Sunteți pe pagina 1din 54

DREPT PRIVAT ROMAN

INTRODUCERE

I. OBIECTUL DREPTULUI
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman şi
este un sistem extrem de vast şi de complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice.
Acest sistem de drept a trăit o viaţă milenară, căci s-a născut în epoca formării statului roman şi s-a
aplicat până la moartea lui Iustinian, adică din secolul 6 î.H până în secolul 6 d.H.
Pentru a înţelege corect specificul dreptului roman trebuie să reţinem că la origini şi romanii ca şi
celelalte popoare au confundat dreptul cu religia şi morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale
antichităţii, romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o distincţie clară între normele dreptului,
normele religioase şi cele de morală.
Încă din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvântul „IUS” şi cele religioase
prin „Fas”. La romani ideologia juridică şi-a pus o puternică amprentă asupra întregii vieţi spirituale, de
aceea în antichitate se spunea că aşa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt un popor de
jurişti.
Dacă tânărul cetăţean roman dorea să se afirme în viaţa publică, trebuia să facă dovada că a fost
elevul unui „jurisconsult” celebru.
Cu toate acestea, în unele texte juridice clasice, persistă străvechea confuzie între drept , religie şi
morală.
Printr-un text din opera legislativă a lui Iustinian s-a transmis definiţia ştiinţei
dreptului(jurisprudenţa). Potrivit acestui text, Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum
notitia, justi atque injusti scientia (jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a
ceea ce este drept şi nedrept). În această definiţie dreptul se confundă şi cu religia şi cu morala.
Printr-un text atribuit lui Ulpian ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului. Ulpian
-Juris praecepta sunt haec : honeste vivere , alterum non laedere suum cuique trtibuere ( principiile
dreptului sunt acestea : a trăi în mod onorabil , a nu vătăma pe altul , a da fiecăruia ce este al său ).
De data aceasta dreptul se confundă cu morala deoarece primul principiu ţine de domeniul
moralei, iar următoarele principii sunt de domeniul dreptului.
Celsus ne-a transmis definiţia dreptului: just est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui şi a
echităţii). Şi de data aceasta dreptul se confundă cu morala căci noţiunea de bine ţine de morală, iar
echitatea are un sens juridic şi unul moral.
Faptul că în unele texte clasice persistă confuzia dintre drept, religie şi morală, în ciuda faptului
că această confuzie fusese depăşită în practică, se explică prin faptul că romanii au fost un popor
conservator, profund tradiţionalist, un popor care nu a renunţat la valorile sale tradiţionale chiar dacă
acele valori erau depăşite de noile realităţi.
Romanii au fost înzestraţi cu un ascuţit spirit practic, iar această trăsătură a psihologiei lor a
marcat şi cercetarea dreptului căci jurisconsulţii romani nu-şi începea lecţiile cu introduceri teoretice ci
le începeau cu expunerea unor speţe, pe care le analizau împreună cu studenţii lor şi constatau că între
acele cazuri există puncte comune, pe baza cărora încercau să formuleze reguli generale sau principii de
drept.
Acele principii erau consacrate de două jurisconsulţii numai dacă erau în măsură să ofere soluţii
optime tuturor cazurilor dintr-un anumit domeniu.
Romanii au formulat puţine definiţii(definiţiile nu se confundă cu principiile deoarece definiţiile
au caracter teoretic, iar principiile caracter practic).
Atunci când au formulat anumite definiţii le-au preluat gata elaborate de la greci care erau
teoreticieni, iar vechii greci nu au făcut distincţie între drept şi moral. Ei considerau că dreptul este o
componentă a moralei.
Practica juridică romană a creat concepte, categorii, principii şi instituţii care s-au dovedit
instrumente ideale ale gândirii juridice. De aceea ele au fost preluate şi aplicate cu succes atât în
1
societatea medievală cât şi în cea modernă. Această evoluţie a fost posibilă datorită faptului că romanişti
s-au preocupat de reconstituirea tezaurului gândirii juridice romane încă din Evul Mediu (se numesc
romanişti cercetătorii dreptului roman de după căderea imperiului roman).
Încă din secolul VII, în Ravena s-a fondat prima şcoala de Drept Roman.
În secolul X s-a fondat o şcoală similară în Padia.
Lucrările elaborate de reprezentanţii acestor şcoli nu s-au păstrat, încât le cunoaştem numai din
surse indirecte. Cert este că acele lucrări nu au putut avea un nivel ştiinţific notabil deoarece acei
profesori nu au cunoscut „digestele” împăratului Iustinian (digestele lui Iustinian sunt o culegere de
fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări ce s-au pierdut pe când digestele s-au păstrat,
astfel încât pe baza digestelor au putu fi constituite lucrările clasice).
În secolul XI la Bologna, profesorul Bahtalus a fondat Şcoala Glosatorilor care s-a condus în
cercetările sale după metoda exegetică. Glosatorii au comentat de aşa manieră textele juridice romane
încât să fie înţelese şi de profani. Acele comentarii erau denumite „Glose”. Ele nu s-au aplicat în practica
instituţiilor judecătoreşti.
Şcoala Glosatorilor nu a avut succes. Cel mai renumit membru al acesteia a fost Alpinus, autorul
„Marei Glose” care cuprinde peste 96.000 de comentarii.
În secolul XIX s-a fondat Şcoala Postglosatorilor după metoda docmatică. Ei nu au cercetat
direct textele juridice romane ci au cercetat glosele cu scopul de a extrage principiile juridice care să fie
aplicate în practica instanţelor judecătoreşti. Şcoala a avut o finalitate practică.
Principiile formulate s-au aplicat în întreaga Europă de Apus, mai ales în Germania, deoarece în
secolul XV germanii au renunţat la dreptul naţional şi au preluat principiile postglosatorilor, le-au
adaptat şi le-au aplicat la relaţiile din Germania.
Aşa se face că în secolul XVI în Germania s-a născut un nou sistem de drept denumit Usus
modernus pandectarum - dreptul modern al pandectelor (grecii denumeau digestele lui Iustinian prin
pandecte).
În secolul XVI în Franţa, profesorul Alcia a fondat Şcoala Istorică a Dreptului Roman. Acest
lucru a marcat o înflorire a cercetărilor de drept roman deoarece au valorificat pe lângă texte juridice
romane şi alte domenii precum istoria sau filologia. Cel mai valoros reprezentant a fost Cujas, cel care a
încercat să reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici pe baza digestelor.
În 1802 în Germania, profesorul Savigny a fondat Noua Şcoală Istorică a Dreptului Roman,
şcoală care a marcat o nouă înflorire întrucât Savigny considera că normele dreptului nu sunt legitime
dacă nu exprimă în forma legii fiindcă statul nu poate crea drept, dreptul îşi are originea în conştiinţa
naţiunii.
Normele dreptului pot fi exprimate numai în forma nescrisă a obiceiului, a tradiţiei. Tradiţia
germană a luat naştere pe baza principiilor preluate de la postglosatori, astfel încât înţelegerea tradiţiei
era condiţionată de cunoaşterea Dreptului Roman. De aceea germanii sunt cei mai buni romanişti.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a afirmat Theodor Mommsen care s-a condus după
metoda dialectică în sensul că el a studiat instituţiile juridice romane în evoluţia lor istorică ţi în strânsă
legătură cu realităţile politice.
La începutul secolului XX s-a remarcat profesorul Girard, autorul unui tratat care a rămas
modern şi care a publicat o colecţie a tuturor documentelor dreptului roman.
În perioada interbelică, în Italia s-a afirmat Pierre Borfant care a editat cea mai bună ediţie a
Operei Legislative a lui Iustinian.
La români cercetarea ştiinţifică a fost începută de Titu Maiorescu. El a publicat un amplu studiu
numit „În contra Şcolii Bănuţiu” în care a arătat că instituţiile Dreptului Roman pot fi înţelese corect
numai în relaţie cu formele pe care le-a cunoscut statul cu forma sa.
La începutul secolului XX, în Bucureşti, profesorul Ştefan Longinescu a publicat un tratat în
două volume.
În perioada interbelică s-au afirmat la Cluj profesorul Ion Cătuneanul, iar la Bucureşti Nicolae
Golodean, Constatntin Stoicescu, Grigore Dimitrescu şi Gheorghe Dimitriu.
După al doilea război mondial, catedrele au fost ilustrate la Bucureşti de Constantin Tomulescu,
la Cluj de profesorul Vladimir Hanga, iar la Iaşi de Mihai Jakota.
La cursul nostru nu vom studia întregul Drept Roman ci numai Dreptul Privat Roman întrucât
Dreptul Privat este domeniul în care romanii au creat principii şi instituţii, ele aplicându-se şi astăzi.
2
Jurisconsulţii romani au avut reprezentarea distincţiei dintre dreptul public si cel privat, dar nu au
comentat-o .
La sfârşitul secolului 2 d.H. Ulpian ne înfăţişează criteriul pe baza căruia putem distinge între
dreptul public şi cel privat. Potrivit lui Ulpian Publicum ius est, quod ad statum rei Romanae spectat,
privatum, quod ad statum rei Romanae spectat ( dreptul public este acela care se referă la organizarea
statului, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia.
Această definiţie este criticată deoarece în concepţia lui Ulpian ar exista anumite norme care
exprimă interese generale ale societăţii alături de alte norme de drept care exprimă interese ale
indivizilor. În realitate, toate aceste norme juridice dau expresie unor interese generale ale societăţii. De
aceea criteriul pe baza căruia putem distinge între dreptul public şi cel privat este criteriul sferei de
reglementare juridică deoarece normele dreptului public reglementează alte relaţii sociale.
Normele dreptului public reglementează relaţiile sociale care i-au naştere în legătură cu
organizarea statului ca şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni.
Normele dreptului privat reglementează statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu
un conţinut patrimonial, precum şi relaţiile care se formează între persoane cu ocazia judecării
proceselor private.
Manualul de Drept Privat Roman oglindeşte în norme normale fizionomia categoriilor de norme
juridice care fac obiectul Dreptului Privat Roman, deoarece orice ştiinţă juridică are rolul de a teoretiza
anumite categorii de norme juridice.
Cursul de Drept Privat Roman cuprinde:
1. Izvoarele Dreptului Privat Roman
2. Procedura Civilă Romană
3. Dreptul Civil Roman
În unele manuale, procedura civilă este plasată la sfârşit după Dreptul Civil pentru că aşa
procedau romanii.
Noi însă vom studia procedura civilă înaintea dreptului civil deoarece Dreptul Civil Roman a
evoluat pe cale procedurală astfel încât înţelegerea Dreptului Civil este condiţionată de cunoaşterea
procedurii civile.

II. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Încă din epoca renaşterii. Romaniştii s-au preocupat să venereze importanţa istorică a dreptului
roman, deoarece dreptul privat roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în Evul
Mediu cât şi în societatea modernă., spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale antichităţii care au
rămas simple documente arheologice şi nu au o importanţă istorică ci numai o importanţă culturală ( au
importanţă istorică acele valori care au fost preluate din Antichitate în societatea modernă).
Acest fenomen cu totul neobişnuit a fost explicat de cercetătorii fie prin factori de natură
obiectivă, fie prin factori de natură subiectivă, inclusiv de natură psihologică.
Fenomenul acesta a fost posibil întrucât dreptul privat roman este expresia juridică generală şi
abstractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de
schimb, astfel încât orice societate care cunoaşte proprietatea privată şi economia de schimb, găseşte
gata elaborate în dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare în vederea reglementării
relaţiilor din aceea societate.
Dreptul privat roman este un vast teren de verificare a doctrinelor cu privire la apariţia şi evoluţia
dreptului deoarece societatea este un ansamblu organizat, un sistem format din mai multe componente
între care şi componenţa juridică.
Toate aceste componente se află într-o strânsă relaţie de intercondiţionare, iar apariţia şi evoluţia
dreptului privat roman ne oferă prilejul să urmărim dialectica relaţiei dintre componenta juridică şi
celelalte componente ale sistemului social cum ar fi cea religioasă, politică, etc.
Romanii sunt aceia care au creat un sistem de concepte, distinct de limbajul comun, destinat
exprimării ideilor juridice. Aceste concepte sunt denumite „alfabetul dreptului”, „limbajul dreptului” sau
„terminologia dreptului”.

