Psihol Gen I

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
CATEDRA PSIHOLOGIE
SUPORT DE CURS
PSIHOLOGIA GENERALĂ
PARTEA I
ELABORAT DE:
OXANA ŞEVCENCO,
MASTER ÎN PSIHOLOGIE
Cuprins:
Preliminarii
Tema 1. Psihologia ca ştiinţă.
Tema 2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor contemporane.
Tema 3. Psihologia ca profesie.
Tema 4. Obiectul psihologiei în disputa specialiştilor.
Tema 5. Metodă şi metodologie în psihologie.
Tema 6. Psihicul – domeniul de cercetare al psihologiei.
Tema 7. Ipostazele psihicului.
Tema 8. Stările de conştiinţă.
Tema 9. Abordarea sistemică şi sinergetică a psihicului.
Psihologia proceselor cognitive

Tema 10. Senzaţiile.
Tema 11. Percepţia ca proces şi ca imagine primară obiectuală.
Tema 12. Reprezentarea ca proces şi imagine mintală secundară.
Tema 13. Memoria.
Tema 14. Gîndirea ca proces psihic central.
Tema 15. Limbajul.
Tema 16. Atenţia – fenomen de activare selectivă a energiei psihonervoase.
Tema 17. Imaginaţia.
Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 2

Tema 1. Psihologia ca ştiinţă.
1. Tipuri de definiţii.
2. Tendinţe controversate în psihologie.
1. Ce este psihologia?
 Definiţii tip butadă: „Psihologia este ştiinţa studiată de psihologi” (Max

Meyer), „Psihologia este ştiinţa comportamentului studenţilor din primul ciclu”
(McNemar, 1946), „Psihologia este ştiinţa comportamentului şobolanului alb”
(Parot şi Richelle, 1995).
Cu tot caracterul lor ironic şi acuzator, definiţiile tip butadă au marele

merit de a recunoaşte caracterul de ştiinţă al psihologiei, fapt care nu este
deloc de neglijat în condiţiile în care legitimitatea psihologiei ca ştiinţă
era contestată.
 Definiţii tip metaforă: „Psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”,

„Ştiinţă a inimii”, „Psihologia este o lumina indispensabilă înţelegerii, apropierii şi
ascensiunii umane” (Pavelcu, 1972).
Chiar dacă aceste afirmaţii sunt puţin exagerate şi exaltate, poate tocmai
în stilul romantismului, ele atrag totuşi atenţia asupranecesităţii apropierii
psihologiei de om, de viaţă şi problemele lui reale.
 Definiţii prin negare: „Psihologia nu-i fizică”, „Psihologia nu-i fiziologie”,

„Psihologia nu-i sociologie” (Pavelcu, 1947).
Eliminînd ceea ce nu este psihologie Pavelcu se apropie, în finalde o mai

clară delimitare a însuşi obiectului de cercetare al psihologiei. El a intuit
rolul unor „antidiscipline”, cum au fost numite mai tîrziu, în constituirea
psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. „Antidisciplinele” sunt cele graţie
cărora o disciplină se delimitează mai bine, dar şi contra cărora ea trebuie
să se constituie.
 Definiţii etimologice: „Psihologia este ştiinţa despre suflet”, „Psihologia este

ştiinţa psihicului”.
Afirmînd că psihologia este ştiinţa psihicului, imediat se conturează o

nouă introducere: „Dar psihicul ce este?”. Or, din moment ce se răspunde
concludent şi convingător la această întrebare, se conturează clar şi
domeniul de investigaţie al problemei.
 Definiţii comprehensive: „Psihologia este ştiinţa vieţii mintale, a fenomenelor

şi condiţiilor reale” (W. James, 1890), „Psihologia este ştiinţa comportamentului, a
faptelor exterioare, observabile şi măsurabile”, (J. Watson)

Definiţiile comprehensive surprind mai exact conţinutul psihologiei,
indiferent cum este denumit acesta. Deşi pătrund mai adînc în intimitatea
conţinutului psihologiei, ele rămîn unilaterale prin aceea că se referă doar
la anumite conţinuturi, fără a sesiza multitudinea şi varietatea lor, nici
relaţiile dintre ele
 Definiţii integrative: „Psihologia este ştiinţa care studiază ansamblul

conduitelor, comportamentelor” (J. Piaget), „Psihologia este ştiinţa care se ocupă
de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza
descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative.” (P.
Popescu – Neveanu, 1987).
Psihologia este ştiinţa centrală despre psihicul organismelor animale şi

umane. Ea studiază funcţiile, procesele, însuşirile, capacităţile şi
mecanismele psihice aşa cum s-au format acestea de-a lungul timpului,
prin asimilarea şi interiorizarea solicitărilor externe, dar şi aşa cum se
manifestă ele în dependenţă de contextul exterior. Ea îşi propune să
înţeleagă şi să explice de ce un organism reacţionează într-un anume fel,
să determine şi să prevadă cum va reacţiona acesta în viitor.
Repetabilitatea şi generalitatea conduitelor şi comportamentelor sunt
condiţiile esenţiale care permit desprinderea invariabilului, formularea
legilor.
Mielu Zlate: „Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme
psihice) utilizînd un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor
lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane”.
2. Tendinţe controversate în psihologie
În legătură cu psihologia s-au formulat întrebări de tipul:

 Psihologia este ştiinţă sau artă?
 În psihologie există unitate sau diversitate?
 Psihologia se află în impas, în criză sau în priogres şi expansiune?
Există numeroase controverse referitoare la unele probleme particulare ale psihologiei.

De pildă:
 Material sau cultural?

 Înnăscut sau dobîndit?
 Interioritate sau exterioritate?
 Normal sau patologic?
 Conştient sau inconştient?
 Inteligenţă naturală sau inteligenţă artificială?
Probleme ale psihologiei:
 esenţa fiinţei umane (omul este o fiinţă naturală sau socio – culturală);
 natura psihicului (psihicul este material sau ideal?; este trăire interioară sau
manifestare exterioară?; este conştient sau inconştient?);
 caracteristicile diferitor componente ale psihicului (percepţia, temperamentul,
inteligenţa, caracterul sunt înnăscute sau dobîndite?)
Tema 2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor contemporane.

1. Locul psihologiei în sistem cu alte ştiinţe.
a) Modelul triunghiular.
b) Modelul circular.
c) Modelul interpenetrării.
d) Modelul bazat pe clasificarea ştiinţelor.
2. Concluzii cu privire la locul psihologiei în sistemul ştiinţelor.
1. Locul psihologiei în sistem cu alte ştiinţe

Putem spune, că psihologia ocupă locul central în sistemul ştiinţelor
contemporane, deoarece psihologia este orientată spre integrarea (generalizarea) celor
mai diferite cunoştinţe despre om şi evoluţia lui. Jan Piaje a remarcat: „Psihologia
deţine locul central în sistemul ştiinţelor, deoarece pe de o parte ea depinde de
achiziţiile altor ştiinţe şi recunoaşte în manifestările psihice condiţionarea mai multor
factori, cum ar fi a celor fizico – chimici, biologici, sociali, economici etc. ce sunt
obiectul de studiu al ştiinţelor preocupate de obiectele lumii externe; totodată nici una
din ştiinţele nominalizate nu poate exista în afara cunoştinţelor despre lumea internă a
omului”. Triunghiul lui Kedrov
a) Modelul triunghiular
Academicianul Kedrov a elaborat schema ce ilustrează poziţia psihologiei în
sistemul ştiinţelor contemporane (triunghiul lui Kedrov).
Ştiinţe naturale Ştiinţe sociale
PSIHOLOGIA
Ştiinţe tehnice
Psihologia şi ştiinţele naturale. Spre exemplu psihologia este în strînsă

legătură cu genetica, care îi oferă informaţie despre mecanismele de transmitere
genetică a cărorva predispoziţii faţă de anumite boli sau alte însuşiri ale omului,
inclusiv psihice. La intersecţia acestor două ştiinţe a luat naştere disciplina
psihogenetica. Psihologia rezervă un loc deosebit studiului Activităţii Nervoase
Superioare, respectiv s-a alimentat foarte mult din lucrările cu referire la fiziologia
SNC, cum ar fi lucrările lui Bernştein (fondatorul teoriei Fiziologia activismului), a
lui P. Anohin (creatorul teoriei Sistemelor funcţionale). La intersecţia acestor ştiinţe
s-a creat disciplina Psihofiziologia, care studiază legătura dintre psihic şi substratul
său material – creierul.
Psihologia şi ştiinţele sociale. Filozofia ar fi una din ştiinţele care a abordat
printre primele problema psihicului, reieşind din mai multe accepţiuni filosofice cu
referinţă la dihotomiile: idealism – materialism; individual – social; subiectiv –
obiectiv etc. Un şir de şcoli psihologice şi-au luat începutul din anumite sisteme
filozofice, cum ar fi asocialţionismul (empirismul englez), psihologia rusă
(materialismul marxist), psihologia umanistă (existenţialismul).
Psihologia şi ştiinţele tehnice. Elaborarea sistemelor socio – tehnice (corabia
cosmică) presupune abordarea capacităţilor psihice şi psihofizice ale omului în
situaţii improprii, extremale.
Ştiinţele matematice oferă psihologiei instrumente statistice de prelucrare a
rezultatelor cercetărilor psihodiagnostice.
În aşa fel, observăm că psihologia acumulează cunoştinţe teoretice şi empirice de
la alte ştiinţe şi totodată oferă în schimb acestora informaţii necesare, ce ţin de
particularităţile psihologice ale omului.
b) Modelul circular (după Piaget)
Psihologia
Biologia
S
Psihologia
O
O
Biologia
S
Fizica
Fizica
Subiectul Obiectul
S O

Psihologia ocupă o poziţie privilegiată în cercul ştiinţelor. După Piaget, în fizică
obiectul şi subiectul sunt distincte; în biologie se crează premisele apropierii lor, pentru
ca în psihologie să se ajungă la coincidenţa lor. Dacă privim spirala de sus, sau dacă o
„turtim”, psihologia se va afla în centrul ei.
c) Modelul interpenetrării ştiinţelor
Inovaţia în ştiinţele sociale apare cel mai adesea şi produce rezultatele cele mai
importante la intersecţia dintre discipline. Acest fenomen constituie cauza şi totodată
efectul unei fragmentări neîntrerupte a ştiinţelor în specializări înguste şi ale
recombinării acestor specialităţi într-o manieră transversală, în interiorul a ceea ce noi
numim cîmpuri hibride (Dogan şi Pahre, 1993).
Fiecare ştiinţă are un centru, un nucleu dur, relativ îngust şi stabil, şi o margine
sau o periferie mult mai labilă şi fluctuantă. În timp ce centrul ştiinţei este mai puţin
susceptibilă la inovare, aici intervenind „paradoxul densităţii” (tendinţa subdomeniilor
cu mare densitate demografică de a produce mai puţină inovaţie), marginea ştiinţei este
mai susceptibilă la schimbare şi inovare. Inovarea se produce tocmai în procesul trecerii
de la centru spre margine. Deplasîndu-se dinspre centru spre periferia unei discipline,
transgresîndu-i frontierele şi penetrînd în domeniul altei specialităţi, un om de ştiinţă are
cele mai mari şanse de a fi creativ (Dogan şi Pahre, 1993).
Referindu-ne direct la psihologie, putem prezenta nenumărate exemple de
hibridare între aceasta şi alte ştiinţe (sociologie, lingvistică, patologie, zoologie), fapt
care a dus la apariţia unor noi ştiinţe (psihologia socială, psiholingvistica,
psihopatologia, zoopsihologia).
Psiholingvistică
Sociolingvistică
Psihologie
socială Lingvistic
ă
Sociobiologie
Sociologie Psihologi
e
Biologie
Neurologi Psihoneurologie
e
Psihobiologie Neurobiologie

d) Modelul bazat pe clasificarea ştiinţelor.
M. Zlate grupează ştiinţele în patru categorii:

1. Ştiinţele fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia);
Diverse ştiinţe referitoare la principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om:
2. (educaţionale, economice, manageriale)
3. (cultural – artistice, sportive, militare)
4. Ştiinţele maximal preocupate de asigurarea integrităţii fizice şi psihice a
omului (medicina, neurologia, psihiatria).
La confluenţa dintre aceste ştiinţe psihologia generală şi-a delimitat propriile ei
ramuri aplicative.
I. PSIHOLOGIE
Biologie Sociologie Filosofie
Zoopsihologie Etnopsihologie Psihologia religiei

Psihofiziologie Psihologie socială Psihologia moralei
Psihologie biologică Psihologia filozofică
II.
Ştiinţe Ştiinţe Ştiinţe juridice
pedagogice economice
Ps. şcolară Ps. muncii Ps. judiciară

Ps. educaţiei Ps. organizaţională Ps. martorului
Psihopedagogie specială Ps. economică Ps. comportamentului
Psihologie orientării şi Ps. comercială deviant
conselierii profesionale
III.
Ştiinţe cibernetice Ştiinţe activ Ştiinţe militare, sportive,

informatice şi matematice artistice politice
Ps. cibernetică Ps. artei Ps. militară

Ps. cognitivă Creatologie Ps. sportivă
Informatica psihologică Ps. literaturii Ps. politică
Statistica psihologică

IV.
Psihiatrie Neurologie Medicină
generală
Psihopatologie Neuropsihologie Ps. clinică şi medicală

Psihoterapie Psihosomatică
Psihofarmacologie
Concluzii cu privire la locul psihologiei în sistemul ştiinţelor
1. Într-un secol şi jumătate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca ştiinţă

pînă la obţinerea statutului de ştiinţă centrală în rîndul tuturor celorlalte ştiinţe.
2. Psihologia are, prin esenţa ei, un caracter interdisciplinar.
3. Există necesitatea specificării şi delimitării obiectului de cercetare ca şi cea a
evitării „încălcărilor” reciproce ale teritoriilor de către diversele ştiinţe.
Tema 3. Psihologia ca profesie.

1. Statutul profesiei de psiholog. Funcţiile psihologului.
2. Codul deontologic al profesiunii de psiholog.
3. Repere privind viitorul psihologiei.
4. „Profeţii” despre viitorul psihologiei.
1. Funcţiile psihologului.
Conform Oficiului Internaţional al Muncii, psihologul:
 studiază comportamentul uman, procesele mintale şi investighiază, recomandînd
căi de soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinei, educaţiei şi
industriei;
 concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi animalelor
pentru a măsura caracteristici mintale şi fizice;
 analizează efectele eredităţii, mediului sau altor factori asupra gîndirii şi
comportamentului indivizilor;
 desfăşoară activitate de diagnoză, terapie şi prevenire a tulburărilor emoţionale şi
de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi
profesional;
 elaborează şi aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi
a altor caracteristici umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe
care le consideră necesare;
 se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt
diagnoza şi tratamentul deficienţilor mintale, problemele specifice procesului
educaţional şi dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin
industrial ori profesional cum sunt cele legate de selecţia şi orientarea
profesională, antrenarea profesională
(International Standard classification of Occupation, 1969)
Tema 4. Obiectul psihologiei în disputa specialiştilor.
1. Psihologia în căutarea propriului ei obiect.
2. Evoluţia obiectului de studiu al psihologiei.
În dezvoltarea sa psihologia a parcurs cîteva etape. Ca şi pentru oricare periodizare,

există careva divergenţe în raport cu delimitările temporale ale diferitor etape în
dezvoltarea psihologiei. Indiferent de polimizările la acest capitol, vom considera ca
lucrativă, periodizarea de mai jos:
 Prima etapă (preistoria sau perioada preştiinţifică): antichitatea sec. VII-IV
î.e.n. – sec. XVI. Obiectul de studiu al psihologiei - sufletul.
 Etapa a doua: sec. XVII – XIX. Obiectul psihologiei – conştiinţa.
 Etapa a treia: sf. sec. XIX - începutul sec. XX. Apar diferite curente în
psihologie – freudismul, biheviorismul, gestaltismul – cu proipriul obiect de
studliu (inconştientul, comportamentul, conştiinţa (într-o nouă accepţiune)).
 Etapa a patra (psihologia contemporană): mijlocul sec. XX pînă în prezent.
Continuă să apară noi curente în psihologie (psihologia umanistă, cognitivistă
etc.) şi se dezvoltă noi orientări şi ramuri în psihologia aplicată (medicinală,
juridică etc.). Obiectul psihologiei fiind mecanisme şi legităţi ale formării şi
dezvoltării vieţii psihice.
Se consideră că psihologia ca ştiinţă sinestătătoare apare odată cu înfiinţarea
laboratorului experimental al lul W. Wundt în 1879. De fapt, psihologia poate fi
considerată ştiinţă din momentul conştientizării locului deosebit al noii ştiinţe care
întrunea în sine concomitent atît preocupări de ordin natural cît şi de ordin umanitar
(social) – manifestările interne şi externe ale vieţii psihice. Această oformare a noului
domeniu de cercetare a fost confirmat de apariţia unei noi discipline de studiu la
Universităţile europene începînd cu sf. sec. XVIII1. Iar anul 1879 (sf. sec XIX) rămîne
să fie identificat ca începutul perioadei experimentale în dezvoltarea psihologiei ca
ştiinţă.
Trebuie să recunoaştem însă, că indiferent de problematica stabilirii perioadei de
apariţie a psihologiei ca ştiinţă, ea are o istorie scurtă de aproximativ 200 de ani, pe cînd
preistoria ei de dezvoltare, în special în sînul filozofiei, presupune secole. Desigur,
dezvoltarea psihologiei nu a fost omogenă şi pe parcursul a 20 de secole ştiinţa
psihologică a suferite nenumărate modificări: s-a schimbat obiectul de studiu, conţinutul
şi metodele de cercetare, precum şi interacţiunea cu alte ştiinţe. Despre toate aceste
schimbări rămîne să aflăm în cadrul disciplinei – „Istoria psihologiei”.
Lucrul individual:
1
De fapt termenul psihologie apare pentru prima dată într-o lucrare despre morală a lui Rudolf Goclenius, în 1590
(Psycologia, de hominis perfectione, Marpurgi, 1590)
Completaţi tabelul:
Etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă
I etapă II etapă III etapă IV etapă

Perioada / denumirea ei (dacă exită)
Preistorie (sec. VI, psihologia
IV î.e.n. – sec. XVI) contemporană
sec. XVII – XIX sf. sec. XIX - mijlocul sec. XX
începutul sec. XX pînă în prezent
Obiectul de studiu /metode de cercetare
Sufletul mecanisme şi
inconştientul, legităţi ale
conştiinţa comportamentul, formării şi
conştiinţa dezvoltării vieţii
psihice
Curente psihologice
freudismul, psihologia
biheviorismul, umanistă,
gestaltismul cognitivistă
Tema 5. Metodă şi metodologie în psihologie.

1. Premise teoretice ale metodelor psihologiei. Conceptul de „metodă”.
2. Enumerarea şi clasificarea metodelor psihologiei. Principalele metode utilizate în
investigarea fenomenelor psihice.
1. Premise teoretice ale metodelor psihologiei. Conceptul de „metodă”.
Specificul şi dificultatea cunoaşterii psihologice sunt date de prezenţa mai multor

factori:
 faptul cercetat este subiectiv, ideal, aparţine subiectului (depinde de stările lui de
moment, de istoria vieţii personale) – în fizică, chimie, biologie el este obiectiv,
material
 cunoaşterea psihologică se realizează indirect (prin studiul manifestărilor
exterioare, comportamentale – ca indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne,
subiective)
 cănd este vorba despre “cunoaşterea de sine”, obiectul cercetat se identifică cu
subiectul cercetător.
Definiţie după M. Zlate:
Metoda defineşte calea, itinerarul, structura de ordine sau programul după care se
reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop.
2. Criterii de clasificare a metodelor psihologiei:

 după caracterul lor:
 subiective şi obiective
 după specificul relaţiilor investigate:
 cantitative şi calitative
 după natura relaţiei dintre cercetător şi subiect:
 dircte şi indirecte
 după scopul propus:
 metode de recoltare a informaţiilor şi de prelucrare a acestora
 metode de investigare intensivă şi extensivă
 metode de diagnoză şi prognoză
 metode de cercetare şi metode aplicative, de intervenţie.
Metodologia cercetării – concepţia generală a cercetătorilor şi principiile teoretico

– ştiinţifice de la care porneşte.
Fiecare orientare sau şcoală psihologică îşi are propria sa metodologie.
Principalele metode ale psihologiei:

1. Metoda observaţiei
Observaţia – urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor
manifestări comportamentale ale individului (sau grupului), ca şi a contextului
situaţional al comportamentului.
Conţinutul observaţiei:
 Simptomatica stabilă (trăsăturile bio – constituţionale, fizionomice etc.)
 Simptomatica labilă (multitudinea comportamentelor flexibile, varietatea
expresiilor comportamentale)
Formele observaţiei:
 după orientarea actului observaţional
 autoobservaţia
 observaţia propriu – zisă
 după prezenţa sau absenţa observatorului
 directă
 indirectă
 cu observatorul uitat
 cu observator ascuns
 după implicarea sau non implicarea observatorului
 pasivă
 participativă
 după durată
 continuă
 discontinuă
 după obiectivele urmărite
 integrală (vizează mai multe aspecte)
 selectivă (vizează un singur aspect)
Calitatea observaţiei depinde de:

 particularităţile psihoindividuale ale observatorului(concentrarea atenţiei,
sugestibilitatea etc.)
 tipul de percepţie al observatorului (tip descriptiv, evaluativ, imaginatie etc)
Condiţiile unei bune observaţii :

