Dinamica sistemului internațional din anii 60 ai secolului trecut

A. Introducere

Tema eseului meu se intitulează Dinamica sistemului internațional din anii 60 ai

secolului trecut. Scopul și obiectivele acestei lucrări vor consta în dorința mea de a zugrăvi
tabloul aniilor 60 din prisma Războiului Rece. Din capul locului, doresc să menționez că acest
eseu nu va fi unul exhaustiv, având în vedere mai multe aspecte subiective, pregătirea și
celorlalte examene din această sesiune, programul încărcât de la cele două joburi pentru care am
aplicat în vară și nu în ultimul rând, faptul că vorbim despre un eseu, lucrare care poate fi de
minimum o pagină sau de zece-cincisprezece pagini, maximum; am să mă strădui din răsputeri
să am minim opt pagini de conținut, așa cum ne-ați indicat dumnevoastră, domnule profesor.
Așa cum am menționat mai sus, această temă a eseului meu, Dinamica sistemului
internațional din anii 60 ai secolului trecut, se va încadra în literatura de specialitate a
perioadei Războiului Rece, deoarece am să aduc în discuție următoarele evenimente marcante ale
acestei perioade din istorie, care au avut loc în anii 60: Ridicarea Zidului Berlinului, Invazia
din Golful Porcilor, Criza rachetelor cubaneze, Războiul din Vietnam, asasinarea lui John
Fitzgerald Kennedy și Primăvara de la Praga.
Ca metodologie folosită, consemn faptul că am utilizat destule cărți online în format PDF
(mi-aș fi dorit să le am și în format fizic, dar având în vedere aceste vremuri fără precedent, a
trebuit să mă adaptez și, de multe ori, istoria a arătat că aceste adaptări forțate nu au fost
încunutate de mari succese, însă eu nu am lăsat ca această situație să-mi efecteze calitatea muncii
depuse în vederea acestui eseu pe care l-am tratat cu maxim de seriozitate și diligență) care au
tratat această perioadă, site-uri de specialitate cu o puternică rezonanță academică (menționez
domeniul researchgate).
Aceste douăzeci și unu de rânduri de mai sus s-au dorit a fi o scurtă introducere în tema
aleasă și consider că este timpul, fără alte demersuri, să trecem la prezentarea temei și așa cum
știm cu toții, chintesența oricărei lucrări se regășește în cuprins.
 B. Cuprins
Pentru a-mi facilita munca de cercetare și redactare, pentru a nu omite niciun aspect
relevant, dar și pentru a vă înlesni parcurgerea acestui eseu, am întocmit un plan, plan pe care îl
voi intitula cuprinsul eseului. Așadar, să trecem în revistă conținutul:
- explicarea Războiului Rece, îndeosebi tratatele semnate după al doilea război
mondial, care justifică această perioadă (B1)
- relațiile din anii 60 dintre SUA și URSS (B2)
- ridicarea Zidului Berlinului (B3)
- invazia din Golful Porcilor (B4)
- criza rachetelor cubaneze (B5)
- războiul din Vietnam (B6)
- asasinarea lui John Fitzgeral Kennedy (B7)
- primăvara de la Praga (B8)

B1. În timpul celui de-al doilea război mondial, SUA și URSS au luptat de aceeași parte,
dar la puțină vreme după ce războiul s-a sfârșit, cele două țări au devenit neîncrezătoare una în
cealaltă. În următorii 40 de ani, au purtat un război de vorbe și amenințări numit Războiul Rece.
Către sfârșitul războiului mondial, armata sovietică a avansat în estul Europei și în
Germania. După război, soldații sovietici au rămas în estul Europei, iar liderul sovietic Stalin a
ajutat la aducerea la putere a unor lideri comuniști în țările estice.
Țările vestice, precum SUA și Marea Britanie, au devenit tot mai preocupate de intenția
sovieticilor de a domina Europa. Astfel că, în anul 1949, aceste țări au format o organizație
numită NATO (Nord Atlantic Treaty Organization). Toate țările membre NATO au căzut de
acord să își acorde sprijin în situația unui atac sovietic.
În anul 1955, Uniunea Sovietică și țările comuniste din estul Europei au încheiat la rândul
lor un acord, numit Pactul de la Varșovia.1

1
Enciclopedia de istorie a lumii, Editura Aquila ’93, pag. 378-379
 B2. Relațiile din anii 60 dintre SUA și URSS au putut fi caracterizate ca o competiție
dintre aceste două state pentru lumea a treia, dar și ca o reînarmare nucleară.
Mișcările naționaliste din unele țări și regiuni, în special
în Guatemala, Indonezia și Indochina au fost, adesea, aliate cu grupuri comuniste, sau percepute
în Occident ca fiind aliați ai comuniștilor. În acest context, în anii 1950 și începutul anilor 1960,
când mișcările de decolonizare au luat avânt, Statele Unite și Uniunea Sovietică concurau, din ce
în ce mai mult, pentru influență în Lumea a Treia. 
În plus, sovieticii au văzut pierderea continuă a terenului de către puterile coloniale
(Marea Britanie, Franța, Belgia etc.) drept un semn care, pentru ei, prevestea o eventuală victorie
a ideologiei lor. În această competiție pentru a câștiga influență în Lumea a Treia, ambele puteri
vindeau armament mișcărilor de eliberare.