3
Pe această cale romanii au creat un criteriu de natură formală, lingvistică, pe baza căruia putem
distinge între cea ce ţine de domeniul dreptului şi cea ce este în afara dreptului. Toate celelalte popoare
nu au fost în măsură să creeze un asemenea limbaj şi nu au exprimat toate categoriile de norme sociale
prin aceeaşi terminologie.
De aceea celelalte popoare ale antichităţii nu au reuşit să realizeze distincţia dintre drept, religie
şi morală.
Pentru noi românii, dreptul privat roman prezintă o importanţă specială, deoarece dreptul
românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman.
În Cadrul acestei evoluţii distingem trei momente definitorii:
1. Momentul formării „legii ţării” pe fondul juridic daco-roman.
2. Momentul elaborării dreptului feudal românesc scris.
3. Momentul elaborării operei legislative a lui Alexandru Ioan Cuza.
În legătură cu primul moment, în Dacia Traiana s-a realizat o împletire până la contopire între
dreptul privat roman şi dreptul geto-dac. Din aceea împletire s-a născut un nou sistem de drept, un
sistem de drept original , în fizionomia căruia instituţiile juridice romane au dobândit noi funcţii şi noi
finalităţi.
Acest sistem de drept a fost denumit „dreptul daco-roman”.
La începutul feudalismului, pe acest fond juridic s-a format dreptul feudal românesc nescris
denumit „Legea Ţării”, „Obiceiul Ţării” sau „Obiceiul Pământului”.
Cercetătorii moderni au constatat că între instituţiile dreptului privat roman şi cele ale „Legii
Ţării” există elemente comune, iar unitatea de conţinut a celor două rânduieli sau sisteme juridice s-a
explicat prin faptul că valorile juridice romane au ajuns în „Legea Ţării” prin dreptul daco-roman care se
află la temelia sa.
În al II-lea moment s-au elaborat legiuirile feudale scrise. Toate aceste legiuiri s-au inspirat din
dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decât opera legislativă a împăratului Iustinian,
adaptată la realităţile societăţii feudale bizantine.
De aceea se afirmă că dreptul feudal românesc scris a receptat, a preluat influenţa dreptului
privat roman prin filieră bizantină adică prin intermediul dreptului bizantin.
În al III-lea moment Alexandru Ioan Cuza a elaborat o uriaşă opera legislativă care a marcat
formarea sistemului de drept românesc modern. În cadrul acestei opere, locul central devine Codului
Civil, iar Codul Civil cuprins în acest cod a preluat conceptele şi instituţiile romane în formă pură, adică
fără adaptări.

III. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN


Aşa cum dreptul roman în ansamblul său se divide în drept public şi drept privat, la rândul lui
dreptul privat roman este format din trei ramuri distincte:
A. Dreptul Civil sau „Ius Civile”.
B. Dreptul ginţilor sau „ Ius Gentium”.
C. Dreptul natural sau „ Ius Naturae”.
„Privatum ius tripertitum est: collectum etinem est ex naturalibus raeceptis aut gentium aut
civilibus”(dreptul privat cuprinde trei părţi, căci el este alcătuit din principii ale dreptului natural, sau de
principii ale dreptului ginţilor, sau din principii ale dreptului civil).
A. În textele juridice romane, conceptul de drept civil este utilizat cu trei sensuri:
a. dreptul civil roman cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii
romani ce erau numiţi „quiriti”. De aceea dreptul civil mai este numit şi drept „quiritar”.
Dreptul civil în această accepţiune se caracterizează printr-un formalism extrem de riguros, în
sensul că încheierea actelor juridice de drept civil era condiţionată de respectarea unor condiţii de formă
foarte complicate. Acest formalism excesive explică în primul rând prin epoca foarte veche că cetăţenii
romani nu aveau experienţa vieţii juridice.
De aceea condiţionând încheierea actelor juridice de respectarea unor forme solemne, romanii
subliniau gravitatea consecinţelor, efectelor acelor acte juridice. Romanii au condiţionat încheierea

4
actelor juridice de respectarea unor forme solemne pentru ca acele acte juridice să nu fie încheiate de
străini.
De altfel, în epoca foarte veche nici nu se punea problema unor situaţii juridice între cetăţeni şi
străini întrucât şa aceea epocă se aplica principiul conform căruia orice străin venit la Roma cădea în
sclavie.
Cu timpul, odată cu dezvoltarea economiei, romanii au început să-i tolereze pe străini. Mai întâi
în calitate de oaspeţi şi clienţi, iar oaspeţii şi clienţii erau cei ce veneau la Roma şi se puneau la protecţia
romanilor.
Începând cu secolul III î.H., locuitorii cetăţilor care aveau tratate de alianţă cu romanii puteau
veni la Roma fără a cădea în sclavie şi se numeau pelegrini, dar relaţiile juridice dintre cetăţeni şi
pelegrini nu erau reglementate prin normele dreptului civil ci prin normele dreptului ginţilor.
b. în al doilea sens, dreptul civil se confundă cu jurisprudenţa, adică se confundă cu ştiinţa dreptului.
c. în al treilea sens, dreptul civil se confundă cu dreptul privat, mai puţin dreptul pretorian care a fost
creat de magistraţii denumiţi pretori pe cale procedurală.
B. Conceptul de drept al ginţilor are trei sensuri:
a. Dreptul ginţilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi
străini.. Faţă de faptul că dreptul ginţilor s-a format în legătură cu relaţiile comerciale, actele juridice
consacrate prin normele de drept ale ginţilor nu presupunea respectarea unor condiţii de formă şi de
regulă se închinau prin simpla manifestare de voinţă. Faţă de aceste avantaje, instituţiile de drept a le
ginţilor au preluat funcţiile instituţiilor de drept civil.
În vremea lui Iustinian, dreptul ginţilor a devenit un drept general, confundându-se cu dreptul
privat.
b. Dreptul ginţilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre state, ceea ce
corespunde dreptului internaţional public.
c. Dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural căci, în concepţia unor jurisconsulţi, ar exista anumite
norme de drept privat care se aplică tuturor popoarelor. Mai mult chiar, unii clasici afirmă că principiile
dreptului natural se aplică tuturor vieţuitoarelor.
C. Dreptul natural sau „Ius naturae”. Romanii vedeau în dreptul natural un sistem de principii
juridice valabil pentru toate popoarele şi pentru toate timpurile.