 Stabilirea clară a scopului
 Selectarea formelor utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor (cronometru,
magnetofon etc.)
 Elaborarea unui riguros plan de observaţie (ipoteze, unde, cînd, cît va dura etc.)
 Consemnarea imediată a celor observate
 Efectuarea unui număr optim de observaţii
 Desfăşurarea ei în condiţii variate
 Să fie maximal discretă
Avantaj – observarea vizează manifestările naturale ale individului, în condiţiile

obişnuite de viaţă
Dezavantaj – cercetătorul nu trebuie să provoace comportamentul (îl aşteptă) şi nici nu-
l influenţează
2. Experimentul este metoda prin care cercetătorul

 provoacă fenomenul de studiat
 izolează variabilele cercetate (variabilele dependente) de cele pe care le va
manipula (variabile independente)
 modifică condiţiile de manifestare a fenomenului (pentru a sesiza relaţiile dintre
variabile)
 repetă fenomenul (pe acelaşi subiect sau pe subiecţi diferiţi, pentru a determina
legitatea lui de manifestare)
 compară rezultatele obţinute de lotul experimental (cel investigat) cu cele
obţinute la grupul martor sau de control (în care nu se intervine)
Forme de experimente:
A. de laborator (subiectul este introdus într-o ambianţă artificială, anume creată)
Avantaje
 surprinde mai bine relaţiile cauzale dintre fenomene
 oferă atît date de ordin cantitativ, cît şi calitativ
 dispune de un grad mai mare de precizie
Dezavantaje
 condiţiile artificiale pot influenţa reacţiile subiectului
 forţa unor variabile este cu totul alta în laborator şi subiectul o poate subestima
 experimentatorul poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiect
 subiecţii au tendinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă
B. Natural (proba se aplică în cadrul obişnuit de viaţă şi activitate)

 sunt contracarate dezavantajele experimentului de laborator

3. Metoda convorbirii
Convorbirea – o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat
Presupune:
 relaţie directă între cercetător şi subiect
 schimbarea locului şi rolului partenerului (cel ce a întrebat poate să şi răspundă)
 sinceritatea subiectului
 subiecţi cu capacitate de introspecţie şi autoevaluare
 abilitatea cercetătorului de a motiva subiecţii
 sociabilitatea cercetătorului, capacitatea sa empatică
Formele convorbirii:
 Standartizată, dirijată, structurată (se formulează aceleaşi întrebări, în aceeaşi
formă şi ordine, pentru toţi subiecţii)
 Semistandartizată (cu întrebări suplimentare, reformulări, schimbarea succesiunii)
 Liberă, spontană, asociativă
 Psihanalitică
 Non directivă
Condiţiile reuşitei:
 întrebările să fie gîndite anticipat
 cercetătorul să culeagă informaţii despre subiect
 să anticipeze comportamentul său în situaţii speciale (cînd se blochiază subiectul,
cînd refuză să răspundă)
Avantaj:
 permite sondarea vieţii interioare (a intenţiilor, opiniilor, intereselor, sentimentelor
etc.)
 conduce la informaţii numeroase şi variate, în timp scurt
Dezavantaj – eventuala lipsă de receptivitate a subiectului.
4. Metoda anchetei psihologice – recoltarea sistemică a unor informaţii despre viaţa

psihică a unui individ sau grup, şi interpretarea acestora în vederea desprinderii
semnificaţiei lor psihocomportamentale.
Forme:
A. Ancheta pe bază de chestionar
Presupune parcurgerea unor etape:
 stabilirea obiectivului
 documentarea
 formularea ipotezei
 determinarea populaţiei
 eşantionarea
 alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului
 alegerea metodelor de administrare
 colectarea rezultatelor
 analiza rezultatelor
 redactarea raportului final de anchetă
Conţinutul întrebărilor
Întrebările pot fi:
 factuale (de identitate)
 de cunoştinţe
 de opinii şi atitudini
 de motivaţie
Tipul întrebărilor – pot fi cu răspunsuri
 dihotomice (da, nu)
 libere (la iniţiativa subiectului)
 în evantai (subiectul alege 1-2 variante din cele oferite)
Reguli de formulare a întrebărilor
 să nu fie prea generale
 să nu se folosească limbaj greoi, cuvinte ambigui, vagi
 să nu fie tendenţioase
 să nu sugereze răspunsul
 să nu fie ipotetice etc.
B. Ancheta pe bază de interviu

Presupune:
 Raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă
 Centrarea supra temei cercetate
 Direcţie unilaterală de acţiune (fiecare îşi păstrează locul şi rolul – se deosebeşte
de convorbire)
C. individuale
D. în grup
E. clinice (centrate pe persoană)
F. focalizate (centrate pe tema investigată)
Avantaje:
 permit investigarea unui număr mare de subiecţi în timp scurt
 permit recoltarea unui material bogat şi prelucrarea rapidă
 datele obţinute permit surprinderea unor legităţi statistice (prin analiza
cantitativă)
6. Metoda biografică – metodă ce vizează recoltarea de informaţii despre principalele

evenimente parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele ca şi
despre semnificaţia lor (în vederea cunoaşterii “istoriei personale” a fiecărui individ,
pentru stabilirea profilului personalităţii sale).
Se concentrează pe:
 succesiunea evenimentelor
 relaţiile dintre evenimente “cauză” şi cele “efect”, cintre cele “scop” şi cele
“mijloace”
7. Metoda analizei produselor activităţii. În produsele activităţii subiectului

(compuneri, desene, creaţii literare etc.) se “materializează” diversele sale disponibilităţi
– posibilitatea caracterizării creatorului după “produs”.
8. Metodele psihometrice – grupă de metode ce vizează măsurarea capacităţilor psihice

ale individului în vederea stabilirii nivelului de dezvoltare.
Cea mai cunoscută metodă – metoda testelor psihologice
Testul psihologic – probă relativ scurtă ce permite strînmgerea unor informaţii
obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare.
Cerinţe faţă de test:

 validitate (să măsoare exact ceea ce îşi propune)
 fideiltate (să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă
aplicare)
 standartizare (să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii: conţinutul probei,
conduita cercetătorului, timpul de aplicare etc.)
 etalonarea (stabilirea unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute pentru a se
cunoaşte valoarea lor)
Tipuri de teste:
 după modul de aplicare:
 individuale
 colective
 după materialul folosit:
 verbale
 neverbale
 după durata lor:
 cu timp strict delimitat
 cu timp la alegerea subiectului
 după conţinutul măsurat:
 de performanţă
 de cunoştinţe
 de nivel intelectual
 de aptitudini
 de inteligenţă
 de personalitate
 de comportament
Condiţii de creştere a eficienţei testelor:

 adaptarea testului la specificul sociocultural al populaţiei
 utilizarea unei baterii de teste pentru măsurarea unei însuşiri psihice
 corelarea rezultatelor cu cele obţinute prin alte metode
 corelarea rezultatelor testului cu rezultatele obţinute în activitatea practică
8. Metoda modelării şi simulării – crearea unor scheme logice ale organizării şi

desfăşurării diferitelor funcţii psihice (percepţie, gîndire etc.) şi transferarea lor pe
maşinile electronice de calcul pentru a fi reproduse (simulate)
9. Metode de organizare, analiză şi prelucrare a datelor

Metode de prelucrare şi prezentare într-o formă accesibilă, sintetică şi relevantă a
datelor obţinute în urma aplicării diverselor metode de cercetare
Forme:
A. metode statistico – matematice
B. reprezentarea lor grafică
Tema 6. Psihicul – domeniul de cercetare al psihologiei.

1. Natura psihicului uman: psihicul ca obiect de cercetare al psihologiei.
2. Caracteristicile fundamentale ale psihicului.
3. Manifestări neobişnuite ale psihicului.
4. Perspective noi de abordare a psihicului.
1. Natura contradictorie a psihicului:

 este obiectiv şi subiectiv;
 este material şi ideal;
 apare atît în calitate de proces, cît şi de produs;
 este întîlnit atît în stare latentă, cît şi în stare manifestă;
 dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare,
patologice (vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale şi ideatice bizare,
stranii)
 este atît determinat, cît şi determinant;
 este dat, dar şi liber.
2. Caracteristicile fundamentale ale psihicului.

Formă / expresie a
vieţii de relaţie
Interacţiunea universală
Funcţie a materiei Substratul material Realitatea socială Condiţionat şi

superior PSIHIC determint socio-istoric
organizate şi socio - cultural
Realitatea naturală
Re – producere a realităţii
naturale
3. Tipuri de fenomene psihice neobişnuite

Parapsihologie – disciplina care studiază fenomene parapsihologice, acestea
nefiind încadrabile în contextul normal al vieţii psihice a individului. (Dessoir,
1889).
Telepatia reprezintă “simţirea la distanţă”, o formă de comunicare între doi
indivizi, un transfer de informaţii între aceştia, în afara canalelor senzoriale cunoscute.
TELEPATIA este cu siguranţă cel mai cunoscut termen parapsihologic, intrînd
aproape în limbajul de toate zilele. În mod obişnuit, prin “telepatie” se desemneaza acel
fenomen ciudat, foarte incitant şi misterios, prin care “se transmit gînduri la distanţă”.
Cine nu a povestit măcar o dată în viaţă un “caz de telepatie” pe care l-a trait? La drept
vorbind, specialiştii în parapsihologie, în efortul lor de clasificare şi definire, nu se
îndepărtează prea mult de această percepţie comună a termenului de telepatie, chiar şi
atunci cînd folosesc în propriile definiţii, noţiuni şi termeni cu încărcătură strict
ştiinţifică. Totodată există o destul de mare varietate a definiţiilor date în decursul
timpului telepatiei, pentru care s-au folosit şi se folosesc uneori şi alti termeni:
criptestezie, sugestie ideatoare la distanţă, telestezie, biocomunicaţie, transmisiune
perceptuală la distanţă, radiocomunicaţie biologică, transfer de informaţie biologică etc.
Creatorul termenului de “telepatie” este Frederic W. H. Myers, care a combinat doua
cuvinte din limba greacă: tele (=departe) şi pathos (=simţire).
Nu există încă o definiţie general acceptată a telepatiei (aşa cum nu există nici
pentru alţi termeni din parapsihologie), ci încercări de definiţii care variază, mai mult
sau mai puţin, de la un autor la altul. A. Patrut în 1990 defineşte “Telepatia (TP)
reprezintă o formă de comunicare, un transfer informaţional între doi subiecţi, în afara
canalelor cunoscute”. Telepatia se mai ocupă şi de fenomene de deplasare a obiectelor
sub acţiunea gîndurilor, fie acţiune voluntară (telekinezie sau psihokinezie), fie
involuntară (poltergeist sau spirit care bocăneşte).
Clarviziunea desemnează viziunea corectă, clară pe care o are un subiect,

capacitatea lui de a achiziţiona informaţii direct de la sursa exterioară, fără ca acesta să
fie un alt subiect.
CLARVIZIUNEA reprezintă o formă de percepţie extrasenzorială care, atît în
definirea sa, cît şi, mai ales, în plan concret, pune serioase probleme privind delimitare
de alte tipuri de percepţie extrasenzorială (în special faţă de telepatie, premoniţie şi
retrocogniţie).
“În clarviziune (CV), un subiect achiziţionează informaţie direct, în afara
canalelor senzoriale cunoscute, de la o sursa exterioară care nu este un sistem viu (un alt
subiect): (A. Patrut, 1991). Capacitatea unor indivizi umani de a avea viziuni ale unor
întîmplări petrecute la mare distanţă este cunoscută din cele mai vechi timpuri. În
antichitate, s-a bucurat de mare faima Pythia, preoteasa zeului Apollo la templul din
Delphi, ca ghicitoare a celor petrecute în locuri aflate la mare depărtare de oracolul unde
oficia. Pentru a se transpune în situaţia de a “vedea” la distanta, Pythia inhala aburul cu
efecte hipnotice care ieşea din crapaturile unei stanci. Despre viziuni concomitente ale
unor evenimente produse la distanţă şi relativ la care subiecţii vizionari nu au nici un fel
de informaţii accesibile pe căi obişnuite există numeroase relatări de-a lungul timpului,
inclusiv în zilele noastre. Viziunile respective sunt produse fie în stare de veghe, fie în
stare hipnotica sau în vis. De obicei, persoanele capabile de astfel de viziuni sunt
denumite “clarvăzători”. Clarvăzătorul “vede” ceva; el experimenteaza (trăieşte) o
impresie aparent senzorială, dar, în general, este conştient de faptul că aceasta nu
provine prin organele de simţ. Dacă impresia este de tip auditiv (dar fără ca organul
auditiv să fie implicat), se foloseşte termenul de “claraudiţie”.
Precogniţia se referă la capacitatea de a cunoaşte, de a şti dinainte, de a achiziţiona

informaţii despre evenimente viitoare.
Retrocogniţia vizează cunoaşterea înapoi în timp, achiziţia de informaţii direct din

trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau îndepărtat.
Premoniţia sau prezicerea viitorului, vin să definească însuşirile cuiva de a afla cu

exactitate evenimente viitoare, mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Nu este mai
puţin adevarat ca oamenii, încă din cele mai vechi timpuri, s-au preocupat să cunoască
viitorul, fiecare vrea să ştie cu o clipă mai devreme ce intenţii agresive are duşmanul
său, ce îl aşteaptă din partea prietenilor şi care din ei sunt cu adevarat sinceri, după cum
tot la fel, fiecare vrea să ştie ce-i rezervă soarta în timp. Asemenea năzuinţă a fost
alimentată din plin de partea unor oracole ce şi-au dobîndit o celebritate mondială, mai
ales prin antichitate, prin exactitatea – de multe ori dramatică – a unor preziceri,
dovedind în acest sens că ghicirea viitorului este posibilă, chiar dacă este dată numai
unor oameni aleşi, cu calităţi înnascute, sau poate fi obţinută în urma iniţierii după
învăţături oculte. În viaţa socială, premoniţia ridică, printre altele, problema dacă există
un destin ce nu poate fi schimbat, dacă unele evenimente colective sau individuale
tragice se intamplă şi se vor întampla în mod implacabil, fără ca omul să le poată evita,
dacă viaţa omului şi a omenirii este predestinată, iar ceea ce cred oamenii că fac prin
propria lor voinţă nu este altceva decît voinţa destinului. Omul modern, impregnat de
vizunea ştiinţifică de care este aşa de mîndru, priveşte dispreţuitor la profeţii, preziceri
şi “metode de ghicire a viitorului” care “nu au valoare ştiinţifică” decît pentru istoricii
religiilor, etnologi sau folclorişti. Şi totuşi, deşi “lumea oracolelor” a apus demult,
misterele, nu numai că nu se lasă întotdeauna descifrate, dar uneori par mai degrabă
fenomene care nu se pot explica prin nimic din ceea ce este aparent cunoscut.
Tema 7. Ipostazele psihicului.
1. Conştiinţa, subconştientul şi inconştientul ca ipostază a psihicului.

2. Relaţia dintre conştient şi inconştient.
Conştiinţa ca ipostază a psihicului

„Conştiinţa este o formă superioară de organizare psihică prin care se realizează
integrarea activ – subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează
raportarea/adaptarea continuă a individului la mediul natural şi social”.
M. Zlate (1976)
 Etimologia cuvîntului (con – scientia; con – science; so – znanie) arată că

organizarea conştientă este o re-producere cu ştiinţă, în care individul dispune de
o serie de informaţii ce pot fi utilizate în vederea descifrării, înţelegerii şi
interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic, omul îşi
dă seama de „ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de
imagini, noţiuni, impresii. În virtutea experienţei anterioare obiectul are un ecou
informaţional în subiect, în sensul că este conştientizat aproape imediat.
Conştiinţa presupune includerea psrticularului în general şi identificarea
generalului în particular. Această particularitate evidenţiază funcţia informaţional
– cognitivă a conştiinţei.
 Prezenţa scopului în plan mintal este esenţială în re-producerea conştientă, care
este cu scop sau orientată spre scop. Formularea scopului de către omul conştient
permite realizarea unui activism crescut al subiectului, autonomizarea lui relativă
în raport cu influenţele mediului. Scopurile izvorăsc din realitate, din
interacţiunea individului cu lumea, nu din propria conştiinţă. Calitatea scopurilor,
claritatea şi precizia lor depind însă de unele particularităţi ale individului, de
experienţa sa, de nevoile sale. Re-producerea cu scop indică funcţia finalistă a
conştiinţei.
 Scopurile nu se stabilesc însă în însăşi desfăşurarea procesului, a activităţii,
acţiunii, ci înainte de realizarea lor efectivă. Omul, prin conştiinţă, are capacitatea
de a anticipa rezultatul acţiunilor sale, de a-l stabili mintal înainte de a-l realiza în
forma sa concretă. Conştiinţa este deci o re-producere anticipativă a realităţii, prin
aceasta deosebirea dintre om şi animal fiind fundamentală. O asemenea
caracteristică a organizării conştiente evidenţiază funcţia ei anticipativ –
predictivă.
 Dar pentru a putea realiza ceva nu este suficientă doar stabilirea scopului, ci este
necesară şi organizarea mintală a activităţii, adică fragmentarea ei în elemente
componente, stabilirea succesiunii desfăşurării şi realizării lor, a ierarhiei,
stabilirea locului activităţii respective în raport cu alte activităţi anterioare sau
care urmează a fi iniţiate. Toate acestea reliefează o altă psrticularitate a
organizării conştiente, şi anume caracterul ei planificat, care exprimă funcţia
reglatoare a conştiinţei.
 În sfîrşit, omul nu re-produce realitatea în sine doar pentru a o re-produce, ci cu
scopul de a o modifica, schimba, adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează
caracterul creator al conştiinţei, implicit funcţia sa creativ – proiectivă.
Particularităţile organizării conştiente demonstrează complexitatea acesteia,
caracterul ei specific uman. În realizarea acestor particularităţi intervin aproape toate
procesele psihice: re-producerea „cu ştiinţă” arată importanţa proceselor cognitive;
scopurile exprimă dorinţele, necesităţile, aspiraţiile subiectului, deci antrenează planul
afectiv – motivaţional; caracterul anticipat şi creator evidenţiază prezenţa imaginaţiei
creatoar; integrarea unora în altele generează efectul de conştiinţă.
Subconştientul ca ipostază a psihicului

Subconştientul reprezintă una din ipostazele importante ale psihicului care nu
poate fi nici ignorată, nici redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia.
Subconştientul dispune nu numai de conţinuturi specifice, ci şi de mecanisme şi
finalităţi proprii.
Subconştientul este conceput ca o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde
actele care au fost cîndva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara
controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele,
deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate
actele ce au trecut cîndva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află
într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putînd însă să redevină oricînd active, să
păşească pragul conştiinţei.
Caracteristicile şi rolurile suconştientului
Principalele trăsături ale subconştientului apar din amplasarea lui topografică
între conştient şi inconştient. Acestea sunt:
 Latenţa şi potenţialitatea (conşinuturile subconştientului se menţinîntr-o stare
latentă pînă cînd vor fi reactivate şi disponibile de către conştiinţă);
 Coexistenţa cu conştiinţa (de obicei, conţinuturile subconştientului sunt o altă
expresie a conţinuturilor conştiinţei, poate mai concentrată, mai condensată, ele
neintrînd în conflict cu conţinuturile conştiinţei, ci coexistînd cu acestea);
 Facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba conştiinţei, devine
un fel de „servitor” al ei);
 Filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile
conştiinţei nu trec direct în inconştient, ci „poposesc” pentru perioade de timp mai
scurte sau mai lungi în subconştient, la fel petrecîndu-se lucrurile şi cu conţinuturile
inconştientului, care mai întîi tranzitează subconştientul şi abia apoi pătrund în
conştiinţă).
Toodată subconştientul nu este un simplu rezervor şi păstrător al faptelor de

conştiinţă, ci îşi are propriile lui mecanisme. El nu conservă doar, ci poate prelucra,
restructura, crea. Chiar dacă la un moment dat conştientul „scoate” la suprafaţă
amintiri, automatisme, deprinderi, acestea nu vor fi absolut identice cu cele care au
„intrat” în subconştient. Sub influenţa unor factori (timpul scurs, emoţiile puternice,
distragerea de la activitatea respectivă) amintirile, automatismele, deprinderile vor fi
modificate de subconştient, tocmai datorită noilor relaţii în care acestea intră.
„Activitatea subconştientului este esenţial creatoare” (Biberi, 1970). Aşadar,
subconştientul nu este un simplu dublet al conştientului, ci dispune de o fizionomie
proprie, de conţinuturi şi legităţi de funcţionare bine individualizate.
Inconştientul ca ipostază a psihicului

Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Freud, care,
deşi nu a introdus noţiunea respectivă în psihologie, a elaborat o concepţie structurată
cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului, furnizînd
chiar şi o metodă de sondare şi asanare a lui.
Abordarea filozofică a inconştientului în perioada postkantiană (Schelling, Hegel,
Schopenhauer). „Filozofia inconştientului” a creat o ambianţă favorabilă recunoaşterii
inconştientului. De asemenea cercetările experimentale efectuate după 1880 de şcoala
de la Salpetriere (Charcot) sau de la Nancy (Bernheim) au constituit solul fertil în care
şi-a înfipt rădăcinile, mai tîrziu, psihanaliza centrată pe „psihologia profunzimilor” şi pe
găsirea unui conţinut specific noţiunii de inconştient.
 Arthur Schopenhauer (1788 – 1860) şi lucrarea „Lumea ca voinţă şi reprezentare”
(1819) – „Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul” (voinţa reprezintă o forţă
iraţională şi activă, omul însuşi fiind o voinţă fără conştiinţă).
 E.von Hartman, „Philosophie de l’Inconscient”, 1869 – atît viaţa organică cît şi cea
spirituală sunt dominate de inconştient. Inconştientul este prezent în percepţii, în
formularea conceptelor, în raţionamente; el guvernează sentimentele; în el îşi au
sursa descoperirile geniale.
 Kant folosea expresia „reprezentări întunecate” pentru a desemna inconştientul.
 Fichte vorbea despre „intuirea fără conştiinţă a lucrurilor”.
 Schelling despre „inconştientul etern” ca temei absolut al conştiinţei.
 Nietzsche despre „impurităţile spiritului”.
Abordarea medicală a inconştientului. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX s-
au conturat mult mai bine premisele unei psihologii a inconştientului prin cercetările
medicale asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului şi disocierii personalităţii.
Binet, Janet, M. Prince vedeau în inconştient reversul conştiinţei, incapabilă de a
sintetiza ansamblul vieţii psihice, unele fenomene scăpîndu-i de sub focarul analizei.
Inconştientul apărea în viziunea acestor autori mai degrabă ca o slăbiciune a Eului şi a
conştiinţei, ca o deficienţă psihologică, în sfîrşit, ca un automatism psihic.
Abordarea freudiană. Sigmund Freud va fi însă cel care va da o definire şi o
fundamentare ştiinţifică inconştientului. Principalele merite ale lui Freud în investigarea
inconştientului sunt:
 Descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ procesului
refulării;
 Trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv ce desemnează faptele
mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce
înseamnă că proprietatea, „calitatea” de a fi inconştiente o au nu numai amintirile,
ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu;
 Considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal, şi nu doar un simplu
„automatism psihic”.
Psihologia contemporană defineşte inconştientul ca o formaţiune psihică ce cuprinde

tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale
personalităţii.
Principalele structuri sau sisteme de forţă ale inconştientului sunt:

1. experienţa psihosomatică inconştientă (sistemul neurovegetativ);
2. infrastructura cîmpului conştiinţei (automatismele psihologice sau „inconştientul
subliminal)”;
3. formele primitive ale existenţei persoanei (baza inconştientă a persoanei care
conţine stadii arhaice)
Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:

 Rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului;
 Rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinări şi
recombinări spontane;
 Rol de asigurare a unităţii Eului, prin faptul că este principalul depozitar al
programelor informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale pe baza cărora, prin
organizare specificăm se emancipează conştiinţa.
Tema 8. Stările de conştiinţă.