Statele Unite ale Americii s-au folosit de CIA pentru a îndepărta un șir de guverne
neprietenoase din Lumea a Treia și pentru a le sprijini pe cele aliate.
Așa cum menționam mai sus, pe frontul armelor nucleare, Statele Unite și URSS au
urmărit reînarmarea nucleară și au dezvoltat arme nucleare cu rază lungă de acțiune, care erau
capabile să lovească teritoriul celuilalt.2

B3. Așa cum știm, la finalul celui de Al Doilea Război Mondial, după capitularea
Germaniei în 7 – 8 mai 1945 şi în baza a ceea ce s-a stabilit la conferinţele de pace de la Potsdam
şi Yalta, fosta mare putere nazistă a fost împărţită în patru zone de ocupaţie militară, controlate
de către puterile aliate.
Sovieticii au luat Estul (devenit ulterior Republica Democrată Germană sau RDG), în
timp ce Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa şi-au împărţit fiecare părţile rămase (francezii în
sud-vest; britanicii în nord-vest şi americanii în sud). Istorica capitală Berlin a fost şi ea împărţită
între Est şi Vest. Afluxul masiv de nemţi din RDG către capitalista Republică Federală Germană
(RFG) a determinat autorităţile comuniste din Berlin să ridice, în vara anului 1961, un zid. 3
Cu toate că am mai enunțat această idee, construit pe fondul fugii masive a nemţilor din
Est către partea occidentală a Germaniei, Zidul Berlinului a parafat împărţirea sferelor de

2
Ibidem.
3
The Berlin Wall, 20 years later, carte PDF disponibilă pe site-ul
https://photos.state.gov/libraries/amgov/30145/publications-english/the-berlin-wall.pdf
influenţă între Uniunea Sovietică, pe de-o parte, şi foştii săi aliaţi, Franţa, Marea Britanie şi
SUA.
Bariera  a fost construită pe 13 august 1961, fiind ideea liderului comunist est-german
Walter Ulbricht şi nu a fost realizată cu ajutorul direct al sovieticilor, fiind construită de
muncitorii şi soldaţii din Germania de Est.  
 Zidul Berlinului a avut o lungime  de 155 de kilometri şi o înălţime de 4 metri. Pentru a
spori siguranţa, a fost construit un coridor suplimentar, cunoscut sub numele de Fâşia Morţii.
Aceasta avea 100 de metri lăţime, era supravegheată continuu făcând astfel aproape imposibilă
trecerea neautorizată în RFG.
În Berlinul de Est a fost construit un turn înalt de aproximativ 365 de metri, având oficial
un restaurant la ultimul etaj. Neoficial, acest etaj avea rolul de post de observaţie, căci pivota în
jurul axei sale.  Astfel eficienţa zidului era sporită prin construirea de astfel de turnuri.
Impactul construirii zidului Berlinului a fost unul devastator pentru familile germane. 
Est-germanii care lucrau în Germania de Vest au fost nevoiţi să renunţe la locurile lor de muncă,
pierzându-şi astfel sursele de venituri. Mai mult decât atât, membrii a numeroase familii au fost
efectiv separaţi de acest zid.4
Pentru vizitele în Germania de Est, zidul a fost prevăzut cu opt puncte oficiale de trecere,
străinii (inclusiv vest-germanii) trebuind să obţină un permis special de trecere. 
Reacţia Statelor Unite faţă de zidul nou construit a fost una extrem de slabă, deşi
contravenea înţelegerii dintre fostele state aliate conform căreia acestea trebuiau să asigure
supravegherea Berlinului. Astfel, guvernul american a declarat că va accepta zidul Berlinului
fără a utiliza forţa.
Numeroşi est-germani au încercat să fugă în Germania de Vest riscându-şi astfel vieţile.
Unele statistici evidenţiază că după anul 1961 au reuşit să treacă în Germania de Vest circa 5000
de locuitori ai Berlinului de Est.    
În urma demisiei liderului est-german, Erich Honecker, noul guvern a declarat că est-
germanii pot primi vize pentru vizitele în Germania de Vest.  Ca efect, zeci de mii de berlinezi 
au protestat în faţa punctelor de control, pretinzând să fie lăsaţi să treacă. Realizând că stăvilirea
mulţimii nu putea fi realizată, grănicerii au lăsat mulţimea să treacă în Germania de Vest.

