Renasterea - Caracterizare generala a renasterii - Filosofia renascentista -

LEONARDO da VINCI, GIORDANO BRUNO

Renasterea

Caracterizare generala a renasterii

Filosofia renascentista

Termenul de Renastere provine din limba franceza “Renaissance” care a fost pus in circulatie in secolul XVIII pentru a insemna
reinnoirea artelor. Incepand cu deceniul III al sec XVII termenul va capata un sens deplin. De-a lungul timpului s-au nascut
puncte de vedere diferite. Se explica prin faptul complexitatii problemelor si fenomenelor pe care le cuprinde Renasterea si
datorita perspectivei diferite din care diferiti cercetatori cercetau aceasta perioada, fiind cercetata de istorici, literati, filosofi,
fiecare a intreprins renasterea prin prisma profesiei sale.

Renasterea este apreciata de cercetatori ca fiind o adevarata aurora in aceasta istorie, caracterizata prin adevarate explozii
spirituale, materiale, efervescenta culturala. Unii spun ca Renasterea este o miscare culturala. 45375iny88oxo8m

La aparitia Renasterii au contribuit factori cum ar fi:

transformarea structurii profunde ce a avut loc prin trecerea societatii de la feudalism la capitalism

prin acumularea de cunostinte

a fost favorizata (renasterea) de nevoia de adevar si rationalitate nx375i5488oxxo

de nevoia de renuntare la dogme

intoarcerea la valorile culturale ale antichitatii

afirmarea nestingherita a individualitatii umane.

Si astazi mai exista reactii antirenascentiste, pozitie ce se opune admiterii unei etape de dezvoltare si neaga Renasterea. Aceasta
supradimensioneaza realizarile din evul mediu si neaga pe acelea ce tin de renastere. Neaga faptul ca Renasterea ar fi o perioada
de progres cultural. Sustine ca toate realizarile care se atribuie Renasterii au existat din evul mediu, si ca din sec. X au avut loc
mai multe renasteri succesive.

Majoritatea societatilor recunosc Renasterea ca o perioada istorica specifica umanitatii. Delimitarea in timp a Renasterii prezinta si
ea anumite pozitii controversate, dar in linii mari se recunoaste ca putem vorbi de renastere din a doua jumatate a secolului XIV
pana in prima jumatate a secolului XVI.

Mai multi cercetatori propun ca renasterea sa fie interpretata in 2 sensuri:

mai larg

mai restrans.

In sens larg prin renastere se caracterizeaza prin :

umanismul

reforma propriu zisa

reforma,
Toate aceste dimensiuni sunt momente de emancipare sociala si spirituala.

UMANISMUL – este faza de inceput a renasterii cu care debuteaza aceasta si se caracterizeaza prin 2 elemente, si anume:

prin intoarcerea la valorile culturale si filosofice

prin cultivarea unor discipline ale spiritului (literatura, arta) pecntru ca sa se premareasca omul, care este considerat nu numai
fiinta naturala ci si sociala, fiind o parte a societatii.

Aceasta pozitie de exaltare a omului o gasim in operele lui Dante Aligheri, Bocacio, Petrarca, in care gasim exprimata
intelepciunea antica. Rabloise – in romanul “Manastirea din Tellem” i-si ia ca motto “fa tot ce vrei” – este o chemare la
descatusarea omului, pentru ca omul nu este considerat numai parte ci el este considerat si ca intreg, el are obligatii dar si
drepturi, el trebuie sa traiasca ca o fiinta reala cu aspiratiile sale. Umanismul atinge o dezvoltare maxima in secolul XV in ITALIA ti
in sec XVI in celelalte tari europene.

RENASTEREA PROPRIU ZISA – este etapa de maturitate in care se manifesta pregnant transformarile generale ale renasterii, in
care cultura dobandeste o mai mare autonomie fata de antichitate. Se caracterizeaza prin dezvoltarea artei ilustrata de
LEONARDO da VINCI, MICHELANGELO, RAFAEL. Prin dezvoltarea stiintei reprezentata de Copernic si de dezvoltarea filosofiei
reprezentata de Giordanno Bruno. In aceasta faza umanismul continua sa se dezvolte mai ales in tarile din afara Italiei. Aceasta
faza a renasterii are loc intre 1450-1600.

REFORMA – este o alta dimensiune a Renasterii legata de primele doua, pregatita de Erasmus din Rotterdam, pusa in practica de
catre Martin Luther si calvin. Reforma exprima vointa de emancipare, de insusire a tuturor formelor vietii, se manifesta tendinta
ca viata sociala sa se desparta de biserica.

Renasterea nu a fost un fenomen national, ci a fost o miscare de eliberare spirituala care s-a manifestat si in Fransa, Germania,
Anglia, Polonia, Tarile Romane. In acest sens putem aminti numele unor umanisti romani, cum ar fi: Ioanes Soneras, Nicolae
Olacus, Constantin Contacuzino, si intr-un alt timp istoric Dimitrie Kantemir.

Filosofia renascentista

Aceasta filosofie a fost influentata puternic de dezvoltarea statelor, cand s-au pus bazele experimentului si aplicatiilor matematice.
Filosofia renascentista are un caracter antiscolastic, este umanista, este orientata spre studiul omului si al naturii. Se
caracterizeaza prin apelul la experienta, care ca, cercetarea naturii sa se faca fara prejudecati. Se caracterizeaza prin proclamarea
libertatii de gandire.

In cadrul filosofiei renascentiste deosebim 2 elemente : - pe de o parte revine modalitatii de gandire antica – se contura intr-un
fel sau altul filosofia antica sub forma reinoirii filosofiei antice. Asa este Academia Platonica din Florenta reprezentata prin Marsilio
Ficino si Pico Della Marsandela care dezvolta si o gandire platonica. A doua scoala filosofica este Universitatea din Padova cu
reprezentanti ca Pietro d Abano si Mascilio Da Padova. Aceasta scoala dezvolta sub semnul lui neo, filosofia lui Aristotel. Filosofia
lui Aristotel deabia acum este mai bine conturata.

In domeniul filosofiei cel care va fi intemeietorul noilor tendinte este Nicolo Cusanus, desi cardinal esre un om foarte cult
influentat de umanism, lucrarea sa numita “Di docta ignoratio” ridica niste probleme foarte importante, presante de-a dreptul
uimitoare pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici gasim o teorie cosmologica foarte interesanta. Cusanus pe baza argumentelor
filosofice sustine teza “Infinitatea universului”. De asemenea el era un bun cunoscator al matematicii si vorbeste de rolul
metodologic al acesteia.

LEONARDO da VINCI – a trait intre 1452-1519, este un reprezentant de seama al gandirii renascentiste, este un adevarat titan de
care perioada a avut nevoie si pe care a creato. Leonardo da Vinci nu a elaborat un sistem filosofic propriu zis dar a fost un
remarcabil ganditor ce a tras concluzia teoretica de pe urma a numeroase observatii si experimente. El este cel care face pasul
hotarator in abandonarea principiului autoritatii in stiinta. El cere ca sa se studieze si interpreteaza natura prin propria
intelepciune, el cere ca gandirea sa fie proprie, sa se treaca de la declaratia abstracta a cunostintelor privind demnitatea omului la
afirmarea valorii. Evul mediu poate fi depasit prin afirmarea capacitatii creatoare a omului dand drept calauza puterile sale
intelectuale. Refuza intelepciunea gata facuta si cere contactul direct cu natura care sa fie cercetata prin observatii si experienta,
dar si ratiunea care este cristalizata in modelele matematicii. Leonardo considera ca cea mai importanta problema a stiintei este
cea a naturii. In acest sens el aduce o contributie importanta la teoretizarea si aplicarea metodei in stiinta. La baza metodei
stiintifice trebuie sa stea experienta pentru ca intelepciunea este fiica experientei. Critica pe filosofii speculativi care sunt
reprezentantii unei false stiinte. Dupa el nu se poate spune ca o stiinta este adevarata care incepe si sfarseste in minte. Leonardo
formuleaza doua rezultate ale metodei experimentale, valabile si astazi :
sa procedeze in mod sistematic

sa repeti de mai multe ori experienta inainte de a face generalizari.

Leonardo pune accentul pe observatii si experienta, nu a neglijat rolul intelectului in cunoastere. El nu este un empirist si are in
vedere rolul ratiunii, gandirii prin descoperirea cauzelor, sa descopere legile ce guverneaza fenomenele. El clarifica problema
dintre teorie si practica, considera ca practica este subordonata teoriei. El spune ca stiinta este capitanul si practica soldatii.
Studiaza mai intai stiinta si apoi practica nascuta din aceasta stiinta, ironizeaza pe aceea care tin mortis la practica. Leonardo a
dat o importanta deosebita matematicii spunand ca aceasta ne ofera adevaruri sigure si necesare. A avut preocupari multiple –
pictor, sculptor, arhitect, fizician, anatomist, muzician, botanist, scriitor. In toate astea a adus o contributie importanta. In
domeniul artistic apare ca un adevarat inovator al artei din sec. XV. Tablourile pictate de el – Monalisa, Cina cea de taina, Buna
vestire, Madona si pruncul sunt adevarate opere nemuritoare.

Leonardo este un adevarat UOMO UNIVERSALE. Criticul Edgard Papu arata carei personalitati i se poate atribui acest apelativ de
uomo universale (om universal). Se poate atribui apelativul de uomo universale acelei personalitati care stapanesc cu geniu mai
multe domenii ale culturii.

In sec. XVI – Neagoie Basarab este considerat un uomo universale, in lucrarea lui gasim o limba bine calculata in efecte, calitati
de orator si poet.

Antimonie Tineanu – uomo universale – cu o contributie deosebita la cultura romaneasca. A scris opera de baza “Didahiile”. Din
aceasta opera reies calitatile lui de om universal – orator, xilograf, sculptor, arhitect, miniaturist.

Dimitrie Cantemir – uomo universale – filosof, istoric, compozitor, desenator, scriitor – “Cresterea si descresterea Imperiului
Otoman”.

GIORDANO BRUNO – 1548-1600 – s-a nascut la Nala in apropiere de Napoli. La varsta de 11 ani a fost incredintat unui calugar
pentru educare, apoi intr-o manastire ce o paraseste in curand, fiind nevoit sa duca o viata de pelerin, deoarece era urmarit de
Inchizitie. Neputindu-i suprima ideile, inchizitia la 17 februarie 1600 la ars pe rug. El este considerat un erou al filosofiei. Opera sa
reprezinta prototipul cunoasterii umane. A scris mult, dintre operele lui amintim : “Arca lui Noe”, “Despre infinit”, “Despre cauza”,
“Dialoguri Italiene”.

Desi a dus o viata chinuita el a studiat operele marilor filosofi ai Antichitatii. Conceptia filosofica a lui se caracterizeaza prin
atitudinea autodogmatica si antiscolastica. El si-a propus sa elaboreze o noua teorie asupra naturii spunand ca obiectul filosofiei
este natura, iar scopul ei este cunoasterea naturii.

Lui ii sunt proprii 2 caracteristici :

dinamismul intern

ordinea.

Natura este finita si intruchiparea ordinii si perfectiunii. El sustine idei dupa care Pamantul nu poate fi centrul absolul al lumii
fiindca exista o infinitate absoluta de lumi. O alta idee importanta este considerentul ca dinamismul si dificultatea sunt
determinate de contrar si iminente naturii, el considera ca natura si Dumnezeu sunt totuna. Sustinand ideea infinitatii Universului
pe care o argumenteaza, completeaza teoria geocentrica a lui Copernic. A fost si ramane un filosof al Renasterii ce a contribuit la
dezvoltarea gandirii si apropierea Renasterii de perioada moderna sec. XVII.
 RENASTEREA IN ARTA

Renastere este denumirea folosita pentru a descrie perioada

schimbarilor culturale ce au avut loc in secolele al XV-lea si al XV-lea in
Italia si care au influentat,in final,cea mai mare parte a Europei.Rensterea a
dus la o schimbare a valorilor umane-un avant de energie si de incredere in
potential unman-care a avut numeroase consecinte.Printre cele mai
spectaculoase consecinte se pot enumera inflorirea artelor si noua viziune
asupra rolului artelor si a artistilor in viata societatii.
Renasterea a inceput in Italia.Cauzele care au dus la aparitia acestui
curent sunt multiple.Italia era,la acea data,cea mai bogata tara din Europa si
era posesoarea unei indelungate traditii artistice.Avea multe orase
independente,infloritoare economic,
populate cu comercianti si bancheri nerabdatori sa-si vada numele
imortalizat in diferite portrete comandate,in palate noi care se construiau
sau in capelele somptuase ale familiilor.Toata aceasta bogatie materiala nu
putea garanta aparitia artei de mare valoare dar a oferit artistilor suficiente
opotenitati pentri a-si imbunatatii stilul si pentru a-si etala talentele.

UN CENTRU CULTURAL
Arta renascentista celebra umanismul si lumea inconjuratoare
abandonand vechiul stil,mai spiritual,caracteristic Evului Mediu.
Insemna,de fapt, ,,Renasterea Antichitatii”-redescoperirea civilizatiilor
clasice,ale Greciei Antice si ale Romei,in toata spendoarea
lor.Literatuta,filozofia si arta antichitati le-au pus la dispozitie italienilor noi
standarde si noi modele.A erau admirati pentru atitudinea lor generala
asupra vietii dar nu trebuie sa uitam faptul ca la o mie de ani dupa
destramarea lumii antice multe din realizarile antichitati nu fusesera
egale.Renasterea,pe langa tratarea subiectelor clasice in arta,implica si
redescoperirea tehnicilor antice in arhirectura,constructii sau sculptura.
ARHICTECTURA REASCENTISTA
Italia era o tara cu multe orase frumoase,fiecare dintre ele avand o
anumita traditie artistica.Nu exista nici o indoialaca Florenta a fost pe
primul loc,in secolul al XV-lea,in care a aparut curentul artistic numit
Renastere.Construirea catredralei orasului
i-a oferit lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455),primul mare sculptor
renascentist,multe ocazii de a-si demonstra talentul.In anul 1402
s-a organizat un concurs,cu scopul de a desemna atrlierul care avea sa
proiecteze si chiar sa realizeze portile din bronz ale baptisterului
catedralei.Ele trebuiau construite dintr-o serie de placi,formand un
relief.Concursul a fost castigat de Ghiberti cu lucrarea ,,Sacrificiul lui
Isaac”.Isaac era reprezentat gol,avand un corp atletic,classic-o manivela
foarte diferita fata de vechiul stil,ascetic,bisericos al artei epocii medievale.
Capodopera lui Ghiberti o reprezinta cele doua seturi de portii ale
baptserului din Florenta.Un numar mare de artisti renumiti au invatat arta
sculpturii in atelierul artistului,printere care si Donatello (1386-1466) care
si-a intrecut maiestrul.Opera lui,plina de viata,cu multe trasaturi
clasice,include si celebra sculptura din bronz David.Ea a fost creata in anul
1430 si a constituit inceputul unei noi perioade a Renasterii.David apare ca
un razboinic gol,cu piciorul pe capul lui Goliat.Statuia a fost prima luclare
de dimensiuni mari,reprezentandun nud,in picioare,in arta europeana dupa
antichitate.
Apartinand aceleias generatii,Filippo Brunelleschi (1377-1446) a fost
unul dintrecei mai mari arhitecti ai Renasterii timpurii. Originar din
Florenta,el a studiat monumentele antice care au influentat multi arhitecti si
oameni de stiinta.Teoria antica romana si operele representative au devenit
conoscute pe scara larga si multe din elementele arhitecturii clasice au
inceput sa fie utilizate.Aceste influente s-au facut simtite in arhitectura
multor cladiri si ele au continuat pana in zilele noastre.Cea mai renumita
lucrare a lui Brunelleschi este cupola bisericii Santa Maria dei
Fiore,proiectata in anul 1420,o mare realizare inginereasca,datorata in mare
masura tehnicilor romane pe care artistul le-a studiat.Tot el a fost cel care a
enuntat,pentru prima data,legile perspective-desenarea unei scene pe o
suprafata plana,astfel incat desenul sa para a avea adancime,prin
indepartarea graduala de prim-plan.
Principiul enuntat a fost de o mare valoare pentru sculptura dar mai
ales pentru pictura.Pictorii nu aveau modele antice pe care sa le poata
imita,neexistand nici un artist grec sau roman a carui opera sa fie
cunoscuta.Ei au inceput sa creeze in spiritul antichitatii spiritul pe care ei si-
l imaginau a fi cel mai potrivit.Massacio (1401-1428) a fost primul pictor
care a creat imagini monumentale in spirit naturalist.