1. Stările de conştiinţă – obiect de investigaţii psihologice.
2. Stări de conştiinţă modificată: somnul, visul, hipnoza, meditaţia, bio – feed –
backul.
3. Substanţele psihoactive.
2. Stări de conştiinţă modificată: somnul.
În opoziţie cu starea de veghe caracterizată prin activismul şi luciditatea psihicului şi

identificabilă cu conştiinţa, somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a organismului
asociată cu scăderea până la dispariţie a reacţiilor adaptative superioare, a relaţiilor şi
reacţiilor senzorio-motorii cu şi faţă de mediul înconjurător. Este starea în care omul
rămâne complet lipsit de apărare.
“Faptul că orice fiinţă superior organizată acceptă acest risc pentru o parte
considerabilă a vieţii sale sugerează presupunerea că somnul trebuie să aibă o funcţie
vitală”, scria cu mulţi ani în urmă Hess. Tot el aprecia, prin 1965, că somnul este o
funcţie fiziologică integrală, o condiţie de bază a vieţii, un fenomen fundamental
pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul şi previne epuizarea. Freud, la timpul său,
considera că somnul îndeplineşte în viaţa omului două funcţii majore:
1. biologică – constând în asigurarea relaxării organismului

2. psihologică – concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă

Faptul că somnul îndeplineşte astfel de funcţii majore în existenţa umană este
demonstrat, printre altele, de perioadele de deprivare de somn care, acţionând ca o
suprasolicitare, epuizează rezervele funcţionale ale organismului. De asemenea, ele se
asociază cu modificări ale tabloului psiho-comportamental al omului, cu apariţia de
confuzii, dezorientare, iritabilitate. Deşi somnul îndeplineşte funcţii vitale pentru
organismul uman, deşi el este necesar şi avantajos pentru organism, nu trebuie să
pierdem din vedere faptul că prin prelungirea lui ar putea deveni o piedică în calea
existenţei omului.
Ephorn şi Carrington îşi exprimau opinia că tendinţa de scădere a tonusului cortical,

inerentă somnului, trebuie ţinută în frâu în limite adaptativ-adecvate, tocmai pentru a
putea fi restabilită fără dificultăţi capaciatea corticală de veghe.
Pentru această problemă o mare importanţă o are trecerea de la o stare la alta, de la

starea de veghe la cea de somn (aţipirea, adormirea) sau de la cea de somn la cea de
veghe (trezirea). Fenomenul are o largă răspândire fiind întâlnit şi la animale. La acestea
trecerea de la starea de veghe la somn ia forma hibernării, stare foarte asemînîtoare
somnului. Hibernarea implică modificarea mecanismelor de termoreglare, întreruperea
activităţilor etajelor superioare ale sistemului nervos însoţită însă de păstrarea
coordonărilor reflexe controlate de partea inferioară a trunchiului cerebral.
Analiza comparativă a celor două stări, de veghe şi de somn, arată că ele sunt opuse.
Astfel, în starea de veghe activitatea electrică a scoarţei cerebrale, înregistrată cu
ajutorul electroencefalografiei (EEG), prezintă ritmuri frecvente şi de mică amplitudine,
fiind desincronizată, în timp ce în starea de somn, ritmuri lente şi de mare amplitudine,
fiind sincronizate, cu excepţia somnului profund când ritmurile sunt relativ
aemănătoare. Dacă starea de veghe este rezultatul activităţii individului şi cortexului său
prin mesaje senzoriale, somnul se produce prin scăderea afluxului senzorial. Acest lucru
a fost demonstrat la animal cu ajutorul experimentelor de lezare a diferiţilor receptori,
ceea ce a dus la instalarea somnului.
La om, în stările de deprivare senzorială, perioadele de somnolenţă şi de somn sunt

îndelungate. Instalarea somnului ca rezultat al suprimării sau reducerii informaţiilor
senzoriale explică somnul pasiv. În afară de acesta există însă şi un somn activ, produs
de răspândirea în scoarţa cerebrală a unui proces inhibitor activ, ce se difuzează din
aproape în aproape. Noţiunea de somn activ are o dublă semnificaţie:
1. ea marchează opoziţia faţă de somnul pasiv datorat scăderii tonusului ca urmare a

lipsei de aferenţe specifice
2. sugerează faptul că somnul poate fi provocat intenţionat în condiţii experimentale
sau în viaţa cotidiană
Producerea somnului activ poate fi obţinută prin stimularea receptorilor senzoriali,
însă nu cu orice tip de stimul, ci cu stimuli capabili a induce inhibiţia (stimuli monotoni,
cu intensitate scăzută, cu acţiune repetată). În afara mecanismului inhibiţiei active,
produs de Pavlov, în explicarea somnului activ au fost formulate şi alte teorii. Hess era
de părere că ar exista un centru al somnului (centrul trofotrop) localizat în hipotalamus.
Bremer, negând intervenţia unui proces inhibitor, credea că somnul se datorează
“oboselii sinaptice” care ar invada structurile funcţionale ce sunt responsabile de
menţinerea stării de veghe. O idee aproximativ asemănătoare o exprimă şi Kleitman
care credea că somnul se datorează inactivităţii cortexului cerebral rezultată din
reducerea impulsurilor eferente care vin în special de la musculatura scheletică.
Teoria neuronală a somnului a avut şi ea mulţi adepţi care considerau că somnul îşi
are originea în faptul că anumite momente funcţionale din fiziologia creierului, funcţia
neuronilor centrilor corticali este suspendată ca urmare a retracţiei dendritelor,
întrerupându-se astfel contactul dintre neuroni. Teoria ischemiei cerebrale postulează
apariţia somnului de reducerea debitului sangvin cerebral. La fel de răspândite sunt şi
teoriile chimice ale somnului care arată că responsabile de apariţia somnului ar fi o serie
de substanţe chimice (acumularea de acid în sânge, scăderea cantităţii de bromhormon
în glanda hipofiză sau a serotoninei în glanda pineală; dinamica substanţelor ce se află
în lichidul cefalorahidian care produc “apetitul pentru somn”). Cercetările moderne au
arătat că nici una din aceste explicaţii nu este întrutotul satisfăcătoare. Alături de
mecanismele pur fiziologice trebuie luate în considerare şi o serie de mecanisme
psihice, îndeosebi motivaţionale, ce pot produce inhibarea sau dezactivarea structurilor
nervoase, întreţinând astfel, fie starea de veghe, fie starea de somn (Weeb, 1983).
O teorie ştiinţifică a somnului trebuie să explice mai multe aspecte:
o mecanismele intrării în somn (adormirea)

o mecanismele ieşirii din somn (trezirea)
o mecanismele întreţinerii somnului
o mecanismele împiedicării somnului
Adormirea sau scufundarea în somn nu se realizează brusc decât în cazuri foarte rare
(la copii sau la adulţi în urma unui efort fizic foarte mare). De obicei, ea este precedată
de o mulţime de reacţii (căscatul, scăderea tonusului muscular, rărirea pulsului, scăderea
presiunii sanguine, creşterea temperaturii extremităţilor).
Trezirea definitivă din somn este perfect analoagă adormirii însă în sens invers. Şi ea
se realizează progresiv, dar semnele care o însoţesc sunt opuse celor ale adormirii
(accelerarea pulsului, a respiraţiei).
Întreţinerea somnului se datorează scoaterii din funcţiune a sistemului activator

ascendent, răspândirii inhibiţiei într-o mare masă neuronală şi intrării în funcţiune a
unor mediatori chimici inhibitori (acidul hidroxigama-butiric).
Împiedicare somnului are loc ca urmare a intervenţiei unor factori neaşteptţi

(zgomote, interdicţie verbală, etc.) şi a stimulării directe sau indirecte a sistemului
activator.
O teorie completă a somnului trebuie însă să precizeze nu numai astfel de mecanisme

şi factori, ci şi ce anume se întâmplă cu reactivitatea fiziologică şi psihică a individului
în cursul trecerii de la o stare la alta sau în timpul uneia dintre ele. În timpul somnului
creierul uman nu este inactiv! El receptează stimuli, reacţionează la unii din ei,
coordonează diferite alte funcţii ale organismului. Evident însă că aceste activităţi sunt
realizate în cu totul alte condiţii şi o cu totul altă finalitate decât în timpul stării de
veghe.
În somn individul se mişcă (cercetările au arătat că în decursul celor 8 ore de somn se

efectuează 20-60 de mişcări, fiecare mişcare durând 5-10 secunde, iar totalul lor
nedepăşind 3-5 minute), scrâşneşte din dinţi (ceea ce înseamnă că are loc o hipertonie a
muşchiului masetar), sforăie (ca urmare a relaxării muşchilor orofaringieni, în special în
decubitul dorsal), manifestă o anumită excitabilitate senzorială care este diferită în
funcţie de stimul şi de semnificaţia lui (pragul senzorial al diverşilor stimuli constituind
un important criteriu de apreciere a profunzimii somnului).
Cea mai semnificativă probă a activismului creierului în timpul somnului o reprezintă

însă activitatea bioelectrică a creierului posibil de înregistrat cu ajutorul
electroencefalografiei. Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale (alfa – specific stării de
veghe, de relaxare senzorială şi mintală; beta – caracteristic stărilor de excitaţie, el fiind
expresia materială a fenomenelor de conştiinţă; teta şi delta – expresii ale stării de somn
sau ale unor stări patologice cerebrale), reprezintă indicatorii indubitabili ai acestei
activităţi. Ele diferenţiază nu doar starea de veghe de starea de somn, ci şi diferite stări
(faze) ale somnului. Cercetările efectuate au arătat că în funcţie de anumite caracteristici
ale lor pot fi deosebite cinci faze ale somnului:
1. stadiul A – se caracterizează prin declinul stării de veghe, prin tranziţia

uşoară de la o stare relaxată de veghe la o stare de somnolenţă; activitatea
EEG se va caracteriza printr-o creştere în amplitudine şi difuziune
regională a sistemului alfa, apoi prin fluctuaţii ale acestuia (apariţia şi
dispariţia lui), pentru ca în final să scadă progresiv
2. stadiul B – este o fază de somn uşor, cu unde din banda teta a căror
frecvenţă scade pe măsură ce somnul devine profund; traseele au
amplitudine redusă, luând forma unei linii drepte, fără ritmuri alfa, dar cu
posibilitatea apariţiei din când în când a acestora, care ar putea duce chiar
la trezire
3. stadiul C – faza somnului de profunzime medie caracterizat prin apariţia în
salve de scurtă durată a fusurilor de unde cu o frecvenţă de 14 c/s şi prin
prezenţa complexului K (un accident electric ca răspuns la un stimul
senzorial)
4. stadiile D şi E – sunt faze de somn profund caracterizate prin unde ce devin
din ce în ce mai lente până la 1-2 c/s.
Aceste cinci stadii ale somnului nu apar în timpul oricărui tip de somn, ci doar în
timpul somnului lent. S-a demonstrat că în afara somnului lent, reprezentând în medie
60-70% din totalul somnului comportamental, există şi somnul rapid caracterizat prin
apariţia episodică, printr-o activitate electrică a creierului desincronizată care de mai
multe ori diferă puţin de cea din starea de veghe şi, mai ales, prin manifestări
comportamentale specifice. Somnul rapid, care întrerupe periodic somnul lent,
reprezintă în medie 18-22% din durata totală a somnului, apare cu o periodicitate de 90-
120 minute şi cu o durată de 5-10 minute.
Părerile autorilor cu privire la natura, structura şi mecanismele acestor două tipuri de

somn sunt împărţite. Unii dintre ei, printre care şi Sterman, sunt partizanii teoriei
unicităţii potrivit căreia cele două tipuri de somn reprezintă nivele diferite ale unui
proces unitar de somn. Alţii susţin că există o dualitate a structurilor şi mecanismelor
celor două forme ale somnului. Cu toate acestea teorii, autorii lor sunt de comun acord
cu următoarele:
o somnul rapid este expresia activităţii onirice a psihicului

o cele două tipuri de somn au efecte contradictorii:
1. somnul lent îndeplineşte mai ales un rol reparator,

odihnitor, restaurator, fortifiant al organismului şi doar
parţial pentru creier
2. somnul rapid are efecte tocmai asupra reînnoirii

creierului, contribuind la formarea memoriei de lungă
durată
Şi reactivitatea psihică a individului suportă în somn o serie de modoficări. Astfel, se

modifică pragurile senzoriale (în sensul creşterii lor), timpul de reacţie se prelungeşte pe
măsura adâncirii somnului, evoluează şi reacţiile condiţionate, unele dintre ele putând fi
executate chiar în timpul somnului, deşi după trezire individul nu-şi mai aduce aminte
de ele.
Somnul influenţează diferenţiat memoria şi uitarea. Cercetările au demonstrat că el

favorizează reţinerea unui material chiar dacă acesta este fără sens, ceea ce I-a
determinat pe unii să afirme că omul uită cu mai multă uşurinţă după o perioadă de
activitate decât după una de somn.
O relaţie interesantă a fost stabilită între somn şi personalitate. S-a constatat că cei
care dorm puţin tind a fi energici, eficienţi, în timp ce cei care dorm mult sunt depresivi,
anxioşi, critici. De asemenea, cele două categorii de indivizi se diferenţiază între ele şi
prin calitatea trebuinţelor: cei care dorm puţin au trebuiţe înalte, pe când cei care dorm
mult au trebuinţe joase, primare. Oamenii cu personalităţi şi stiluri de viaţă caracterizate
prin îngrijorare sau stări depresive, anxioase *, cele care mai mult “îşi fac probleme”
decât “le rezolvă” au nevoie mai ales de somn activ deoarece acesta este cel care
produce efectul restaurator, îndeosebi după zile de îngrijorare, de depresiune, de
dezechilibrul, după conflicte intrapsihice sau după efortul depus pentru învăţarea unor
probleme noi şi dificile.
Variaţii ale timpului şi tipului de somn există şi după temperamente, preocupări,

condiţii de muncă şi de viaţă, intensitatea stresului, vârstă. De pildă, copii cu deficienţe
mentale tind să doarmă mai puţin şi să dispună de perioade scurte de somn activ.

S-a ridicat o problemă generală: somnul reprezintă o “ruptură” completă a
individului de la realitate sau în timpul lui se păstrează puncte de contact prin care cel
care doarme poate fi influeţat din afară? Se pare că aceasta a doua presupunere este mai
plauzibilă decât prima. Un argument în acest sens îl constituie descoperirea “învăţării
în somn”, exploatat la un moment dat nu doar ştiinţific ci şi comercial. Procesul
învăţării în somn poate fi controlat experimental în următorul mod: se prezintă
subiecţilor în timpul somnului o serie de întrebări urmate de răspunsuri, apoi, în starea
de veghe, li se cer să-şi reamintească răspunsurile la întrebările formulate în timpul
somnului sau să recunoască răspunsul corect dintr-un număr mai mare de răspunsuri
posibile care le sunt prezentate spre examinare. Rezultatele arată că, de regulă, pot fi
învăţate, reţinute, unele răspunsuri la întrebările prezentate în timpul somnului, dar nu
independent de stadiul de profunzime al somnului. Astfel, s-a remarcat că învăţarea nu
are loc în stadiile C sau D ale EEG, uneori nici chiar în stadiul B, când apar fluctuaţii
ale vigilenţei; performanţele de învăţare cresc dacă materialul de memorat se prezintă
pe fondul ritmului alfa. În stare de somnolenţă un material poate fi reprodus în proporţie
de 50%. Asemenea cercetări prezintă atât un onteres teoretic, cât şi unul practic.
Interesul teoretic constă în elaborarea unor teorii referitoare la existenţa unui “somn
parţial”, cu păstrarea unor focare de veghe prin intermediul cărora pot fi reţinute unele
informaţii prezentate în timpul somnului sau integrate în vise, în creaţii fără ca subiectul
să fie conştient de elaborarea şi fixarea lor. Interesul practic constă în introducerea
rezultatelor unor astfel de cercetări şi teorii fie în organizarea şi sporirea eficienţei
procesului de învăţământ, fie a celui psiho-terapeutic.
Dat fiind faptul că tulburarea somnului (insomniile) sau deprivarea de somn se

soldează cu efecte negative asupra organismului şi comportamentului individului, o
problemă de mare actualitate o reprezintă cea a inducerii somnului. Liviu Popovici şi
colaboratorii săi inventariază şi trec în revistă trei metode ce favorizează introducerea şi
menţinerea somnului:
o introducerea somnului pe cale medicamentoasă prin utilizarea drogurilor şi

preparatelor hipnotice
o introducerea somnului prin sugestia hipnotică (somnul hipnotic)
o introducerea somnului pe cale electrică (electrosomnul).
S-a dezvoltat o nouă latură a medicinei, înrudită cu psihiatria şi neurologia, dar
diferită de ambele. Denumită “medicina somnului”, se ocupă de anomaliile somnului,
dintre care multe au fost identificate. Problemele somnului sunt împărţite în trei
categorii:
o insomniile, o categorie de probleme care produc dificultate la adormire sau
produc probleme în menţinerea somnului
o hipersomnolenţa, caracterizată prin prea mult somn, sau prin somnolenţă
atunci când subiectul nu vrea să doarmă
o probleme provocate de anomalii cum ar fi coşmarele, umblatul în somn.
Somnul la animale

În cazul animalelor, majoritatea vertebratelor prezintă cel puţin o formă primitivă de
somn.
Peştii şi amfibienii au perioade de linişte acompaniate de perioade în care răspunsul la
stimuli scade. Totuşi, înregistrări EEG nu au demonstrat o deosebire clară dintre starea
de veghe şi cea de somn.
Reptilele prezintă comportament de somn, iar înregistrările arată o asemănare a
somnului cu cel de la mamifere.
Păsările au perioade bine definite de somn în stadiul S şi D, chiar dacă perioadele de
stadiu D sunt foarte scurte şi rare.
Autorii unor teorii ale somnului

HESS, WALTER RUDOLF (1881-1973), fiziolog elveţian laureat al Premiului
Nobel, care a demonstrat cum anumite regiuni ale creierului, în special hipotalamusul,
controlează involuntar anumite procese ale corpului, cum sunt presiunea sangvină şi
frecvenşa bătăilor inimii.
Hess a primit Premiul Nobel în 1949 în fiziologie sau medicină, pe care l-a împărţit cu
portughezul Antonio Egas Moniz, care a făcut de asemenea descoperiri asupra
creierului.
FREUD, SIGMUND (1856-1939), a fost un doctor austriac, neurolog, fondatorul
psihoanalizei.
Stări de conştiinţă modificată: visul. Cum să-ţi aminteşti visele?

Visul reprezintă o legatură cu anumite nivele mai subtile ale fiinţei noastre şi de
aceea cultivarea conştienţei în stare de vis ne poate ajuta să ne cunoastem mai bine.
Există mai multe tehnici şi metode de inducere a viselor lucide, dar toate au la bază
acelaşi proces, care poate fi împărţit în şase etape. Odata asimilate şi aplicate, aceste
etape ne vor conduce cu siguranţă, mai devreme sau mai tîrziu, la a visa conştient.
Pentru a ajunge să visăm lucid este necesar să cunoaştem şi să parcurgem cu

consecvenţă urmatoarele şase etape de baze:
1) Pregătirea mentală
2) Reamintirea viselor
3) Jurnalul viselor
4) Familiarizarea cu propriile vise
5) Extinderea conştienţei în toate stările şi testele de “realitate”
6) Corelarea conştienţei cu visele
Pasul 1: Pregătirea mentală

Acest pas constă în construirea unui cadru mental care va facilita atingerea
succesului. Pentru aceasta, trebuie să ne analizăm sistemul de credinţe, care are un rol
crucial în determinarea experienţei noastre. Pe masură ce ne vom dezvolta capacitatea
de a visa lucid, vom interacţiona direct cu gîndurile şi cu credinţele noastre, şi vom
înţelege ce important este să ne controlăm gîndurile.