IV. ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI. SCURT ISTORIC


Istoria milenară a Romei se caracterizează în două mari epocii:
A. Epoca prestatală
B. Epoca statală
A. Epoca prestatală a durat de la jumătatea secolului VIII î.H. până la jumătatea secolului VI î.H.
În legătură cu istoria foarte veche a Romei, trebuie să reţinem că istoriografia romană a început
abia în secolul III î.H. Toate informaţiile pe care le deţinem în legătură cu evenimentele anterioare
secolului III ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte, fie prin tradiţie şi legendă, acele informaţii fiind
incerte.
Potrivit acelor informaţii nesigure, Roma s-ar fi fondat în anul 753 î.H de către trei triburi
denumite triburile fondatoare formate din latini, etrusci şi sabini. Membrii celor trei triburi precum şi
urmaşii lor erau denumiţi patricieni. Alături de patricieni, în Roma prestatală trăiau şi plebeii care
proveneau din rândurile autohtonilor.
Conducerea societăţii romane era exercitată numai de către patricieni prin trei organisme de
conducere socială fără caracter statal: Comitia Curiata, regele şi Senatul.
Comitia Curiata era structurată în trei triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi. Întrucât fiecare dintre
curii avea un vot, această adunare s-a numit Adunarea Curiilor.
Toate hotărârile cu privire la viaţa cetăţii erau aplicate de această adunare.
Regele era ales de comisia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin religios şi militar, iar Senatul
era un sfat al bătrânilor şi cuprindea 300 de membrii.
Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii şi nu aveau acces la conducerea
ei, în mod firesc între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict care s-a adâncit tot mai mult, s-a
5
agravat şi s-a finalizat cu fondarea statului roman întrucât pe la jumătatea secolului VI, în dorinţa de a
soluţiona acel conflict, regele Servius Tullius a iniţiat două reforme prin care a pus bazele statului
roman. Este vorba despre o reformă socială şi una administrativă.
În virtutea reformei sociale, regele a împărţit întreaga populaţie a Romei în cinci categorii sociale
pe criteriul averii. La rândul lor , categoriile sociale au fost împărţite în centurii, iar centuriile erau în
acelaşi timp şă formaţiuni militare şi unităţi de vot, fiecare centurii dispunând de un vot. Dar centuriile
nu aveau un număr egal de membrii. Centuriile din prima categorie socială cuprindeau câteva zeci de
membrii, pe când centuriile din următoarele categorii sociale cuprindeau sute de membrii. Aşa a fost
posibil ca prima categorie socială, cu toate că era minoritară, să dispună de majoritatea centuriilor, adică
98 de centurii din totalul de 193. Această adunare a fost denumită Comitia Centuriata.
Prin reforma administrativă, Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei în circumscripţii
administrativ teritoriale denumite triburi(cuvântul trib desemna la vechii romani, fie o formă de
comunitate romană, fie un cartier). În total el a creat 4 cartiere urbane şi 17 triburi rurale. Din acel
moment, în cazul Romei s-au întrunit cele două criterii pe baza cărora putem realiza distincţia dintre
societatea gentilică şi societatea organizată în stat.
Este vorba despre criteriul stratificării sociale introdus prin reforma socială şi despre criteriul
teritorial introdus prin reforma administrativă(societatea se caracterizează prin stratificarea socială şi
prin organizarea pe circumscripţii administrativ teritoriale.
În virtutea criteriului teritorial, apartenenţa individului la comunitatea socială se face în funcţie
de teritoriul locuit, încât fac parte din aceeaşi comunitate toţi cei care locuiesc pe acelaşi teritoriu,
indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge.
În istoria sa, statul roman a cunoscut 3 forme:
● regalitatea
● republica
● imperiul
Epoca regalităţii a durat de la jumătatea secolului al VI-lea î.H. până în anul 509 când ultimul
rege a fost alungat şi s-a format Republica.
Republica a durat de la 509 î.H. până la 27 î.H. când s-a fondat imperiul.
Imperiul Roman a durat de la 27 până la 565 d.H. când a murit Iustiniam şi a evoluat în două faze
denumite Principat şi Dominat. Principatul a durat de la 27 d.H. până la 284 d.H., iar Dominatul de la
284 până la 565.
În Epoca Regalităţii, îmbrăcată în formă statală, pe plan social a continuat să se manifeste
conflictul dintre patricieni şi plebei datorită discriminărilor la care erau supuşi plebeii pe plan politic, pe
plan juridic şi pe plan economic.
Inegalitatea pe plan politic decurgea din faptul că deşi plebeii au dobândit accesul la lucrările
Comitiei Centuriata , ei nu aveau acces şi la lucrările Comitiei Curiata care a continuat să se întrunească
şi după fondarea statului.
Pe plan juridic, discriminarea consta în faptul că la aceea epocă, normele dreptului erau
exprimate numai în forma nescrisă a obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau cunoscute de popor ci erau
ţinute în secret de către Pontif, preoţii cultului roman, iar Pontifii erau aleşi numai dintre patricieni.
Pe plan economic, inegalitatea consta în faptul că pământurile cucerite de la duşmani treceau în
proprietatea statului, iar statul atribuia acele pământuri spre folosinţă numai patricienilor.
A apărut şi sclavia, dar în formă domestică, în sensul că sclavii erau puţini şi erau trataţi ca
membrii inferiori.