PATRONI SI ARTISTI
Cel mai mare pictor,reprezentant al acestui stil,a fost Sandro Botticeli
(1445-1510),ale carui contururi ferme,culori intr-o paleta foarte bogata si
personaje,distincte,au conferit picturilor sale o nota deosebita.
Adoratia Magilor,capodopera a pictorului Botticeli,este un exemplu
de scena religioasa,in care este prezent si patronul artistului,un Medic
mandru,preocupat de propia persoana,in contrast evident cu Madona si
Botticeli,Primavara si Nasterea Zeitei Venus sunt lucrari representative
pentru un alt ideal al Renasteri-pasiunea pentru mitologia clasica si ideile
filozofice mistice.
Printer pictorii cei mai cunoscuti ai Renasterii timpurii si care nu au
florentini,se pot aminti Andrea Mantegna (1413-1506) si Piero della
Francesca (1415-1492).Piero utiliza cu foarte multa precizie arta
perspectivei,ca de exemplu Biciuirea.Perspectiva,
alaturi de personajele sale ce emana mult calm,fac ca operele lui Piero sa
aibe un aer distinct,de eternitate.
Perioada cuprinsa intre anii 1500 si 1530 este cunoscuta in istoria
artelor ca Renasterea tarzie.Generatiile de artisti ajunsi la maturitatea lor
artistica,si-au perfectionat arta utilizarii perspectivei, ,,chiaroscuro” si chiar
alte tehnici cu scopul de a-si convinge spectatorii asupra realismului
personajelor si scenelor.
In perioada Renasterii tarzii,Roma a ocupat locul Florentei,ca centru al
artei italiene,cu toate ca toti marii artisti care lecrau in oras erau veniti din
alte parti.Roma le-a oferit sprijin artistilor-Papa Leon al X-lea si Julius al II-
lea a avut preocupari artistice pentru a reda capitalei vechea ei maretie dar si
dorinta de a fi imortalizati.
Prin angajarea celor mai renumiti artisti contemporani,Sfintii Parinti
au contribuit la crearea unor capodopere,cum ar fi Capela Sixtina si
splendida biserica Sfantul Petru ,cea mai mare biserica din lumea crestina.
 GENII SUPREME
In perioada Renasterii tarzii,existau trei mari artisti,
considerati a fi artisti de geniu.Contemporanilor,artisti ca Leonardo da
Vinci,Michelangelo sau Rafael,le pareau ,,super-artisti”.Tot in aceasta
perioada a aparut si convingerea ca artistul este o persoana deosebita,mai
degraba,decat un simplu meserias,care-si indeplineste un contract.
Leonardo da Vinci (1452-1520) era mai in varsta decat ceilalti doi.Un
individ ciudat,multi-talentat,el a lasat posteritatii doar cateva picturi si a
petrecut la Roma o perioada relativ scurta de timp.Cu toate acestea,Madona
printer stanci si Mona Lisa sunt reprezentari superbe ale idealului clasic-
asemanator cu viata,dar totusi misterios.
Ca si Leonardo,Michelangelo Buonarotti (1475-1564) era florentin.El
era un sculptor si pictor de geniu si a petrecut 4 ani din viata pictand tavanul
Capelei Sixtine,o capodopera reprezentand scene biblice,incepand cu
Creatia.

Umanismul si Renasterea

,,Nu pot trece sub tăcere pe aceia care nu se deosebesc întru nimic de ultimul cârpaci,
totuşi se mândresc grozav cu un titlu zadarnic de nobleţe...; îşi arată în fiece ciolţ chipuri
sculptate sau pictate de-ale înaintaşilor, ţi-i înşiră pe moşii strămoşii lor, cu străbunele lor
titluri. Ei înşişi nu prea se deosebesc de statuile mute, ba sunt chiar mai lipsiţi de duh decât
chipurile acestea cu care se fălesc... . Şi nu lipsesc alţii, tot atât de proşti, care privesc cu
admiraţie, ca pe nişte zei, acest soi de dihănii.’’
Erasmus din Roterdam, ,,Lauda prostiei’’

Contextul politic, economic şi social în care apare

Ajunsă în pragul anului 1300, societatea de pe Bătrânul Continent, avea nevoie de o schimbare radicală în
toate ramurile colectivităţii existente. Această schimbare avea să fie cunoscută în următoarele trei secole, când se
va desfăşura un amplu proces de restructurare în cadrul tuturor componentelor sale. Astfel, între secolele XIV-
XVI s-a dezvoltat şi s-a impus un nou tip de economie, au avut loc marile descoperiri geografice, s-au conturat
teritorial şi instituţional statele naţionale, iar ştiinţele, artele şi literatura au cunoscut o diversificare fără precedent.
Comparativ cu Evul Mediu, societatea europeană a înregistrat o autentică ,,Renaştere’’.
Societatea din Epoca Medievală este dominată de către o economie naturală închisă, cu o circulaţie restrânsă
a mărfurilor, şi care este puţin favorabilă progreselor. Organizarea socială este întemeiată pe dependenţa servilă
sau pe cea vasalică, pe sistemul corporatist, în care omul era considerat precum un element al unei colectivităţi
constituite (obşte, breaslă, stare socială etc.) nu reuşea să încurajeze o dezvoltare spectaculoasă a societăţii.
Biserica controla gândirea şi viaţa culturală. Abaterile de orice fel de la modul de a gândi al Bisericii era
considerată drept erezie şi era pedepsită într-un mod foarte aspru.
Toate acestea se află în concordanţă cu existenţa unei societăţi tipice tradiţionale, dar ele nu mai reuşeau să
corespundă noilor realităţi economice care erau impuse de dezvoltarea oraşelor şi de apariţia unei noi pături
sociale care va reuşi să ocupe un rol important în această perioadă, anume burghezia.
În urma cruciadelor s-a reuşit reluarea legăturilor comerciale cu Orientul, şi s-a revigorat circulaţia aurului şi
a mărfurilor pe continentul european. Oraşele-repubilici din Italia care dominau în această perioadă comerţul din
partea orientală a Mediteranei, au cunoscut începând cu secolul XIV, o dezvoltare economică şi demografică
foarte importantă. Acestea, precum şi alte oraşe care erau centre economice importante (Florenţa, Roma, Milano,
Venezia etc.) au reuşit să transforme Italia în regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere economic şi
cultural, acest lucru fiind însă sprijinit şi de moştenirea romană din antichitate.
În urma acestei activităţi au reuşit să i-a naştere anumite pături bogate (negustori, bancheri, meşteşugari) ce
puneau sub semnul întrebării vechea organizare social-politică şi cea morală, în special poziţia socială care era
dobândită prin naştere şi ascetismul, ca model de viaţă. Era mare nevoie de profesionişti în domeniul
administraţiei, în politică, diplomaţie pentru a fi asigurată buna funcţionare a oraşului.
Progresele şi reuşitele evidente realizate în domeniul construcţiilor şi cel al confortului casnic au început să
pună sub semnul întrebării concepţia medievală a rolului neimportant pe care îl are omul în lume şi în societate,
deoarece noile progrese şi realizări erau rezultatul inteligenţei şi al efortului uman.
Umanismul o nouă ideologie despre lume
În faţa trufiei nobililor şi a intoleranţei manifestată de clerici, burghezia avea nevoie de o nouă teorie, care să
întemeieze valoarea umană nu pe naştere, ci pe meritele dobândite de-a lungul vieţii, care ar trebui să îi confirme
sentimentul superiorităţii sale.
Această confirmare avea să fie dată de către umanism, care a reuşit să devină forma de conştiinţă a
burgheziei. În acelaşi timp umanismul i-a dat acesteia încredinţarea că aspiraţiile pe care le are coincid cu direcţia
căpătată de evoluţia ei socială şi în acelaşi timp a reprezentat o reacţie împotriva superiorităţii sociale pe care a
înfăţişat-o nobilimea feudală şi de asemenea împotriva misticismului medieval.
Burghezia din Italia, Flandra şi cea din Germania nu se mulţumeşte să se împărtăşească din privilegiile lumii
medievale, ci doreşte să aspire, să impună celorlalţi cererile sale, să domine societatea din această perioadă.
De la bun început scopurile pe care şi le propune nu se referă la consolidarea feudalismului, ci la
destrămarea ordinii feudale. Reorganizarea societăţii pentru interesele burgheze nu se putea face fără credinţa într-
un sens determinat al vieţii şi într-o ierarhie de valori care să se exprime într-un nou stil de viaţă. Umanismul nu
dorea să justifice doar importanţa burgheziei ci să elaboreze şi un nou sistem de educaţie, care să fie în interesul
capitalismului şi susţinerii ascendenţei clasei burgheze.
Astfel, în conformitate cu aceste scopuri se constituie acest nou ideal de cultură, care este caracterizat prin
glorificarea vieţii, prin sentimentul valorii naturii, a omului şi a studiului antichităţii clasice. Astfel, umanismul a
fost expresia acestui ideal, diametral opus ascetismului medieval.
Conceptul de umanism este de o importanţă primordială pentru definirea şi înţelegerea întregii culturi a
Renaşterii. În esenţă umanismul denumeşte o anumită atitudine mentală, o anumită concepţie despre om şi
societate, şi o anumită viziune despre lume şi viaţă, aşa cum acestea s-au exprimat ori s-au manifestat în diferite
perioade ale istoriei. Astfel, se poate vorbi despre un umanism antic clasic, sau de unul alexandrin, bizantin,
medieval, luminist etc.; dar constituit ca un curent de gândire ai cărui exponenţi deţin o poziţie recunoscută şi
apreciată în societate. În forma sa plenară, substanţială, cu cele mai importante consecinţe în mai multe domenii
ale culturii, cu o mentalitate penetrând şi influenţând filosofia şi arta, religia şi istoriografia, literatura şi gândirea
politică, sistemul educaţional şi învăţământul - în acest sens, umanismul renascentist, umanismul secolelor
Renaşterii este cel mai autentic, integral şi reprezentativ: este umanismul prin autonomază.
 Afirmarea comunei şi evoluţia acesteia au constituit cadrul în care a apărut şi s-a dezvoltat umanismul, care
reprezintă una dintre cele mai mari şi mai importante mişcări culturale din istoria Europei. În esenţă există trei
cauze care au reuşit să contribuiască la afirmarea şi dezvoltarea umanismului.
Unul dintre ele este nevoia de profesionişti pentru diferite domenii precum administraţia, politica,
diplomaţia, toate acestea pentru a se asigura o bună funcţionare a oraşului.
Tipul de relaţie contractuală stabilit între locuitorii comunei şi organismele conducătoare a reuşit să
garanteze individualitatea şi libertatea juridică a oricărui cetăţean. Acest mod de existenţă civică a reuşit să
asigure statutul de demnitate socială, dignitas, specific locuitorilor oraşelor, permiţând formarea unor culturi
civice, care să cuprindă diferite aspecte politice, economice, sociale şi religioase.
Constituirea unui climat de stabilitate politică şi prosperitate economică, în ciuda crizelor de tot felul, care a
reuşit să deosebească Italia de celelalte zone ale bătrânului continent.
Termenul de umanism, deşi a apărut târziu, în secolul XIX, descrie mişcarea de idei ivită în Italia secolului
XIV şi care a reuşit să se extindă în Europa occidentală şi centrală, fiind expresia unei restaurări a studiului
Antichităţii, pentru a cunoaşte mai târziu manifestări literare, filosofice, ştiinţifice şi artistice.
Umanismul a situat după modelul antic (la Cicero humanitas, însemna educaţia fiinţei umane) omul în
centrul tuturor preocupărilor.
Umanismul a reuşit să lărgească orizontul cunoaşterii şi a redescoperit viaţa, sau, mai bine zis, importanţa
vieţii.
Potrivit umanismului lumea pământească nu este locul păcatului originar, ci o sursă posibilă de plăceri şi
bucurii. Însă, nici această viaţă nu este socotită drept o simplă etapă de suferinţe, care trebuie parcursă până la
viaţa adevărată, cea de dincolo. Munca nu trebuie să fie socotită drept o povară ci o sursă de libertate, de bogăţie
şi de multe satisfacţii. Omul Renaşterii pune accentul pe atitudinea activă faţă de existenţă. Dacă viaţa aceasta
trebuie trăită pentru bucuriile pe care ni le poate oferi, atunci ea trebuie îmbunătăţită printr-o activitate diversă.
Astfel, principala îndatorire a fiinţei umane este de a îşi îmbunătăţi viaţa.