4
https://www.descopera.ro/istorie/18652831-sase-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-zidul-berlinului,
accesat la data de 02.02.2021
 Ultimul est-german care a fost ucis în timp ce încerca să treacă zidul a fost Chris
Guefroy, în februarie 1989. În prezent, una din străzile Berlinului îi poartă numele.
Zidul Berlinului a căzut în noiembrie 1989, fiind ulterior dărâmat cu buldozerele. În urmă
au rămas un muzeu dedicat Zidului şi câteva rămăşiţe ale fostului simbol al Războiului Rece.5

B4. Un alt moment marcant al războiului rece din anii 60 este invazia din Golful Porcilor
(1961).
De la Revoluția cubaneză din 1959, Fidel Castro devenise din ce în ce mai antagonist față
de Statele Unite și interesele lor. Administrațiile  Eisenhower și Kennedy au autorizat CIA să
vină cu modalități de a-l îndepărta: s-au făcut încercări de a-l otrăvi, grupurile anticomuniste din
Cuba au fost susținute în mod activ. CIA a contactat chiar mafia pentru a lucra împreună la
asasinarea lui Castro. Nimic nu a funcționat.
Între timp, mii de cubanezi fugeau din Cuba, la început legal, apoi clandestin. Acești
cubanezi făceau parte din clase superioare și de mijloc care pierduseră proprietăți și investiții
când guvernul comunist a preluat conducerea. Majoritatea exilaților s-au stabilit la Miami, unde
au început să nutrească o puternică ură față de Castro și regimul său. Pentru CIA nu a durat mult
până când a decis să se folosească de acești cubanezi și să le ofere șansa de a-l răsturna pe
Castro.
Când s-a răspândit în comunitatea cubaneză a exilului o încercare de a lua din nou insula,
sute s-au oferit voluntar. Mulți dintre voluntari erau foști soldați profesioniști. Forța a fost numită
Brigada 2506, brigadă care, desigur, a fost antrenată de CIA.6
În aprilie 1961, Brigada 2506 era gata să plece.
Forțele aeriene americane au trimis bombardiere pentru a îngenunchia defensiva Cubei,
în special pentru a elimina micile forțe aeriene cubaneze. Opt bombardiere B-26 au plecat din
Nicaragua în noaptea de 14-15 aprilie. Bombardierele au lovit aerodromurile și pistele, reușind
să distrugă mai multe avioane cubaneze. Cu toate acestea, bombardamentele nu au distrus toate
avioanele Cubei, deoarece unele au fost ascunse.

5
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cateva-lucruri-de-stiut-despre-zidul-berlinului
6
https://www.greelane.com/ro/umanistic%C4%83/istorie-%C8%99i-cultur%C4%83/cuba-the-bay-of-
pigs-invasion-2136361/, accesat la data de 02.02.2021
 Pe 17 aprilie, Brigada 2506 (numită și „Forța Expediționară Cubaneză”) a aterizat pe
pământul cubanez. Brigada era formată din peste 1.400 de soldați bine organizați și înarmați. 
Locul de debarcare care a fost selectat a fost „Bahía de Los Cochinos” sau „Golful
Porcilor” de pe coasta de sud a Cubei. A fost o alegere nefericită, deoarece zona selectată este
mlăștinoasă și dificil de traversat.
Forțele au aterizat cu dificultate și au eliminat rapid micile miliții locale care le-au
rezistat. Castro, în Havana, a auzit de atac și a ordonat unităților sale militare (fidele) să
răspundă. Așa cum am menționat mai sus, mai rămăseseră câteva avioane neatinse de primele
bombardamente, iar Castro le-a ordonat acestora să atace mica flotă care adusese invadatorii.
Aceste avioanele au atacat, scufundând o navă și alungând restul. Acest lucru a fost crucial
deoarece, deși membrii brigăzii 2506 au debarcat, navele scufundate erau încă pline de provizii,
inclusiv alimente, arme și muniție.
Timp de două zile, cubanezii au luptat împotriva invadatorilor. Cubanezii nu erau la fel
de bine înarmați sau instruiți, dar aveau numărul, proviziile și moralul de partea lor, mă refer la
acea motivare de a își apăra propria ”casă”. 
Deși atacurile aeriene din Cuba au continuat să fie eficiente și au ucis multe trupe
cubaneze în drum spre luptă, invadatorii au fost împinși în mod constant înapoi. Rezultatul a fost
inevitabil: pe 19 aprilie, intrușii s-au predat. Unii fuseseră evacuați de pe plajă, dar majoritatea
(peste 1.100) au fost luați prizonieri.
Fidel Castro a propus un schimb președintelui Kennedy: prizonierii pentru tractoare și
buldozere.
Negocierile au fost lungi și tensionate, dar în cele din urmă, membrii supraviețuitori ai
brigăzii 2506 au fost schimbați cu alimente și medicamente în valoare de aproximativ 52 de
milioane de dolari.7
Majoritatea agenților și administratorilor CIA responsabili pentru fiasco au fost
concediați sau solicitați să demisioneze. Kennedy însuși și-a asumat responsabilitatea asaltului
eșuat, care i-a afectat grav credibilitatea.
Guvernul american a creat o comisie pentru a analiza cauza dezastrului. Când au venit
rezultatele, au existat multe cauze. CIA și forța invadatoare au presupus că cubanezii obișnuiți,