Pe plan statal, în epoca regalităţii, societatea romană era condusă de trei factori:
1. Adunările poporului
2. Regele
3. Senatul
1. Adunările poporului erau în număr de două:
a. Comitia Curiata exercita atribuţiile limitate mai ales pe sistemul religios
b. Comitia Centuriata exercita cele mai importante atribuţii de ordin penal şi administrativ
2. Regele a devenit un şef de stat şi ca atare exercita atribuţiuni administrativ judiciare şi militare.

6
3. Senatul s-a transformat din sfatul bătrânilor într-un organism de stat, dar hotărârile senatului
nu erau obligatorii ci aveau un caracter administrativ.
În anul 509 prin alungarea ultimului rege s-a instaurat Republica Romana.
Pe plan social, conflictul dintre patricieni şi plebei a continuat însă ca urmare a unor reforme a
unor concesii făcute de patricieni prin secolul III, cele două categorii sociale s-au nivelat astfel încât nu
mai existau criterii sigure pentru a se face deosebire.
Odată cu evoluţia economică au apărut noi categorii sociale:
● Nobilii
● Cavalerii
Nobilii erau înalţii magistraţi precum şi urmaşii lor. Întrucât deţineau principalele pârghii ale
puterii politice, nobilii apărau această Republică întrucât prin intermediul ei îşi realizau principalele
interese economice.
Cavalerii erau denumiţi oameni noi, ei erau oameni de afaceri care s-au îmbogăţit de pe urma
comerţului şi militau pentru instaurarea unui stat centralizat pe măsură să asigure ordinea publică fără de
care afacerile nu se puteau desfăşura în regulă.
În aceea perioada au apărut şi proletarii. Cuvântul proletar vine de la proles(copii), întrucât la
origine erau consideraţi a fi proletari oamenii săraci, care nu aveau altă avere decât copiii. Proletarii erau
oameni săraci ce nu aveau mijloace de subzistenţă şi veneau la Roma într-un adevărat exod pentru a trăi
pe seama statului. Statul roman în virtutea instituţiilor alimentare, făcea distribuiri periodice. Proletarii
erau cetăţeni romani ce aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi cumpărate.
De aceea Caius Iulius Caezar spunea că datorită masei parazite a proletarilor, Republica a devenit
o formă ce trebuia înlăturată.
Tot pe plan social, sclavia a atins nivelul clasic al dezvoltării sale, în sensul că viaţa economică
se efectua pe munca sclavilor.
Pe plan statal, Republica romană a fost condusă de trei organisme politice:
● Adunările Poporului
● Senatul
● Magistraţii
Adunările Poporului au fost în număr de patru:
a. Comitia curiata
b. Comitia centuriata
c. Concilium plebis
d. Comitia tributa
a. Comitia curiata a funcţionat până la jumătatea secolului III.
b. Comitia centuriata a fost reorganizată şi exercita cele mai importante atribuţiuni de ordin
administrativ. Această comitie avea şi atribuţiuni judiciare.
c. Concilium plebis este adunarea plebei care, la origine, adopta hotărâri obligatorii numai pentru
plebei. Cum însă prin legea Hortensia hotărârile acestei adunări devin obligatorii pentru toţi cetăţenii,
patricienii încep să participe la lucrările sale pentru a-şi spune cuvântul şi pentru a-şi apăra interesele.
Din momentul în care patricienii au început să participe la lucrările adunării plebeilor aceasta s-a
transformat în Comitia Tributa. La această comitie participau toţi cetăţenii romani organizaţi în triburi
sau cartiere, fiecare trib având un vot. Numărul cartierelor a sporit până la 35, în această adunare
exprimându-se 35 de voturi, câte unul pentru fiecare cartier.
Senatul a devenit factor de echilibru instituţional întrucât Senatul administra tezaurul statului,
administra provinciile, coordona politica externă şi supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor
poporului roman.
În sens formal, Senatul nu avea atribuţiunii de ordin legislativ. Cu toate acesta, Senatul influenţa
procesul de legiferare prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de
Senat.
Magistraţii erau înalţi demnitari ai statului care exercitau atribuţiuni administrative, judiciare şi
militare. Magistraţii erau aleşi de popor, de regulă pe durata unui an şi nu erau plătiţi pentru activitatea
lor. De regulă, magistraturile erau colegiale, în sensul că aceleaşi atribuţii erau exercitate de cel puţin doi
magistraţi. Prin urmare, magistraturile republicane erau eligibile, anuale, onorifice şi colegiale. Ele nu