Umanismul model de educaţie şi gândire

Umaniştii aveau o mare dorinţă, aceea de a pune în valoare omul şi demnitatea lui atât la nivel individual cât
şi la nivel social, ei dorind prin aceasta să creeze un nou ideal uman, cu o cultură enciclopedică, un om care să fie
savant, diplomat, muzician, artist, cavaler şi om de lume, în acelaşi timp. Prin toate acestea se dorea un standard
mai înalt de viaţă şi o înţelegere mai adâncă a realităţii în care trăiau oamenii.
Astfel, se pornea de la ideea calităţilor native ale omului şi de la premisa că o educaţie adecvată le poate
pune în valoare, umaniştii au modificat optica în mare măsură asupra educaţiei omului.
Acest nou model de educaţie venea în sprijinul burgheziei, în scopul de a fi întărită poziţia socială care se
dorea să fie dobândită.
Astfel, figuri marcante ale umanismului precum Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais
şi mulţi alţii au criticat sistemul tradiţional de educaţie bazat pe exerciţii de memorie şi pe pedepse corporale. Ei
propuneau o educaţie care să fie bazată pe stimularea curiozităţii celui care doreşte să înveţe şi pe încrederea
capacităţii acestuia de a rezolva diferite probleme.
Sistemul de educaţie propus de umanişti nu a fost o construcţie abstractă fără nici un raport cu viaţa practică.
El a fost inspirat de lupta pentru o existenţă liberă a acestei noi clase sociale, care considera instituţiile statului
incompatibile cu idealul de viaţă ascetică a Bisericii, cu tirania şi trândăvia nobililor. Astfel, criteriul de valoare
propus de acest nou model nu este naşterea ci meritul dobândit prin faptele realizate de-a lungul vremii.
,,Nobleţea nu stă în trândăvie, ci în activitatea depusă în interesul statului şi al familiei’’, spunea Bernardino
da Siena. Împreună cu trândăvia el condamnă melancolia, asceza inutilă şi renunţarea. El vede în activitatea
cetăţenească condiţia esenţială pentru realizarea unei personalităţi integrale şi libere.
Planul cel mai complet de educaţie umanistă se datorează lui Pier Paolo Vergerio, care a cuprins în celebra
sa scriere intitulată, Despre moravurile nobile şi despre studiile liberale, preceptele potrivite pentru a forma fii de
nobili, obligaţi să se intruiască, pentru a merita condiţia socială pe care au moştenit-o şi pentru a se dovedi
capabili să administreze bunurile.
Scopurile educaţiei umaniste sunt de a întări pornirile bune şi de a îndrepta pe cele rele, mijlocul cel mai
eficace de a realiza aceste lucruri fiind acela de a stimula prin exemple clasice iubirea de laudă şi de glorie.
Vergerio intră apoi în toate amănuntele pedagogice practice: cum trebuie păziţi băieţii de unele vicii, de desfrâu,
de minciună, de lene, de excese la mâncare şi băutură, şi cum trebuie deprinşi să fie respectuoşi cu superiorii şi
amabili cu inferiorii.
Tinerii, nu numai cei dotaţi, ci şi cei mediocrii, trebuie puşi să studieze încă din copilărie şi deprinşi cu ideea
că trebuie să înveţe toată viaţa. ,,Timpul de studiu nu o să se termine niciodată.’’
Rolul educaţiei este de a cultiva diferite dispoziţii înnăscute ale omului. Astfel, tinerii trebuie să fie puşi din
vreme la muncă grea şi aspră, pentru ca prin stăruinţă şi trudă să dobândească laudă adevărată şi multă graţie.
Părinţii trebuie să crească copii, astfel încât o dată cu înaintarea în vârstă să sporească în învăţătură şi ştiinţă.
Învăţământul umanist era la început ambulant, dar apoi s-a dezvoltat şi în afara universităţilor, care erau
dominate de Biserică.
Acestismul clerical, ca model oferit laicilor, venea în contradicţie cu realităţile unei epoci în care activităţile
comercial-meşteşugăreşti şi cele financiare deveniseră preponderente în oraşe şi în care noile pături sociale erau
animate de îmbogăţire prin orice mijloace. Pentru negustori, meşteşugari şi bancheri se manifestă acum
raţionalitatea, spiritul de economie, curajul în afaceri, conştientizarea propriilor valori etc.
În această nouă morală care a luat naştere, prestigiul individului, al familiei, respectul concetăţenilor erau
legate de succesul în afaceri, de realizările personale, de trăirea bucuriilor cotidiene.
Noul ideal renascentist se află în opoziţie cu idealul medieval, el având la bază virtutea, care presupunea
inteligenţă, spirit întreprinzător, stăpânire de sine, bărbăţie.
În Evul Mediu, şcolile şi universităţile se aflau sub autoritatea Bisericii, aici pregătindu-se viitorii slujitiori
ai bisericii. Erau supuse spre dezbatere doar lucrurile, doctrinele admise de către Biserică, limba de predare fiind
latina, iar metoda folosită, era scolastica.
În secolul XV apare o nouă concepţie despre şcoală la Florenţa prin apariţia umanismului civic, al cărui scop
era acela de a forma atât buni cetăţeni pentru oraş, cât şi oameni întreprinzători, capabili să răspundă cerinţelor
economiei capitaliste aflate în curs de dezvoltare. Se pune accent pe studiile umaniste, fiind evidenţiat rolul
culturii în opera de înfrumuseţare intelectuală a omului.
Scpurile umanismului civic erau acelea de a forma oameni activi şi întreprinzători care să îşi folosească
însuşirile pentru a-şi creea o soartă mai bună, precum şi buni cetăţeni care să apere interesele cetăţii.
Omul este o structură complexă, întruchipată într-o fiinţă individuală, dar existenţa lui pe pământ se
desfăşoară în mod armonios cu celelalte fiinţe umane, cu semenii săi. Omul trebuie să fie un bun cetăţean, să
îndeplinească interesele cetăţii, ca şi când ar fi interesele sale. Astfel, preocupările omului sunt diverse, el fiind
interesat de tot ceea ce înseamnă cunoaştere, de activitatea spiritului, de toleranţa faţă de semenii săi, de libertatea
civică şi spirituală.
Această toleranţă funcţionează şi pe plan religios. Curiozitatea teoretică a umaniştilor faţă de alte religii şi
confesiuni, reuşind să stimuleze chiar la unii dintre ei, precum Giovanni Pico della Mirandola, un sincretism
religios motivat raţional, se exercită şi în plan practic, ceea ce conduce la un fel pacifism (Erasmus concepe
proiectul unei confederaţii a statelor creştine, care să nu se manifeste agresiv, războiul fiind considerat o ospită a
diavolului, faţă de alte religii).
Un alt aspect pe care îl cunoaşte umanismul, este cel erudit.
Reprezentantul cel mai de seamă al erudiţiei, este Laurenţiu Valla 1405-1457, al cărui criticism a atins un
grad de precizie şi de adâncime pe care umanismul italian nu îl va putea întrece. A pus bazele lexicografiei
moderne, şi prin exemple luate de la cei mai buni autori clasici, explică sensul cuvintelor rare sau obscure, şi
fixează nuanţa locuţiunilor particulare. Din acestea a învăţat Erasmus din Roterdam să scrie latineşte corect şi
elegant.
 Analiza critică a operelor literare nu a arătat umaniştilor numai adevărul ci şi frumuseţea literaturii clasice.

Manifestarea umanismului
Renaşterea s-a răspândit în Europa din prima jumătate a secolului XV până în primele decenii ale secolului
XVII. Ea s-a manifestat în intervale diferite ale acestei perioade.
Baza ideologică a culturii renascentiste a constituit-o umanismul care a reuşit să se răspândească cu o
rapiditate uimitoare în toate statele unde condiţiile au fost prielnice.
Apărut în spaţiul fostului Imperiu Roman, în oraşe care erau obişnuite cu învăţământul universitar, precum
Roma, Padova, Veneţia, Florenţa, umanismul s-a răspândit rapid în Peninsulă, fiind favorizat de mecenatismul
Seniorilor şi Principilor, care sprijineau învăţatul.
În jurul anului 1440 vestitul tipograf german Johannes Guttenberg a reuşit să realizeze o invenţie
extraordianară, tiparul, aşezarea în pagini a literelor mobile. Această imprimare a paginilor cu litere mobile
constituie baza tipăririi moderne, care a cunoscut o răspândire extrem de rapidă, în spaţii vaste de pe tot cuprinsul
bătrânului continent, lucru ce a permis difuzarea cărţilor tipărite pe întreg cuprinsul Europei. Astfel, în secolul
XVI sunt publicate între 150000-200000 de lucrări, în mai mult de 150 de milioane de exemplare.
Descoperirea, colecţionarea, comentarea şi apoi editarea critică a manuscriselor a făcut posibilă apariţia
primelor biblioteci mari, unele dintre ele având statut politic, aceasta fiind datorată în mare parte sprinului unor
principi mecenaţi. Ducelele Frederico de Montefeltro a pus bazele la Urbino uneia dintre primele biblioteci ale
epocii renascentiste. În jurul anului 1437 apare la Florenţa bilioteca Medici-Laurenziana, sub directa supraveghere
a lui Cosimo de Medici. Din bogata colecţie de manuscrise greceşti a cardinalului Besarion, refugiat din Bizanţ, s-
a constituit în anul 1460 la Venezia celebra bibliotecă Marciana. La, Roma din vechea colecţie de manuscrise a
papilor s-a format sub pontificatul lui Nicolae V Biblioteca Apostolica Vaticana, organizată apoi de renumitul
Papă Sixt IV drept cea mai importantă bibliotecă pontificală.
În afară de acestea bibliotecile conţineau datorită interesului manifestat de umanişti şi lucrări provenite din
alte spaţii culturale şi spirituale. Umaniştii inaugurează preocupările pentru diciplinele exacte şi experimentale
precum matematica, astronomia, fizica, geografia, chimia, biologia, medicina.
Un alt factor al manifestării ideilor umaniste este educaţia, care reprezintă după cum am precizat, un factor
care i-a preocupat pe umanişti în mod deosebit. Astfel, tânăra generaţie intră în contact cu antichitatea prin
întreprinderea cunoştinţelor privind gramatica, retorica, logica, ştiinţele naturii, acestea rămânând aproape aceleaşi
din antichitate, cu mici schimbări totuşi, unele fiind chiar semnificative. În multe oraşe au fost înfiinţate colegii
care aveau scopul de a pregăti oamenii pentru viaţa laică, în mare parte. Ideile înnoitoare ale umanismului au
pătruns în multe universităţi precum cele din Viena, Cracovia, Florenţa etc.

În această perioadă se constituie statele centralizate, se dezvoltat o pătură mijlocie a orăşenimii,

creşterea nevoii de oameni ştiutori de carte care au dus la decăderea latinei ca limbă de cultură şi la
impunerea limbilor naţionale, şi la apariţia scrierilor în limbile naţionale.