Există patru întrebări la care trebuie să răspundem înainte de orice alt demers. Pot
oare eu face aceasta? Sunt convins că visele mele sunt importante? Îmi doresc cu
adevarat să am vise lucide? Ce voi face cînd voi deveni lucid în vis? Să analizăm fiecare
întrebare în parte, pentru a vedea ce gen de pregătire mentală va fi necesară pentru a
răspunde pozitiv la fiecare din ele.
''Pot oare eu face aceasta?'' întotdeauna trebuie să avem o atitudine pozitivă. Daca
ne confruntăm cu unele îndoieli, atunci prima noastră sarcină va fi să înlocuim fiecare
îndoiala cu o credinţă dătătoare de încredere în sine. Spre exemplu: Dacă credem că
visarea lucidă este un fenomen rar întîlnit, va fi necesar să realizăm că este de fapt o
capacitate naturală a fiecaruia dintre noi. Dacă credem că ne va fi dificil, să ne
asigurăm, că aceasta se va petrece în mod firesc. Să ne amintim că, în copilărie, legarea
şireturilor ni se părea dificilă, dar cu timpul a devenit o obişnuinţă; la fel va fi şi cu visul
lucid. După ce vom avea primul vis lucid, va fi mai uşor să-l visăm pe al doilea, al
treilea şi în scurt timp aceasta va deveni o constantă a vieţii noastre onirice.
''Ce voi face cînd mă voi “trezi” în vis?'' Dacă avem un plan bine stabilit, şansele
de a deveni lucid în vis cresc simţitor. Planul trebuie să fie bine gîndit şi asimilat de
mintea subconştientă. De-a lungul zilei şi înainte de culcare este bine să ne amintim de
scopul nostru şi să ne amplificăm dorinţa de a-l atinge. La inceput poate fi un plan
simplu, ca de exemplu să ne privim mîinile, să observăm peisajul în care ne aflăm sau
să zburăm. Pe masură ce ne vom deprinde să visăm conştient, vom putea să îndeplinim
misiuni mai complicate.
Pasul 2: Reamintirea viselor

Dacă facem parte din acele persoane care nu-şi amintesc ce au visat, ne va fi mai
greu să pătrundem lucid în starea de somn. De aceea pasul următor vizează reamintirea
viselor.
Una din cauzele blocării subconştiente a acestui proces este frica de ceea ce am
putea vedea. Pentru a învinge toate barierele ce ne împiedică să ne amintim visele la
trezire, trebuie să facem din aceasta o prioritate conştientă. Iată o listă de metode care ne
pot ajuta în acest sens:
1. Trezeşte-te fără a te mişca. La trezire nu deschide ochii. Nu te mişca. Ramîi complet
liniştit.
2. Trezeşte-te încet. Acordă-ţi timp pentru a-ţi reaminti visele. Nu începe să te gîndeşti
imediat la ceea ce ai de făcut în ziua respectivă. Nu permite minţii să fie sufocată de
gînduri încă de la trezire, căci visele se vor atenua sau chiar vor dispărea, precum
baloanele de săpun. Focalizează-ţi mintea asupra ceea ce ai visat.
3. Lasă-ţi mintea să se mişte. Lasă-ţi gîndurile să hoinărească printre imaginile mentale
din vis. Îţi vei aminti mai întîi o parte din vis. Relaxează-te şi permite şi celorlalte părţi
să revină la suprafaţa minţii.
4. Urmeaza firul gîndurilor înapoi. Încearcă să-ţi stimulezi memoria pornind de la ceea
ce îţi aminteşti. Este posibil să-ţi aminteşti doar ultimul vis dinainte de trezire. Poţi să te
întrebi cum ai ajuns acolo? Sau de unde a venit un anume obiect din vis? Tu l-ai găsit?
Cine ţi l-a dat? Un fragment de vis va conduce de obicei la altul pînă cînd întregul vis se
va contura.
5. Încearcă diferite poziţii pentru dormit. Atunci cînd urmăreşti să-ţi aminteşti visele,
încearcă toate poziţiile în care dormi de obicei. Cea mai bună reamintire apare cînd ne
aflăm în poziţia în care am avut acel vis. Dacă te trezeşti pe partea dreaptă, nu te mişca
pînă nu îţi aminteşti tot ceea ce se poate, şi poţi repeta aceasta şi pe partea stîngă, pe faţă
sau pe spate.
6. Nu abandona. Uneori este posibil să nu ne amintim nimic dimineaţa, dar să avem
flash-uri cu amintiri din vise în timpul zilei. Să fim atenţi la ele, căci pot debloca
accesul la alte amintiri din vis.
Dacă, după toate acestea, încă nu ne putem reaminti visele, aceasta este o metodă
infailibilă. Se ştie că cele mai multe vise apar în ultimele ore de somn, aşa că putem să
ne concentrăm asupra acestei perioade. De asemenea, avem mai multe şanse să ne
amintim un vis dacă ne trezim direct din el. Pentru aceasta vom folosi Metoda Ceasului
Deşteptător.
Metoda Ceasului Deşteptător: Ideea este să fixăm alarma la o oră la care este cel
mai probabil că visăm şi să ne trezim cu amintirea proaspătă a visului. Orele de
dimineaţă (4-6) sunt cele mai bune, căci atunci avem cea mai intensă activitate onirică.
Fixează alarma ceasului cu două ore înainte de ora obişnuită de trezire. Cînd sună,
fixează-l din nou peste jumătate de oră. Aceasta este una din cele mai eficiente tehnici,
pentu că ţine cont de ciclul natural al viselor şi totodată delimitează un timp al zilei în
care exersăm aptitudinea de a visa lucid.
Pasul 3: Jurnalul viselor

Un element important în sprijinul acţiunii de amintire a viselor este jurnalul în
care să ne notăm visele. Acesta ne ajută la conştientizarea şi fixarea în memorie a
tuturor imaginilor ce se perindă în subconştientul nostru în timp ce visăm şi este ca o
poartă ce ne deschide calea către visele lucide.
De aceea este foarte important să ne notăm toate visele cu maximum de detalii.
Chiar dacă ceva pare banal, e bine să scriem şi acest amănunt, căci din perspectiva
timpului se va putea dovedi semnificativ. Este recomandat să se noteze nu numai
faptele, ci şi sentimentele, stările, gîndurile din timpul visului. Aceste repere mentale şi
emoţionale ne vor ajuta mai tîrziu cînd vom deveni familiari cu visele voastre. De
asemenea ne va ajuta să conştientizăm în ce măsură viaţa cotidiană ne influentează
visele. De exemplu, este posibil să observam că în perioadele de stres avem vise mai
agitate, chiar stresante. Putem visa că am întîrziat la examen sau că am ratat un termen
pentru un proiect important. Ideea e că visele ne trimit mesaje. Ele reflectă exact ceea ce
simţim şi gîndim la nivel subconştient. Analizînd temele viselor care se repetă cel mai
frecvent vom afla o mulţime de lucruri despre noi. Acesta este un alt motiv pentru care
jurnalul de vise este atît de important: ne permite sa avem o vedere de ansamblu asupra
tipurilor de vise, care sunt reflexii ale unei personalităţi mereu în schimbare.
Este mai bine să folosim timpul prezent în loc de trecut atunci cînd scriem în
jurnal. De exemplu, vom scrie, ''Ma plimb pe stradă şi văd un om'' în loc de ''Ma
plimbam pe stradă şi am văzut un om''. Scriind la timpul prezent vom fi capabili să ne
amintim mai multe vise chiar în timp ce le notăm.
Mulţi recomandă folosirea unui reportofon pentru înregistrarea viselor. La trezire
va fi mai uşor să povestim visele şi să le notăm mai tîrziu în jurnal. Sau, dacă dispunem
de programul necesar de translaţie a sunetelor în cuvinte scrise prin intermediul
calculatorului, cu atat mai bine!

Pasul 4: Familiarizarea cu propriile vise
Pe masură ce jurnalul este completat şi amintirile viselor sunt tot mai intense, în
mod firesc vom deveni mai conştienţi şi mai familiarizaţi cu visele noastre. Vom sesiza
că unele persoane, locuri sau activităţi apar mai des în visele noastre. De exemplu, pot
să predomine vise în care suntem la birou sau la şcoală sau pe plajă. Unele teme ale
viselor pot apărea de asemenea cu mai mare frecvenţă. Poţi visa că eşti un erou sau că
eşti vînat, urmărit. Aceste modele recurente din visele tale sunt de fapt semne şi ele vor
constitui primele jaloane pe calea către visul lucid.
Ajungînd să cunoşti semnele distinctive din visele tale, vei fi capabil să-ţi extinzi
reamintirea. Poţi chiar face o listă cu aceste semne. Pornind de la ele, ne putem uneori
aminti vise întregi.
Lucrînd cu semnele din visele noastre, vom dezvolta o relaţie intimă cu acestea.
Visele ne vor deveni astfel mai accesibile şi mai uşor de înţeles. Este folositor să ne
întrebăm de ce visăm ceea ce visăm? Ce înseamnă aceste semne din vis pentru noi? Cu
cît mai profund vom înţelege aceasta, cu atît mai mult vom beneficia de ele atît în vis cît
şi în starea de veghe.
Semnele din vis evoluează ca şi noi, sunt în continuă schimbare. Ele sunt o
reflexie directă a transformării noastre. Cu ajutorul jurnalului acest proces evolutiv va fi
mult mai vizibil şi mai uşor de remarcat.
Identificarea semnelor din vis are un rol crucial în procesul visării lucide. Aceste semne
ne indică faptul că visăm, şi ne putem antrena să le observăm în timp ce visăm, această
acţiune fiind trambulina spre starea de luciditate în vis.
Pasul 5: Extinderea conştienţei la starea de veghe

De fapt, întregul proces al visării lucide se bazează pe extinderea conştienţei în
toate stările de conştiinţă. Cu cît suntem mai conştienţi în stare de veghe, cu atît mai
conştienti vom fi şi în vis.
Nivelele de conştiinţă ale oamenilor sunt foarte diferite, mergînd de la a trăi
întreaga viaţă ca pe un vis pînă la a fi conştient de cel mai mărunt gest. Conştientizarea
tot mai profundă asupra a ceea ce ni se petrece survine în urma unui proces de auto-
observare permanentă. Este indicat să ne întrebăm chiar şi în starea de veghe “Este
acesta un vis?”; la fel, în starea de vis vom deveni conştienţi că visăm întrebîndu-ne
dacă visăm.
Cît de conştienţi suntem de clipa prezentă? Nu vi s-a întamplat adeseori să
ascultaţi radoiul dar să nu puteţi apoi spune ce s-a transmis, să uitaţi unde aţi pus cheile
(dintr-un gest reflex) sau să conduceţi pînă într-un loc şi apoi să nu vă mai amintiţi
drumul pînă acolo? Momente de extragere din prezent ca acestea sunt rezultatul unei
slabe focalizări a minţii, ce poate fi distrasă foarte uşor de fluxul gîndurilor care ne
poartă, la discreţie, fie în trecut fie în viitor. A deveni conştienţi de gîndurile noastre şi
de schemele mentale, a le observa din exterior, este la fel de important ca şi procesul de
identificare a semnelor din vis.
Urmăreşte să fii conştient de mişcările minţii ca şi cum ai fi un trecător
(observator) care priveşte detaşat cum vin şi se duc gîndurile. Cu cît poţi menţine mai
mult această stare, cu atît mai bine. Totuşi nu este aşa de simplu cum ar părea la prima

vedere. Nu suntem obişnuiţi să fim conştienţi, dar acest obicei se poate schimba. De
exemplu, practica meditaţiei este o metodă excelentă de a deveni mai conştienţi.
Studiile realizate de Jayne I. Gackenbach, un remarcabil cercetător în domeniul
viselor lucide, arată o directă corelaţie între meditaţie şi visarea lucidă. Pentru cei care
meditează probabilitatea de a avea vise lucide este mai mare decat pentru cei care nu
practică meditaţia. Atît cei care meditează cît şi visătorii lucizi sunt conştienţi de
gîndurile lor şi de procesele interne, afirma el în lucrarea sa “Dreamtime”. Multe din
principiile meditaţiei au o influenţă directă asupra procesului visării lucide. Prin
meditaţie se pot induce stări foarte profunde de relaxare, extrem de favorabile inducerii
viselor lucide. Scopul majorităţii tehnicilor meditative este liniştirea minţii şi stoparea
dialogului interior al acesteia. Meditaţia dezvoltă de asemenea atitudinea de observator,
martor conştient şi detaşat, capacitate deosebit de necesară inducerii viselor lucide.
Pentru a învăţa cum să visăm lucid, trebuie să fim capabili să facem diferenţă între
realitate şi vis. Pentru aceasta vom face verificări în timpul stării de veghe, pentru a ne
obişnui apoi să le facem spontan şi atunci cînd visăm. Putem să fixăm ceasul să sune la
fiecare jumătate de oră pentru a ne reaminti să facem “verificarea asupra realităţii”.
Partea cea mai simplă este să ne întrebăm dacă visăm. Mai greu va fi să ne dăm seama
dacă visăm sau nu. O idee ar fi să observăm aspectele stranii care apar. Dar, din anumite
motive, suntem mai puţin analitici în vis faţă de detaliile discordante (cum ar fi un
elefant într-un şezlong), de aceea va fi necesar să realizăm mai multe asfel de verificări.
Acestea sunt cîteva din cele mai utilizate teste ale realităţii:
1. Testul bunul simţ: Examinează împrejurimile pentru a detecta aspectele ilogice.
Întrebă-te dacă s-ar putea petrece în viaţa ta obişnuită. Caută inconsistenţele. Te afli
într-un loc unde n-ai mai fost? Eşti cu oameni din altă parte a planetei? Este un elefant
la tine în bucătărie? Acesta este genul de întrebări care pot genera scînteia lucidităţii.
2. Testul citirii: Uită-te în jur şi caută ceva de citit. Citeşte, apoi priveşte în altă parte şi
reciteşte. Fă asta de mai multe ori. Dacă visezi, textul sau numerele se vor schimba după
cîteva priviri.
3. Testul zborului sau al levitaţiei: Încearcă să zbori. Dacă nu poţi, încearcă să levitezi
sau să te ridici uşor de la sol. Dacă zbori sau levitezi, te afli deja în vis. Sau nu?
4. Testul aprinderii luminii: Găseşte un întrerupător şi aprinde-l şi închide-l de mai
multe ori. Dacă nu funcţionează corect atunci sunt şanse să fii în vis.
5. Testul memoriei: Rememorează de unde ai venit şi ceea ce făceai. Mergi înapoi pe
firul gîndurilor cît de mult posibil; probabil vei sesiza inconsistenţe în amintirile tale.
Dacă sesizezi elemente ilogice pe care le-ai trecut cu vederea, sau amnezii parţiale care
te împiedică să-ţi aminteşti cu acurateţe, poţi fi sigur că visezi.
6. Testul oglinzii: Găseşte o oglindă şi, în timp ce te priveşti în ea, întreabă-te dacă
visezi. Poţi fi uimit de înfăţişarea ta: mai tînăr, mai bătrîn, coafura şi culoarea părului
diferite, sau poţi fi cu totul altcineva.
7. Testul auto-observării: Uită-te la tine. Examinează-ţi mîinile, picioarele, hainele. Îti
vei da seama imediat că visezi, dacă porţi haine care nu sunt ale tale.
8. Testul trecerii prin materie: Încearcă să-ţi treci degetul prin ceva solid, perete, uşă sau
geam. La început nu o să meargă, dar apoi, dacă vei fi convins ca poţi, vei reuşi. Atunci
poţi fi sigur ca visezi. Astfel te poţi convinge în ce măsură credinţa îţi influenţează
experienţa.

9. Testul gravitaţiei: Găseşte ceva ce poate fi aruncat în aer şi prinde-l cu atenţie.
Aruncă-l pe toate părţile; daca nu ascultă legile gravitaţiei, ai toate motivele să fii
convins că visezi.
10. Întrebarea asupra personajelor din vis: Acesta nu este cel mai bun test de făcut cînd
suntem în stare de veghe, dar poate funcţiona cînd visăm. În “realitate”, dacă îi întrebi
pe cei din jur dacă visezi, te vor acuza că eşti bolnav sau nebun. Personajele din vis însă
vor nega că este un vis, fără a te întreba despre sănătatea ta mintală, iar în unele cazuri
nu vor înţelege ce le spui şi te vor ignora total. Rareori cineva din vis va admite că acela
este un vis.
Aceste teste trebuie făcute cît mai des în starea de veghe. Cu cît se vor încorpora în
rutina zilnică mai rpede, cu atît mai curînd ele vor apărea şi în vis. Dezvoltîndu-ţi starea
de conştienţă vei constata că aceasta, împreună cu intenţia, alcătuiesc paşaportul pentru
călătoria conştientă în regatul viselor.
Pasul 6: Corelarea conştienţei cu visele

Pasul final constă în a combina ceea ce ai învăţat despre vise cu ceea ce ai învăţat
despre conştiinţă. Trebuie să unifici testele de realitate cu semnele din vis, astfel încît
ori de cîte ori întîlneşti unul din semne, să realizezi un test de realitate. Dacă visezi cel
mai adesea clase de şcoală sau plăji sau maşini rapide, imediat ce le întîlneşti în vis vei
fi programat să faci un test de realitate. Astfel vei deveni conştient că visezi.
După cum se poate constata, aceşti şase paşi sunt intercorelaţi şi alcătuiesc un
proces complet. Toate tehnicile şi metodele de inducere a viselor lucide se bazează pe
acest proces. Ei trebuie exersaţi cu răbdare, pînă ce ne vor impregna subconştientul.
Urmînd aceşti şase paşi, vei avea în mod inevitabil vise lucide. Iar reuşita finală va fi
atunci cînd vei putea spune: “Da, sunt conştient că visez!”
Stări de conştiinta modificata: hipnoza.
Hipnoza reprezintă starea în care subiectul, datorită intervenţiei unei alte
persoane, ajunge să ignore realitatea exterioară. Este legată de fenomene foarte
obişnuite: citirea unui roman fără să auzi zgomotul din jur, destinderea fără a te gandi la
nimic, intrarea într-un fel de altă stare înainte de a încerca să baţi un record. Cuvîntul
hipnoză este relativ recent. A apărut pentru prima dată în 1862, la douazeci şi unu de ani
după ce cuvîntul hipnotism fusese creat, în 1841, de scoţianul James Braid, pornind de
la cuvîntul grecesc hypnos, care înseamnă “somn”. Braid inventase acest cuvînt pentru a
descrie un fenomen uimitor pe care-l descoperise cînd îşi adormise asistentul, facîndu-l
să privească fix … gîtul unei sticle! Continuîndu-şi experienţele, Braid şi-a dat seama că
orice obiect strălucitor are acelaşi efect: e suficient ca subiectul să priveasca fix obiectul
şi, automat, pupilele i se dilată, apoi pleoapele i se închid. Subiectul este hipnotizat.
Pentru a înţelege mai bine hipnoza, este important mai întîi să ţinem seama de
activitatea creierului omenesc. Creierul uman îşi desfăşoară activitatea pe patru niveluri
diferite. Primul nivel, sau stadiu, este numit beta. Acesta este nivelul conştiinţei
complete. Noi funcţionăm la acest nivel aproximativ 16 ore pe zi. Al doilea nivel este
ceea ce denumim alfa. Nivelul alfa corespunde subconştientului şi acesta este cel cu
care se ocupă hipnoza. Acest nivel este caracterizat printr-un procent de 95-100%
eficienţă a concentrării, faţă de cel de 25% al nivelului beta. Celelalte două nivele sunt
teta şi delta, care caracterizeza somnul superficial respectiv somnul profund.

IMAGINE DIN CARTEA CAİİ SPRE CER Sİ PUTERE
TEXT IN LB.CHINEZA de Dan Olaru Mirahorian
Tema 9. Abordarea sistemică şi sinergetică a psihicului.

1. Psihicul ca sistem: caracteristicile sistemului psihic uman.
2. Clasificare tradiţională a fenomenelor psihice. Clasificare actuală a fenomenelor
psihice.