7
Fidel Castro, My Life, Ignacio Ramonet, ed. Scribner, 2009 – cartea a fost consultată în format PDF pe
site-ul https://www.pdfdrive.com/fidel-castro-my-life-d187840220.html
sătui de Castro și de schimbările sale economice radicale, se vor ridica și vor susține invazia. S-a
întâmplat opusul: în fața invaziei, majoritatea cubanezilor s-au adunat în spatele lui Castro. 
Cel mai important motiv pentru eșecul Golfului Porcilor a fost incapacitatea forțelor SUA
de a elimina forța aeriană a Cubei. Cu doar o mână de avioane, Cuba a reușit să scufunde sau să
alunge toate navele de aprovizionare, blocând atacatorii și întrerupându-le alimentarea cu
provizii vitale.
Acest eveniment, după cum vom vedea, este inseparabil de un alt eveniment marcat și
anume criza rachetelor cubaneze (B5), care a avut loc după un an și jumătate. 8

B5. În timpul acestei perioade istorice, cunoscută în literatura de specialitate, ca și criza

rachetelor cubaneze, marile puteri atomice, SUA şi Rusia, niciodată nu au fost mai aproape de
un conflict nuclear. O decizie greşită a lui Kennedy sau a liderului sovietic Nikita Hruşciov ar fi
putut declanşa o catastrofă atomică.
Aşa-numita criză a rachetelor din Cuba a început la 14 octombrie 1962, când avioane-
spion americane au descoperit rachete şi trupe ruseşti aflate Cuba.
Oficialii din Pentagon au reacţionat stupefiaţi. Uniunea Sovietică transportase în Cuba 36
de rachete nucleare cu rază medie de acţiune. Pentru prima oară în istoria ţării lor, americanii
aflau că se confruntă cu o reală ameninţare nucleară.
Rachetele americane din Turcia erau de multă vreme privite cu atenţie sporită de
Hruşciov, care, prin ducerea de rachete atomice în Cuba, voia să-i forţeze mâna mai puţin
experimentatului preşedinte american John F. Kennedy. La 22 octombrie 1962, într-un discurs
televizat, liderul de la Casa Albă îi cerea lui Hruşciov să retragă rachetele sovietice din Cuba,
transmiţându-i acestuia că încă mai are timp să evite "distrugerea lumii".9
Pentru a se asigura că nu vorbeşte în van, Kennedy a anunţat impunerea în jurul Cubei a
unei blocade marine stricte, care viza vasele cu armanent la bord. Două zile mai târziu, când
blocada a intrat oficial în vigoare, întreaga lume privea cu maximă îngrijorare desfăşurarea
evenimentelor. Nu puţini au fost cei care se temeau că asistau la debutul unui al treilea război

8
Devzăluiri din istoria, ed. Readers Digest, București, 2011, pag. 422-425
9
https://www.dw.com/ro/au-trecut-cinci-decenii-de-la-criza-rachetelor-din-cuba/a-16305635, accesat la
data de 02.02.2021
mondial, cu atât mai mult cu cât armata americană se afla în alertă maximă, rachetele sale
intercontinentale fiind gata de a fi lansate în orice moment.
Teama avea reverberaţii inclusiv la Berlin, unde cancelarul de la acea vreme, Konrad
Adenauer, ştia prea bine că o confruntare între cele două mari puteri nucleare ar fi aruncat
Germania în război. Annelise Poppinga, fosta secretară a cancelarului Adenauer, spune că în
acele momente multă lume simţea pur şi simplu că trăieşte ultimele zile ale omenirii. "Situaţia
era deschisă oricărui deznodământ", îşi aminteşte Poppinga.
În ziua de 25 octombrie confruntarea părea imposibil de evitat, două vase sovietice
ignorând pur şi simplu blocada americană. Pentru a rămâne credibil, Kennedy trebuia să
acţioneze. Numai că vasele ruseşti s-au retras înainte ca americanii să lanseze primele torpile.
Gestul sovieticilor a determinat presa americană a vremii să vorbească imediat despre "retragerea
ruşilor la Moscova datorită presiunii exercitate de America".10
Populaţia americană nu află însă că fratele preşedintelui american, Bobby Kennedy,
asigurase partea rusă, în cadrul unor discuţii secrete, că Statele Unite îşi vor retrage la rândul lor
arsenalul de rachete din Turcia. Însă nu imediat şi doar dacă gestul americanilor rămâne secret.
Hruşciov a acceptat înţelegerea, criza rachetelor din Cuba încheindu-se la 28 octombrie 1962.
Kennedy şi Hruşciov au decis crearea unei linii telefonice de criză între conducerile celor două
state pentru a comunica direct în cazuri excepţionale.11

B6. Războiul din Vietnam a avut loc între 1 noiembrie 1961 30 aprilie 1975, căderea
Saigonului. Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord),
sprijinită de China şi Uniunea Sovietică, şi Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită
de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud şi unificarea ţării sub
conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul
dintre marile eşecuri ale politicii externe americane.