Difuzarea ideilor umaniste în Europa

În ţările din restul Europei, umanismul a apărut mai târziu şi n-a prins prins rădăcini decât acolo unde
terenul era favorabil şi era pregătit. Oricare ar fi limitele între care istoriile naţionale ale acestor ţări cuprind
renaşterea, gândirea, literele şi arta din această perioadă se disting prin caractere specifice, care le deosebesc şi de
cele din perioada anterioară, şi de cele din alte ţări.
Coluccio Salutati (1331-1406) a studiat dreptul cu renumiţi jurişti, magiştrii ai Universităţii din Bologna,
exercitând apoi timp de 15 ani profesiunea de notar. După care a îndeplinit funcţia de cancelar al comunelor Todi
şi Luca, pentru ca, la vârsta de 44 de ani, să fie numit cancelarul Senioriei Florenţei, funcţie pe care o va îndeplini
timp de mai bine de 30 de ani. În ansamblul lor, operele lui Salutati tratează viaţa laică şi religioasă (De saeculo et
religione), despre destin (De fate, fortuna et casu), sau despre rolul educativ-formativ pe care, spre deosebire de
ştiinţele naturale, îl au doctrinele morale (Denobilitatelegum et medicinae), urmăresc să demonstreze că studiile
umaniste au nu numai rolul de a instrui intelectul, ci şi de a educa voinţa şi de a stimula simţul responsabilităţii
morale, pentru ca în orice împrejurare omul să aleagă calea binelui.
Toscanul născut la Arezzo, Leonardo Bruni (1370-1444), este primul istoric dintre marii umanişti. A făcut
studii de jurisprudenţă, a studiat limba şi cultura greacă alături de marele Chrysoloras, fiind şi discipolul preferat
al lui Salutati, care deşi era mai în vârstă cu 40 de ani l-a onorat cu prietenia sa. A fost numit de Papa Inocenţiu al
III secretar apostolic, în care calitate a participat la Conciliul de la Konstanz. Şi-a scris memoriile (Comentarii),
relatând evenimentele la care a participat. De o importanţă deosebită este Istoria Florenţei, până în anul 1402, oraş
care l-a onorat acordându-i cetăţenie de onoare, considerându-l precum un Titus Livius al oraşului. Ca erudit
elenist, a tradus mult din Platon (Faidon, Gorgias, Apologia, Criton, o parte din Banchet) precum şi din Aristotel
(Etica Nicomahică, Economia, Politica). Bruni era calm, paşnic, moderat, lipsit de turbulenta sensibilitate şi
agresivitate proprie multor umanişti, el era convins că scopul unei educaţii umaniste este formarea unui om
complet şi unui caracter integru.
În prima jumătate a secolului XV, Lorenzo Valla (1407-1457) se afirmă drept cel mai original, mai personal
gânditor dintre umanişti. Descendent dintr-o familie care numărase mulţi membrii cu funcţii înalte la curtea
pontificală, Valla îşi propune ca prin opera sa de gramatician şi filolog să contribuie la ,,a reda credinţei creştine
greutatea, prestigiul înţelepciunii antice, de a reda puritatea lor originară cărţilor biblice corupte de copiiştii fideli,
incorecţi sau ignoranţi, şi de a arăta ignoranţilor calea creştinismului adevărat’’ (Giullio Vallese). Traduce din
limba greacă Iliada şi fabulele lui Esop, precum şi redactează numeroase opere originale foarte importante:
Dispute dialectice, Despre liberul arbitru, Istoria domniei lui Ferdinand de Aragon, această operă este scrisă în
calitatea sa de secretar al celebrului rege.
În Franţa umanismul ia un caracter eminamente filologic. Centrul studiilor filologice, susţinut şi de o intensă
activitate tipografică, este Parisul. Teologul şi eruditul latinist Guillame Fichet (1433-1480), rectorul Universităţii
din Paris, aduce de la Mainz trei meşteri tipografi, instalând chiar în incinta Sorbonei, primul atelier de tipografie,
tipărind pentru uzul studenţilor, lucrări de retorică şi modele de stil epistolar.
Umaniştii francezi din secolul XV au avut sentimentul că literatura şi ştiinţa din vremea lor se deosebeau de
acelea din evul mediu.
Cu Jacques Lefevre d’Etaples (1450-1537) umanismul francez capătă noi dimensiuni. Teolog şi moralist de
excepţie, a fost profesor de filosofie, a studiat şi a predat limba greacă, editând şi comentând Logica, Etica şi
Poetica lui Aristotel, autor pe care l-a explicat în lumina realităţilor istorice ale antichităţii eline. În timpul şederii
sale în Italia i-a cunoscut Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, devenind de acum pasionat de filosofia lui
Platon. Interpretarea raţională a unor texte l-a condus pe acesta la concluzia că nici postul, nici celibatul preoţilor,
nici liturghia ţinută în limba latină, nici majoritatea sacramentelor nu sunt conforme doctrinei apostolilor, spre a
cărei simplitate şi puritate îndemna acest erudit umanist, precursor al reformatorului Calvin.
Guillaume Bude (1467-1540) este cel care datorită prestigiului său, a impus studiul limbii greceşti şi cultura
umanistă în general în mediile intelectuale ale marii burghezii franceze. După ce şi-a aprofundat cunoştinţele de
limbă greacă alături de Lascaris, a tradus în latină, tratate de Plutarh de morală, a publicat 2 culegeri de adnotaţii
la Pandecte, precum şi un interesant studiu despre monezi şi sistemul de măsuri şi greutăţi din antichitate,
confruntând informaţiile antice cu cele moderne. Interesul acestui erudit convins se întinde până la legislaţie,
numismatică, filogie, şi chiar matematică, pedagogie şi filosofie.
Jacques Amyot (1513-1593) preceptor al viitorilor regi Charles IX şi Henri III, însărcinat de Francisc I cu
diferite misiuni diplomatice, abate apoi episcop de Auxerre, profesor al Universităţii din Bourges, a studiat în
Italia duiferitele variante găsite aici. Traducerile sale ale unor antici greci l-au promovat în rândurile prozei clasice
franceze. A tradus 7 cărţi din Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, romanele Dafnis şi Chloe scrise de
Longos, Theagene şi Halicrea de Heliodor, şi în special vieţile paralele ale lui Plutarh, care s-au bucurat de un
succes excepţional.
 Mişcarea umanistă s-a răspândit în toate centrele intelectuale din Franţa, între care se distinge Lyonul, care
deşi nu avea Universitate, a devenit datorită situaţiei sale economice extrem de prospere, legăturilor comerciale cu
Italia, activităţii intense tipografice, principalul centru al culturii umaniste din Franţa.
Umanismul italian s-a răspândit repede în Germania, mai întâi în mediile curţilor imperiale ale lui Carol I
din Praga şi Viena, unde nu numai moda petrarchismului este prezentă, ci unde se cultivă şi o poezie umanistă în
limba latină. Sfera tematică a umanismului german este mult mai restrânsă faţă de cea italiană, referindu-se mai
ales la filologi, morală şi pedagogie.
Conrad Celtis (1459-1508), mare animator şi promotor al studiilor umaniste, este un admirator pasionat al
filosofiei platonice, călătorind în Italia, unde stă 2 ani pentru a-l cunoaşte în acest scop pe Marsilio Ficino. După
modelul Academiilor italiene fondează la Heidelberg şi Viena, asemenea centre umaiste, cărora le urmează cele
din Nrnberg, Augsburg şi Lubeck. Este autorul unui volum de pozii în limba latină, Amores, în care s-a inspirat ca
formă din poezia lui Horaţiu şi Ovidiu, în care îşi transpune propriile sale aventuri erotice, precum şi amintiri din
regiunile germanice unde a trăit. Poezia sa nu este profund sentimentală dar, este foarte atent elaborată ca stil, cu
un sentimentt viu al naturii şi un pasionat patriotism.
Philippe Melanchton (1497-1560) este cel mai cunoscut apărător al Reformei cel cel care a reorganizat în
ţara sa ideile umaniste. Asemenea lui Erasm, a militat pentru o reformă internă a Bisericii şi pentru o revigorare a
vieţii creştine printr-o adoptare a unor principii umaniste. Era dotat cu o precocitate rară, la 17 ani comenta Etica
lui Aristotel, şi alţi scriitori antici. La 21 de ani a compus o gramatică a limbii greceşti. Este autor a câtorva opere
teologice importante, profesor universitar în Wittenberg, a studiat Sf. Scriptură, comenntariile marilor autori
latini, precum Cicero, Ovidiu, Vergiliu etc., şi traducerea clasicilor greci, dintre care îi putem enumera pe Homer,
Hesiod, Tucidide etc. Este primul teoretician al conceptului de drept natural.
În Germania se manifestă un umanism cu trăsături clar originale, fiind influenţat şi stimulat de cel italian,
dar în acelaşi timp, este militant pe plan politic şi ataşat de trecutul şi de vechile tradiţii germanice.
Umanismul spaniol este uneori pus la îndoială, fiind considerat că este superficial şi exterior. Aceasta este o
chestiune adevărată întrucât în Spania studiile umaniste nu erau situate pe primul loc, în centrul atenţiei. Dar,
umanismul filologic s-a impus repede şi cu o autoritate remrcabilă, precum şi într-un mod remarcabil.
Primul gramatician al Spaniei dar şi al Europei moderne este Antonio de Nebrija (1441-1522), după ce şi-a
definitivat studiile la Bologna as devenit profesor la Universitatea din Salamanaca, fiind umanistul care a impus
spanionilor interesul pentru antichitate, prin numeroasele sale opere filologice: Introducere în gramatica latină,
Dicţionar latin-spaniol şi spaniol-latin, comentarii ale unor autori antici, studii de limba greacă şi ebraică. Opera
sa de bază este Instituţiile latine, pe care a tradus-o în limba spaniolă, fiind editată mai întâi în latină.
Luis Vives (1492-1540) a trăit aproape toată viaţa în afara Spaniei, având o prolifică activitate academică,
îndeosebi la Londra şi Paris. A scris numeroase opere filosofice, pedagogice şi cu alte teme, între care se află
Exerciţii de limba latină publicată în 50 de edţii. Despre suflet şi viaţă este un tratat de psihologie empirică, în trei
cărţi. Este adeptul educaţiei femeii scriind mai multe tratate cu acest subiect.
Caracteristica generală a umanismului englez este legată de constituţia morală a nordicilor, este că
elementele religioase predomină mult mai mult decât în celelalte state . Astfel, aproape toţi oamenii care
întreţineau relaţii cu umaniştii italieni sau care se duceau să studieze în Italia erau oameni ai bisericii. În cadrul
umanismului englez o importanţă deosebită capătă platonismul, cultivat cu mare strălucire.
Antichitatea clasică a inspirat o strălucită serie de umanişti laici, autori ai unor opereilustrând domeniile
filologiei, moralei, gândirii politice sau pedagogice. Astfel, Sir Thomas Elyot este autorul cunoscutului tratat de
filosofie morală şi de pedagogie Guvernatorul care abundă cu reminiscenţe literare latine şi greceşti şi abordează
personajele din istoria Angliei în maniera lui Plutarh.
Marele reprezentant al umanismului englez rămâne Thomas Morus (1478-1535), iar Utopia sa, reprezintă
marea contribuţie a Angliei la gândirea politică şi socială a umanismului european. Om de afaceri bogat, mare om
politic, ambasador al Angliei pe lângă curţile Franţei, cancelar al Regatului, a fost întemniţat şi decapitat deoarece
a îndrăznit să se opună divorţului lui Henric VIII de prima sa soţie Ecaterina de Aragon, şi pentru că a refuzat
recunoaşterea regelui drept şef suprem al Bisericii. Proza sa în limba engleză este plină de pasaje umoristice, de
expresii populare şi de întoarcerea bruscă a situaţiilor. În închisoare a compus o meditaţie extraordinară asupra
consolării în suferinţă ,,Dyaloge of cimfort against Tribulation’’.
Personalitatea emblematică a curentului umanist, protagonistul culturii epocii lui, unanim recunoscut ca
atare în întreaga Europă a fost Erasmus din Roterdam (1466-1536). Niciodată un om nu s-a bucurat de o autoritate
morală şi intelectuală suverană, nici chiar Voltaire, precum ,,Erasm’’. Marii monarhi ai vremii l-au respectat, i-au
căutat prietenia, încercând să îl atragă de partea lor. De mic s-a bucurat de o educaţie aleasă, reuşind să ajungă la
mânăstirea din Steyn, unde a fost uns preot în 1492. deşi influenţat de cucernicia mistică a călugărilor olandezi,
abandonează teologia scolastică pentru a-şi dedica timpul studiului autorilor antici, metodelor filologiei şi
spiritului critic.
După părerea multor critici, prima sa capodoperă este însăşi superba şi spectaculoasa sa biografie. El a visat
sa împace înţelepciunea celor vechi cu morala religioasă. În 1509, apare celebra sa lucrare Elogiul nebuniei, iar în
1511, Elogiul prostiei, dedicată lui Thomas Morus, în care ironizează societatea şi moravurile vremii sale. Deşi a
criticat abuzurile Bisericii, nu a împărtăşit ideile lui Martin Luther. Vastele sale cunoştinţe enciclopedice l-au
făcut cel mai vestit umanist al epocii. Opera sa îşi depăşeşte sensul satiric, Erasm nu pierde niciodată tonul
intenţionat lejer şi deliberat comic, de aceea, nici nu putea fi acuzat că ar cădea într-o simplă, stupidă şi brutală
profanare. ,,Căci spiritul lui Erasm reuşeşte să fie cu adevărat profund când i l-a iluminat umorul.’’
Prin diversitatea de aspecte pe care le-a îmbrăcat, de la noul demers cognitiv până la modelul cultural,
filosofic, religios, social şi politic pe care l-a propus, sintetizat într-un nou ideal uman, al omului complet, omul
spirit şi materie, fiinţă unică şi cetăţean al lumii, umanismul este considerat drept unul dintre fundamentele lumii
moderne.

Renaşterea şi nevoia de schimbare

Umanismul reprezintă o mişcare de idei ce propune un nou ideal uman şi un nou model de viaţă deosebit de
cel al Evului Mediu, se împlineşte şi desăvârşeşte într-o formă de civilizaţie, Renaşterea, care îmbracă mai multe
aspecte (politice, economice, juridice, sociale, spre a culmina şi a atinge apogeul cu cele asrtistice).privită precum
un corolar al umanismului, Renaşterea este un fenomen istoric, un factor al civilizaţiei europene, care depăşeşte
modelul medieval, şi pune bazele lumii moderne.
Perioada Renaşterii e marcată de sfârşitul Epocii Feudale şi de apariţia statelor centralizate. Spre deosebire
de Italia care rămâne un spaţiu al oraşelor stat, din care rezultă individualismul întâlnit la umanişti, în celelalte
zone geografice, fenomenul politic dominant este, acela al unităţii de putere. O ,,putere descendentă’’, de sus în
jos, care va fi fundamentată mai târziu, în sec. XVI-XVII de către Jean Bodin şi Thomas Hobbes, dar pusă deja în
practică din sec. XV. Monarhii din Anglia, Franţa, Spania au reuşit să învingă rezistenţa nobilimii, şi să aducă sub
conducerea lor toate teritoriile componente ale statului respectiv. Astfel, învingând rezistenţa ducilor din
Burgundia, regele Franţei Ludovic al XI-lea (1461-1483), beneficiar al reîntregirilor datorate încheierii războiului
de 100 ani. Căsătoria dintre Isabela de Castilla şi Ferdinand de Aragon (1479), a creat premisele monarhiei
spaniole. Mai unitar, după ce începuse să cucereacă Irlanda, şi sde va desăvârşi în 1603 când este alipită Scoţia.
Dar modelul politic al monarhului absolut va triumfa în aceste ţări. În Anglia sub dinastia Tudorilor, în Franţa sub
conducerea lui Ludovic XI, în Spania prin Ferdinan şi Isabela, şi prin instaurarea Habsburgilor, în 1516, o dată cu
Carol Quintul, absolutismul monarhic devine o realitate politică. Monarhul domneşte din voinţa lui Dumnezeu şi,
teoretic, nu se supune nici unei legi, respectă regulile stabilite dreptul cutmiar şi ţine cont de recomandările
consiliului regal.
Renaşterea este denumirea folosită pentru a descrie perioada schimbărilor culturale ce au avut loc în secolele
al XV – lea şi al XVI – lea în Italia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a Europei. Renaşterea a dus la
o schimbare a valorilor umane. Printre cele mai spectaculoase consecinţe se pot enumera înflorirea artelor şi noua
viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii.
 Renaşterea a început în Italia. Cauzele care au adus la apariţia acestui curent sunt multiple. Italia era, la acea
dată, cea mai bogată ţară din Europa şi era posesoarea unei îndelungate tradiţii artistice. Avea multe oraşe
independente, înfloritoare economic, populate cu comercianţi şi bancheri nerăbdători să-şi vadă numele
imortalizat în diferite portrete comandate, în palate noi care se construiau sau în capele somptuase ale familiilor.
Toată această bogăţie materială nu putea garanta apariţia artei de mare valoare dar a oferit artiştilor suficiente
oportunităţi pentru a-şi îmbunătăţii stilul şi pentru a-şi etala talentele.

Idealul uman
Renaşterea marchează, de fapt, triumful umanismului, datorită impului raţional şi spiritului critic al
umaniştilor care s-a amplificat: individul definindu-se prin autocunoaştere raţională, voinţă de a şti şi de a acţiona,
responsabilitate şi libertate. Potrivit definiţiei pe care J. Buckhard a dat-o Renaşterii, omul trebuie să se descopere
pe sine însuşi şi lumea pe care o reproduce prin cuvinte şi formă. Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu anumite
capacităţi care să îl facă să aleagă între bine şi rău. Disputa legată de capacuitatea fiinţei umane de a discerne liber
opune pe partizanii libertăţii şi responsabilităţii cognitive şi etice (Erasmus, Rabelais) adepţilor predestinării, în
frunte cu părinţii Reformei protestante, Martin Luther şi Jean Calvin. ,,Fais ce que tu voudrais’’ (,,Fă ce vrei ’’),
deviza membrilor Congregaţiei Theleme din romanul Gargantua şi Pantagruel al lui Francois Rabelais, se
întemeiează nu pe bunul plac ci pe asumarea principiului creştin exprimat de Sfântul Augustin ,,Iubeşte şi fă ce
vrei’’, de aici rezultând faptul că iubirea creştină este călăuza fiinţei în această lume. Sufletul, care reprezintă o
frântură din divinitate, arată umanistul florentin Marsilio Ficino, pe urmele lui Platon, este oglinda trupului. Omul
fiind creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, îi este dăruită şi frumuseţea divină. Cea de-a doua etapă a
Renaşterii, Cinquecenta, desvhide datorită noilor progrese, o nouă cale asupra viziunii despre om, deschizând
astfel, calea spre Reformă, şi spre mentalitatea barocă.
Renaşterea clasică generează schimbări mult mai importante, sub diferite aspecte, economice, politice,
sociale, generând un nou ideal uman, un om dinamic şi complex, care întruchipează aproape toate calităţile, un
principe sociabil, ecleziast, funcţionar al statului, artist, bancher.

Renaşterea în literatură
Umanismul a pornit precum o recuperare critică a Antichităţii, manifestându-se mai eles în cadrul
comentariilor critice ale operelor greco-latine şi apoi prin cultivarea operelor vechi prin care marii scriitori antici
excelaseră. Astfel, marii scriitori renascentişti au realizat opere epice, în proză sau lirice,după modelele antice dar
curând va avea loc o diversificare extraordinară în cadrul acestor genuri literare. Foarte important este caracterul
complex pe care-l păstrează personalitatea şi creaţia acestor scriitori de tranziţie, întrucât perioada renascentistă
reprezintă o epocă de tranziţie între cea medievală şi cea modernă.
Literatura secolelor XIV-XVI a reflectat fidel aspiraţiile, sentimentele şi gusturile unei societăţi care se
îndrepta tot mai mult spre modernitate. Producţia literară a fost favorizată şi de acumularea unor importante
informaţii, de circulaţia mai liberă şi mai rapidă a ideilor.
Traducerea scrierilor religioase în limba vorbită va uşura accesul oamenilor obişnuiţi la cuvântul tipărit,
ceea ce a dus la apariţia limbilor literare şi la îmbogăţirea vocabularului acestora. O grijă deosebită a fost acordată
formei şi stilurilor adoptate.
În opera lui Francesco Petrarca (1304-1374) se resimt unele reminiscenţe medievale, dar în esenţă operele
sale sunt clasice şi necreştine. Acesta este un umanist respectat şi este admirat ca un mare poet şi un ilustru erudit
umanist. Foarte pasionat de cultura antică strânge numeroase manuscrise pe care le publică apo, reuşind să
cunoască ca nimeni altul Antichitatea. Este întemeietorul filologiei clasice, adâncind în operele sale sentimentul
trăirii faptelor relatate. Visează pacea şi unificarea Italiei, pe care nu o vede să fie înfăptuită precum Dante de
către împăratul german, ci de către poporul italian (,,Italia mea, nu sunt în stare prin cuvinte/ Să-ţi lecuiesc atâtea
răni mortale/ Câte le văd adesea pe trupul tău frumos.’’)
 În numeroase poezii cântă iubirea ce o poartă pentru Laura, însă nu o transformă precum ceilalţi într-un
simbol al virtuţii, ci o simte precum o forţă copleşitoare. În felul acesta consolidează lirica erotică şi promovează
individualismul.
Acesta reprezintă primul mare poet modern care abandonează abstracţiile mistice, introducând în poezia sa
realitatea umană, fizică şi morală.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) este un erudit cunoscător al literaturii clasice, un umanist renumit,
utilizează motive, teme şi subiecte, preluate din moştenirea literară medievală, adaptându-le concepţiilor,
tendinţelor actuale ale epocii sale. În felul acesta, poate fi considerat fondatorul prozei renascentiste.
După câteva romane cu trăsături alegorice şi mitologice, nesemnificative, Boccaccio scrie capodopera sa
Decameronul. Pentru această operă s-a inspirat dintr-o culegere de nuvele italiene. Cele 100 de povestiri ale
Decameronului, sunt tot atâtea ilustrări epice ale unor idei variate. Toate defectele şi viciile contemporane sunt
ridiculizate aici. În general lumea Decameronului este o lume populată de preoţi, călugări, ţărani, meşteşugari,
negustori, alături de personaje feminine din mediile respective. Astfel, valoarea şi popularitatea acestei opere se
datorează în primul rând faptului că opera este expresia sentimentului popular. Această capodoperă este oglinda
vieţii italiene din epoca autorului şi constituie un important documentasupra unor concrete stări de lucruri şi
asupra clasei burgheze în varietatea sa.
Boccaccio redă viaţa eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numasi în
forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi ipocrite, naïve.
Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de satiricer răzvrătirui împotzriva
tradiţiilor anacronice.