7
erau organizate ierarhic căci nu se subordonau unele faţă de altele, dimpotrivă, prin competenţele lor,
magistraţii romani se controlau reciproc.
Cu toate acestea, unii dintre magistraţi erau investiţi cu termenul „imperium” şi alţii prin
„potestas”. „Imperium” înseamnă drept de comandă, adică posibilitatea magistraţilor de a convoca
imperiul roman în adunări şi de a comanda legiunile. Se bucurau de „imperium” consulii, pretorii,
dictatorii, iar de „potestas” cenzorii, edilii, questorii şi tribunii plebei.
Aceste magistraturii nu au apărut concomitent ci într-o anumită succesiune, astfel încât după
alungarea regelui, poporul a ales doi consuli care au preluat toate atribuţiunile laice ale foştilor regi,
încât s-a creat aparenţa că cei doi consuli exercitau întreaga putere. În realitate puterile consulilor nu
erau nelimitate, pentru că după un an ei deveneau simplii particulari şi puteau fi judecaţi de popor pentru
eventualele abuzuri comise.
În anul 494 s-a creat „tribunatul”, căci la cererea plebeilor, patricienii le-au recunoscut dreptul de
a-şi alege 5 tribuni. Acei tribuni aveau „ius auxilii et intercessionis” adică dreptul de veto prin care
puteau anula orice act juridic de natură să bazeze interesele plebeilor ( tribunii nu puteau anula legile
romane căci ele erau votate de popor, ei puteau însă anula acte juridice cu caracter individual).
Probabil că în anul 443 î.H. a fost creată cenzura ca magistratură rezervată în exclusivitate
patricienilor. Cenzorii erau aleşi din 5 în 5 ani întrucât iniţial ei exercitau atribuţiunile privind
recensământul persoanelor şi bunurilor în vederea stabilirii impozitelor. Ulterior ei au dobândit şi dreptul
de a supraveghea împreună cu senatul respectarea tradiţiilor şi moravurilor şi de asemenea au dobândit
dreptul de ai numi şi revoca pe senatori.
În anul 367 s-a creat „pretura”. Pretorii exercitau cele mai importante atribuţiuni de ordin judiciar
întrucât ei organizau judecarea proceselor private, ocazie cu care dacă se convingeau că pretenţiile
reclamantului sunt eligibile, îi dădeau posibilitatea să-şi valorifice acele pretenţii pe cale judiciară, adică
prin proces chiar dacă pretenţiile respectiv nu erau protejate prin textele din legi. Pe această cale pretorii
au sancţionat noi drepturi subiective şi au extins sfera de reglementare juridică prin utilizarea mijloacelor
procedurale.
Iniţial, pretorii organizau numai judecarea proceselor dintre cetăţenii romani fiind numiţi pretori
urbani, iar din 242 î.H. au apărut şi pretori peregrini care au organizat judecarea proceselor dintre
cetăţeni şi peregrini.
Questorii exercitau atribuţiuni în legătură cu vânzarea către particulari a prăzii de război,
administrarea tezaurului public, precum şi a arhivelor statului.
Edilii curuli asigurau ordinea publică, asigurau aprovizionarea Romei cu alimente şi judecau
unele litigii ivite cu ocazia diferitelor tranzacţii făcute în târguri sau pieţe.
Dictatura a fost o magistratură cu caracter excepţional deoarece în momente de mare primejdie,
romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau un dictator pe termen de 6 luni care exercita întreaga
putere, iar dacă pericolul nu era înlăturat, dictatorul putea fi reales.
Către sfârşitul republicii, în condiţiile războaielor civile dintre nobili şi cavaleri, Cezar a încercat
să introducă făţiş dispoziţia de tip oriental, după modelul Egiptului, dar a eşuat fiind asasinat. Nepotul şi
fiul său adoptiv Octavian a concentrat întreaga putere politică în mâinile sale. În acest scop, el a
determinat Senatul să-l aleagă Consul şi Tribun pe viaţă. În acelaşi timp, el a fost proclamat Princes
( primul dintre egali) şi totodată Imperator Caesar Augustus.
„Imperator” înseamnă comandant glorios al legiunilor romane, „Caesar” înseamnă urmaş demn
al lui Caesar, iar „Augustus” înseamnă sfânt.
Forma de stat instaurată de Octavian Augustus a fost denumită Principat şi a durat din anul 27
î.H. până în 284. În epoca Principatului, pe plan social prăpastia dintre cei săraci şi cei bogaţi s-a adâncit
şi mai mult. Cei bogaţi erau numiţi „honestiores”, iar cei săraci erau numiţi „humiliores”. Totodată au
început să se manifeste primele semne ale sclavagismului întrucât munca sclavilor a devenit nerentabilă
şi a dus la apariţia unei noi categorii sociale numită „colonii”.
Pe vremea lui Octavian, „colonii” erau mici arendaşi care primeau anumite terenuri pe baze
contractuale şi întrucât obligaţiile lor decurgeau din contract ei au fost numiţi „colonii voluntari”.
Începând din secolul II, au apărut şi „colonii siliţi” întrucât unii prizonieri de război nu mai erau
transformaţi în sclavi ci în colonii.
Pe la jumătatea secolului II s-a dat o lege moştenită din bătrâni prin care s-au format „colonii
servii” care erau legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi odată cu moşia.
8
Pe plan statal principatul era condus de trei factori politici: principele, senatul şi magistraţii.
Principele era în sens formal un magistrat alături de ceilalţi magistraţi, dar în realitate el
conducea statul.
Senatul si-a sporit atribuţiile întrucât legile date au devenit obligatorii. În realitate senatul era o
mască a politicii imperiale.
Vechile magistraturi au continuat să funcţioneze, dar cu timpul atribuţiile lor s-au restrâns tot mai
mult, în paralel fiind create mai multe magistraturi subordonate principelui , precum prefectus urbi
(şeful poliţiei), praefectus praetorio(comandantul gărzii imperiale), praefectus annonae(se ocupa cu
aprovizionarea Romei).
După anul 284 s-a instaurat Dominatul. În această epocă asistăm la un proces de decădere
generală, pe toate planurile, a societăţii.
În noile condiţii, marii proprietari funciari exercitau pe domeniul lor o parte din funcţiile statului
de vreme ce acei latifundiari aveau administraţie proprie, armate proprii şi judecau procesele pe
domeniile lor. Totodată, societatea a fost structurată în categorii sociale închise şi ereditare, pe criterii
profesionale, religioase sau etnice.
Sclavia şi-a pierdut importanţa de odinioară căci funcţiile sclavilor au fost preluate de „colonii
servii”.
Pe plan statal, împăratul a fost proclamat „Stăpân şi zeu”, iar după edictul de la Milano din 313 a
fost numit „Dominus et deus”(Stăpân şi Dumnezeu), dar în fapt, statul era condus de un consiliu
denumit „consistorium principis” care avea în subordine un uriaş aparat administrativ militarizat şi
birocratizat.
Senatul Romei a decăzut şi el la nivelul senatelor municipale, iar vechile magistraturi au devenit
funcţii decorative.
Pe planul structurii de stat, după anul 395, statul roman a fost împărţit definitiv în imperiul roman
de apus şi cel de răsărit.
Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476, dată la care ultimul împărat al Romei,
Romulus Augustulus a fost detronat de către Odoacru, regele herulilor.
Imperiul roman de răsărit a dăinuit până la 565 când, odată cu moartea lui Iustinian a îmbrăcat
forma Imperiului Bizantin, ceea ce înseamnă că pe plan economic, relaţiile de tip sclavagist au fost
înlocuite cu relaţii de tip feudal, iar pe plan cultural, limba latină a fost înlocuită cu greaca.
În strânsă legătură cu istoria statului roman s-a desfăşurat şi istoria dreptului roman care a
evoluat în trei epoci:
a. epoca veche
b. epoca clasică
c. epoca postclasică
a. Epoca veche a durat de la jumătatea secolului VI î.H. adică de la fondarea statului roman până
în anul 27, iar aceste epoci pe plan statal, îi corespunde regalitatea şi republica.
b. Epoca clasică a durat din anul 27 până în anul 284. Acesteia îi corespunde principatul.
c. Epoca postclasică a durat din 284 până în 565 şi îi corespunde Dominatul.
Însă această periotizare este artificială, are caracter didactic, caracter de şcoală, întrucât
instituţiile romane nu pot fi integrate în una din cele trei epoci.
În realitate cele mai multe instituţii juridice romane au apărut în epoca veche, au ajuns la apogeu
în epoca clasică şi au decăzut în epoca postclasică. Iată raţiunea pentru care în expunerea materiei o să
punem accentul pe fizionomia instituţiilor juridice romane din epoca clasică.