1. Psihicul ca sistem: caracteristicile sistemului psihic uman.
Cele 2 definiţii cuprind principalele caracteristici ale SPU, şi anume: caracterul
informational şi energizant al SPU.
 Primul aspect apare din insăşi natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul
că omul, traind într-un univers informaţional, fiind bombardat mereu de
informaţii şi trebuind să reactioneze la ele, este nevoit să-şi elaboreze
mecanismele prin intermediul cărora să le poată stapîni. El trebuie să-şi formeze
şi să-şi perfectioneze mecanismele de recepţionare a informaţiilor, de stocare,
prelucrare şi interpretare a lor, de combinare şi recombinare sau pe cele de
valorificare a lor. Importantă nu este doar informaţia, ci şi modul de operare cu
ea. Aşa încît mai corect este să vorbim, consideră Zlate, de caracterul
informaţional-operaţional al SPU.
 Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că avem de-a face
cu un sistem viu, cîmpurile bioenergetice reprezentînd zone de generare a însăşi
modelelor informaţionale.
În funcţionarea generala a SPU, o mare importanţă o au:
- stările locale şi tranzitorii,
- dar şi cele generalizate şi permanente, de încărcare tensional- emoţională,
- de distribuire şi consumare a acestei încărcături energetice,
- de focalizare a ei pe anumite stări subiective,
- stările de dezactivare sau de detensionare.
Cum nu cantitatea de energie în sine este semnificativă, ci tocmai modul ei de
utilizare, fapt ce se soldeaza cu stimularea în grade diferite a SP, mai adecvat ar fi să
precizăm natura stimulator-energizatoare a acestuia.
SP dispune de stări şi procese cu grade diferite de organizare şi structurare ce le
diferenţiază calitativ între ele, acordîndu-le o notă de valoare. În acest caz, aspectele de
ordin axiologic ale sistemului trec pe primul plan. Sintetizînd, putem spune că SPU este
informaţional-operaţional, stimulator-energizant şi axiologic.
 Caracteristica fundamentală a SPU o reprezintă caracterul său interactiv,
interacţionist.
El este un sistem prin excelenţă dinamic, neaflîndu-se aproape niciodata într-o stare de
echilibru perfect, dar nici excluzînd posibilitatea unor pericole de relativă stabilitate.
Indiferent de starea în care se află, interacţiunea elementelor, a părţilor, structurilor,
subsistemelor sale este modul lui curent existenţial. Elementele sistemului capătă sens
numai în procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist al sistemului este demonstrat de
faptul că nivelul de dezvoltare a unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei parţi.
Interactivismul componentelor sistemului se evidenţiază nu doar în procesul organizării
calitative a acestora, ci şi în cel al destructurării lor. Perturbarea unei componente a
sistemului antrenează după sine alterarea alteia sau chiar a întregului sistem. Relaţiile
compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului evidenţiază şi mai
pregnant caracterul interactiv al acestuia. Pentru ca sistemul să-şi păstreze integralitatea,
nu este absolut necesar ca toate componentele sale să fie la fel de dezvoltate. Chiar dacă
unele sunt mai puţin dezvoltate sau lipsesc cu desăvîrşire, sistemul poate acţiona ca un
întreg tocmai datorită compensării, adică preluării funcţiilor componentelor ce lipsesc
sau sunt insuficient dezvoltate de către alte componente ale sistemului, mult mai
dezvoltate.
Interacţiunea elementelor componente ale sistemului, continuitatea şi
discontinuitatea lor, coexistenţa sau coacţiunea, dar şi rivalitatea lor reprezintă
adevăratul motor al SPU. Tipurile de interacţiuni existente în sistem sunt
complementare. Datorită acestei complementarităţi între cooperare şi rivalitate se
creează în sistem o tensiune dinamizatoare absolut necesară bunei lui funcţionalităţi.
Relaţiile de cooperare există între elementele asemanatoare, ci şi între elementele opuse.
Interacţiunea SPU nu se realizează exclusiv la nivelul propriilor sale componente.
Sistemul, luat ca întreg, interacţionează cu exteriorul, de unde derivă o altă
caracteristică a lui, şi anume faptul că este ambilateral orientat. Sistemul asimilează
informaţii atît din exterior, cît şi din sine, pe care le coordonează în virtutea unui
principiu al echilibrării. Numai acest tip de orientare dublă îi asigură normalitatea.
Ruperea sistemului de lume şi centrarea excesivă pe sine, închiderea în sine ar
duce la ,,prăbuşirea în sine”, la apariţia unor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi
autismul, onirismul.
La fel de periculoasă este desprinderea de sine, de propria fiinţă, care este principalul
punct de sprijin în investigarea lumii. În acest caz, realitatea ar părea, probabil, iluzorie,
fluctuantă, lipsită de consistenţă şi de utilitate.
Aşadar între, simţămîntul de sine şi simţămîntul realităţii, cunoaşterea de sine şi
cunoaşterea obiectelor sau a semenilor trebuie să existe o strînsă interdependenţă.
 SPU este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă organizare,
deferenţiere şi
specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare, diferenţiere şi
specializare. Funcţionarea şi interacţiunea proceselor de creştere, maturizare, dezvoltare
etc., se soldează cu consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce în ce mai
evoluate.
SP dispune însă nu doar de capacitatea de a-şi elabora o serie de mecanisme
funcţionale proprii, evident sub influenţa şi dirijarea factorilor şi solicitărilor externe, ci
şi de aceea de a le şi transforma în mecanisme mijlocitoare ale propriilor lui demersuri.
Ele sunt introduse în circuitul funcţional al psihicului, contribuind la evoluţia
acestuia.
Caracterul evolutiv al SPU se exprimă prin trecerea acestuia de la stări de condensare şi
maxima concentraţie (în produsele obţinute la un moment dat) la stări de expansiune, de
căutare a unor noi căi şi mijloace care să conducă la obţinerea altor produse. Caracterul
evolutiv al SPU presupune succesiunea fazelor de organizare şi de dezorganizare,
fiecare dintre acestea putînd fi premisa sau impulsul celeilalte.
 SPU nu functionează global, nediferenţiat, ci pe niveluri, conţinuturile sale
căpătînd o
ierarhizare funcţională şi valorică.
Cele 3 niveluri funcţionale ale psihicului sunt conştientul, subconştientul şi
inconştientul.
O anumită ierarhizare întîlnim chiar în interiorul fiecăruia dintre aceste niveluri. În
conştiinţă sunt prezente următoarele niveluri funcţionale:
1. nivelul de maximă acuitate şi claritate (starea de veghe);
2. nivelul acuităţii moderate şi minime (starea de aţipire);
3. nivelul acuităţii abolite (starea de comă).

Trecerea de la un nivel la altul asigură dinamica normală a sistemului, fixarea
unuia dintre ele echivalează cu perturbarea sistemului.
Conştiinţa dispune de o infrastructură, dar şi de o suprastructură. Destructurarea
acestor niveluri are loc gradat:
 cea mai simplă formă de destructurare a infrastructurii conştiinţei o reprezintă
somnul şi visele;
 altă formă, mai complexă, fiind reprezentată de stările crepusculare şi oniroide;
 forma cea mai complexă este depersonalizarea (tulburarea senzaţiilor,
percepţiilor).
Acest lucru este valabil şi pentru destructurarea suprastructurii conştiinţei. În
ordine ierarhică, destructurărule acestui nivel sunt următoarele:
 caracteropatiile (individului îi lipseşte libertatea de a dispune de sine, el este
încorsetat în comportament de o serie de fixaţii, stereotipii)
 eul nevrotic (caracterizat prin lipsa de unitate, individul fiind concomitent el şi un
altul)
 eul alienat (opoziţia dintre eu şi lume, ruperea eului de lume)
 eul demenţial (ce presupune tulburarea structurii intelectuale a eului).
 SPU este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că, pe măsura

constituirii lui,
favorizează procesele de organizare şi diminuează fectele influenţelor perturbatoare.
Sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care şi-au pierdut utilitatea sau cele care, în
loc să organizeze sistemul, îl dezorganizează. Sunt reţinute informaţiile facilitatoare ale
bunei funcţionalităţi a sistemului. Mecanismele de selecţie, abstractizare, uitare, transfer
joaca astfel de roluri.
 SPU nu exclude total momentele de dezorganizare, de desinergizare.
Momentele dezorganizatoare nu sunt destructive, ci constructive şi înnoitoare,
conducînd la creearea condiţiilor favorabile reînceperii unui nou proces (procesul
creaţiei). Principalele dispozitive antialeatorii ale omului sunt raţiunea şi voinţa, prin
intermediul lor omul sustrăgîndu-se întîmplării, contingenţei. SP nu este total
antiredundant. El îşi conservă o anumită cantitate de informaţie care deşi actual nu este
utilă, poate deveni într-o altă etapă, ea reprezentînd un fel de rezervă pentru
construcţiile viitoare.
 SPU are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţia de reglare şi aureglare.
Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare socio-culturale ce se exercită de-
a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce şi la socializarea lui, aceasta nu înseamnă
că individul nu participă la propria sa formare. SPU îşi afirmă specificul şi forţa sa
proprie. În afară de funcţia de autoreglare, SPU o are însă şi pe cea de autoorganizare,
adică de aşi elabora noi forme de organizare, noi modele sau funcţii interne.
Mînzat: ,,Autoorganizarea nu se identifică cu autoreglajul, care este posibil şi la
sistemele inapte de autoorganizare.”
Ilustrative în acest sens sunt autoorganizarea motivaţională, cea afectivă, cea
conştientă - ca specific umane. Autoimpunerea, autorealizarea, autoafirmarea,
autodescoperirea, autoeducaţia, autodepăşirea sunt comportamente specifice prin care se
exprimă funcţia autoorganizatoare a psihicului.

Datorită tuturor acestor caracteristici psihicul este considerat un sistem
hipercomplex, un fel de rezumat condensat al întregii dezvoltări biologice şi socio-
culturale a omului, sistem ce dispune de un numar mare de elemente active, puternic
saturate de legături interne şi externe.
Ion Mînzat: ,,Psihicul este un sistem, dar un sistem deosebit, diferit de alte
sisteme, el este un sistem sinergetic, cu propietăţi pe care sistemele nesinergetice nu le
deţin”.
Dacă omul este un sistem sinergetic viu (pentru că în el sunt concentrate toate
energiile şi potenţele din univers) şi de gradul II (deoarece îşi poate autocrea
sinergismul, îl poate cunoaşte şi amplifica în mod conştient, aşa cum consideră Mînzat),
atunci şi psihicul său este un sistem sinergetic viu şi de gradul II.
Tocmai de aceea abordarea sistemică, a psihicului trebuie completată cu
abordarea sinergetică a psihicului.
2. Clasificare tradiţională a fenomenelor psihice. Clasificare actuală a fenomenelor

psihice.
Abordarea sistemică a psihicului presupune realizarea a trei demersuri:
1. Stabilirea elementelor componente ale sistemului;
2. Delimitarea relaţiilor dintre aceste componente;
3. Delimitarea sistemului respectiv de “restul” sistemelor, adică de mediul înconjurator.
Vom încerca, în continuare, decelarea elementelor componente ale sistemului psihic
uman, a relaţiilor între ele şi mai ales a identităţii proprii acestuia.
a) Clasificarea traditionala a fenomenelor psihice
Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în procese, activităţi şi însuşiri
psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă,
plurifazică, specializate sub raportul conţinutului informaţional, al formei ideal –
subiective de realizare, ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale.
Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul
uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni,
operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor de o
puternică motivaţie.
Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diferitelor particularităţi
dominante aparţinînd proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi
care redau structuri globale, stabile ale personalităţii, configuraţii psihice mult mai
stabile decît procesele psihice.
Deoarece o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor, activităţilor
sau însuşirilor psihice, ele sunt încadrate în categoria condiţiilor facilitatoare sau
perturbatoare ale celor dinainte.
senzatii
Clasificarea tradiţională a fenomenelor psihice

senzoriale:
senzaţii
percepţii
Procese psihice reprezentări
cognitive
logice
gîndire
memorie
imaginaţie
afective: emoţii, sentimente, pasiuni
volitive voinţa
Psihologia
studiază
fenomene psihice limbajul
Activităţi psihice: jocul
învăţarea
munca
creaţia
condiţii care stimulează şi facilitează

procesele, activităţile
şi însuşirile psihice: motivaţia,
deprinderile, atenţia
Însuşiri psihice temperament

aptitudini
caracter
inteligenţă
creativitate
Între toate aceste fenomene psihice există o strînsă interacţiune şi interdependenţă care
evidenţiază, pe de o parte, unitatea vieţii psihice, iar pe de altă parte, eficienţa ei,
deoarece numai într-o astfel de unitate (din care nu lipseşte şi relativa continuitate)
psihicul îşi poate realiza funcţiile lui adaptative.
Astfel, procesele psihice apar ca elemente componente în structura activităţii psihice
şi se regăsesc transfigurate în însuşirile psihice.
Activitatea psihică reprezintă cadrul şi sursa apariţiei, formării şi dezvoltării atît a
proceselor, cît şi a însuşirilor psihice. Acestea din urmă, o dată constituite, devin
condiţii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri, superioare, ale activităţii
psihice.
Clasificarea actuala a fenomenelor psihice
În conformitate cu punctul de vedere potrivit căruia obiectul psihologiei îl
constituie activitatea omului concret, psihologia actuală înlocuieşte procesele şi
însuşirile psihice cu mecanismele psihice.
Aceasta deoarece procesele psihice sunt prea dinamice şi fluctuante, iar însuşirile
psihice sunt statice.
Totodată, atît procesele, cît şi însuşirile psihice sunt de regulă interpretate în expresia
lor finală ca produse, şi nu ca forţe ce pun în mişcare şi, prin calitatea lor, pot facilita
sau împiedica desfăşurarea activităţii psihice. Ori, în decursul activităţii sale, omul
trebuie sa recepţioneze, să stocheze şi să prelucreze informaţia, şi pentru aceste finalităţi
el are nevoie de forţe psihice adecvate şi specializate: senzorial – perceptive, mnezice
sau raţional – logice.
De asemenea, omul trebuie să-şi susţină energetic activitatea, să o regleze în funcţie
de împrejurări, să-şi integreze într-un tot unitar acţiunile, stările, subordonîndu-le unor
scopuri determinate.
Iată de ce recurgerea la mecanismele stimulator – energizante, la cele de reglaj
psihic, în fine, la cele integratoare este eficientă la clasificarea actuala a fenomenelor
psihice.
Mecanismele psihice pot fi impărţite în urmatoarele categorii:
1. mecanisme informaţional – operaţionale;
2. mecanisme stimulator – energizante ale activităţii;
3. mecanisme de reglaj psihic;
4. mecanisme integratoare ale tuturor celorlalte în structurile complexe ale
personalităţii.
- de prelucrare primară a informaţiilor

- senzaţii
1. - percepţii
informaţional – - reprezentări
operaţionale - de prelucrare secundară a informaţiilor
- gîndire
- memorie
- imaginaţie
2.
Mecanisme stimulator – (motivatia)
psihice energizante (afectivitatea)

3. - comunicarea
reglatoare - limbajul
- atentia
- vointa
4.
integratoare personalitatea

PSIHOLOGIA PROCESELOR COGNITIVE
Tema 10. Senzaţiile.

1. Definire şi caracterizare generală.
2. Analizatorul – structură şi funcţii.
3. Principalele modalităţi senzoriale.
4. Legile generale ale sensibilităţii.
Definiţie: Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale şi în acelaşi timp imagini

primare care semnalizează asupra însuşirilor concrete şi separate ale obiectelor şi
fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor sau organelor
de simţ.
Procesele senzoriale şi în special senzaţiile sunt cele mai simple legături, corelări,
stabilite cu mediul intern sau extern. De aceea senzaţiile sunt fenomene psihice
elementare şi primare. Ele semnalizează asupra insuşirilor separate şi concrete ale
obiectelor şi fenomenelor (culoare, gust, miros, duritate, temperatură). Senzaţiile i-au
naştere numai prin acţiunea integrală a organelor de simţ. Ele dispun de mai multe
caracteristici:
 Intensitatea senzaţiei – puterea cu care se manifestă şi depinde de sensibilitatea

subiectului şi de puterea stimulării.
 Durata senzaţiei - se formeaza numai în urma stimulării realizate de obiect dar
poate să persiste şi după încetarea stimulării (post-efect).
 Tonalitatea afectivă: asociem plăcerea sau neplacerea diferitelor gusturi, mirosuri,

culori, sunete.
2. Analizatorul reprezintă ansamblul structural/funcţional ce ajută la formarea senzaţiei.

Este alcatuit din urmatoarele elemente:
 Receptorul
 Calea de conducere
 Veriga centrală
 Conexiunea inversă
Receptorul transformă stimularea în influx nervos = codare (codificare). Ex.

receptorul pentru imagine este ochiul, receptorul pentru simţul olfactiv este nasul. Calea
de conducere transferă influxul nervos de la receptor la veriga centrală şi realizează un
prim filtraj senzorial astfel încît la veriga centrală nu ajung decît stimulările cu rol
adaptativ pentru om. Veriga centrală se gaseşte pe cortex (scoarta cerebrala) şi are
rolul de a transforma influxul nervos în fapt psihic, adică în senzaţie. Conexiunea
inversă este calea de la veriga centrală spre receptor şi are rolul de a regla adaptarea
pentru stimulul respectiv.
3. Tipuri de senzaţii

 După natura analizatorului deosebim:
 Senzaţii vizuale → receptor - ochiul
 Senzaţii auditive → receptor - urechea
 Senzaţii gustative → receptor - limba
 Senzaţii cutanate → receptor - pielea
 După natura informaţiilor pe care ni le ofera:
 Senzaţii ce ne dau informaţii din mediul extern (vizuale,

auditive) → exteroreceptive;
 Senzatii care ne dau informaţii din mediul intern (foame, sete,

oboseala, greata, sufocare, durere, frig, etc. → interoreceptive.
 Senzaţii care ne dau informaţii despre poziţia corpului, capului, membrelor:
→ propreoceptive (ne ajută sa ne ţinem poziţia verticală)
→ de echilibru (ne ajută sa ne ţinem echlibrul)
→ chinestezice (despre miscări)
Simţurile sunt subsisteme fiziologice receptoare care fac posibilã reacţia la
anumite categorii de stimuli din lumea exterioarã sau din interiorul organismului.
Organele de simţ reprezintã sistemele fiziologice periferice ale recepţiei senzoriale.
Acestea, împreunã cu căile nervoase şi terminaţia lor în scoarţa cerebralã reprezintã un
sistem anatomo-fiziologic unitar denumit de Pavlov analizator. Cele cinci simţuri sunt
vãzul, auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil. Acestea oferã varietatea înconjurãtoare în
cinci moduri de contact fãrã a reprezenta însã şi conştientizarea acţiunii diverşilor
stimuli externi sau interni.
Cea mai simplã şi totodatã prima formã de comunicare informaţionalã cu lumea
externã o constituie recepţia senzorialã. Primul produs psihic al recepţiei senzoriale este
senzaţia. Senzaţia este reflectarea psihicã a unor însuşiri izolate ale obiectelor din
realitate care acţioneazã nemijlocit asupra organelor de simţ. Deci reflectarea obiectului
în senzaţie are un caracter fragmentar, unudimensional, nepermiţând identificarea lui.
Dacã am rãmâne la faza recepţiei senzoriale, fãrã atributul conştientizãrii, nu ne-am
putea desprinde din lumea animalã. La om, conştientizarea senzaţiei pune în funcţiune
operatori logici de analizã-evaluare, discernere-delimitare între stimul şi modelul lui
informaţional, de raportare designative (imaginea subiectivã internã se raporteazã la
stimulul extern care a provocat-o). Senzaţiile se caracterizeazã printr-o serie de calitãţi
pe baza cãrora le putem identifica, compara, analiza, interpreta. Aceste calitãţi sunt:
modalitate, intensitatea, durata, tonalitatea afectivã şi valoarea cognitivã.
In funcţie de natura surselor care le genereazã, senzaţiile sunt: exteroceptive (sursele

sunt externe), proprioceptive (sursele sunt la nivelul articulaţiilor osteo-musculare) şi
interoceptive (sursele sunt interne, la nivelul viscerelor).
În continuare va fi prezentată structura analizatorului şi modul în care legile

sensibilitãţii se reflectã la nivelul a doi analizatori: analizatorul olfactiv al cãrui simţ
caracteristic este mirosul şi analizatorul gustativ al cãrui simţ este gustul.
Gustul şi mirosul
Din momentul în care primul strãmoş al omului s-a ridicat în picioare, şi astfel
nasul lui s-a îndepãrtat de pãmânt, mirosul şi gustul care este în strânsã legãturã cu
aceasta, şi-a pierdut rolul de simţ vital cum este în traiul majoritãţii animalelor. În viaţa
strãmoşilor noştri, aceste simţuri au fost la fel de importante ca şi auzul sau vãzul, dar
au involuat, omul contemporan folsindu-se de ele mult mai puţin.
Cu toate acestea, nu se poate nega importanţa lor deosebitã pentru om, mai ales a
simţului olfactiv, care acţionează asupra subconştientului mai mult decât alte simţuri.
Asfel, copilul nou-nscut îşi recunoaşte mama dupã miros. Un alt aspect relevant este cel
al stimulãrii sexuale prin miros. Totodatã importanţa acestui simţ este datã şi de faptul
cã el devine sursa majorã de informaţii când alte simţuri nu funcţioneazã corespunzãtor.
(Exemplu: la orbi mirosul şi simţul tactil au sensibilitate mai mare).
Gustul şi mirosul sunt simţuri bazate pe stimulãri chimice, cu alte cuvinte senzaţiile de
gust şi miros sunt produse de substanţe chimice din mediul înconjurãtor deci, în
principal, senzaţiile acestea sunt exteroreceptive. Legat de aceste douã simţuri înrudite,
cercetãtorii nu au stabilit clar încã procesul prin care excitaţiile nervoase transmise de
organele de sinţ specifice, adică nasul şi limba, sunt prelucrate şi interpretate de creier.
4. La baza senzaţiei se aflã o proprietate funcţionalã specialã a organismelor animale,

sensibilitatea. Sensibilitatea este funcţia unor celule numite receptori care apar şi se
diferenţiazã treptat în cursul evoluţiei regnului animal şi se exercitã ca funcţie a unui
aparat specific denumit sistem de integrare senzorialã sau analizator. La baza dinamicii
sensibilitãţii stau trei categorii de legi:
- Legi psihofizice – exprimã relaţia dintre nivelul sensibilitãţii şi intensitatea fizicã a
stimulului;
- Legi psihofiziologice – exprimã dependenţa senzaţiei nu numai de proprietãţile fizice
ale stimulului ci şi de variaţiile fiziologice în cadrul fiecãrui analizator sau de
interacţiunea între analizatori. Acestea sunt:
o Legea adaptãrii – reflectã modificarea nivelului iniţial
al sensibilitãţii în cadrul unui analizator sub influenţa intensităţii şi duratei de
acţiune a stimulului. Adaparea este un proces de reglare a funcţionãrii
analizatorului coordonat de la nivelul scoarţei cerebrale. Se realizeazã în sens
ascendent sau descendent.
o Legea contrastului – reflectã efectul interacţiunii în
timp şi spaţiu a doi stimuli specifici asupra nivelului sensibilitãţii.Contrastul este
succesiv sau simultan.
o Legea sensibilizãrii – se bazeazã pe interacţiunea
funcţionalã a analizatorilor şi exprimã creşterea sensibilitãţii unui analizator sub
acţiunea unui stimul specific altui analizator.
o Legea sintezei – reflectã relaţia de transfer de la un
analizator la altul: stimularea unui analizator produce şi efecte senzoriale proprii
altui analizator, deşi acesta nu a fost supus stimulãrii.

o Legea semnificaţiei – exprimã dependenţa sensibilitãţii
faţã de un stimul, de concordanţa sau neconcordanţa cu motivaţia şi scopul acţiunii
subiectului.
- Legi socio-culturale – exprimă dependenţa senzaţiei de condiţiile socio-culturale ale
Subiectului. Aceste legi sunt:

 Legea exerciţiului – sau a profesionalizãrii, care exprimã faptul cã la om
determinanta funcţionalã a unei modalitãţi senzoriale nu este detrminatã genetic, ca

la animale, ci este rezultatul exerciţiului, al specificului activitãţii.
 Legea estetizãrii – în recepţionarea şi evaluarea însuşirilor obiectelor-stimul din
exterior, sensibilitatea umanã introduce criterii şi operatori de tipul frumos-urât.
SENZAŢIILE
legătura informaţională cea mai simplă a omului cu realitatea
intensitatea senzaţiei
calitatea
IMAGINI PRIMARE
durata
tonalitatea afectivă
ANALIZATORUL
ansamblu structural-funcţional care face posibilă producerea senzaţiilor
RECEPTORU CALEA DE VERIGA CONEXIUNE

L CONDUCER CENTRALĂ A INVERSĂ
E
I. Tipul aparatului specializat pentru receţie

(auditive, vizuale, olfactive, gustative, cutanate etc.)
CLASIFICAREA SENZAŢIILOR
II. Natura conţinutului informaţional – ce tip de însuşiri
concrete sunt semnalizate prin acea modalitate senzorială
1. senzaţii care furnizează informaţii despre obiectele
şi fenomenele lumii externe (vizuale, auditive,
cutanate, olfactive, gustative);
2. senzaţii care furnizează informaţii despre poziţia şi

mişcarea propriului corp (proprioceptive,
chinestezice şi de echilibru);
3. senzaţii care ne informează despre modificările

mediului-intern (foame, sete, durere etc.)