Umanismul şi Renaşterea

,,Nu pot trece sub tăcere pe aceia care nu se deosebesc întru nimic de ultimul cârpaci,
totuşi se mândresc grozav cu un titlu zadarnic de nobleţe...; îşi arată în fiece ciolţ chipuri
sculptate sau pictate de-ale înaintaşilor, ţi-i înşiră pe moşii strămoşii lor, cu străbunele lor
titluri. Ei înşişi nu prea se deosebesc de statuile mute, ba sunt chiar mai lipsiţi de duh decât
chipurile acestea cu care se fălesc... . Şi nu lipsesc alţii, tot atât de proşti, care privesc cu
admiraţie, ca pe nişte zei, acest soi de dihănii.’’
Erasmus din Roterdam, ,,Lauda prostiei’’

Contextul politic, economic şi social în care apare

Societatea din Epoca Medievală este dominată de către o economie naturală închisă, cu o circulaţie restrânsă
a mărfurilor, şi care este puţin favorabilă progreselor. Organizarea socială este întemeiată pe dependenţa servilă
sau pe cea vasalică, pe sistemul corporatist, în care omul era considerat precum un element al unei colectivităţi
constituite (obşte, breaslă, stare socială etc.) nu reuşea să încurajeze o dezvoltare spectaculoasă a societăţii.
Biserica controla gândirea şi viaţa culturală. Abaterile de orice fel de la modul de a gândi al Bisericii era
considerată drept erezie şi era pedepsită într-un mod foarte aspru.
Toate acestea se află în concordanţă cu existenţa unei societăţi tipice tradiţionale, dar ele nu mai reuşeau să
corespundă noilor realităţi economice care erau impuse de dezvoltarea oraşelor şi de apariţia unei noi pături
sociale care va reuşi să ocupe un rol important în această perioadă, anume burghezia.
 În urma cruciadelor s-a reuşit reluarea legăturilor comerciale cu Orientul, şi s-a revigorat circulaţia aurului şi
a mărfurilor pe continentul european. Oraşele-repubilici din Italia care dominau în această perioadă comerţul din
partea orientală a Mediteranei, au cunoscut începând cu secolul XIV, o dezvoltare economică şi demografică
foarte importantă. Acestea, precum şi alte oraşe care erau centre economice importante (Florenţa, Roma, Milano,
Venezia etc.) au reuşit să transforme Italia în regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere economic şi
cultural.
În urma acestei activităţi au reuşit să i-a naştere anumite pături bogate (negustori, bancheri, meşteşugari) ce
puneau sub semnul întrebării vechea organizare social-politică şi cea morală, în special poziţia socială care era
dobândită prin naştere şi ascetismul, ca model de viaţă.
Progresele şi reuşitele evidente realizate în domeniul construcţiilor şi cel al confortului casnic au început să
pună sub semnul întrebării concepţia medievală a rolului neimportant pe care îl are omul în lume şi în societate,
deoarece noile progrese şi realizări erau rezultatul inteligenţei şi al efortului uman.
Umanismul o nouă ideologie despre lume
În faţa trufiei nobililor şi a intoleranţei manifestată de clerici, burghezia avea nevoie de o nouă teorie, care să
întemeieze valoarea umană nu pe naştere, ci pe meritele dobândite de-a lungul vieţii, care ar trebui să îi confirme
sentimentul superiorităţii sale.
Această confirmare avea să fie dată de către umanism, care a reuşit să devină forma de conştiinţă a
burgheziei. În acelaşi timp umanismul i-a dat acesteia încredinţarea că aspiraţiile pe care le are coincid cu direcţia
căpătată de evoluţia ei socială şi în acelaşi timp a reprezentat o reacţie împotriva superiorităţii sociale pe care a
înfăţişat-o nobilimea feudală şi de asemenea împotriva misticismului medieval.
Burghezia din Italia, Flandra şi cea din Germania nu se mulţumeşte să se împărtăşească din privilegiile lumii
medievale, ci doreşte să aspire, să impună celorlalţi cererile sale, să domine societatea din această perioadă.
De la bun început scopurile pe care şi le propune nu se referă la consolidarea feudalismului, ci la
destrămarea ordinii feudale. Reorganizarea societăţii pentru interesele burgheze nu se putea face fără credinţa într-
un sens determinat al vieţii şi într-o ierarhie de valori care să se exprime într-un nou stil de viaţă. Umanismul nu
dorea să justifice doar importanţa burgheziei ci să elaboreze şi un nou sistem de educaţie, care să fie în interesul
capitalismului şi susţinerii ascendenţei clasei burgheze.
Astfel, în conformitate cu aceste scopuri se constituie acest nou ideal de cultură, care este caracterizat prin
glorificarea vieţii, prin sentimentul valorii naturii, a omului şi a studiului antichităţii clasice. Astfel, umanismul a
fost expresia acestui ideal, diametral opus ascetismului medieval.
Conceptul de umanism este de o importanţă primordială pentru definirea şi înţelegerea întregii culturi a
Renaşterii. În esenţă umanismul denumeşte o anumită atitudine mentală, o anumită concepţie despre om şi
societate, şi o anumită viziune despre lume şi viaţă, aşa cum acestea s-au exprimat ori s-au manifestat în diferite
perioade ale istoriei. Astfel, se poate vorbi despre un umanism antic clasic, sau de unul alexandrin, bizantin,
medieval, luminist etc.; dar constituit ca un curent de gândire ai cărui exponenţi deţin o poziţie recunoscută şi
apreciată în societate, - în forma sa plenară, substanţială, cu cele mai importante consecinţe în mai multe domenii
ale culturii, cu o mentalitate penetrând şi influenţând filosofia şi arta, religia şi istoriografia, literatura şi gândirea
politică, sistemul educaţional şi învăţământul - în acest sens, umanismul renascentist, umanismul secolelor
Renaşterii este cel mai autentic, integral şi reprezentativ: este umanismul prin autonomază.
Afirmarea comunei şi evoluţia acesteia au constituit cadrul în care a apărut şi s-a dezvoltat umanismul, care
reprezintă una dintre cele mai mari şi mai importante mişcări culturale din istoria Europei. În esenţă există trei
cauze care au reuşit să contribuiască la afirmarea şi dezvoltarea umanismului.
Unul dintre ele este nevoia de profesionişti pentru diferite domenii precum administraţia, politica,
diplomaţia, toate acestea pentru a se asigura o bună funcţionare a oraşului.
Tipul de relaţie contractuală stabilit între locuitorii comunei şi organismele conducătoare a reuşit să
garanteze individualitatea şi libertatea juridică a oricărui cetăţean. Acest mod de existenţă civică a reuşit să
asigure statutul de demnitate socială, dignitas, specific locuitorilor oraşelor, permiţând formarea unor culturi
civice, care să cuprindă diferite aspecte politice, economice, sociale şi religioase.
Constituirea unui climat de stabilitate politică şi prosperitate economică, în ciuda crizelor de tot felul, care a
reuşit să deosebească Italia de celelalte zone ale bătrânului continent.
Termenul de umanism, deşi a apărut târziu, în secolul XIX, descrie mişcarea de idei ivită în Italia secolului
XIV şi care a reuşit să se extindă în Europa occidentală şi centrală, fiind expresia unei restaurări a studiului
Antichităţii, pentru a cunoaşte mai târziu manifestări literare, filosofice, ştiinţifice şi artistice.
Umanismul a situat după modelul antic - la Cicero humanitas, însemna educaţia fiinţei umane – omul în
centrul tuturor preocupărilor.
Umanismul a reuşit să lărgească orizontul cunoaşterii şi a redescoperit viaţa, sau, mai bine zis, importanţa
vieţii.
Potrivit umanismului lumea pământească nu este locul păcatului originar, ci o sursă posibilă de plăceri şi
bucurii. Însă, nici această viaţă nu este socotită drept o simplă etapă de suferinţe, care trebuie parcursă până la
viaţa adevărată, cea de dincolo. Munca nu trebuie să fie socotită drept o povară ci o sursă de libertate, de bogăţie
şi de multe satisfacţii. Omul Renaşterii pune accentul pe atitudinea activă faţă de existenţă. Dacă viaţa aceasta
trebuie trăită pentru bucuriile pe care ni le poate oferi, atunci ea trebuie îmbunătăţită printr-o activitate diversă.
Astfel, principala îndatorire a fiinţei umane este de a îşi îmbunătăţi viaţa.

Umanismul model de educaţie şi gânditre

Umaniştii aveau o mare dorinţă, aceea de a pune în valoare omul şi demnitatea lui atât la nivel individual cât
şi la nivel social, ei dorind prin aceasta să creeze un nou ideal uman, cu o cultură enciclopedică, un om care să fie
savant, diplomat, muzician, artist, cavaler şi om de lume, în acelaşi timp. Prin toate acestea se dorea un standard
mai înalt de viaţă şi o înţelegere mai adâncă a realităţii în care trăiau oamenii.
Astfel, se pornea de la ideea calităţilor native ale omului şi de la premisa că o educaţie adecvată le poate
pune în valoare, umaniştii au modificat optica în mare măsură asupra educaţiei omului.
Acest nou model de educaţie venea în sprijinul burgheziei, în scopul de a fi întărită poziţia socială care se
dorea să fie dobândită.
Astfel, figuri marcante ale umanismului precum Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais
şi mulţi alţii au criticat sistemul tradiţional de educaţie bazat pe exerciţii de memorie şi pe pedepse corporale. Ei
propuneau o educaţie care să fie bazată pe stimularea curiozităţii celui care doreşte să înveţe şi pe încrederea
capacităţii acestuia de a rezolva diferite probleme.
Sistemul de educaţie propus de umanişti nu a fost o construcţie abstractă fără nici un raport cu viaţa practică.
El a fost inspirat de lupta pentru o existenţă liberă a acestei noi clase sociale, care considera instituţiile statului
incompatibile cu idealul de viaţă ascetică a Bisericii, cu tirania şi trândăvia nobililor. Astfel, criteriul de valoare
propus de acest nou model nu este naşterea ci meritul dobândit prin faptele realizate de-a lungul vremii.
,,Nobleţea nu stă în trândăvie, ci în activitatea depusă în interesul statului şi al familiei’’, spunea Bernardino
da Siena. Împreună cu trândăvia el condamnă melancolia, asceza inutilă şi renunţarea. El vede în activitatea
cetăţenească condiţia esenţială pentru realizarea unei personalităţi integrale şi libere.
Planul cel mai complet de educaţie umanistă se datorează lui Pier Paolo Vergerio, care a cuprins în celebra
sa scriere intitulată, Despre moravurile nobile şi despre studiile liberale, preceptele potrivite pentru a forma fii de
nobili, obligaţi să se intruiască, pentru a merita condiţia socială pe care au moştenit-o şi pentru a se dovedi
capabili să administreze bunurile.
Scopurile educaţiei umaniste sunt de a întări pornirile bune şi de a îndrepta pe cele rele, mijlocul cel mai
eficace de a realiza aceste lucruri fiind acela de a stimula prin exemple clasice iubirea de laudă şi de glorie.
Vergerio intră apoi în toate amănuntele pedagogice practice: cum trebuie păziţi băieţii de unele vicii, de desfrâu,
de minciună, de lene, de excese la mâncare şi băutură, şi cum trebuie deprinşi să fie respectuoşi cu superiorii şi
amabili cu inferiorii.
 Tinerii, nu numai cei dotaţi, ci şi cei mediocrii, trebuie puşi să studieze încă din copilărie şi deprinşi cu ideea
că trebuie să înveţe toată viaţa. ,,Timpul de studiu nu o să se termine niciodată.’’
Rolul educaţiei este de a cultiva diferite dispoziţii înnăscute ale omului. Astfel, tinerii trebuie să fie puşi din
vreme la muncă grea şi aspră, pentru ca prin stăruinţă şi trudă să dobândească laudă adevărată şi multă graţie.
Părinţii trebuie să crească copii, astfel încât o dată cu înaintarea în vârstă să sporească în învăţătură şi ştiinţă.
Învăţământul umanist era la început ambulant, dar apoi s-a dezvoltat şi în afara universităţilor, care erau
dominate de Biserică.
Acestismul clerical, ca model oferit laicilor, venea în contradicţie cu realităţile unei epoci în care activităţile
comercial-meşteşugăreşti şi cele financiare deveniseră preponderente în oraşe şi în care noile pături sociale erau
animate de îmbogăţire prin orice mijloace. Pentru negustori, meşteşugari şi bancheri se manifestă acum
raţionalitatea, spiritul de economie, curajul în afaceri, conştientizarea propriilor valori etc.
În această nouă morală care a luat naştere, prestigiul individului, al familiei, respectul concetăţenilor erau
legate de succesul în afaceri, de realizările personale, de trăirea bucuriilor cotidiene.
Noul ideal renascentist se află în opoziţie cu idealul medieval, el având la bază virtutea, care presupunea
inteligenţă, spirit întreprinzător, stăpânire de sine, bărbăţie.
În Evul Mediu, şcolile şi universităţile se aflau sub autoritatea Bisericii, aici pregătindu-se viitorii slujitiori
ai bisericii. Erau supuse spre dezbatere doar lucrurile, doctrinele admise de către Biserică, limba de predare fiind
latina, iar metoda folosită, era scolastica.
În secolul XV apare o nouă concepţie despre şcoală la Florenţa prin apariţia umanismului civic, al cărui scop
era acela de a forma atât buni cetăţeni pentru oraş, cât şi oameni întreprinzători, capabili să răspundă cerinţelor
economiei capitaliste aflate în curs de dezvoltare. Se pune accent pe studiile umaniste, fiind evidenţiat rolul
culturii în opera de înfrumuseţare intelectuală a omului.
Scpurile umanismului civic erau acelea de a forma oameni activi şi întreprinzători care să îşi folosească
însuşirile perntru a-şi creea o soartă mai bună, precum şi buni cetăţeni care să apere interesele cetăţii.
Omul este o structură complexă, întruchipată într-o fiinţă individuală, dar existenţa lui pe pământ se
desfăşoară în mod armonios cu celelalte fiinţe umane, cu semenii săi. Omul trebuie să fie un bun cetăţean, să
îndeplinească interesele cetăţii, ca şi când ar fi interesele sale. Astfel, preocupările omului sunt diverse, el fiind
interesat de tot ceea ce înseamnă cunoaştere, de activitatea spiritului, de toleranţa faţă de semenii săi, de libertatea
civică şi spirituală.
Un alt aspect pe care îl cunoaşte umanismul, este cel erudit.
Reprezentantul cel mai de seamă al erudiţiei, este Laurenţiu Valla 1405-1457, al cărui criticism a atins un
grad de precizie şi de adâncime pe care umanismul italian nu îl va putea întrece. A pus bazele lexicografiei
moderne, şi prin exemple luate de la cei mai buni autori clasici, explică sensul cuvintelor rare sau obscure, şi
fixează nuanţa locuţiunilor particulare. Din acestea a învăţat Erasmus din Roterdam să scrie latineşte corect şi
elegant.
Analiza critică a operelor literare nu a arătat umaniştilor numai adevărul ci şi frumuseţea literaturii clasice.