9
PARTEA I
IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
CAPITOLUL I
EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE ALE
DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL


În literatura juridică modernă, noţiunea de izvor al dreptului are trei accepţiuni:
a. Izvoarele dreptului desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă care determină un anumit
tip de reglementare juridică. Toate aceste codiţii sunt denumite izvoare de drept în sens material.
b. Izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaştere sau documentele pe baza cărora putem
reconstitui fizionomia unor instituţii politice.
c. Izvoarele dreptului desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul cărora normele sociale devin
norme de drept şi dobândesc un caracter obligatoriu. Aceste procedee sunt denumite izvoare de drept în
sens formal sau forme de exprimare a dreptului.
În epoca veche, normele dreptului au fost exprimate prin obiceiuri, prin legi, prin edictele
magistraţilor şi prin jurisprudenţă.
În epoca clasică, la aceste patru izvoare s-au alăturat „Senatus-consultele” şi „constituţiunile
imperiale”.
În epoca postclasică , odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept îmbracă, în
exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.
Cele mai vechi izvoare au fost obiceiurile, adică „mos maiorum”-obiceiul moştenit din bătrâni
sau „ius non scriptum”- dreptul nescris.

2. OBICEIUL

Până în secolul V, obiceiul juridic a fost unicul izvor al dreptului internaţional, dar, aşa cum
se ştie, în acea epocă obiceiul nu era cunoscut de popor, ci era ţinut în secret de pontifi. Prin urmare, la
cererea insistentă a plebeilor, aceste obiceiuri au fost sistematizate şi aşezate în forum pentru ca toţi
cetăţenii să cunoască dispoziţiile normelor de drept. Actele juridice se caracterizau prin formalism şi
exclusivism pentru că urmăreau respectarea unor condiţii de formă şi erau doar pentru cetăţeni.
Spre sfârşitul republicii, odată cu dezvoltarea economiilor de schimb, funcţiile obiceiului au
fost preluate de alte izvoare ale dreptului mult mai evoluate, precum:
- legea
- edictele magistraţilor
- jurisprudenţa.
Cu toate acestea, obiceiul a fost un izvor al dreptului internaţional chiar şi în epoca clasică.
Astfel, jurisconsultul Salvius Iulianus spune că obiceiul exprimă voinţa comună a poporului şi
îndeplineşte atât o funcţie creatoare, cât şi o funcţie abrogatoare.
În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, obiceiul şi-a redobândit
importanţa de odinioară, îmbogăţindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincie, întrucât romanii
tolerau obiceiurile populare din provincie dacă nu veneau în conflict cu principiile fundamentale ale
dreptului roman.