10
https://www.academia.edu/19989461/Criza_rachetelor_cubaneze_un_model_de_diploma
%C8%9Bie_perseveren%C8%9B%C4%83_%C8%99i_colaborare_indispensabil
%C4%83_epocii_atomice, accesat la data de 02.02.2021
11
https://www.defencematters.org/ro/toate-stirile/criza-rachetelor-strategia-lui-hrusciov-cuba/174/,
accesat la data de 02.02.2021
 Prin Războiul din Vietnam, în sens mai larg, se înţelege cel de-al doilea război din
Indochina (1955-30 aprilie 1975) iar, în sens mai restrâns, intervenţia americană (între 1965-
1973).
În principiu, războiul a fost purtat pentru reunificarea Vietnamului despărţit, temporar, de
înfrângerea decisivă din 1954 a armatei coloniale franceze. În acest conflict, cele două mari
puteri comuniste concurau şi una cu cealaltă şi pentru influenţa în Asia de sud-est, iar SUA
încerca să împiedice răspândirea comunismului în ţările fragile din Asia, care, recent, deveniseră
independente. Conflictele militare terestre s-au purtat, în mare parte, în Vietnamul de Sud,
respectiv în Laos şi Cambodgia, în zonele de graniţă cu Vietnamul.
În prima perioadă a războiului, trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de
consilierii militari americani, au încercat să elimine forţele de gherilă care se ascundeau în zonele
rurale şi în sistemul de canale subterane, dar, datorită haosului şi opresiunii politice din sud,
numărul acestora, în loc scadă, a crescut. În anii 1960 conducerea politică şi militară americană a
decis că, pe lângă consilierii şi instructorii militari americani, să trimită în zonă şi trupe.
Gherilele din nord erau sprijinite de trupele armatei Vietnamului de Nord, încercând, de mai
multe ori, să cucerească Vietnamul de Sud, doar intervenţia militară americană a putut să salveze
situaţia.12
Ca răspuns, aviaţia SUA a încercat să distrugă industria Vietnamului de Nord, dar
efectele nu au fost cele scontate din cauza ajutorului acordat Vietnamului de Nord de URSS şi
China. Datorită imaginilor necenzurate transmise de televiziune, opinia publică din toată lumea a
putut să vadă cruzimile războiului fără frontiere, ceea ce a condus la întărirea mişcărilor pacifiste
şi creşterii rezistenţei americanilor faţă de serviciul militar obligatoriu. În paralel, politicienii din
SUA au încercat permanent să obţină independenţa părţii din Sud, dar Vietnamul de Nord nu
ceda din pretenţiile sale, dorind ca toţi militarii străini să părăsească sudul, ţara să fie reunificată
şi să se desfăşoare alegeri libere, mizând pe faptul că, datorită haosului din Vietnamul de Sud,
alegerile vor fi câştigate de comunişti. În final, în anul 1972, delegaţiile SUA şi cea a

12
The Korean War and the Vietnam War: People, Politics, and Power (America at War), Ed. Britannica,
pag.144-159, cartea a fost consultată și este disponibilă în format PDF pe site-ul
https://www.pdfdrive.com/the-korean-war-and-the-vietnam-war-people-politics-and-power-america-at-
war-e161022380.html
Vietnamului de Nord s-au înţeles, fără ştirea delegaţiei Vietnamului de Sud. Conducerea
americană încă din 1968 a avut intenţia să se retragă din conflict, dar dorea să facă acest lucru cu
un minim de pierdere de prestigiu. După semnarea acordului de pace, în 1973, SUA şi-a retras
forţele militare din regiune.
Forţele Vietnamul de Sud, rămase fără sprijin, s-au diminuat, iar Vietnamul de Nord,
încălcând acordul de pace, în 1975, a atacat Vietnamul de Sud, ocupând Saigonul, capitala
acestuia. Cele două ţări au fost unificate, oficial, în anul 1976, sub numele de Republica
Socialistă Vietnam.
Una din consecinţele războiului în SUA a fost că, în 1973, s-a renunţat la serviciul militar
obligatoriu. Cheltuielile SUA privind Războiul din Vietnam se estimează între 140-180 miliarde
de dolari. Prin comparaţie, cheltuielile cu Programul Apollo pentru trimiterea omului pe Lună au
fost în jur de 20 miliarde de dolari. Se consideră că, din punct de vedere militar, în Vietnam,
SUA a repurtat succes tactic şi înfrângere strategică. Generalul Victor Krulak a criticat foarte
aspru strategia de uzură a lui Westmoreland care a costat multe vieţi americane cu un slab
rezultat pozitiv.
Între anii 1965 şi 1975 SUA a cheltuit 111 miliarde de dolari, generând un mare deficit
bugetar. Peste 3 milioane de americani au servit în Războiul din Vietnam dintre care 1,5
milioane au fost implicaţi activ în lupte. James E. Westheider scria că, în 1968, anul de vârf al
intervenţiei americane în Vietnam, erau 543 000 militari, dar numai 80 000 erau consideraţi ca
făcând parte din trupele combatante. Până la sfârşitul războiului, pierderile omeneşti americane
s-au ridicat la 58.220, peste 150.000 au fost răniţi şi cel puţin 21.000 au suferit dizabilităţi
permanente. Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres
posttraumatic. Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada, iar 50.000
americani aflaţi în serviciu militar au dezertat, acestora în 1977 preşedintele Jimmy Carter le-a
garantat iertare necondiţionată.13