Manifestarea umanismului
Renaşterea s-a răspândit în Europa din prima jumătate a secolului XV până în primele decenii ale secolului
XVII. Ea s-a manifestat în intervale diferite ale acestei perioade.
Baza ideologică a culturii renascentiste a constituit-o umanismul care a reuşit să se răspândească cu o
rapiditate uimitoare în toate statele unde condiţiile au fost prielnice.
Apărut în spaţiul fostului Imperiu Roman, în oraşe care erau obişnuite cu învăţământul universitar, precum
Roma, Padova, Veneţia, Florenţa, umanismul s-a răspândit rapid în Peninsulă, fiind favorizat de mecenatismul
Seniorilor şi Principilor, care sprijineau învăţatul.
În jurul anului 1440 vestitul tipograf german Johannes Guttenberg a reuşit să realizeze o invenţie
extraordianară, tiparul, aşezarea în pagini a literelor mobile. Această imprimare a paginilor cu litere mobile
constituie baza tipăririi moderne, care a cunoscut o răspândire extrem de rapidă, în spaţii vaste de pe tot cuprinsul
bătrânului continent, lucru ce a permis difuzarea cărţilor tipărite pe întreg cuprinsul Europei. Astfel, în secolul
XVI sunt publicate între 150000-200000 de lucrări, în mai mult de 150 de milioane de exemplare.
Descoperirea, colecţionarea, comentarea şi apoi editarea critică a manuscriselor a făcut posibilă apariţia
primelor biblioteci mari, unele dintre ele având statut politic, aceasta fiind datorată în mare parte sprinului unor
principi mecenaţi. Ducelele Frederico de Montefeltro a pus bazele la Urbino uneia dintre primele biblioteci ale
epocii renascentiste. În jurul anului 1437 apare la Florenţa bilioteca Medici-Laurenziana, sub directa supraveghere
a lui Cosimo de Medici. Din bogata colecţie de manuscrise greceşti a cardinalului Besarion, refugiat din Bizanţ, s-
a constituit în anul 1460 la Venezia celebra bibliotecă Marciana. La, Roma din vechea colecţie de manuscrise a
papilor s-a format sub pontificatul lui Nicolae V Biblioteca Apostolica Vaticana, organizată apoi de renumitul
Papă Sixt IV drept cea mai importantă bibliotecă pontificală.
În afară de acestea bibliotecile conţineau datorită interesului manifestat de umanişti şi lucrări provenite din
alte spaţii culturale şi spirituale. Umaniştii inaugurează preocupările pentru diciplinele exacte şi experimentale
precum matematica, astronomia, fizica, geografia, chimia, biologia, medicina.
Un alt factor al manifestării ideilor umaniste este educaţia, care reprezintă după cum am precizat, un factor
care i-a preocupat pe umanişti în mod deosebit. Astfel, tânăra generaţie intră în contact cu antichitatea prin
întreprinderea cunoştinţelor privind gramatica, retorica, logica, ştiinţele naturii, acestea rămânând aproape aceleaşi
din antichitate, cu mici schimbări totuşi, unele fiind chiar semnificative. În multe oraşe au fost înfiinţate colegii
care aveau scopul de a pregăti oamenii pentru viaţa laică, în mare parte. Ideile înnoitoare ale umanismului au
pătruns în multe universităţi precum cele din Viena, Cracovia, Florenţa etc.

În această perioadă s-au constituit statele centralizate, s-a dezvoltat o pătură mijlocie a orăşenimii,
creşterea nevoii de oameni ştiutori de carte care au dus la decăderea latinei ca limbă de cultură şi la
impunerea limbilor naţionale, şi la apariţia scrierilor în limbile naţionale.

Difuzarea ideilor umaniste în Europa

În ţările din restul Europei, umanismul a apărut mai târziu şi n-a prins prins rădăcini decât acolo unde
terenul era favorabil şi era pregătit. Oricare ar fi limitele între care istoriile naţionale ale acestor ţări cuprind
renaşterea, gândirea, literele şi arta din această perioadă se disting prin caractere specifice, care le deosebesc şi de
cele din perioada anterioară, şi de cele din alte ţări.
Coluccio Salutati (1331-1346) a studiat dreptul cu renumiţi jurişti, magiştrii ai Universităţii din Bologna,
exercitând apoi timp de 15 ani profesiunea de notar. După care a îndeplinit funcţia de cancelar al comunelor Todi
şi Luca, pentru ca, la vârsta de 44 de ani, să fie numit cancelarul Senioriei Florenţei, funcţie pe care o va îndeplini
timp de mai bine de 30 de ani. În ansamblul lor, operele lui Salutati tratează viaţa laică şi religioasă (De saeculo et
religione), despre destin (De fate, fortuna et casu), sau despre rolul educativ-formativ pe care, spre deosebire de
ştiinţele naturale, îl au doctrinele morale (Denobilitatelegum et medicinae), urmăresc să demonstreze că studiile
umaniste au nu numai rolul de a instrui intelectul, ci şi de a educa voinţa şi de a stimula simţul responsabilităţii
morale, pentru ca în orice împrejurare omul să aleagă calea binelui.
Toscanul născut la Arezzo, Leonardo Bruni (1370-1444), este primul istoric dintre marii umanişti. A făcut
studii de jurisprudenţă, a studiat limba şi cultura greacă alături de marele Chrysoloras, fiind şi discipolul preferat
al lui Salutati, care deşi era mai în vârstă cu 40 de ani l-a onorat cu prietenia sa. A fost numit de Papa Inocenţiu al
III secretar apostolic, în care calitate a participat la Conciliul de la Konstanz. Şi-a scris memoriile (Comentarii),
relatând evenimentele la care a participat. De o importanţă deosebită este Istoria Florenţei, până în anul 1402, oraş
care l-a onorat acordându-i cetăţenie de onoare, considerându-l precum un Titus Livius al oraşului. Ca erudit
elenist, a tradus mult din Platon (Faidon, Gorgias, Apologia, Criton, o parte din Banchet) precum şi din Aristotel
(Etica Nicomahică, Economia, Politica). Bruni era calm, paşnic, moderat, lipsit de turbulenta sensibilitate şi
agresivitate proprie multor umanişti, el era convins că scopul unei educaţii umaniste este formarea unui om
complet şi unui caracter integru.
În prima jumătate a secolului XV, Lorenzo Valla (1407-1457) se afirmă drept cel mai original, mai personal
gânditor dintre umanişti. Descendent dintr-o familie care numărase mulţi membrii cu funcţii înalte la curtea
pontificală, Valla îşi propune ca prin opera sa de gramatician şi filolog să contribuie la ,,a reda credinţei creştine
greutatea, prestigiul înţelepciunii antice, de a reda puritatea lor originară cărţilor biblice corupte de copiiştii fideli,
incorecţi sau ignoranţi, şi de a arăta ignoranţilor calea creştinismului adevărat’’ (Giullio Vallese). Traduce din
limba greacă Iliada şi fabulele lui Esop, precum şi redactează numeroase opere originale foarte importante:
Dispute dialectice, Despre liberul arbitru, Istoria domniei lui Ferdinand de Aragon, această operă este scrisă în
calitatea sa de secretar al celebrului rege.
În Franţa umanismul ia un caracter eminamente filologic. Centrul studiilor filologice, susţinut şi de o intensă
activitate tipografică, este Parisul. Teologul şi eruditul latinist Guillame Fichet (1433-1480), rectorul Universităţii
din Paris, aduce de la Mainz trei meşteri tipografi, instalând chiar în incinta Sorbonei, primul atelier de tipografie,
tipărind pentru uzul studenţilor, lucrări de retorică şi modele de stil epistolar.
Umaniştii francezi din secolul XV au avut sentimentul că literatura şi ştiinţa din vremea lor se deosebeau de
acelea din evul mediu.
Cu Jacques Lefevre d’Etaples (1450-1537) umanismul francez capătă noi dimensiuni. Teolog şi moralist de
excepţie, a fost profesor de filosofie, a studiat şi a predat limba greacă, editând şi comentând Logica, Etica şi
Poetica lui Aristotel, autor pe care l-a explicat în lumina realităţilor istorice ale antichităţii eline. În timpul şederii
sale în Italia i-a cunoscut Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, devenind de acum pasionat de filosofia lui
Platon. Interpretarea raţională a unor texte l-a condus pe acesta la concluzia că nici postul, nici celibatul preoţilor,
nici liturghia ţinută în limba latină, nici majoritatea sacramentelor nu sunt conforme doctrinei apostolilor, spre a
cărei simplitate şi puritate îndemna acest erudit umanist, precursor al reformatorului Calvin.
Guillaume Bude (1467-1540) este cel care datorită prestigiului său, a impus studiul limbii greceşti şi cultura
umanistă în general în mediile intelectuale ale marii burghezii franceze. După ce şi-a aprofundat cunoştinţele de
limbă greacă alături de Lascaris, a tradus în latină, tratate de Plutarh de morală, a publicat 2 culegeri de adnotaţii
la Pandecte, precum şi un interesant studiu despre monezi şi sistemul de măsuri şi greutăţi din antichitate,
confruntând informaţiile antice cu cele moderne. Interesul acestui erudit convins se întinde până la legislaţie,
numismatică, filogie, şi chiar matematică, pedagogie şi filosofie.
Jacques Amyot (1513-1593) preceptor al viitorilor regi Charles IX şi Henri III, însărcinat de Francisc I cu
diferite misiuni diplomatice, abate apoi episcop de Auxerre, profesor al Universităţii din Bourges, a studiat în
Italia duiferitele variante găsite aici. Traducerile sale ale unor antici greci l-au promovat în rândurile prozei clasice
franceze. A tradus 7 cărţi din Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, romanele Dafnis şi Chloe scrise de
Longos, Theagene şi Halicrea de Heliodor, şi în special vieţile paralele ale lui Plutarh, care s-au bucurat de un
succes excepţional.
Mişcarea umanistă s-a răspândit în toate centrele intelectuale din Franţa, între care se distinge Lyonul, care
deşi nu avea Universitate, a devenit datorită situaţiei sale economice extrem de prospere, legăturilor comerciale cu
Italia, activităţii intense tipografice, principalul centru al culturii umaniste din Franţa.
Umanismul italian s-a răspândit repede în Germania, mai întâi în mediile curţilor imperiale ale lui Carol I
din Praga şi Viena, unde nu numai moda petrarchismului este prezentă, ci unde se cultivă şi o poezie umanistă în
limba latină. Sfera tematică a umanismului german este mult mai restrânsă faţă de cea italiană, referindu-se mai
ales la filologi, morală şi pedagogie.
Conrad Celtis (1459-1508), mare animator şi promotor al studiilor umaniste, este un admirator pasionat al
filosofiei platonice, călătorind în Italia, unde stă 2 ani pentru a-l cunoaşte în acest scop pe Marsilio Ficino. După
modelul Academiilor italiene fondează la Heidelberg şi Viena, asemenea centre umaiste, cărora le urmează cele
din Nrnberg, Augsburg şi Lubeck. Este autorul unui volum de pozii în limba latină, Amores, în care s-a inspirat ca
formă din poezia lui Horaţiu şi Ovidiu, în care îşi transpune propriile sale aventuri erotice, precum şi amintiri din
regiunile germanice unde a trăit. Poezia sa nu este profund sentimentală dar, este foarte atent elaborată ca stil, cu
un sentimentt viu al naturii şi un pasionat patriotism.
Philipp Melanchton (1497-1560) este cel mai cunoscut apărător al Reformei cel cel care a reorganizat în ţara
sa ideile umaniste. Asemenea lui Erasm, a militat pentru o reformă internă a Bisericii şi pentru o revigorare a
vieţii creştine printr-o adoptare a unor principii umaniste. Era dotat cu o precocitate rară, la 17 ani comenta Etica
lui Aristotel, şi alţi scriitori antici. La 21 de ani a compus o gramatică a limbii greceşti. Este autor a câtorva opere
teologice importante, profesor universitar în Wittenberg, a studiat Sf. Scriptură, comenntariile marilor autori
latini, precum Cicero, Ovidiu, Vergiliu etc., şi traducerea clasicilor greci, dintre care îi putem enumera pe Homer,
Hesiod, Tucidide etc. Este primul teoretician al conceptului de drept natural.
În Germania se manifestă un umanism cu trăsături clar originale, fiind influenţat şi stimulat de cel italian,
dar în acelaşi timp, este militant pe plan politic şi ataşat de trecutul şi de vechile tradiţii germanice.
Umanismul spaniol este uneori pus la îndoială, fiind considerat că este superficial şi exterior. Aceasta este o
chestiune adevărată întrucât în Spania studiile umaniste nu erau situate pe primul loc, în centrul atenţiei. Dar,
umanismul filologic s-a impus repede şi cu o autoritate remrcabilă, precum şi într-un mod remarcabil.
Primul gramatician al Spaniei dar şi al Europei moderne este Antonio de Nebrija (1441-1522), după ce şi-a
definitivat studiile la Bologna as devenit profesor la Universitatea din Salamanaca, fiind umanistul care a impus
spanionilor interesul pentru antichitate, prin numeroasele sale opere filologice: Introducere în gramatica latină,
Dicţionar latin-spaniol şi spaniol-latin, comentarii ale unor autori antici, studii de limba greacă şi ebraică. Opera
sa de bază este Instituţiile latine, pe care a tradus-o în limba spaniolă, fiind editată mai întâi în latină.
Luis Vives (1492-1540) a trăit aproape toată viaţa în afara Spaniei, având o prolifică activitate academică,
îndeosebi la Londra şi Paris. A scris numeroase opere filosofice, pedagogice şi cu alte teme, între care se află
Exerciţii de limba latină publicată în 50 de edţii. Despre suflet şi viaţă este un tratat de psihologie empirică, în trei
cărţi. Este adeptul educaţiei femeii scriind mai multe tratate cu acest subiect.
Caracteristica generală a umanismului englez este legată de constituţia morală a nordicilor, este că
elementele religioase predomină mult mai mult decât în celelalte state . Astfel, aproape toţi oamenii care
întreţineau relaţii cu umaniştii italieni sau care se duceau să studieze în Italia erau oameni ai bisericii. În cadrul
umanismului englez o importanţă deosebită capătă platonismul, cultivat cu mare strălucire.
Antichitatea clasică a inspirat o strălucită serie de umanişti laici, autori ai unor opereilustrând domeniile
filologiei, moralei, gândirii politice sau pedagogice. Astfel, Sir Thomas Elyot este autorul cunoscutului tratat de
filosofie morală şi de pedagogie Guvernatorul care abundă cu reminiscenţe literare latine şi greceşti şi abordează
personajele din istoria Angliei în maniera lui Plutarh.
Marele reprezentant al umanismului englez rămâne Thomas Morus (1478-1535), iar Utopia sa, reprezintă
marea contribuţie a Angliei la gândirea politică şi socială a umanismului european. Om de afaceri bogat, mare om
politic, ambasador al Angliei pe lângă curţile Franţei, cancelar al Regatului, a fost întemniţat şi decapitat deoarece
a îndrăznit să se opună divorţului lui Henric VIII de prima sa soţie Ecaterina de Aragon, şi pentru că a refuzat
recunoaşterea regelui drept şef suprem al Bisericii. Proza sa în limba engleză este plină de pasaje umoristice, de
expresii populare şi de întoarcerea bruscă a situaţiilor. În închisoare a compus o meditaţie extraordinară asupra
consolării în suferinţă ,,Dyaloge of cimfort against Tribulation’’.
Prin diversitatea de aspecte pe care le-a îmbrăcat, de la noul demers cognitiv până la modelul cultural,
filosofic, religios, social şi politic pe care l-a propus, sintetizat într-un nou ideal uman, al omului complet, omul
spirit şi materie, fiinţă unică şi cetăţean al lumii, umanismul este considerat drept unul dintre fundamentele lumii
moderne.

