şi nu a suferit?

- Nu cred. A fost în comă din momentul accidentului şi până a murit. L-a făcut pur şi
simplu praf!

Amelia răspunse:

- Bine, mulţumesc că m-ai sunat! Acum te las şi mai vorbim!

- Ok! Îmi pare aşa de rău!

- Şi mie!
 O vreme rămase împietrită, fără nici un gând. Încercă să realizeze tot ce auzise şi să-şi
dea seama că e adevărat. Contactul cu realitatea se făcea greu şi întrerupt; ba simţea
că îl aşteaptă, aşa cum promisese, ba îşi dădea seama că nu va mai veni niciodată!
Adevărul nu încăpea în mintea ei. Apoi începu să se revolte: era de-a dreptul de
neconceput şi inuman că nu-l va mai vedea niciodată, că nu-i va mai auzi vocea, că nu-i
va mai privi ochii calzi, blânzi şi căprui, că... s-a dus!

Nu-şi dădu seama dacă trecuseră minute sau ore grele sau un timp infinit de când
stătea privind aşa împietrită în gol, ba gândind, ba pierzând orice contact cu mintea şi
sufletul ei şi cu tot ce exista în jur, când auzi deodată un hohot adânc de plâns şi,
mirată, îşi dădu seama că plânsul acela izbucnise din străfundurile ei. Şi plânse aşa în
hohote, până când nu mai avu putere să plângă şi apoi scânci întretăiat ca un copil
neputincios şi apoi plânse din nou, pierdută, cu pumnii la gură, cu mâinile în păr,
strângându-l cu putere de la rădăcină ca să simtă şi apoi scâncind din nou, până când
trecu mult timp în care nici măcar nu mai ştia să-şi şteargă lacrimile, ba simţind tot, ba
nemaisimţind nimic.

Şi nu ştiu cum din zi se făcu noapte şi din starea aceea incertă, între vis şi realitate,
încet, încet, şi pe tăcute intră într-un vis ca într-o transă, un vis în care totul se linişti
uşor şi ca prin farmec.

Şi Cristi era lângă ea, zâmbind îngereşte ca întotdeauna, privind-o frumos cu ochii lui
mângâietori, intrându-i în suflet şi îmbrăţişând-o:

- Am venit, ţi-am spus că vin! Chiar dacă nu am putut să vin altfel, sunt aici pentru
totdeauna. N-o să fi singură niciodată, pentru că eu sunt cu tine. Nu trebuie decât să te
gândeşti la mine. O să trecem împreună prin toate. Şi dacă n-o să-ţi întâlneşti marea
iubire în viaţa asta, să ştii că eu te aştept oricât ar trebui, ca să rămânem amândoi.

Amelia nici nu mai asculta ce spune, nu mai simţea nici timpul, nici spaţiul, ci doar
fericirea şi liniştea de-a fi iar împreună.

Şi când se trezi din acea stranie transă, înţelese că nu trebuia să fie tristă, deşi era.
De fapt, îşi regăsise iubirea. Ei doi erau împreună de mult, de la începuturi şi se
întâlniseră cumva şi aici, pe pământul ăsta, unde n-au putut rămâne împreună, dar
unde se revăzuseră şi se iubiseră mai departe. Şi chiar dacă revederea a fost scurtă, ştia
sigur că el o va aşteapta mereu, orice ar fi, nu trebuia decât să aibă curaj şi să meargă
mai departe.

Şi acolo, undeva la capătul drumului, se vor întâlni din nou ca să rămână veşnic
împreună, chiar dacă dincolo de moarte.