LEGILE GENERALE ALE SENSIBILITĂŢII
1. Legea intensităţii
2. Legea contrastului senzorial
3. Legea adaptării
4. Legea interacţiunii analizatorilor
5. Legea semnificaţiei

Tema 11. Percepţia ca proces şi ca imagine primară obiectuală.
2. Fazele procesului perceptiv.
3. Legile percepţiei.
4. Formele complexe ale percepţiei (reflectarea însuşirilor spaţiale, percepţia
timpului, percepţia mişcării).
5. Observaţia şi spiritul de observaţie.
6. Iluziile perceptive.
Comparativ cu senzaţia, percepţia constituie un nivel superior de prelucrare şi

integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru Eu. Superioritatea
constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele şi fenomenele care
acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt reflectate ca totalităţi integrale,
în individualitatea lor specifică. Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării
unei imagini perceptive stă activitatea zonelor asociativ-integrative ale analizatorilor şi
interacţiunea dintre diverşii analizatori. În funcţie de specificul mecanismului care le
realizează, vom distinge astfel imagini perceptive monomodale (cuprinzând informaţia
extrasă şi prelucrată de către un singur analizator) şi imagini perceptive plurimodale
(cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de mai mulţi analizatori). Perceperea unuia
şi aceluiaşi obiect prin mai mulţi analizatori este, evident, mai eficientă decât
perceperea doar printr-un singur analizator. Datorită specializării funcţionale relativ
înguste, fiecare analizator nu poate să reflecte realitatea decât fragmentar, unilateral.
Orice obiect concret, oricât ar părea de simplu, posedă o multitudine de aspecte, însuşiri
şi relaţii, care nu pot fi surprinse toate de către un singur analizator. Diversificarea
analizatorilor a fost impusă, în cursul evoluţiei, de necesitatea cuprinderii unei game
mai largi de însuşiri şi laturi ale realităţii obiective, pentru o mai bună adaptare la
influenţele ei. Dar tocmai pentru ca valoarea adaptativă a percepţiei să devină mai mare,
s-a impus tot atât de necesar ca principiul diferenţierii şi specializării să fie întregit cu
principiul interacţiunii şi integrării plurimodale. Superioritatea calitativă pe care o
dobândeşte percepţia umană, se datorează, în bună parte, tocmai dezvoltării funcţiei
integrării plurimodale şi interacţiunii dintre imaginile monomodale şi cele plurimodale.
Imaginea perceptivă nu se realizează ca o întipărire mecanică de tip pasiv a
„amprentelor” obiectului în creier. Ea este rezultatul unui proces activ, orientat şi
subordonat unor scopuri concrete ale activităţii de cunoaştere (teoretice) sau practice.
Întotdeauna, desfăşurarea percepţiei este susţinută şi mijlocită de o serie de operaţii pe
care le efectuăm cu şi asupra obiectului perceput: acţiuni de deplasare, de aşezare-
ordonare, de probare-măsurare, de descompunere etc. Graţie acestor acţiuni, imaginea
perceptivă dobândeşte adecvarea şi precizia necesare în reglarea optimă a
comportamentului şi activităţii. În condiţiile percepţiei cotidiene, avem impresia că
percepţia se realizează automat şi instantaneu, de îndată ce stimulul acţionează asupra
unui analizator sau a altuia. În realitate, procesul perceptiv este unul de desfăşurare
fazică, având următoarele faze: orientarea, detecţia, discriminarea, identificarea şi
interpretarea.
1. Orientarea şi detecţia. Sesizarea şi conştientizarea doar a PREZENŢEI

stimulului în cîmpul perceptiv, fără să se poată spune ceva despre caracteristicile lui.
Subiectul se orientează după stimul, îşi fixează privirea, îşi concentrează atenţia.
În acest moment se depăşeşte pragul minimum vizibile.
2. Discriminarea. Detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care-l

deosebesc de ceilalţi asemănători.
Se depăşeşte pragul minimum separabile.
3. Identificarea. Recunoaşterea a ceea ce percepem, (cuprinderea într-o imagine

unitară a informaţiilor obţinute şi raportarea acesteia la „Schema perceptivă” din
experienţa anterioară).
Se depăşeşte pragul minimum cognoscibile.
4. Interpretarea (faza finală, se depăşeşte procesul perceptiv propriu – zis).

Integrarea verbală şi stabilirea semnificaţiei obiectului perceput, a posibilităţii utilizării
lui în activitate. Aici intervin mecanismele înţelegerii şi confruntarea cu planul de
desfăşurare a activităţii, ceea ce dă sens procesului perceptiv.
Percepţia este guvernată de o serie de legi generale, aplicabile tuturor

modalităţilor senzoriale şi tuturor situaţiilor reale. Enumerăm pe cele mai importante:
legea integralităţii, structuralităţii, legea selectivităţii, legea constanţei perceptive, legea
semnificaţiei şi legea proiectivităţii.
Legea integralităţii perceptive exprimă faptul că însuşirile obiectului nu sunt

semnalate separat ci într-o imagine unitară ce cuprinde atât însuşirile semnificative cât
şi pe cele de detaliu şi de fond.
Legea structuralităţii perceptive ne vorbeşte despre faptul că imaginea
perceptivă este organizată ierarhic (însuşirile relevante ocupă, în structura imaginii
perceptive, primul plan, iar celelalte, un plan secund), deoarece însuşirile unui obiect nu
au aceeaşi intensitate şi nu comunică aceeaşi cantitate de informaţie.
Legea selectivităţii perceptive se referă la faptul că omul nu reflectă în acelaşi
grad toţi stimulii, ci îi selectează.
Legea constantei perceptive: imaginea perceptivă rămâne constantă din punct de
vedere al mărimii, formei şi culorilor obiectelor.
Legea semnificaţiei: percepţia este influenţată de semnificaţia pe care o acordăm
obiectului perceput.
Legea proiectivităţii imaginii perceptive: neuro-funcţional imaginea se
realizează la nivel cortical, dar psihologic ea este proiectată la nivelul sursei.
Pe lângă formele simple ale percepţiei, există şi formele complexe: percepţia
spaţiului (forma, mărimea, distanţa, direcţia, relieful), a timpului, a mişcării.
A. Percepţia spaţiului.
1. Percepţia formei. Se realizează pe cale vizuală (prin imaginea retiniană şi mişcări

oculare saltiforme pentru parcurgerea contururilor) şi pe cale tactilo – chinestezică.
Cazul are funcţia integratoare (deşi între cele două căi se stabilesc relaţii de întărire,
control şi confirmare reciprocă).
2. Percepţia mărimii se realizează prin: imaginea retiniană, chinestezia oculară,

experienţa tactilo – chinestezică.
Dacă totuşi două obiecte de mărimi diferite sunt aşezate la o asemenea distanţă încît să
creeze imagini retiniene egale, se vor produce, totuşi, corecturi în perceperea formei mai
mari prin: gradul de convergenţă şi divergenţă a globilor oculari; modificarea curburii
cristalinului (în trecerea de la perceperea figurii mici la cea mare).
3. Percepţia poziţiei (unui obiect în spaţiu şi a poziţiei faţă de alte obiecte) se realizează
cu ajutorul unor repere de tipul: sus, jos, la dreapta, la stînga, în faţă etc. Sunt
importante: verticala gravitaţională (percepută vizual şi prin semne posturale) şi
orizontala perpendiculară pe ea.
Percepţia timpului are mai multe aspecte. Unul se refera la perceperea unor
excitanţi ca fiind succesivi. Daca succesiunea unor spoturi luminoase e foarte rapida,
vedem o lumina continua.
Un al doilea aspect al percepţiei în timp este tocmai aprecierea duratei. Se poate

estima durata unui fenomen continuu, dar putem evalua şi intervalul între momentele de
apariţie a doua evenimente. Nu apar deosebiri nete între modul de a aprecia aceste două
feluri de scurgere a timpului.
Percepţia mişcării constituie o schimbare de poziţie în spaţiu a unui obiect într-

un anumit timp. Percepţia mişcării intervine în două situaţii :a) cînd urmărim cu ochii
obiectul în mişcare; în acest caz, imaginea pe retină e fixă, dar senzaţiile kinestezice
provocate de mişcarea ochilor ne dau informaţiile corespunzatoare; b) ochii sunt imobili
dar imaginea corpului respectiv se deplasează pe retină. Mişcările prea încete ori prea
rapide nu sunt sesizate.

detecţia
discriminarea
Niveluri
identificarea
PERCEPŢIA
recunoaşterea
Particularităţile obiectualitatea
integraitatea
Formele structuralitatea
constanţa
p.spaţiului p.timpului p.mişcării inteligibiletatea
formei mărimii apercepţia
poziţiei
Conţinut informaţional. Ca şi senzaţia, percepţia reflectă însuşiri concret intuitive,

accesibile simţurilor, în condiţiile relaţiei directe dintre obiect şi subiect. Sunt însuşiri
furnizate prin intermediul analizatorilor şi vizează aspecte de culoare, formă, mărime
etc. Dar, în timp ce senzaţiile reflectă însuşiri simple, elementare, luate separat,
percepţia reflectă însuşiri complexe. Ea reflectă obiectul aşa cum este el dat, în
ansamblul însuşirilor lui date integral şi unitar. Reflectarea din percepţie are un caracter
direct, nemijlocit şi obiectual. Percepţia integrează informaţiile senzoriale şi se
raportează la obiecte, fenomene, în ansamblul lor. Percepţia este bogată în conţinut,
deoarece reflectă atât însuşirile principale, cât şi pe cele de detaliu. Percepţia realizează
o reflectare activă, relaţionată cu contextul. Din punct de vedere al completitudinii
reflectării, putem vorbi despre o reflectare monomodală sau plurimodală. Prin reflectare
monomodală ne referim la percepţii raportate strict la un anumit analizator (vizual,
auditiv, olfactiv, gustativ etc.) Prin reflectare plurimodală ne referim la percepţii
raportate la mai mulţi analizatori şi care permit identificarea unor însuşiri complexe
cum ar fi: forma, mărimea, greutatea, volumul, timpul sau mişcarea. În concluzie,
conţinutul informaţional al percepţiei este bogat, complex şi obiectual.
Funcţii. Ca şi senzaţiile, percepţia are o funcţie informaţională, dar este mai complexă,
prin intermediul căreia percepţia ne asigură o informare asupra însuşirilor complexe,
obiectuale, ale lumii înconjurătoare. Percepţia are şi o funcţie adaptativ reglatorie, prin
care îndeplineşte roluri majore în adaptarea organismului la mediu şi în activităţi
complexe ale omului (scrisul, cititul, manipularea unor vehicule sau instalaţii complexe
etc.)

Structuri operatorii. Percepţia este primul proces la nivelul căruia putem vorbi despre o
serie de operaţii de nivel concret intuitiv. Sunt operaţii de analiză, sinteză, comparaţie,
după criterii perceptive de formă, mărime, greutate, culoare etc.
Produs. Ca şi senzaţiile, percepţia se finalizează în plan subiectiv printr-o imagine.

Imaginea perceptivă se aseamănă, dar se şi deosebeşte de cea senzorială. Se aseamănă
prin faptul că ea conţine informaţii despre însuşirile concret intuitive. La fel ca şi
imaginea senzorială, este o imagine primară, care se realizează „aici şi acum”, în
condiţiile acţiunii stimulilor şi obiectelor asupra organelor de simţ. Se deosebesc prin
faptul că imaginea perceptivă este bogată în conţinut, este relaţionată cu contextul şi
este semnificativă. În cazul imaginii perceptive primează valoarea ei cognitivă şi mai
puţin aspecte cum ar fi intensitatea sau tonalitatea afectivă. Imaginea perceptivă durează
în mod normal atâta timp cât obiectul se află în câmpul perceptiv. Imaginea perceptivă
dispune de atributul vizualizării. Astfel, în condiţiile în care informaţia parvine pe alte
canale decât cel vizual, se constată tendinţa de a transpune informaţia într-o imagine
vizuală. Imaginea perceptivă mai are şi atributul verbalizării. Cuvântul joacă un rol
foarte important în percepţie. Pe de o parte, cuvântul este un integrator verbal, întrucât
prin cuvânt sunt denumite experienţele perceptive. Pe de altă parte, cuvântul are şi o
funcţie reglatorie. Prin cuvânt percepţia poate fi dirijată, coordonată, mai ales în cazul
observaţiei. În concluzie, se poate spune că percepţia este procesul psihic de integrare a
informaţiilor senzoriale într-o imagine cu sens.

PERCEPŢIA
semnalează însuşiri concrete, intuitive, referindu-se la obiecte
în totalitatea însuşirilor date unitar şi integral
PROCESUL PERCEPTIV
I. II. III. IV.

DETECŢIA DISCRIMINARE IDENTIFICARE INTERPRETAREA
A A
Percepţia – formă superioară a cunoaşterii şi

un rpoces complex de extragere şi prelucrare a informaţiei
LEGILE PERCEPŢIEI
1. Legea integirăţii percepţiei
2. Legea stucturalităţii perceptive
3. Legea selectiviăţii perceptive
4. Legea constanţei
5. Legea semnificaţiei
6. Legea proiectivităţii imaginii perceptive
A. Reflectarea însuşirilor spaţiale ale obiectelor

(perceperea formei, perceperea mărimii,
tridimensionalitatea sau relieful obiectelor, perceperea
poziţiei, perceperea distanţelor mari)
FORMELE COMPLEXE ALE PERCEPŢIEI B. Percepţia timpului

(percepţia succesiunii evenimentelor şi perceperea
duratei, prin: sistemul fizic şi cosmic, sistemul biologic
şi sistemul sociaocultural, activitatea umană amplasată
istoric etc.)
C. Percepţia mişcării
(se referă la obiectele în mişcare şi nu la mişcare în sine)
OBSERVAŢIA – activitate perceptivă intenţionată, orientată spre un scop, reglată prin cunoştinţe
generale, organizată şi condusă sistematic, conştient şi voluntar.
Pe baza organizării anterioare a activităţii de observare, se dezvoltă spiritul de observaţie – aptitudine de a
sesiza cu uşurinţă, rapiditate şi precizie ceea
ce este slab, ascuns, dar semnificativ pentru
scopurile omului.
Există ILUZII PERCEPTIVE – o serie de percepţii care deformează, denaturează unele aspecte.

Tema 12. Reprezentarea ca proces şi imagine mintală secundară.
2. Calităţile reprezentărilor.
3. Clasificarea reprezentărilor (după analizatorul dominant, după gradul de
generalizare, după operaţiile implicate în geneza lor).
4. Rolul reprezentărilor în activitatea mintală.
Reprezentarea
proces psihic mai complex
prin care sunt integrate şi prelucrate informaţiile perceptive
NATURA
reprezentări
i
intuitivă-figurativă operaţional-intelectivă
PROCESUALITATEA reprezentării – implică analize şi sinteze mai complexe

(selecţii, schematizări, accentuări, estompări, condensări, extinderi, simplificări,
eliminări etc) şi, totodată, intersectări cu operativitatea gândirii.
CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR
A. După analizatorul B. C. După nivelul

dominant După gradul de operaţiilor implicate
în producerea generalizare în geneza
reprezentărilor reprezentărilor
vizuale auditive individuale generale reproductive

anticipative
chinestezice
A. Vizuale – sunt cele mai numeroase în experienţa ficeărei persoane. Exprimă cel
mai bine multe din calitările generale ale reprezentărilor; sunt deteşete de fond şi
proiectate pe un ecran intern uniform, sunt degajate de detalii cromatice, culorile
reducându-se la cele fundametale. Reprezentarea vizuală este mai ales bidimensională.
Auditive – reproduc atât zgomotele, cât şi suntele muzicale şi verbale singulare şi

mai ales structurile melodice sau verbale.
Chinestezice – constau în imagini mentale ale propriilor mişcări.

B. Individuale – sunt ale acelor obiecte, fiinţe, fenomene deosebit de semnificative
pentru o persoană.
Generale – cuprind în structura lor, mai ales însuşirile comune pentru o întreagă
clasă de obiecte şi pe baza acestora orice nou exemplar poate fi recunoscut ca
aparţinând aceluiaşi grup; gradul de generailitate poate fi diferit.
C. Reproductive – evocă obiectele sau fenomenele percepute anterior. Sunt

evocări simple – statice (reflectă obiectul în nemişcare) şi cinetice (reflectă mişcarea).
Anticipative – se referă la mişcări sau schimbări care încă nu au fost percepute;

sunt rezultatul intervenţiei operaţiilor gândirii şi procedeelor imaginaţiei. Sunt cinetice
şi de transformare.
Definiţie: proces cognitiv – senzorial de semnalare (în forma unor imagini

unitare, dar schematice) a însuşirilor concrete şi CARACTERISTICE ale obiectelor şi
fenomenelor în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Reprezentarea este primul nivel de organizare a activităţii mintale autonome,

independent de prezenţa şi acţiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie,
fireşte, informaţiile furnizate de senzaţii şi percepţii, iar baza ei obiectivă este
capacitatea mnezică a creierului. Imaginea obiectului perceput nu dispare imediat după
încetarea acţiunii lui asupra analizatorului dat. Ea continuă încă să persiste un anumit
interval de timp, pe baza fenomenului de postefect. Apoi, părăseşte scena conştiinţei,
trecând în stare latentă şi întipărindu-se în mecanismele memorative. Acolo, informaţia
extrasă şi reţinută va fi supusă unor operaţii specifice de analiză, comparare, selectare şi
combinare, obţinându-se în final o imagine mintală nouă, de rang cognitiv superior, pe
care o numim reprezentare. Aşadar, reprezentarea trebuie înţeleasă sub dublu aspect: ca
proces mintal intern de prelucrare a informaţiilor furnizate de imaginile primare
(senzaţiile şi percepţiile) şi ca imagine mintală secundară a obiectelor şi fenomenelor
percepute anterior. Pornind de la aceste două aspecte, putem defini reprezentarea ca
fiind procesul psihic de reflectare mijlocită, selectivă şi schematică a proprietăţilor
concrete, mai mult sau mai puţin semnificative, ale obiectelor şi fenomenelor date
în experienţa senzorială anterioară a subiectului. Spaţiul mintal reprezentaţional are
o alcătuire eterogenă, multistratificată, incluzând imagini cu grade diferite de vivacitate,
completitudine şi fidelitate. În acelaşi timp, organizarea acestui spaţiu are un pronunţat
caracter dinamic, producându-se permanent modificări de poziţii şi de semnificaţii
instrumentale ale imaginilor componente: unele scad în intensitate, claritate şi
importanţă, altele sporesc. Aceasta dovedeşte atât caracterul activ al procesului
reprezentării, cât şi implicarea lui permanentă în mijlocirea şi reglarea cotidiană a
activităţii şi comportamentului. În plan ontogenetic, mecanismele reprezentării se
formează şi se consolidează mai târziu decât cele ale percepţiei. Prima formă sub care se
manifestă şi funcţionează reprezentarea este schema obiectului permanent, care se
manifestă comportamental prin căutarea de către copil a obiectului ascuns, iar apoi
căutarea şi detectarea unui obiect pe baza denumirii lui verbale.
Un salt calitativ în organizarea şi funcţionarea mecanismelor reprezentării se
produce după vârsta de 3 ani, când se afirmă funcţia nominativ-designativă a limbajului,
cuvântul devenind principalul suport şi vehicul al conţinutului informaţional structurat
în imaginea mintală secundară. Apărând şi dezvoltându-se pe baza percepţiei,
reprezentarea nu este o continuare în linie dreaptă a acesteia, ci un nivel calitativ nou,
superior al activităţii cognitive. Ea marchează primul pas pe traiectoria desprinderii
actului de cunoaştere de concretul imediat şi îndreptarea lui spre abstract şi general. De
asemenea, reprezentarea marchează primul stadiu în structurarea activităţii mintale
autonome, care se poate derula nu numai sub impactul unui stimul din afară, ci şi după
dorinţa, vrerea şi decizia subiectului însuşi. Astfel, reprezentarea pregăteşte cel de-al
doilea salt al activităţii de cunoaştere, saltul din imperiul imagisticului în cel al
constructivităţii conceptuale, pe care îl va realiza gândirea. Reprezentările ca produse
finale ale procesului de reprezentare există într-o mare diversitate. După analizatorul
dominant în furnizarea informaţiilor, delimităm reprezentări vizuale, auditive şi
chinestezice. După gradul de generalitate, reprezentările pot fi generale sau individuale.
În fine, după natura operaţiilor care stau la baza elaborării lor, delimităm reprezentările
reproductive şi reprezentările anticipative.
Conţinut informaţional Reprezentarea reflectă însuşiri concret intuitive, dar ea

realizează această reflectare în absenţa obiectului, deci reflectarea este mijlocită prin
intermediul experienţei perceptive. Sub aspectul conţinutului, reprezentarea se
aseamănă cu percepţia, dar ea reflectă însuşiri concret intuitive, figurative, schematice,
relevante şi semnificative. Reprezentarea este mai săracă în conţinut, întrucât reţine doar
însuşirile caracteristice şi relevante, sunt reprezentate însuşirile principale şi sunt omise
cele de detaliu. Conţinutul informaţional al reprezentării are o importanţă majoră,
deoarece valorifică experienţa perceptivă. Drept urmare, putem vorbi despre
reprezentări vizuale, auditive sau chinestezice. La fel se întâmplă şi cu formele
complexe ale percepţiei, care se regăsesc în reprezentările corespunzătoare:
reprezentarea spaţiului, timpului, mişcării. În concluzie, în procesul reflectării
reprezentarea realizează o selecţie de însuşiri concret intuitive din masa de experienţe
perceptive. Deci, reflectarea este mijlocită şi selectivă.
Funcţii. Reprezentarea are o funcţie de cunoaştere, furnizând informaţii despre

însuşirile semnificative, caracteristice, individuale şi comune ale obiectelor şi
fenomenelor percepute anterior. Reprezentările fac posibilă continuarea activităţii de
cunoaştere, a operaţiilor de prelucrare-interpretare a informaţiilor în absenţa obiectului
şi a contactului perceptiv cu acesta. Reprezentările se află în relaţie logică unele cu
altele, după criteriile similitudinii, opoziţiei, generalităţii, în cadrul unui sistem
reprezentaţional coerent, mediat verbal. De asemenea, reprezentările constituie
principala sursă de informaţie pentru gândire, atunci când aceasta se desfăşoară în raport
cu obiecte sau fenomene care nu sunt prezente în câmpul nostru perceptiv. Rolul
reglator al reprezentărilor se manifestă sub două aspecte: în pregătirea mintală anticipată
a acţiunilor şi în coordonarea şi corectarea traiectoriei de desfăşurare a acestora.
Structuri operatorii. Reprezentarea valorifică rezultatele analizei şi sintezei

perceptive, dar dezvoltă operaţii proprii cu ajutorul cărora realizează selecţii,

schematizări, restructurări şi generalizări concret intuitive. Operaţiile cele mai
importante care apar la nivelul reprezentării sunt schematizarea şi generalizarea concret
intuitivă. Prin intermediul schematizării se produce o selecţie accentuată de însuşiri
concret intuitive semnificative, importante şi caracteristice. Prin intermediul
generalizării concret intuitive informaţiile obţinute prin schematizare sunt extinse la un
număr mai mare de obiecte sau chiar la o categorie. Cele două operaţii prefigurează
două dintre operaţiile fundamentale ale gândirii. Astfel, schematizarea prefigurează
abstractizarea, iar generalizarea concret intuitivă anticipează generalizarea de la nivelul
gândirii.
Produs. Toate procesele senzoriale se finalizează în plan subiectiv printr-o imagine.