Renaşterea şi nevoia de schimbare

Renaşterea este denumirea folosită pentru a descrie perioada schimbărilor culturale ce au avut loc în secolele
al XV – lea şi al XVI – lea în Italia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a Europei. Renaşterea a dus la
o schimbare a valorilor umane. Printre cele mai spectaculoase consecinţe se pot enumera înflorirea artelor şi noua
viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii.
Renaşterea a început în Italia. Cauzele care au adus la apariţia acestui curent sunt multiple. Italia era, la acea
dată, cea mai bogată ţară din Europa şi era posesoarea unei îndelungate tradiţii artistice. Avea multe oraşe
independente, înfloritoare economic, populate cu comercianţi şi bancheri nerăbdători să-şi vadă numele
imortalizat în diferite portrete comandate, în palate noi care se construiau sau în capele somptuase ale familiilor.
Toată această bogăţie materială nu putea garanta apariţia artei de mare valoare dar a oferit artiştilor suficiente
oportunităţi pentru a-şi îmbunătăţii stilul şi pentru a-şi etala talentele.
Literatura cunoaşte o profundă dezvoltare în această perioadă principalii scriitori fiind importanţi
reprezentanţi ai umanismului, aceştia impunând genurilor literare care necesitau o schimbare propria lor voinţă.
Astfel, din Italia merită amintit Dante Alighieri (1265-1321) care este considerat creatorul limbii literare
italiene, a dat întreaga măsură a talentului său în capodopera sa Divina Comedie, care este un poem alegoric
puternic marcat de către spiritualitatea catolică. Însă adevăratul întemeietor al culturii renascentiste este
Francesco Petrarca (1304-1374) care a colecţionat şi publicat manuscrise antice. Giovanni Boccaccio (1313-
1375), a reuşit să devină cu ajutorul Decameronului un adevărat inovator al nuvelei renascwentiste. Concepţia sa
îndrăzneaţă l-a dus la conflict cu Biserica. Lodovico Ariosto a scris Orlando furioso şi Torquato Tasso, autorul
epopeii Ierusalimul eliberat. În Franţa Francois Rabelais, poetul Pierre Ronsard şeful Pleiadei. În Anglia Wiliam
Shakespeare.
Italia era o ţară cu multe oraşe frumoase, fiecare dintre ele având o anumită tradiţie artistică. Nu
există nici o îndoială că Florenţa a fost pe primul loc, în secolul al XV-lea, în care a apărut curentul artistic numit
Renaştere. Construirea catredalei oraşului i-a oferit lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455), primul mare sculptor
renascentist, multe ocazii de a-şi demonstra talentul. În anul 1402 s-a organizat un concurs, cu scopul de a
desemna atelierul care avea să proiecteze şi chiar să realizeze porţile din bronz ale baptisterului catredralei. Ele
trebuiau construite dintr-o serie de plăci, formând un relief. (Reliefurile sunt sculpturi realizate pe un anumit
fundal, de obicei din acelaşi material, ca de exemplu moneda metalică.). Concursul a fost câştigat de Ghiberti cu
lcrarea “Sacrificiul lui Isaac”. Isaac era reprezentant gol, având un corp atletic, clasic – o manieră foarte diferită
faţă de vechiul stil, ascetic, bisericos al artei epocii medievale.
Capodopera lui Ghiberti reprezintă cele două seturi de porţi ale baptisterului din Florenţa. Un număr mare de
artişti renumiţi au învăţat arta sculpturii în atelierul artistului, printre care şi Donatello (1386-1466) care şi-a
întrecut maestrul. Opera lui, plină de viaţă, cu multe trăsături clasice, include şi celebra sculptură din bronz
David. Ea a fost creată în anul 1430 şi a constituit începutul unei noi perioade a Renaşterii. David apare ca un
războinic gol, cu un picior pe capul lui Goliat. Statuia a fost prima lucrare de dimensiuni mari, reprezentând un
nud, în picioare, în arta europeană de după antichitate.
David, statuia de bronz aparţinând lui Donatello, creată în anul 1434, a reprezentat, probabil, primul nud în
picioare realizat după căderea Imperiului Roman.
Cea mai mare parte a secolului, Florenţa a fost condusă de familia de Medici, o familie de bancheri şi de
negustori care trăiau într-un stil regal. Ei au cheltuit averi pentru a-şi glorifica oraşul şi numele familiei. Alături de
alte familii bogate, au comandat pictorilor lucrări cu nenumărate detali decorative, în culori strălucitoare.
Cel mai mare pictor, reprezentant al acestui stil, a fost Sandro Botticelli (1445 – 1510), ale cărui contururi
ferme, culori într-o paletă foarte bogată şi personaje distincte, au conferit picturilor sale o notă deosebită.
Cele mai cunoscute lucrări ale lui Sandro Botticelli, Primavera şi Naşterea Zeiţei Venus sunt lucrări
reprezentative pentru un alt ideal al Renaşterii – pasiunea pentru mitologia clasică şi ideile filosofice mistice.
“Naşterea Zeiţei Venus” a lui Boticelii este una dintre cele mai graţioase şi poetice picturi ale Renaşterii,
reflectând climatul intelectual în Florenţa sfârşitul secolului XV.
Perioada cuprinsă între anii 1500 şi 1530 este cunoscută în istoria artelor ca Renaşterea târzie. Generaţiile de
artişti ajunşi la maturitatea lor artistică, şi-au perfecţionat arta utilizării perspectivei, “chiaroscuro” (umbrirea) şi
chiar alte tehnici cu scopul de a-şi convinge spectatorii asupra realismului personajelor şi scenelor.
 În perioada Renaşterii târzii, Roma a ocupat locul Florenţei, ca centru al artei italiene, cu toate că toţi marii
artişti care lucrau în oraş erau veniţi din alte părţi. Roma le-a oferit sprijin artiştilor – Papa Leon al X-lea şi Julius
al II-lea au avut preocupări artistice pentru a reda capitalei vechea ei măreţie dar şi dorinţa de a fi imortalizaţi.
Prin angajarea celor mai renumiţi artişti contemporani, Sfinţii Părinţi au contribuit la crearea unor
capodopere, cum ar fi Capela Sixtină şi splendida biserică Sfântul Petru, cea mai mare biserică din lumea creştină
occidentală.
În perioada Renaşterii târzii, existau trei mari artişti, conideraţi a fi artişti ca Leonardo da Vinci,
Michelangelo sau Rafael, le păreau “super – artiştii”. Tot în această perioadă a apărut şi convingerea că artistul
este o persoană deosebită, mai degrabă, decât un simplu meseriaş, care-şi îndeplineşte un contract.
Leonardo da Vinci (1452 – 1520) era mai în vârstă decât ceilalţi doi. Un individ ciudat, multi – talentat, el a
lăsat posterităţii doar câteva picturi şi a petrecut la Roma o perioadă relativ scurtă de timp. Cu toate acestea,
Madona printre stânci şi Mona Lisa sunt reprezentărisuperbe ale idealului clasic – asemănător cu viaţa, dar totuşi
misterios.
Ca şi Leonardo, Michelangelo Buonarotti (1475 – 1564) era florentin. El era un sculptor şi pictor de geniu şi
a petrecut patru ani din viaţă pictând tavanul Capelei Sixtine, o capodoperă reprezentând scene biblice, începând
cu Creaţia.
Capela Sixtină
Această lucrare monumentală este unică în istoria artei. Michelangelo a proiectat şi a executat singur
capodopera, aproape fără nici un ajutor, în doar patru ani. Pe cupola centrală a tavanului sunt executate nouă
picturi de dimensiuni mari care redau povestea Creaţiei, Păcatul lui Adam şi Potopul. Între vitralii, spaţiile sunt
acoperite cu reprezentările a 12 profeţi şi sibile prevestind venirea lui Christos. Mai sunt cam 200 de personaje de
dimensiuni mari, pictate într-un stil viguros şi ale căror posturi sunt uneori neobişnuite.
Rafael (1483 – 1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând adevărate capodopere ale serenităţii şi armoniei
chiar şi atunci când reprezenta acţiuni pline de vigoare. Picturile sale care o ilustriază pe Madona, umană şi
graţioasă, dar totuşi pură şi idealizată, au pus temelia unui nou stil în pictură, stil care a durat secole întregi.
Printre cele mai remarcabile lucrări ale sale se numără frescele pictate pentru Stanza, apartamentele Papei de la
Vatican. Printre acestea cea mai celebră este fresca Şcoala ateniană care reprezintă încunurarea clasicismului din
peroiada Renaşterii târzii.

Şcoala ateniană
Şcoala ateniană este cea mai frumoasă frescă pictată de Rafael, în Stanza de la Signatura, apartamentele
private ale Papei de la Vatican. Foarte prolific, Rafael a început să creeze când avea doar douăzeci şi cinci de ani.
El a inclus în operele sale scene ce ilustrează filosofia, literatura, religia, legea şi arta. Şcoala ateniană evocă marii
gânditori ai Greciei Antice, venerată atât de artiştii medievali cât şi cei renascentişti.
Filosofii Platon şi Aristotel sunt plasaţi în centrul imaginii, la capătul treptelor, înconjuraţi de gânditori şi
oameni de ştiinţă. Printre ei se află şi matematiceanul Euclid şi astronomul Ptolemeu. Platon, cu barbă şi păr
cărunt, se spune că ar semâna cu Leonardo da Vinci; filosoful din prim-plan, sprijinindu-se într-o mână, este
probabil portretul lui Michelangelo. Subiectul Frescei, simetria şi atmosfera calmă, nobiliară fac din această operă
un rezumat al întregului clasicism renascentist.
Cel mai cunoscut arhitect al acelei perioade este Donato Bramante (1444 – 1514). El este cel care a dat o
nouă dimensiune, clasică, clădirilor simetrice, ca în cazul clădirii Tempietto din Roma. Bramante este cel care a
proiectat biserica Sfântul Petru, care urma să aibe capelele dispuse radial şi un acoperiş boltit. În istoria lungă şi
complicată a acestei biserici a fost implicat şi Michelangelo, alături de mulţi alţii.
Tempietto, operă a arhitectului italian Bramante închinată martiriului Sfântului Petru. Donato Bramante a
fost unul dintre cei mai mari arhitecţi ai Renaşterii târzii, construind în stilul simetriri clasice.

.
La data de 6 martie 1475, se naste Michelangelo. Michelangelo Buonarroti, cel mai mare artist
italian din perioada Renasterii, se naste in aceasta zi a anului 1475 in micutul sat Caprese. Fiul unui
administrator guvernamental, a crescut la Florenta, centru al miscarii renascentiste, devenind ucenicul
unui artist la varsta de 13 ani.

Demonstrand un talent evident, a fost luat sub aripa protectoare a lui Lorenzo de Medici,
conducatorul Republicii Florenta si mare amator de arta. Timp de doi ani, incepand cu 1490, a locuit
la palatul Medici, unde a fost elevul sculptorului Bertoldo di Giovanni, si a studiat colectia de arta a
familiei Medici, in care se regaseau vechi grupuri statuare romane. Odata cu exilarea familiei Medici
din Florenta in anul 1494, Michelangelo a calatorit la Bologna si Roma, unde a fost imputernicit sa
faca mai multe lucrari.

Cea mai importanta lucrare de la inceputurile activitatii sale a reprezentat-o Pieta (1498), o sculptura
bazata pe un tip traditional de imagine a sacrificiului lui Iisus, care o infatiseaza pe Fecioara Maria
tinand in brate corpul neinsufletit al lui Christos. Demonstrand aptitudini tehnice magistrale, el a
reusit sa faureasca cele doua figuri perfect echilibrate, dintr-un singur bloc de marmura.

Dupa succesul statuii Pieta, artistul a fost contractat sa sculpteze o

statuie monumentala a personajului biblic David, pentru catedrala
din Florenta. Statuia de 17 picioare, produsa in stilul clasic,
demonstreaza din partea artistului cunoasterea exhaustiva a
anatomiei umane si a formei artistice. In aceasta lucrare, David este
prezentat in timp ce il urmareste pe adversarul sau Goliath
apropiindu-se, avand toti muschii incordati si o pozitie care
sugereaza miscarea iminenta. La momentul finalizarii sculpturii
David, in 1504, reputatia lui Michelangelo era consolidata definitiv.

In acelasi an, el a consimtit sa faca o pictura murala pentru primaria

din Florenta, pictura urmand sa-si gaseasca locul langa cea realizata de Leonardo da Vinci, un alt
artist de seama al Renasterii, care a influentat opera lui Michelangelo. Aceste picturi murale, care
infatisau scene militare, nu au supravietuit. In 1505, a inceput sa lucreze la un grup de 12 apostoli din
marmura, pentru catedrala din Florenta, insa a abandonat proiectul in
momentul in care a fost contractat pentru a proiecta si sculpta un mormant
masiv pentru Papa Iuliu al II-lea, in Biserica Sfantul Petru din Roma.

Era planificata construirea a 40 de statui pentru mormant, insa dupa scurt

timp papa a ramas fara fonduri pentru acest proiect, iar Michelangelo a
parasit Roma. In 1508, a fost rechemat la Roma pentru a picta tavanul
Capelei Sixtine – unul dintre cele mai importante monumente din
Vatican. Frescele epice ale lui Michelangelo, care au necesitat mai multi
ani pentru a fi finalizate, fac parte dintre operele sale memorabile. Punctul
central din sistemul complex de elemente decorative, din care fac parte
numeroase figuri, il reprezinta noua panouri dedicate istoriei lumii din
perspectiva biblica.

Cel mai faimos dintre acestea este Crearea lui Adam, o pictura in care bratele lui Dumnezeu si ale
lui Adam sunt intinse unele spre celelalte. In 1512, Michelangelo a terminat de pictat tavanul Capelei
Sixtine si a revenit la proiectul mormantului Papei Iuliu al II-lea. El a terminat doar trei statui pentru
mormant, care a fost plasat ulterior in Biserica Sfantul Petru din Vincoli.

Cea mai importanta dintre cele trei este Moise, o statuie maiestuoasa faurita dintr-un bloc de
marmura considerat imposibil de modelat de alti sculptori. In Moise, ca si in David, Michelangelo a
indus pietrei un simt puternic de tensiune si miscare. Dupa ce a revolutionat sculptura si pictura
europeana, Michelangelo si-a indreptat atentia spre arhitectura, in a doua jumatate a vietii sale. Prima
sa realizare arhitecturala majora a fost capela familiei Medici, in Biserica
San Lorenzo din Florenta, construita pentru a gazdui mormintele celor
doi tineri descendenti ai familiei Medici, care murisera de curand. Capela,
la care s-a lucrat pana in 1534, prezenta multe forme arhitecturale
inovative, bazate pe modele clasice. Biblioteca Laurentiana, pe care a
construit-o ca anexa a aceleiasi biserici, este remarcabila prin casa
scarilor, cunoscuta sub denumirea de ricetto, considerata drept primul
exemplu al manierismului, ca stil arhitectonic.