B7. Pentru SUA, anii’60 au marcat tulburări atât în plan intern cât şi pe plan extern.  Segregarea
rasială a fost cea mai gravă problemă, pe care SUA o avea la începutul anilor ’60. Discriminarea
rasială  a determinat apariţia unor mari tensiuni în rândul societaţii americane. La toate se adaugă
discrimanarea pe bază de sex şi lipsa  programelor de combatere a sărăciei.  De asemenea tot mai
13
https://www.zf.ro/business-international/cel-mai-mare-esec-al-americanilor-razboiul-care-a-costat-cel-
mai-scump-statele-unite-60-000-de-tineri-si-au-pierdut-viata-15101325, accesat la data de 03.02.2021
mulţi studenţi şi activişti pentru drepturi civile au început să acuze Administraţia americană de
faptul că îngrădeşte exercitarea libertăţilor garantate de Constituţia americană (libertatea
cuvântului şi libertatea de întrunire). Criza prin care  trecea societatea americană a anilor ’60 a
determinat apariţia unei revoluţii culturale care a purtat şi numele de contracultură. Această
contracultură a fost alimentată şi de o puternică mişcarea pacifistă care condamna intervenţia
militară americană din Vietnam. Industrializarea rapidă neînsoţită de măsuri precise care să
combată poluarea mediului a reprezentat o altă sursă de nemulţumire socială care va determina
apariţia mişcărilor ecologiste.
Politica externă americană la începutul anilor ’60   a fost marcată de asemenea de multe
tensiuni. Confruntarea ideologică dintre SUA şi URSS, ca factor determinant a Războiului Rece,
a dus uneori la luarea unor decizii de politică externă neinspirate. Eşecul Invaziei din Golful
Porcilor (1961) în care s-a încercat înlăturarea regimului Castro, precum şi decizia de a interveni
militar în Vietnam (din timpul administraţiei Eisenhower) au fost principalele greşeli ale
Administraţiei americane. Proasta comunicare dintre SUA şi URSS a fost la un pas de a arunca
lumea într-un război nuclear, aşa cum a fost cazul  Crizei rachetelor din Cuba. Preşedintele
Kennedy a fost nevoit să se confrunte cu puternicele dezacorduri politice interne încă de la
începutul mandatului său şi nu toţi au înţeles într-un mod poztiv încercările sale de reformare a
mecanismului politic american.14
Asasinatul preşedintelui  J.F.Kennedy  a  fost una dintre cele mai mari drame prin care a
trecut societatea americană, după asasinatul preşedintelui Abraham Lincoln de la sfârşitul
Războiului Civil din 1865, dacă discutăm strict de liderii politici americani.
Pe 22 noiembrie 1963, preşedintele J.F. Keneddy se afla într-o vizită electorală în Dallas
(Texas). În respectiva zi, J.F. Kennedy împreună cu soţia sa, Jacqueline Kennedy,  şi guverntorul
John Connaly se aflau într-o limuzină decapotabilă  care traversa oraşul Dallas. Preşedintele avea
în program, un prânz de lucru la Centrul comercial din Dallas (Trade Mart), unde trebuia să se
întâlnească cu un grup de oficialităţi al oraşului. Atunci când limuzina preşedintelui a ajuns în
piaţa Dealey, la ora 12:32 (ora locală), un lunetist a tras mai multe focuri în direcţia
acesteia. Preşedintele a fost împuşcat mortal în zona capului, iar guvernatorul Texasului, John
Connaly  a fost rănit grav în urma atacului.