Imaginea mintală este o imagine care redă informaţii de tip concret intuitiv, ce aparţin
experienţei perceptive. Imaginea mintală este o imagine secundară, deoarece se produce
în absenţa obiectului şi în urma unei experienţe perceptive anterioare. Imaginea mintală
este săracă în conţinut, deoarece sunt reţinute şi redate însuşirile importante,
caracteristice, relevante şi nu cele de detaliu sau de fond. Această calitate a reprezentării
constituie un avantaj în cunoaştere, întrucât se apropie de produsele gândirii, cum sunt
conceptele empirice. Imaginea mintală este panoramică, unitară, integrală, redând
obiectul întreg, cu toate însuşirile sale relevante şi semnificative. Imaginea mintală are o
anumită autonomie, nefiind condiţionată de prezenţa obiectului şi putând fi declanşată
din interior de o trebuinţă, un motiv, un interes, o emoţie etc. Imaginea mintală dispune
de atributul vizualizării. În plan mintal se elaborează o imagine cu atribute vizuale, chiar
dacă la origine informaţia nu a fost obţinută pe canal vizual. Imaginea mintală dispune
de atributul verbalizării. Prin cuvânt se denumeşte obiectul reprezentării sau se poate
declanşa o imagine mintală. Cuvântul are şi un rol reglator, de coordonare a imaginilor
mintale.
Tema 13. Memoria.

2. Procesele şi formele memoriei.
3. Factorii, legile şi optimizarea memoriei.
4. Diferenţele individuale şi calităţile memoriei.
5. Memorie şi uitare.
Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice,

integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.
Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, EU-l, dobândeşte continuitatea identităţii în
timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanenţă
puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă
elaborată, de nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul
încercărilor şi erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.
Funcţia memoriei devine, aşadar, o condiţie bazală indispensabilă a existenţei şi

adaptării optime, a unităţii temporale a personalităţii noastre. Ea se datorează
plasticităţii creierului – proprietatea de a-şi modifica starea internă sub influenţa

stimulilor externi – şi capacităţii lui de înregistrare, păstrare şi reactualizare a „urmelor”
acestor stimuli.
Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia şi-a

restructurat atât schema de funcţionare internă, prin trecerea de la forme imediate la
forme mediate (prin limbaj şi procedee mnemotehnice de natură logică), cât şi aria de
cuprindere, ajungând să înregistreze şi să conserve informaţii despre toate genurile de
fenomene şi evenimente, precum şi întreaga gamă de experienţe, accesibile la nivel
individual şi comunitar. Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în
diferenţierea şi individualizarea capacităţii reactualizării, care permite valorificarea
propriu-zisă a informaţiei şi experienţei stocate, şi desfăşurarea unor activităţi mintale
autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor. La om, memoria
nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor
care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar, spre
deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai
multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcţionare a memoriei şi
modul de funcţionare al percepţiei, reprezentării şi gândirii există o condiţionare
reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în
desfăşurarea proceselor pe care le susţine (percepţie sau gândire), iar dereglări la nivelul
procesului specific afectează funcţionarea bazei lui memorative.
Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale, care îi sunt imprimate

de integrarea ei în structura proceselor şi activităţilor specifice. Memoria este activă,
selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic şi sistemic. În investigarea şi
evaluarea nivelului de dezvoltare şi eficienţă al memoriei se iau în considerare următorii
parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.
După diverse criterii, memoria poate fi clasificată şi pot fi delimitate mai multe
forme ale acesteia. Astfel, după prezenţa sau absenţa intenţiei, scopului şi controlului
voluntar în procesele de engramare, păstrare şi reactualizare, delimităm memoria
involuntară şi memoria voluntară. După gradul de înţelegere al celor memorate,
memoria poate fi mecanică sau logică. După modalitatea informaţională preferenţială, s-
au identificat memoria imagistic-intuitivă şi memoria verbal-simbolică. În fine, după
criteriul timpului, se delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată şi
memoria de lungă durată.
Conţinutul informaţional al memoriei
Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care subiectul

reactualizează o informaţie, este conştient că acea experienţă s-a petrecut cândva în
trecut. Conţinuturile memoriei sunt extrem de variate. Începând de la experienţe de
ordin senzorial perceptiv, apoi cunoştinţe, noţiuni, experienţe afective, experienţe
sociale, ş.a.m.d.. Conţinutul reflectoriu constituie şi un criteriu de clasificare a unor
forme specializate de memorie. Putem vorbi despre memorie senzorială (vizuală,
auditivă, motorie, gustativă, olfactivă), memorie perceptivă, memoria imaginilor,
memorie cognitivă, memorie afectivă, memorie socială. Reflectarea din memorie

prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă, selectivă, situaţională, relativ
fidelă, mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.
Funcţiile memoriei. Memoria are o funcţie cognitivă. Este un proces de cunoaştere, iar
rolul ei cel mai important este acela de a oferi conţinuturi proceselor cognitive
superioare (gândirii şi imaginaţiei). Memoria are şi o funcţie adaptativ reglatorie, jucând
un rol fundamental în echilibrul vieţii psihice a omului. Fără memorie, nu ar fi posibil
fenomenul de conştiinţă. Memoria realizează ancorarea omului în trecut, capacitatea de
a rezolva situaţiile prezente şi resurse pentru anticiparea celor viitoare.
Structurile operatorii ale memoriei. Memoria dispune de structuri operatorii

complexe şi numeroase. Guilford include memoria în cadrul operaţiilor, ceea ce
sugerează nivelul ei înalt de operaţionalizare. Informaţiile nu sunt preluate ca atare, ci se
intervine asupra lor prin operaţii de organizare, sistematizare, structurare, ierarhizare,
clasificare, ordonare. Toate aceste operaţii conferă conţinuturilor memoriei
disponibilitatea de a fi utilizate rapid şi eficient în învăţare, înţelegere, rezolvare de
probleme.
Produsul memoriei. În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni

psihologici, vorbim despre reactualizarea informaţiilor. Reactualizarea se realizează în
două forme: recunoaşterea şi reproducerea. Recunoaşterea se realizează în prezenţa
informaţiilor originale, care trebuie recunoscute între alte informaţii. Este o formă
simplă de reactualizare, ce presupune mai ales implicaţii de ordin perceptiv şi ale
procesului reprezentării. Reproducerea este forma complexă şi superioară a
reactualizării, ea realizându-se în absenţa informaţiei originale. Este mult mai dificil de
realizat, implicând mai ales reprezentarea şi gândirea.
MEMORIA
un mecanism psihic structurant, constructiv, creativ
 M – o capacitate generală a întregii materii.

 M – o capacitate psihică absolut necesară.
 Asigură continuitatea vieţii psihice a individului.
 M – e în strânsă intercaţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese, înuşiri şi capacităţi
psihice.
 Readuce trecutul în prezent, ţinând seama de condiţiile schimbate şi actuale ale prezentului.
- activă
- selectivă
- situaţională
Memoria este:
- relativ fidelă
- mijlocită
- inteligibilă

PROCESELE ŞI FORMELE MEMORIEI
Memorarea  Involuntară (neintenţionată) – Voluntară (intenţionată)

informaţiilor  Mecanică – Logică
Păstrarea  Păstrarea de scurtă durată (până la 8-10 minute)

informaţiilor  Păstrarea de lungă durată (începând cu 8-10 minute, săptămâni,
(conservarea, luni şi terminând cu ani)
stocarea)
Reactualizarea  Recunoaşteri
informaţiilor  Reproduceri
CALITĂŢILE MEMORIEI
 Volumul memoriei
 Elasticitatea, mobilitatea sau supleţea memoriei
 Rapiditatea întipăririi
 Trăinicia păstrării
 Exactitatea sau fidelitatea reactualizării
 Promptitudinea reactualizării

Legile memorării
Felurile
Natura Locul ocupat
materialului
motorie
Fazele
Poziţia
Organizarea emoţională
materialului
Ambianţa verbală De achiziţie
Omogenitatea plastic-intuitivă
Starea generală De actualizare
Volumul
De reţinere
MEMORIA
Familiaritatea
PROCESELE MEMORIEI
Dupa prezenţa Dupa durata Reproducerea

efortului voluntar
de scurta durata
involutara
Recunoasterea
de lunga durata
voluntara
Factorii ce determina
EMO
Dupa forma pastrarii uitarea

M
A
R
R
A
R
R
A
U
E
T
P
S
I
A
R
A
A
U
C
A
R
E
Dupa prezenţa
I
gîndirii / înţelegerii exactă Mechanisme de apărare a

Eului
mecanică diminuată Neutilizarea informaţiei
Inferenţele
logică amplificată
Vîrsta

Tema 14. Gîndirea ca proces psihic central.
Definire şi caracterizare generală.
Modalităţi de operare a gîndirii.
Noţiunile şi formarea lor.
Algoritmul şi euristica.
Rezolvarea de probleme.
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei

despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ
al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la
simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-
cauzală.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-

abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune,
esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele. Caracterul
mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra
informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune întotdeauna
fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu
obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar
produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de
gândire. Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este
precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de
reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment
de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor
comunicării informaţionale a omului cu lumea externă. Caracterul general-abstract al
gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor
generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii
cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi. Gândirea se
organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate
temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele
momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a
explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru
a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe
lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de
modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se
realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător. Fiind procesul de
cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor,
înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face
posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă
un loc central în sistemul psihic uman. Atributul centralităţii este conferit gândirii nu
numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului
(trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-
intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de
comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în
concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă
dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului
psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc
expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.
Conţinutul informaţional al gândirii
Gândirea este un proces de cunoaştere, alături de senzaţii, percepţii, reprezentări,

memorie, imaginaţie. Procesele de cunoaştere au un punct comun în reflectarea realităţii
– ele reflectă aspecte, laturi, însuşiri ale realităţii. Dar, în timp ce procesele senzoriale
reflectă însuşiri concret intuitive, accesibile simţurilor, gândirea reflectă însuşiri
esenţiale (invarianţi cognitivi). Un invariant cognitiv exprimă ceea ce este comun,
constant, invariabil şi definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene.
Însuşirile concret intuitive fiind accesibile simţurilor, ne apar aşa cum sunt ele. În
schimb, gândirea trece dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de particular la general.
Însuşirile esenţiale sunt impalpabile, inaccesibile simţurilor. În schimb, sunt accesibile
simţurilor prin intermediul unor operaţii complexe de abstractizare şi generalizare.
Însuşirile esenţiale sunt extrase din realitate, îndepărtându-se tot ceea ce este
conjunctural, contextual, neesenţial. Reflectarea din gândire este o reflectare multiplă,
mijlocită prin intermediul cunoaşterii perceptive, a reprezentărilor, a experienţei
acumulate, dar mai ales prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice. Limbajul este un factor
mijlocitor şi un mecanism de integrare şi vehiculare a informaţiei. Reflectarea din
gândire, spre deosebire de cea din procesele senzoriale, se desfăşoară pe axa timpului,
între trecut, prezent şi viitor. Gândirea îşi extrage conţinuturile din stocurile memoriei,
le reactualizează selectiv în raport cu cerinţele prezentului şi emite predicţii cu privire la
viitor. Reflectarea din gândire prezintă un grad înalt de libertate, astfel încât se poate
deplasa nu numai pe axa timpului, ci şi pe verticala cunoaşterii.
Funcţiile gândirii
Gândirea are o funcţie cognitivă, având rolul esenţial în cunoaşterea abstractă,

formală a realităţii. În baza acestei funcţii, gândirea realizează trecerea dincolo de
aparenţă la esenţă, dincolo de formă la conţinut. O a doua funcţie este cea adaptativ
reglatorie. Gândirea are un rol central în sistemul psihic uman. Pe de o parte, gândirea
valorifică rezultatele celorlalte activităţi şi procese psihice, fiind multiplu mijlocită. Pe
de altă parte, gândirea valorizează, dezvoltă şi perfecţionează celelalte procese psihice.
În acest mod, se dezvoltă formele complexe ale percepţiei şi observaţia, reprezentările
generale, memoria logică, imaginaţia reproductivă, motivaţia cognitivă etc.
Structurile operatorii ale gândirii Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai
vast sistem de structuri operatorii, fiind procesul psihic maximal operaţionalizat.
Operaţiile fundamentale ale gândirii sunt: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea,
abstractizarea şi concretizarea.

Produsul gândirii
Gândirea se finalizează prin concepte, judecăţi, raţionamente, prin sisteme cognitive

încheiate. Unitatea de bază a gândirii este noţiunea – integrator categorial care
selectează şi sistematizează însuşirile esenţiale, legice şi necesare, cu privire la o
întreagă clasă de obiecte sau fenomene. Structura de conţinut a procesului gândirii nu
este o simplă înlănţuire de noţiuni luate separat, ci un sistem de relaţionare logică a
noţiunilor în judecăţi şi a acestora în raţionamente. Judecata este o structură
informaţională mai complexă, care reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte sau
dezvăluindu-i anumite însuşiri, care în noţiunea luată separat sunt ascunse.

GINDIREA
OPERAŢII PROCESE
analiza După natura uneltelor

psihologice Înţelegerea
abstractizarea
acţională spontană
sinteza abstractă discursivă
plastica
compararea Creaţia
F După noutatea produsului
analogia gîndirii S pregătirilor
T
Generalizarea E productiva A incubaţiei
D iluminarea
reproductiva I
Particulariztea I verificarea
L După măsura individului
Cncretizarea ce gîndeste Rezolvare de probleme
U independenta
FUNCŢII Punerea problemei
dependenta F
Formularea de
A
R Dupa legatura gindirii cu Z ipoteze
Intelegerea lumii şi a necesitatile teoriei sau E Constituirea
propriei persoane practicii modelului rezolutiv
De descoperire şi rezolvare I
de probleme
teoretica
I
I
G
E
T
A
R
T
De creare S
practica Anticipativ -
exploratorii
De luare a deciziei
După modul de abordare a
problemei şi rezolvare a ei Anticipativ -
rezolutive
divergentă
Executive
convergentă
FORME
noţiunea raţionamentul judecata
Tema 15. Limbajul.

1. Comunicare şi cunoaştere.
2. Funcţiile limbajului.
3. Formele limbajului (activ – pasiv; intern – extern; oral – scris).
Limbajul este activitatea individuală de comunicare prin intermediul limbii, ori

comunicarea (transmitera de informatii) presupune vehicularea unor semnificatii într-un
„emiţător” şi un „receptor”, ceea ce nu se poate realiza decît priun utilizarea unor
„coduri” care să permita, materializarea acestor „mesaje” ,codurile putînd fi semnele
(cuvintele) diferitelor limbi naturale sau limbajul mimico-gesticular (specific surdo-
muţilor), sau alfabetul Morse, etc. O altă componentă esenţială a unui sistem de
comunicare este conexiunea inverasă ce are rolul de a regla emisia mesajelor în funcţie
de efectele produse.
Limbajul fiind „limba în acţiune” sau limba preluată (interiorizată) şi utilizată de
fiecare subiect uman (care o gaseşte la naştere gata constituită), înseamnă că limbajul
preia şi latura semantică a limbii. Latura semantică a limbajului nu se suprapune însă
integral pe cea a limbii întrucat, pe de o parte, individul nu-ţi poate însuşi toate
semnificaţiile tuturor cuvintelor existente în lexicul unei limbi, iar pe de alta parte,
fiecare individ adaugă semnificaţiei principale a unui cuvînt alte sensuri secundare,
strîns legate de experienţa sa personala. De exemplu, cuvantul „matematica” semnifică
„stiinţa exactă a numerelor şi a relaţiilor dintre ele”, dar la această semnificaţie valabilă
pentru oricine se asociază trăiri subiective (predominant afectiv-motivationale) diferite
în cazul unui elev premiant la olimpiada de matematica faţă de un elev corigent.
Acestea sunt tocmai sensurile personale ale cuvantului respectiv, rezultate din
experientele specifice, unice, ale fiecarui elev în legatură cu această disciplină de studiu.

COMUNICAREA
T verbală F metalingvistică comunicativă

I U cognitivă
P N
nonverbală reglatoare
U C
R Ţ dialectică
I paraverbală I emoţional-
I expresivă
ludică
catarctică
FORMELE LIMBAJULUI
După direcţia mesajului

După criteriul
destinatorului
expresiv După natura codului
extern lingvistic utilizat
impresiv
intern
oral
scris
După numarul de
subiecţi participanţi la
comunicare
monologat După criteriul destinării

limbajului
dialogat
egocentric
colocvial
social
polemic

LIMBAJUL
1) emiţătorul;
2) codul;
COMUNICARE
A Proces de transmitere a unor informaţii: 3) canalul de comunicare;
4) mesajul;
5) receptorul/destinatarul;
6) conexiunea inversă de la
destinatar la emiţător.
LIMBA Vast şi complicat sistem de coduri, un produs al istoriei şi îndeplineşte

funcţia de principal mijloc de comunicare în viaţa şi activitatea socială.
LIMBAJUL Activitate de comunicare interumană, realizat prin intermediul limbii şi al

tuturor resurselor ei.
 Funcţia de comunicare
 Funcţia cognitivă
 Funcţia simbolic-reprezentativă
 Funcţia expresivă
 Funcţia persuasivă
 Funcţia reglatorie
 Funcţia ludică
 Funcţia dialectică
FORMELE LIMBAJULUI
ACTIV I. PASIV
Iniţiativa în Recepţionarea şi
comunicare, înţelegerea
procesul de limbajului
pronunţare a (o varinată –
cuvintelor şi fixare citirea)
a lor în scris
II.
ORAL SCRIS
LIMAJUL
Forma fundamentală a Mai pretenţios, întrucât necesită
limbajului: INTERN o activitate de elaborare a
 colocvial; frazelor în raport cu un plan
 dialogat; prealabil şi nedispunând de un
Se desfăşoară în
 monologat. context situaţional, de o
sfera lăuntrică,
susţinere prin dialog, de
mintală; e o
posibilităţi de a reveni pentru
vorbire cu sine
corecturi şi completări.
însuşi şi pentru
sine