Manierismul, succesorul miscarii artistice renascentiste, a renuntat la

armonioasele forme clasice, in favoarea expresivitatii. In 1534,
Michelangelo a parasit Florenta pentru ultima oara si a calatorit la Roma,
unde avea sa locuiasca si sa lucreze tot restul vietii sale. In acest an,
pictura sa Judecata de apoi avea sa fie inaltata pe peretele de deasupra altarului Capelei Sixtine, in
cinstea lui Papa Paul al III-lea. Pictura masiva il infatiseaza pe Christos condamnandu-i pe pacatosi si
binecuvantandu-i pe cei credinciosi, fiind privita drept o capodopera a
manierismului timpuriu. In timpul ultimelor trei decenii ale vietii sale,
Michelangelo si-a consacrat talentul proiectarii mai multor monumente si
cladiri din Roma, carora papa si liderii orasului erau hotarati sa le redea
grandoarea vremurilor apuse. Piata Capitoliului si Domul Sfantul
Petru, proiectate de Michelangelo, insa neterminate in timpul vietii sale,
raman doua dintre cele mai faimoase obiective turistice ale Romei.

Michelangelo a lucrat pana la moartea sa, in 1564, la varsta de 88 de ani.

Pe langa operele sale artistice majore, el a creat numeroase alte sculpturi,
fresce, proiecte arhitecturale si desene, dintre care multe sunt neterminate,
iar altele s-au pierdut. El a fost de asemenea un poet talentat, iar
aproximativ 300 dintre poeziile sale s-au pastrat pana astazi. In timpul
vietii sale, el a fost recunoscut drept cel mai mare artist in viata al
Europei, iar astazi este considerat unul dintre cei mai mari artisti din toate timpurile, la fel de
important in ceea ce priveste artele vizuale, ca si William Shakespeare in literatura sau Ludwig van
Beethoven in muzica.

Share8
 Pictori, Artisti Michelangelo Buonarroti
Michelangelo Buonarroti (1475-1564)

Michelangelo se naste la Florenta intr-o veche si numeroasa familie de nobili. Tatal sau, Lodovico , aflat la a doua
casatorie, se ocupa in exclusivitate cu administrarea averii mostenite a familiei. Acesta nu admite ca fiul sau sa devina pictor, sau
artist de vreun fel, sub pretextul ca nici un Buonarroti nu a lucrat vreodata cu mainile. Tanarul de treisprezece ani, indragostit de
orasul sau natal, de raul Arno si de dealurile de la Settignano, pentru care isi face aproape un cult, este primit de maestrul
Ghirlandaio in bottega sa. Mercantilul Lodovico permite asta doar pentru ca maestrul promite sa-i dea bani ca sa-l aiba pe
Michelangelo ucenic. Michelangelo nu aduce nici un ajutor bottegei, frescele sale sunt mult mai vii decat cele ale lui Ghirlandaio si
sar in ochi ca un strop de viata intr-o mare moarta.

Florenta cu peisajele ei ca sculptate in marmura indeamna nemultumitul artist spre o alta forma de exprimare artistica,
sculptura. La Settignano invata pentru prima data sa manuiasca dalta si ciocanul de la familia de pietrari Toppolino. Apoi, cu
ajutorul prietenului sau Granacci ajunge la scoala de sculptori din gradina ilustrului bancher Lorenzo de Medici, Il Magnifico, mare
iubitor de arta clasica, cu un gust desavarsit. Scoala este condusa de Bertoldo, invatacelul lui Donatello, sculptorul care a
revolutionat sculptura. Operele lui au fost primele de la vechile sculpturi grecesti incoace, care erau desprinse de fundal, erau
tridimensionale, si nu mai erau privite ca obiecte decorative, ci recunoscute ca opere de arta la fel de valoroase ca si picturile.
Abilitatile lui Michelangelo sunt testate timp de un an, in care este persecutat fara scrupule de Bertoldo pentru a-i testa
perseverenta. Prima lui sculptura in marmura o executa in taina, un faun, care-i atrage atentia lui Il Magnifico si il invita sa
locuiasca la palat, unde va fi tratat ca un membru al familiei. In gradina lui Lorenzo studiaza opere de arta din Grecia Antica si
opere ale lui Donatello. Tot la palat, Michelangelo este instruit de cei mai de vaza umanisti, membri ai Academiei Platon,
instaurata de bunicul lui Lorenzo, Cosimo de Medici, si anume de Pico della Mirandola, Angelo Poliziano, Leon Battista Alberti si
Luigi Pulci. Invata greaca, latina, istorie, filozofie si arta, cu nimic mai putin nobila decat sculptura, de a scrie sonete.

Dupa moarte lui Lorenzo Michelangelo pleaca la Roma in cautarea unei slujbe. Aici ajunge sa sculpteze pentru niste
familii de nobili, iar apoi in slujba papei, dar aici nu mai este tratat cu aceiasi ospitalitate ca in casa Medicilor. In timpul vietii sale
a schimbat mai multe pontificate, a fost tratat ca un slujbas , prost platit, dar si apreciat si respectat pentru talentul si firea sa
impulsiva. In tot acest timp familia lui era dependenta financiar de el, nici unul din fratii sai ne fiind un negustor destul de
priceput. Viata nu a fost intotdeauna cea pe care si-a dorit-o. Papii nu l-au lasat doar sa sculpteze, au abuzat de talentul sau la
maxim. Asa a ajuns sa picteze tavanul Capelei Sixtine inspirat din Geneza, sa ridice cavouri pentru familia Rovere si papa Iulius al
2-lea si sa devina arhitectul catedralei Sfantul Petru, pe care nu a ajuns sa o termine. Tinzand mereu spre perfectiune si noutate a
inovat un nou model de schele care nu atingeau tavanul Sixtinei, a elaborat un sistem de aparare a zidurilor Florentei impotriva
atacului papal, a facut poduri si drumuri in locurile cele mai neaccesibile pentru a putea transporta marmura mai fina decat cea de
Cararra (de la Terrasanta).

Din dorinta de a fauri sculpturi realiste, pline de viata, Michelangelo s-a dedicat anatomiei timp de un an si a facut
nenumarate disectii la morga manastirii Santo Spirito din Florenta, lucru interzis prin lege. Datorita acestor studii a ajuns sa atinga
perfectiunea in sculpturile si picturile lui anatomice, perfectiunea pe care chipul sau cu o nara zdrobita nu a putut-o avea
niciodata. Artistul traieste in operele sale, omul ramane fara sange si fara suflet caci toata viata ii ramane in arta, singurul lucru
pentru care merita sa traiesti. Operele lui sunt profund umane, nu mai au nimic din imaginile simbolice ale sfintilor, care nu
respectau proportiile anatomice, care transmiteau doar un adevar spiritual. Iisus rastignit pe cruce are capul aplecat in directia
opusa genunchilor pentru a intensifica efectul dramatic. Iisus al lui este un om robust, nu acel om slab, indecis, resemnat in fata
soartei, care nu ar fi putut niciodata cara o cruce pe Golgota. Reprezentarile lui ale Fecioarei cu Pruncul pun in centrul atentiei
sentimentele mamei, care este indurerata pentru ca stie ce i se va intampla fiului, ar vrea sa-l salveze, dar mai stie ca nu i se
poate impotrivi Domnului. Pruncul este reprezentat pentru prima data cu spatele, tinzand ca un sugar oarecare spre sanul
protector al mamei. Michelangelo nu se sfieste sa reprezinte oameni goi, pentru ca nu vrea sa le ascunda frumusetea,
perfectiunea, zbuciumul interior care se reflecta in incordarea fiecarui muschi. Uriasul David, tanarul inca neinitiat in lupta cu
Goliat, a devenit simbolul frumusetii masculine, simbolul unei Florente libere. Primul lui carton numit Scaldatorii reprezinta
victoria florentinilor la Cascina si trebuia sa rivalizeze cu Lupta de la Anghiari a lui Leonadro da Vinci, fiecare dintre personaje
trebuia sa fie ‘ cite un David, un portret intreg al omenirii, izgonita pe neasteptate din paradisul ei de o clipa ’.

Dragoste lui Michelangelo a fost mereu marmura, dar a iubit totodata si frumosul, omenescul, si a fost mereu in
cautarea adevarului. Prima oara cand s-a indragostit a fost in gradina Medici, de Contessina de Medici, un inger firav si sensibil,
intr-un contrast izbitor cu voluptatea lui Michelangelo si a operelor sale. Contessina il stimula sa lucreze impatimit, dar uita de ea
in momentul in care punea mana pe dalta si ciocan Aceasta dragoste pura si infantila si-au purtat-o pana la moarte. Prima femeie
a cunoscut-o la Roma, Clarissa, amanta unui nobil. Dragostea carnala pentru aceasta femeie, al carei trup il admira, a fost ca o
descatusare a pasiunii tineretii, ceva pamantean de care avea nevoie omenescul din el, ca sa lase apoi divinul sa creeze. La
aproape saizeci de ani Mihelangelo intalneste o vaduva, pe marcheza Vittoria Colonna, o femeie pioasa, cultivata, care-i admira
operele si pentru care simte o dragoste profunda spirituala. Tot in acest timp il leaga o dragoste plina de devotament si respect
de amicul si totodata cel mai talentat ucenic al lui, Tommaso Cavalieri. Pe acesta il admira pentru frumusetea si gratia lui si isi
aminteste cat de mult a suferit in tinerete de pe urma faptului ca nu era la fel de usor sa-si corecteze trasaturile fetei ca pe un
desen in carbune.

Artistul a iubit singuratatea, momentele in care se epuiza prin munca, se distrugea (a orbit aproape pictand tavanul
Sixtinei din cauza culorilor ce se prelingeau pe ochii lui, ramanea anchilozat dupa o zi de pictat in pozitii imposibile, renunta la
somn in favoarea sculpturii) si isi crea lumea lui care-i permitea sa uite ca e om, ca are neajunsuri. Mereu complexat din cauza
fizicului sau invidia oamenii care aveau aparent totul, ca Leonardo da Vinci, un pictor, sculptor, arhitect, inginer si om de stiinta
foarte talentat, rafinat si de o frumusete rara. Nu putea sa inteleaga de ce acest om asa de talentat la pictura isi pierdea vremea
cu stiinta, cu inventiile sale menite sa-l distreze pe ducele de la Milano si lasa atatea opere neterminate.

Michelangelo a invatat de la cei mai buni, a fost in preajma nobililor si papilor, in cele mai alese grupuri de intelectuali
ale Italiei, s-a impus, s-a afirmat si s-a facut respectat. S-a realizat si pe plan afectiv, a trait patru minunate variante ale iubirii si
nu a dus niciodata lipsa de prieteni. Mereu a avut piatra care i-a impartasit gandurile si sentimentele si care s-a lasat modelata in
mainile sale ca lutul in mainile lui Dumnezeu. A fost un om credincios dar niciodata bigot. Asta nu putea fi, pentru ca se ruga
Pietei lui, divinului din ea, deci divinului din el, creatorul.

Si in toamna vietii sale, cand a fost numit de papa sculptorul, pictorul si arhitectul Romei isi va aminti Michelangelo de
platonicieni, de aceste spirite universale, de anii dedicati muncii in palatul Medici si de binefacatorul sau Il Magnifico, care l-au
facut toate demn sa se numeasca urmasul lui Bertoldo , care a fost la randul lui urmasul lui Donatello. Michelangelo se stinge in al
nouazecilea deceniu al vietii sale, la Roma, in prezenta celui mai drag prieten care-i mai ramasese, Tommaso Cavalieri. Toata
viata i-a fost dedicata muncii si talentului, care au insemnat totodata o agonie si un extaz. A ramas mereu fidel sculpturii, prima
arta cu care s-a ocupat omul preistoric, si singura capabila sa sfideze timpul, sa se pastreze proaspata si plina de viata ca in prima
zi. Principiile lui au fost intocmai cum spunea Donatello :’ Sculptura e arta care, indeparteaza tot ceea ce e de prisos din materialul
in lucru si il reduce la forma plasmuita in minte artistului.’

Expoziţia organizată de Secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza” în aceste zile , în cinstea
marelui artist, are menirea de a aduce în atenţia utilizatorilor magnifica operă umanistă a lui
Michelangelo, care umple aproape un secol cu faima lui [a trăit 89 de ani] şi care a lăsat în artă o
urmă nepieritoare.

Pentru noi, cei de astăzi, care avem prilejul de a omagia 445 de ani de la moartea celui care a creat
imaginea Gânditorului, ce veghează de patru secole omenirea, este clar că Michelangelo Buonarroti a
atins un pisc al creaţiei şi este un nume prezent pentru totdeauna în conştiinţa lumii.
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 – 1564) s-a impus încă din timpul vieţii ca
principalul artist al Renaşterii italiene, pictor, arhitect şi sculptor deopotrivă. Virtuozitatea tehnică a
operelor sale, multitudinea de direcţii ale artei practicate, toate au contribuit la crearea unei legende
care i-a precedat moartea: faţă de contemporani, şi deseori faţă de rivalii săi, Leonardo da Vinci şi
Rafael. Giorgio Vasari, pictor, arhitect şi primul istoric de artă [ el a descris, în 1564 funerariile lui
Michelangelo], i-a atribuit chiar epitetul de „divin”, acesta ilustrând faima şi aprecierea lui ca artist.
Cu toate acestea, Michelangelo nu şi-a făcut o preocupare din dorinţa de a plăcea, din contra. Pentru
toate operele sale [ a lucrat pentru şapte papi: „i-am servit pe papi, fiindcă am fost constrâns” ], a
încercat întotdeauna să-şi impună propriile principii: monumentalitatea ansamblurilor sculptate,
primatul formei, al reliefului, puritatea conturului în pictură. Operele realizate reprezentau imfim faţă
de proiectele sale, pentru clocotul său creator. „El, care râvnea să sculpteze un munte întreg, să-l
prefacă într-un colos vizibil de departe, trebuise în tinereţe să-i facă pe plac lui Piero de’Medici,
sculptând un om de zăpadă” (Dan Hăulică).
Arta lui Michelangelo se structurează în primul rând pe desenul anatomic, trasat în prealabil în schiţa
oricărei lucrări, fie ea pictură sau sculptură. Element de unitate şi sursă a tuturor acestor arte, desenul
a reprezentat pentru Michelangelo baza operei sale, mai ales în reprezentarea corpului uman.
Musculoase şi carnale, aceste corpuri exprimă toate mişcările vieţii, dar şi pasiunile sufletului. Fresca
Judecăţii de apoi de la Capela Sixtină, a cărei restaurare recentă a dat la iveală îndrăzneala
coloritului iniţial, prezintă laolaltă contorsiunile durerii, gestul ofrandei sau al implorării,
deznădejdea, mulţumirea, neâncrederea.

Arhitect genial, Michelangelo a fost, înainte de orice, un sculptor, un sculptor titanic al bărbăţiei şi
frumuseţii umane. Giganticul David, un simbol grandios al libertăţii, executat la Florenţa, Sclavii
creaţi pentru a împodobi mormântul papei Iulius al II-lea, sau mormintele familiei Medici din
biserica San Lorenzo din Florenţa sunt marcate toate, ca de altfel şi picturile lui, de o forţă expresivă
impresionantă.
Geniul universal al lui Michelangelo nu este manifestat numai în pictură, desen, sculptură şi
arhitectură. A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului. Intensa sinceritate a
sentimentelor şi pasiunilor, energia şi concentrarea stilistică sunt caracteristicile principale ale
scrisului marelui artist florentin, iar temele poeziei sale sunt desprinse din contemporaneitate şi
oglindesc realităţile epocii. „Scump imi e visul şi mai mult fiinţa de piatră,/ cât timp nenorocirea
şi ruşinea durează. / Să nu văd, să nu aud e pentru mine un mare noroc; / de aceea nu mă trezi,
vorbeşte încet”- sunt versuri străbătute de durerea cauzată de subjugarea Florenţei şi a întregii Italii
de către stăini.