14
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/misterul-asasinatului-presedintelui-j-f-kennedy-crima-
sau-conspiratie-a-serviciilor-secrete
 Aşa cum au concluzionat anchetatorii din Comisia Warren (care a preluat oficial ancheta
asasinatului), împuşcăturile asupra limuzinei oficiale au fost trase de la etajul şase al clădirii
Texas School Book Depository. Preşedintele Kennedy este oficial declarat mort la ora 13:00 în
camera de urgenţă a spitalului Parkland din Dallas.
Conform concluziilor finale ale Comisiei Warren, singurul responsabill pentru asasinarea
preşedintelui a fost Lee Harvey Oswald. Comisia nu a luat niciodată în considerare faptul că ar
putea exista mai mulţi autori.
Expertiza balistică a două fragmente de gloanţe găsite în limuzina prezidenţială precum şi
a  glonţului întreg  găsit la  guvernatorul Connaly, a concluzionat că arma folosită a fost o
carabină Mannlicher  Carcano de calibru 6, 5mm, model 91/38. Tuburile goale şi arma au fost
găsite la etajul al şaselea al clădirii Texas School Book .
Autopsia inclusă în investigaţia Comisiei Warren concluzionează că preşedintele
Kennedy a fost împuşcat din spate de la înălţime cu două gloanţe. Un glonţ i-a străpuns gâtul
lovindu-l ulterior şi pe guvernatorul Connaly, iar celălalt a distrus partea dreaptă a creierului,
cauzând  decesul.
Investigaţia suplimentară a Comisiei Warren a inclus şi analiza traiectoriei gloanţelor
care s-a făcut pe baza expertizei filmelor şi fotografiilor făcute de martorii oculari (Abraham
Zapruder, Orville  Nix, Mary Muchmore) care erau aproape de limuzina prezidenţială. S-a
concluzionat că toate gloanţele au fost trase din spatele limuzinei.
În cazul dovezilor care atestă vinovăţia lui Lee Harvey Oswald, Comisia Warren
menţionează prezenţa amprentelor lui Lee Harvey Oswald  pe arma găsită, precum şi o
fotografie  în care el este surprins cu carabina Mannlicher Carcano de calibru 6, 5 mm, model
91/38.  Lee Harvey Oswald, nu a ajuns să fie judecat, deoarece a fost ucis de Jack Ruby.
Dincolo de ancheta oficială, rămân multe enigme nedesluşite. În primul rând nu ştim cine
sunt cei care s-au folosit de Lee Harvey Oswald pentru a comite asasinatul, şi cine a avut
interesul să-l elimine ulterior. E greu de crezut că Ruby, asasinul lui Lee Harvey Oswald, a
comis crima într-un act spontan.15

15
I.M. Pacepa, Programat să ucidă, Lee Harvey Oswald, KGB-ul și asasinarea lui Kennedy, Ed. Corint.,
București, 2013, p. 157-167. Cartea a fost consultată în format fizic pe data de 03.02.2021.
 B8. Primăvara de la Praga a fost o perioadă de libertate politică din Cehoslovacia, care
a început în primăvara anului 1968, atunci când a venit la putere Alexander Dubček și a durat
până în 20 august, același an, când a avut loc invazia Cehoslovaciei de către statele Pactului de la
Varșovia, cu excepția RPS Albania și a Republicii Socialiste România.16
Alegerea lui Alexander Dubcek în 1968 a dus la o reformă fără precedent în
Cehoslovacia comunistă. Dar încercarea sa de a instaura un ”comunism cu față umană” a eșuat.
Totuși, a adus ceva, crede Ian Willoughby.
Alexander Dubcek a fost ales prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia, în 5
ianuarie 1968, momentul însemnând la acea vreme începerea unui proces major de liberalizare a
statului totalitar.
Cu toate că a fost înăbușit de tancurile rusești într-o intervenție militară a Pactului de la
Varșovia, la care România nu a participat, momentul așa-numit Primăvara de la Praga a însemnat
pentru mulți cehi și slovaci o nouă eră - un viitor mai bun, la două decenii după instaurarea
comunismului. 
”Chiar puteai să simți noua briză proaspătă după alegerea lui Dubcek”, spune Marta
Kubisova, care a devenit unul dintre simbolurile Primăverii de la Praga. În ianuarie 1968, era
unul dintre cele mai mari staruri pop ale Cehoslovaciei, membră a trupei Golden Kids. 
”A fost o perioadă de neuitat. O perioadă în care oamenii chiar puteau să respire din nou
și să simtă că după 20 de ani, s-ar putea întâmpla în sfârșit ceva bun”.
Ascensiunii lui Dubcek i-au precedat alte evoluții care au pavat drumul Primăverii de la
Praga, spune istoricul Petr Blazek.
Acestea au inclus denunțarea de către liderul sovietic Nichita Hrușciov a politicii
predecesorului său, Iosif Vissarionovici Stalin, în 1956; eliberarea multor deținuți politici în
Cehoslovacia la începutul anilor 1960; tensiuni la congresul uniunii scriitorilor de la Praga, în
1967; și cu o economie în cădere, nevoia unei reforme. 
Dubcek, un politician care și-a petrecut o mare parte din copilărie în Uniunea Sovietică, l-
a înlocuit pe intransigentul Antonin Novotny la cârma țării. Contrastul era major. ”Dubcek era
mult, mult mai deschis în atitudine și devenise cunoscut ca politicianul care zâmbește mereu”,
spune Blazek. 