Tema 16. Atenţia – fenomen de activare selectivă a energiei psihonervoase.
1. Caracterizarea şi definirea atenţiei.
2. Însuşirile atenţiei.
3. Formele atenţiei.
Omul trăieşte şi îşi deşfăşoară activitatea într-un mediu natural şi social

hipercomplex, deosebit de bogat în informaţii care, prin intermediul anaizatorilor, se
transmit creierului uman şi se cifreaza la circa 100000 biţi/sec. Din această avalanşă de
informaţii se prelucrează la nivelul codurilor psihice, în mod conştient, doar 25-100
biţi/sec. Este important ca din mediul înconjurător să recepţionăm cu claritate şi să
prelucrăm informaţiile care sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele concrete
ale unei anumite situaţii. Aceasta presupune o stare de conştienţă, valorificată sub unghi
conativ şi cognitiv prin intermediul procesului psihofiziologic numit atenţie.
Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi
concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în
vederea obţinerii unei percepţii optime, rezolvări adecvate ale sarcinilor, a
situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului sensorio-motor, cognitiv şi
afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor
persoanei.
Atenţia apare ca o condiţie primară, de fond, pentru desfăşurarea proceselor de
cunoaştere, a celor de autoanaliză şi autoevaluare, prucum şi a comportamentelor
motorii.
Atenţia nu dispune de un conţinut reflectoriu propriu, de un conţinut
informaţional specific, ci ea asigură declanşarea, menţinerea şi optimizarea proceselor
psihice cognitive. Declanşarea atenţiei este concomitentă cu declanşarea de către un
obiect-stimul a percepţiei, sau prin reglare voluntară a reprezentări, memorării,
reactualizării, gândirii, imaginaţiei, praxiilor etc. Deci, se poate spune că atenţia este un
nod-releu al vieţii şi al activităţii psihice.
Atenţia se manifestă în plan subiectiv ca o stare de încordare, rezultată din
concentrarea activităţilor psihice asupra unui obict, fenomen, proces sau eveniment,
asupra unor idei, acţiuni, stări psihice etc. În plan comportamental (sensorial, motor,
intelectual) atenţia se obiectivează prin selectivitate, orientare şi activare. Subiectul
atent răspunde selectiv la diferiţi stimuli, sesizează, detectează şi filtrează informaţii,
concentrându-se asupra celor relevante şi neglijându-le pe altele nesemnificative pentru
o anumită situaţie. “Criteriul interior” al selecţiei informaţiilor depinde în esenţă de
motivaţie (trebuinţe, motive, interese), de emoţiile şi sentimentele cognitive.
Controlurile cognitive se interrelează cu funcţionalitatea atenţiei, permiţând
declanşarea, organizarea şi reglarea unor procese şi activitaţi psihice. În opinia lui P. I.
Galperin, atenţia este o funcţie a controlului psihic. Activitatea de control nu are,
desigur, un produs special. Odată declanşată, atenţia permite reflectarea unor elemente
din mediu care intră în câmpul perceptiv al subiectului, precum şi desfăşurarea
activităţii cognitive prin punerea în funcţiune şi, totodată, prin controlul realizat asupra
proceselor cognitive şi conative.
Atentia – arată R. Floru – este un proces psihofiziologic cu valenţe cognitive şi
conative în evoluţia căruia se pot desprinde aspectele generale şi particulare ale trecerii
de la orienterea neselectivă la atitudinea pregătitoare şi la atenţia efectoare focalizată,
selectivă, determinată de semnificaţia obiectului pentru o anumită persoană. Legătura
dintre reacţia de orientare, atitudinea pregătitoare şi atenţia efectoare rezidă în primul
rând în aspectele lor procesuale – în trecerea unei faze în cealaltă, în existenţa unei
succesiuni, a unei regularităţi, chiar dacă în cadrul acestei succesiuni fiecare poate să se
manifeste relativ independent şi, deci, poate fi studiată ca atare prin metode ale
psihofiziologiei. Ceea ce unifică diferitele faze ale atenţiei este un mecanism
neurofiziologic comun, respectiv, activarea corticală datorată sistemului reticulat, cu
aspectele fazice şi a celei tonice, urmată de filtrajul sensorial. Ponderea activitaţii difuze
fazice şi a celei tonice este diferită în cadrul evoluţiei de la reacţia de orientare la
atitudinea pregătitoare, precum şi în cadrul atenţiei efectoare, selective.
Atenţia nu trebuie înţeleasă ca pe o dispunere statică a energiei psihonervoase, care se

instalează la un moment dat şi rămâne invariabilă. Ea presupune dinamicitate,
desfăşurare în timp, organizare şi structurare de mecanisme neurofuncţionale. Atenţia
implică două stări neurofuncţionale: starea de veghe şi starea de vigilenţă.
Starea de veghe este opusă celei de somn şi se caracterizează prin faptul că scoarţa
cerebrală este activată difuz, iar omul realizează o contemplare generală sau aşteptare
pasivă.
Starea de vigilenţă presupune explorarea generală a mediului, aşteptare şi căutare a ceva

încă nedefinit. Ea nu are o orientare anume, nu se opreşte asupra a ceva, ci explorează
orice.
Mecanismul atenţiei îndeplineşte simultan două roluri: de filtrare-selectare şi de activare

focalizată. Baza fiziologică nemijlocită a atenţiei o constituie reflexul de orientare, care
se produce la acţiunea stimulilor noi, a variaţiilor în ambianţă. Acest reflex se realizează
în două forme: forma generalizată şi forma localizată.
Forma generalizată se caracterizează prin stoparea activităţii pe care o desfăşurăm în

momentul dat, activarea difuză puternică de la nivelul întregii scoarţe cerebrale şi
întoarcerea capului în direcţia stimulului.
Forma localizată constă în diminuarea nivelului de activare în restul teritoriului

scoarţei cerebrale, cu excepţia zonelor care sunt implicate în perceperea stimulului sau
în rezolvarea sarcinii date, în care activitatea se intensifică, favorizând desfăşurarea
proceselor psihice specifice.
Starea de atenţie a unui om se poate constata după expresia feţei, poziţia corpului şi
gesturi. Într-un act de atenţie, capul este puţin ridicat şi întins înainte, privirea este
îndreptată în direcţia din care vine excitaţia, gura este uşor deschisă, corpul ia o poziţie
imobilă. După mecanismul şi dezvoltarea sa, atenţia prezintă următoarele forme: atenţia
involuntară, atenţia voluntară şi atenţia postvoluntară. După direcţia principală de
orientare, atenţia se clasifică în atenţie externă şi atenţie internă.

2. În pofida variatelor sale forme de manifestare, atenţia pune în evidenţă câteva
trăsături comune: volumul, concentrarea, stabilitatea, distributivitatea, mobilitatea.
Conţinutul informaţional al atenţiei
Atenţia nu are un conţinut informaţional propriu. Totuşi, ea are întotdeauna un obiect

asupra căruia se concentrează, se focalizează.
Funcţiile atenţiei
Funcţia specifică a atenţiei este cea de orientare, selectare şi concentrare selectivă a

energiei psihonervoase în vederea facilitării proceselor de cunoaştere. Funcţia adaptativ
reglatorie a atenţiei este cea de adaptare, reglare, susţinere energetică. În baza acestei
funcţii, atenţia realizează o adaptare eficientă prin semnalarea evenimentelor, situaţiilor,
care se află în zona câmpului de conştiinţă.
Structurile operatorii ale atenţiei
Atenţia are la bază mecanismele neurofiziologice ale stării de veghe şi ale vigilenţei, dar
în calitate de mecanism psihic reglator dezvoltă o serie de strategii, de deprinderi
(atenţia postvoluntară). În formele ei superioare, atenţia se învaţă, se perfecţionează, se
organizează şi devine eficientă, implicând mai ales rolul voinţei şi al gândirii.
Produsul atenţiei
În plan subiectiv, atenţia este trăită ca o stare de concentrare selectivă, orientată, astfel
încât obiectul atenţiei este selectat din câmpul perceptiv, este evidenţiat, pus în valoare
şi, în acelaşi timp, sursele externe care pot distrage atenţia sunt inhibate, îndepărtate.
Starea de atenţie este inseparabil legată de starea de veghe, este trăită ca o focalizare,
concentrare, orientare asupra obiectului atenţiei.
3. În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei de a fi atent, a scopului şi a efortului

voluntar, atenţia poate fi voluntară, involuntară si postvoluntară.
Atenţia involuntară se caracterizează prin faptul că orientarea şi concentrarea se
produc spontan, neintenţionat şi fără efort voluntar. Stimulii care declanşează o reacţie
de orientare şi trezesc sau comută în chip spontan atenţia au fost numiţi
prosexigeni.Ocupându-se cu teoria activării, D. E. Berlyne arată că unele caracteristici
formale ale stimulilor duc la declanşarea atenţiei involuntare şi la o creştere a nivelului
de vigilenţă mai durabilă decât alte trăsături ale stimulilor. Declanşarea atenţiei se poate
produce mai ales de stimuli eterogeni, asimetrici, de stimuli incongruenţi sau de cei
complecşi. Valenţele de apel ale caracteristicilor de acest gen ale stimulilor au fost
cercetate experimental, înregistrându-se durata fixării şi explorării acestora. Durata
activării este mai mare pentru stimuli complecşi, care comportă mai multe elemente
eterogene, şi pentru cei incongruenţi, incoerenţi. Într-adevăr, caracterul neobişnuit,
noutatea, intensitatea relativ mare, contrastul în raport cu ambianţa, modificarea
sau intermitenţa stimulului declanşează atenţia involuntară. După cum spune M.
Roşca, în general atrag atenţia toţi stimulii care au o influenţă pozitivă sau negativă
asupra integrităţii organismului, cei care au o legătură cu interesele şi preocupările
permanente ale unei persoane, cu activitatea sa actuală sau de perspectivă.
Orice modificare nouă sau neaşteptată în ambianţa imedită declanşează reacţia de
orientare, care suspendă activitatea în curs de desfăşurare şi direcţionează activitatea
perceptivă către un stimul nou, pentru detectarea, discriminarea şi identificarea acestuia.
Experienţa dobândită în domeniul psihologiei reclamei dovedeşte rolul valenţelor de
apel ale stimulilor proxigeni. Dar pentru o eficienţă mai mare este necesar sa se ia în
considerare nu numai caracteristicile fizice ale stimulilor, apte să declanşeze şi să atragă
atenţia, ci şi conotaţia lor afectivă şi motivaţională semnificativă pentru individ.
Atenţia voluntară, considerată nivelul superior al acestui proces psihofiziologic,
se caracterizează prin faptul că decizia, implicată în orientarea şi concentrarea atenţiei
focalizate, selective, este mai importantă decât orientarea spontană. Caracterul selectiv
al reflectării, determinat de atenţia focalizată este rezultatul apariţiei în scoarţa cerebrală
a unei zone de excitabilitate optimă, întărită prin fenomenul de inducţie pozitivă.
Deplasarea pe scoarţa cerebrală a focarului de excitabilitate optimă se manifestă
subiectiv prin modificarea orientării activităţii de reflectare, prin deplasarea atenţiei,
respective prin schimbarea obiectului atenţiei focalizate.
Orientarea selectivă a activităţii cognitive şi psihomotorii se realizează pe
baza funcţiei reglatoare a limbajului, atenţia focalizându-se prin comandă sau
autocomandă verbală şi pe baza unui suport motivaţional adecvat. Cercetările
experimentale bazate pe tehnica înregistrării mişcărilor oculare au demonstrat rolul set-
ului instrucţional în concentrarea şi, de asemenea, în comutarea atenţiei. În mecanismele
atenţiei se includ set-urile pregătitoare precum şi set-urile anticipatoare şi operatorii care
se constituie în structura funcţională a proceselor perceptive, mnezice, de gândire şi al
actelor motorii, ale praxiilor, pe baza interacţiunii dintre conţinuturile experienţei
anterioare, stările de motivaţie şi expentanţele subiectului, pe de o parte, şi
particularităţile situaţiei obiective sau a sarcinilor actuale, pe de altă parte.
Atenţia postvoluntară desemnează, mai întâi, acea formă a atenţiei care este
mijlocită de structuri operaţionale care au fost cândva elaborate voluntar. Este
fenomenul ce intervine când efectuăm diferite deprinderi senzoriomotorii sau
intelectuele. În aceste cazuri atenţia se mai numeşte şi habituală.
O altă semnificaţie a atenţiei postvoluntare se referă la situaţia în care scopul
activităţii şi activitatea, susţinute voluntar a început, se desfăşoară apoi fără nici un efort
voluntar, subiectul fiind puternic angajat afectiv şi motivaţional în efectuarea unor
secvenţe ale activităţii. O astfel de atenţie este denumită atenţie postvoluntară. Această
formă a atenţiei devenită predominant involuntară, datorită susţinerii ei de emoţii şi
interese cognitive, trebuie considerată ca o formă aparte, şi anume – atenţia atitudinală.
Aceasta întrucât ea presupune selecţii-orientări-concentrări după vectorii atitudinali
proprii unei persoane, în privinţa cunoaşterii, valorilor ştiinţifice, valorilor estetice,
activităţile profesionale etc., vectori susţinuţi de o motivaţie optimă.
Atenţia voluntară cât şi cea involuntară, respectiv cea postvoluntară nu sunt strict
delimitate în cadrul desfăşurării activităţilor umane, întrucât există perioade în care se
manifestă diverse grade de trecere de la o formă a atenţiei la alta.

ATENŢIA
Forme
După predominarea relativă În funcţie de prezenţa sau După caracterul participării

a unei activităţi absenţa atentiei atenţiei în diferite activităţi
senzorială motorie involuntară voluntară

pregatitoare efectoare
intelectuală postvoluntară
Insuşiri Elemente
Concetrarea Strategii de
identificare
Distributivitatea
Stabilitatea Strategii de detectare
Mobilitatea
Volumul atentiei Strategii de
explorare
Tema 17. Imaginaţia.

1. Caracterizarea procesului imaginativ.
2. Procedee ale imaginaţiei şi combinarea imaginativă.
3. Formele imaginaţiei.
Imaginaţia ocupă o poziţie aparte pe continuumul activităţii de cunoaştere. Pe de

o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se direct pe memorie, pe de altă
parte, ea deviază traiectoria care merge spre gândire, făcând o buclă.
În psihologie, imaginaţia se defineşte ca proces intelectual (cognitiv) de selectare

şi combinare în imagini noi, elemente din experienţa anterioară sau de generare de
imagini fără corespondent în această experienţă. Produsul activităţii imaginative nu se
reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el presupune proiecte şi planuri complexe,
care se obiectivează în diferite forme – inovaţii, invenţii, descoperiri, opere literare,
muzicale, plastice, etc. Imaginaţia joacă un rol esenţial în activitatea umană, incluzându-
se ca verigă componentă centrală a creativităţii. Ea aduce un spor considerabil la
cunoaşterea realităţii date şi a viitorului, a posibilului. Spre deosebire de gândire, care se
încapsulează în reguli şi norme riguroase, ce-i impun întotdeauna congruenţa sau
compatibilitatea cu realitatea obiectivă, imaginaţia este liberă de canoane, ea putându-se
mişca nu numai pe tărâmul realului perceptibil, ci şi pe cel al fantasticului şi
fantasmagoricului. Ea nu are aşadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o notă de
inedit, de noutate.
În cursul vieţii, imaginaţia traversează o traiectorie complexă: exuberantă,

irezistibilă şi nearticulată în copilărie, devine structurată, persistentă şi orientată finalist
constructiv în adolescenţă, productivă şi instrumentală în tinereţe şi slabă, rigidă, la
vârstele avansate. Pe măsura dezvoltării şi consolidării structurilor gândirii, imaginaţia
se mulează din ce în ce mai mult pe probleme reale, integrate activităţilor sociale
actuale în domeniul artei, tehnicii, ştiinţei. Din punct de vedere al mecanismelor interne
prin care se realizează, imaginaţia se organizează în adâncime pe câteva niveluri
funcţionale, şi anume: nivelul oniric, nivelul reveriei şi nivelul intenţional orientat, în
cadrul căruia se delimitează imaginaţia reproductivă, imaginaţia creatoare şi visul de
perspectivă.
Conţinutul informaţional al imaginaţiei
Imaginaţia este procesul psihic cognitiv, complex, de reflectare mijlocită,

constructivă şi transformatoare a datelor experienţei, a cunoştinţelor, informaţiilor
stocate la nivelul memoriei sau a situaţiilor şi evenimentelor trăite în prezent. Imaginaţia
îşi extrage conţinuturile în cea mai mare parte din stocul memoriei. Imagini, idei,
cunoştinţe sunt supuse unui proces de combinatorică imaginativă în vederea elaborării
de noi imagini, idei, concepţii. De asemenea, imaginaţia îşi extrage conţinuturile şi din
zonele profunde ale inconştientului, supunându-le în timpul visului la combinări şi
transformări dintre cele mai variate.

În concluzie, imaginaţia exploatează datele trecutului şi experienţa prezentă şi
realizează o reflectare constructivă şi anticipativă.
Funcţiile imaginaţiei
Imaginaţia are o funcţie cognitivă, ea având roluri importante în lărgirea sferei

cunoaşterii, explorând zone noi şi căutând soluţii noi la problemele existente. Dacă
gândirea adânceşte sfera cunoaşterii, imaginaţia lărgeşte această sferă şi oferă astfel
gândirii noi teritorii. Imaginaţia are o funcţie adaptativ reglatorie, care exprimă locul şi
rolul imaginaţiei în sistemul psihic uman, ea constituind procesul predilect al
creativităţii. Imaginaţia conferă conştiinţei dimensiunea explorativă şi creatoare.
Structurile operatorii ale imaginaţiei
În calitate de proces cognitiv, imaginaţia dispune de o serie de procedee de

combinatorică imaginativă. Sunt operaţii, procedee de lucru mintal, prin intermediul
căreia imaginaţia intervine asupra conţinuturilor sale şi produce modificări,
transformări, aglutinări, tipizări, schematizări, rearanjări, substituţii, analogii, adaptări,
etc.
Produsul imaginaţiei
Finalitatea subiectiv comportamentală a imaginaţiei este proiectul, o imagine

nouă, o nouă idee, un nou aranjament, o nouă configuraţie. Fiecare dintre formele
imaginaţiei se finalizează în plan subiectiv într-o manieră proprie. Astfel, visul din
timpul somnului este trăit ca o derulare haotică de imagini, emoţii, pulsiuni, dorinţe.
Reveria este trăită ca o derulare de imagini animate de proiecte, ipoteze şi aspiraţii.
Imaginaţia reproductivă este trăită ca o desfăşurare de imagini despre realităţi şi situaţii
pe care le-am perceput. Imaginaţia creatoare este trăită ca proiect, ca model, cu un
anumit coeficient de originalitate. Visul de perspectivă este trăit ca un proiect mintal al
drumului propriu sau al drumului propriu al unui proiect de la imaginare la realizare.
În concluzie, produsul imaginaţiei îl constituie proiectul, modelele anticipative

ale realităţii.

IMAGINAŢIA
FUNCŢII involuntară PROCEDEE
F Visul din timpul

somnului
“Prepararea Aglutinarea
viitorului” O Reveria
Amplificarea/
Transformarea R diminuarea
descrierilor verbale
în tablouri vii Multiplicarea /
M voluntară
omisiunea
Vizualizarea
dorinţelor noastre E Imaginaţia Diviziunea /
reproductivă rearanjarea
Sprijină empatia şi
identificarea cu Altul
Visul de Tipizarea
spre a-l intelege mai
perspectivă
bne
Adaptarea
Sprijină jocul Imaginaţia
creatoare
Substituţia
Schematizarea
Analogia

Limbă

Psihol Gen I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Psihol Gen I

Încărcat de

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Psihologia proceselor cognitive

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 2

 Definiţii tip butadă: „Psihologia este ştiinţa studiată de psihologi” (Max

Cu tot caracterul lor ironic şi acuzator, definiţiile tip butadă au marele

 Definiţii tip metaforă: „Psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”,

 Definiţii prin negare: „Psihologia nu-i fizică”, „Psihologia nu-i fiziologie”,

Eliminînd ceea ce nu este psihologie Pavelcu se apropie, în finalde o mai

 Definiţii etimologice: „Psihologia este ştiinţa despre suflet”, „Psihologia este

Afirmînd că psihologia este ştiinţa psihicului, imediat se conturează o

 Definiţii comprehensive: „Psihologia este ştiinţa vieţii mintale, a fenomenelor

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 3

 Definiţii integrative: „Psihologia este ştiinţa care studiază ansamblul

Psihologia este ştiinţa centrală despre psihicul organismelor animale şi

2. Tendinţe controversate în psihologie

În legătură cu psihologia s-au formulat întrebări de tipul:

Există numeroase controverse referitoare la unele probleme particulare ale psihologiei.

 Material sau cultural?

Probleme ale psihologiei:

Tema 2. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor contemporane.

1. Locul psihologiei în sistem cu alte ştiinţe

Ştiinţe naturale Ştiinţe sociale

Psihologia şi ştiinţele naturale. Spre exemplu psihologia este în strînsă

b) Modelul circular (după Piaget)

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 6

c) Modelul interpenetrării ştiinţelor

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 7

M. Zlate grupează ştiinţele în patru categorii:

Biologie Sociologie Filosofie

Zoopsihologie Etnopsihologie Psihologia religiei

Ps. şcolară Ps. muncii Ps. judiciară

Ştiinţe cibernetice Ştiinţe activ Ştiinţe militare, sportive,

Ps. cibernetică Ps. artei Ps. militară

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 8

Psihopatologie Neuropsihologie Ps. clinică şi medicală

Concluzii cu privire la locul psihologiei în sistemul ştiinţelor

1. Într-un secol şi jumătate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca ştiinţă

Tema 3. Psihologia ca profesie.

În dezvoltarea sa psihologia a parcurs cîteva etape. Ca şi pentru oricare periodizare,

I etapă II etapă III etapă IV etapă

Tema 5. Metodă şi metodologie în psihologie.

1. Premise teoretice ale metodelor psihologiei. Conceptul de „metodă”.

Specificul şi dificultatea cunoaşterii psihologice sunt date de prezenţa mai multor

2. Criterii de clasificare a metodelor psihologiei:

Metodologia cercetării – concepţia generală a cercetătorilor şi principiile teoretico

Principalele metode ale psihologiei:

Calitatea observaţiei depinde de:

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 12

Condiţiile unei bune observaţii :

Avantaj – observarea vizează manifestările naturale ale individului, în condiţiile

2. Experimentul este metoda prin care cercetătorul

B. Natural (proba se aplică în cadrul obişnuit de viaţă şi activitate)

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 13

4. Metoda anchetei psihologice – recoltarea sistemică a unor informaţii despre viaţa

B. Ancheta pe bază de interviu

6. Metoda biografică – metodă ce vizează recoltarea de informaţii despre principalele

7. Metoda analizei produselor activităţii. În produsele activităţii subiectului

8. Metodele psihometrice – grupă de metode ce vizează măsurarea capacităţilor psihice

Cerinţe faţă de test:

Condiţii de creştere a eficienţei testelor:

Oxana Şevcenco. Preliminarii şi psihologia proceselor cognitive. ULIM, 2009 16

8. Metoda modelării şi simulării – crearea unor scheme logice ale organizării şi

9. Metode de organizare, analiză şi prelucrare a datelor

Tema 6. Psihicul – domeniul de cercetare al psihologiei.