16
A. Barnea, Manual pentru clasa a X-a – Istorie, Ed. Corint Serv, București, 2008, p. 60. Manual a fost
consultat în format fizic pe data de 03.02.2021.
Dubcek și-a și făcut un marketing de succes prin reforma sa, pe care a numit-o ”socialism cu față
umană”. 
Ca mulți alți cehoslovaci, și Marta Kubisova era o susținătoare fermă a lui Dubcek. Dar
până și ea avea dubii cu privire la faimoasa sa doctrină. 
”Socialism cu față umană suna foarte bine”, spune Kubisova. ”Dar la acea vreme avusesem deja
ceva experiență cu comuniștii, așa că nu m-am gândit foarte mult la cum ar putea de fapt să
arate”. 
Istoricul Jan Adamec spune că această frază ”a fost un exemplu bun de marketing
politic”; era atât de vag, încât lăsa loc unei palete largi de interpretări, de la o dictatură comunistă
cu caracteristici ”umane”, până la o democrație liberală cu elemente socialiste. 
Chestiunea referitoare la cât de mult a condus Dubcek Primăvara de la Praga și cât de
mult a fost el însuși dus de valul evenimentelor este în continuare contestată de istorici, spune
Adamec, care subliniază faptul că intenția lui Dubcek și a altor reformiști din Partidul Comunist
Cehoslovac era de fapt destul de limitată. 
”Voiau să stabilească un leadership nou progresiv, cu toate că nu aș spune că visau la
ceea ce s-a întâmplat într-adevăr în 1968”, spune Adamec. ”Cu tot reformismul lor, au devenit
simpli spectatori a ceea ce se întâmpla în jurul lor.” 
Cea mai radicală schimbare inițiată de Dubcek a fost eliminarea unei laturi esențiale a
comunismului: cenzura. Acest lucru s-a întâmplat în aprilie 1968 și urma să joace un rol major în
căderea sa. 
”Atunci când oferi oamenilor libertatea de exprimare într-o societate dominată de
cenzură, ajungi să fii și tu criticat”, spune Adamec. ”Dubcek era criticat pentru prea mult
radicalism sau pentru că nu era destul de radical”. 
Guvernul de la Praga nu intenționase nicio secundă să renunțe la rolul conducător al
Partidului Comunist. Dar în lunile următoare, liderii de la Moscova și din alte țări comuniste
priveau cu neîncredere faptul că presiunea populară pentru o schimbare se intensifica. Și tot mai
mulți aparatcici cehoslovaci erau îngrijorați.  
Pe 21 August 1968, trupele Pactului de la Varsovia, conduse de URRS au intrat în țară,
înăbușind Primăvara de la Praga și înstaurând două decenii de ocupație sovietică. România
ceaușistă s-a opus intervenției, refuzând să trimită trupe la Praga. 
 Istoricul Blazek spune că Dubcek a fost un eșec, nereușind să-i satisfacă pe conservatori
sau pe reformiști în propria țară, și nici să anticipeze reacția celorlalți membri ai blocului
sovietic. 
”Era o figură înteresantă, care a reușit să atragă popularitate”, spune istoricul. ”Dar eu nu-
l văd pe Dubcek ca fiind unul dintre marii politicieni ai secolului 20”. 
În timpul invaziei sovietice, cântăreața Marta Kubisova l-a sprijinit public pe Dubcek, ale
cărui zile politice erau oricum numărate. A și înregistrat o piesă numită ”A Prayer for Marta”,
făcând apel la pace. Cântecul a rămas un simbol al Primăverii de la Praga. A fost apoi cenzurat,
iar cântăreței i-a fost interzis să țină spectacole pentru următorii 20 de ani, până în 1989. 
Primăvara de la Praga, care a durat puțin peste șapte luni, s-a încheiat trist și cu un număr
imens de emigrări. Dar gustul scurt al libertății a lăsat loc speranței că într-o zi comunismul va
lua sfârșit, spune Kubisova. 
”A meritat, pentru că ne-a făcut mai puternici. A fost o șansă de a respira aer curat, care
ne-a lăsat cu o dorință mai aprinsă de a obține libertatea”, spune cântăreața. ”Sentimentul ne-a
urmărit pentru încă două decenii”. 17

C. Concluzie/concluzii

17
https://www.dw.com/ro/50-de-ani-de-la-prim%C4%83vara-de-la-praga/a-42024856, accesat la data de
03.02.2021