10
3. LEGEA
La romani, cuvântul lex era utilizat cu sensul de contract, atunci când convenţia se încheia între
două persoane fizice. Atunci când convenţia se încheia între magistraţi şi popor, cuvântul lex era utilizat
cu sensul de lege, ca izvor formal al dreptului, întrucât adoptarea legii romane presupunea o convenţie
între magistrat şi popor.
Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care defineau procedura de
adoptare a legilor. Unul dintre magistraţi propunea proiectul de lege printr-un edict. După ce poporul
lua cunoştinţă de textul proiectului de lege, acesta era dezbătut timp de 24 de zile în cadrul adunărilor
ad-hoc. După expirarea acestui termen, poporul era convocat din nou pentru a se pronunţa. Dacă poporul
era de acord, răspundeau prin „uti rogas”, iar dacă nu era de acord, prin „antiquo”. Dacă legea era
adoptată de popor, urma să fie înaintată Senatului în vederea ratificării, după care intra în vigoare.
Textul original al legii era depus în tezaurul statului şi mai multe copii erau afişate, pentru ca
poporul să o cunoască.
Structura legii romane cuprinde trei părţi:
- praescriptio (cuvintele scrise mai înainte)
- rogatio
- sanctio
În praescriptio se menţionau:
- numele magistratului care a prezentat propunerea
- adunarea care a votat legea
- locul şi data votării
- ordinea în care unităţile de vot şi-au exprimat voinţa.
În rogatio erau menţionate precizările prevăzute de lege (textul legii) şi, dacă erau mai multe,
acestea erau sistematizate în capitole şi paragrafe.
În sanctio se arăta ce consecinţe se produc în ipoteza nerespectării dispoziţiilor cuprinse în
rogatio.
În funcţie de sancţiunea lor, legile romane se clasificau în trei categorii:
- leges perfectae
- leges minus quam perfectae
- leges imperfectae.
În sancţiunea legilor perfecte se prevedea că orice act făcut prin încălcarea dispoziţiilor din
rogatio va fi anulat.
În sancţiunea legilor mai puţin perfecte se preciza că actul juridic încheiat prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio e valabil, îşi produce efectele, dar autorul este sancţionat cu plata unei amenzi.
În sancţiunea legilor imperfecte se precizează că este interzisă încălcarea dispoziţiilor cuprinse în
rogatio, fără a se menţiona consecinţele.
● Legea celor XII Table – Lex Doudeci Tabularum – este cea mai veche şi mai importantă lege
romană. Aceasta s-a adoptat pe fondul conflictelor dintre patricieni şi plebei, deoarece plebeii au cerut în
mod repetat ca obiceiurile să fie codificate şi publicate. După această cerere repetată, în 451 î.Hr. s-a
format o comisie din 10 bărbaţi numită decemvirii legibus scribundis (cei 10 bărbaţi care scriu dreptul).
Membrii acesteia au sistematizat obiceiurile şi le-au afişat pe 10 table de lege, dar plebeii au afirmat că
acea sistematizare nu e completă. Astfel că, în 449 i.Hr. s-a format o nouă comisie din care făceau parte
acum şi 5 plebei, comisie care a elaborat o codificare completă a obiceiurilor juridice şi le-a publicat în
forum pe 12 table de bronz.
Această lege se mai numeşte Codul Decemvirilor, întrucât ea cuprinde întregul drept public şi
întregul drept privat roman, iar în domeniul privat, cele mai multe dispoziţii se referă la:
- organizarea familiei
- proprietatea privată
- succesiuni.
Multă vreme s-a afirmat în mod greşit că Legea celor XII Table nu ar fi originală, ci copiată
după dreptul grec. Această afirmaţie se întemeiază pe un text din Titus Livius, conform căruia, înainte
11
de adoptarea legii, o comisie formată din 5 bărbaţi s-ar fi deplasat în Grecia Mare pentru a studia dreptul
grec.
În realitate, Legea celor XII Table e profund originală întrucât textele ei oglindesc în mod fidel
modul de viaţă al romanilor din sec. V, precum şi mentalitatea lor.
Pe de altă parte, s-au făcut studii comparative între Legea celor XII Table şi Legile lui Solomon
şi s-a constatat că există numai 3 elemente comune, ceea ce e complet nesemnificativ.
Cele 12 table nu s-au păstrat, nu au ajuns la noi direct, căci au fost distruse de gali la incendierea
Romei în 367 i.Hr., ceea ce înseamnă că textul legii a fost afişat în forum numai 6 decenii, întrucât, după
alungarea galilor, romanii nu au reprodus textul legii, deoarece acel text s-a fixat pentru totdeauna în
conştiinţa şi în memoria poporului roman.
În acest sens, Cicero menţionează că, pe vremea copilăriei sale, copiii erau obligaţi să înveţe pe
de rost Legea celor XII Table, iar învăţarea pe de rost a acestora – spune Cicero – era carmen
necessarium (lecţie obligatorie), fără de care nu se trecea clasa.
De aceea, în epoca modernă, s-a pus problema reconstituirii acelui text, reconstituire ce s-a făcut
pe baza textelor istorice şi literare, dar mai ales, pe baza jurisconsulţilor clasici care au comentat Legea
celor XII Table.
În epoca veche, cei mai valoroşi comentatori au fost: Sextus Aelius Paetus Catus şi Acilius
Sapiens. În vremea lui Cicero, cei mai avizaţi comentatori ai Legii celor XII Table au fost Quintus
Mucius Scaevola şi Servius Sulpicius Rufus. În epoca principatului, comentarii deosebit de valoroase au
scris Labeo şi Gaius.
Se pare că cea mai bună reproducere a fost făcută de Paul Frederic Girard, publicată în colecţia
Girard.
În sens formal, Legea celor XII Table a fost în vigoare 11 secole, pentru că romanii nu admiteau
ideea de abrogare a legilor, întrucât acestea erau de origine divină.
4. EDICTELE MAGISTRAŢILOR
Spre sfârşitul republicii, odată cu economia de schimb, textele de lege au devenit anacronice,
inaplicabile. De aceea, Cicero spunea că pe vremea sa, în sec.I, în practica instanţelor judecătoreşti,
locul Legii celor XII Table fusese luat de „Edictul praetorului”, deoarece, în epoca veche, normele
dreptului privat roman au fost exprimate şi prin edictele magistraţilor.
Întrucât magistraţii romani erau învestiţi cu ius edicendi (dreptul de a publica un edict), prin
care arătau cum îşi vor exercita atribuţiile şi ce procedee juridice vor aplica, cele mai importante edicte
ale magistraţilor era valabile 1 an şi erau denumite edicta perpetua. Pe lângă edictele de un an, cât dura
magistratura, existau şi edicte ocazionale, valabile 3-4 zile, numite edicta repentina.
Cele mai importante edicte ale magistraţilor sunt edictele pretorilor, deoarece, aşa cum am
văzut, pretorii exercitau cele mai importante atribuţii de ordin judiciar, cu ocazia organizării şi judecării
proceselor.
Prin edictele lor, pretorii puneau la dispoziţia părţilor cele mai adecvate mijloace procedurale
pentru ca ele să-şi poată valorifica pretenţiile legitime ori de câte ori textele din legi nu cuprindeau
dispoziţiile corespunzătoare. Pe această cale, pretorii au influenţat linia de evoluţie a instituţiilor
dreptului civil şi le-au adaptat la noile realităţi economice şi sociale. Totodată, pretorii au creat noi
instituţii juridice care, spre sfârşitul republicii, s-au constituit într-o ramură distinctă de drept, numită
dreptul pretorian.
Dreptul pretorian nu a fost creat prin procedee juridice directe, ci indirecte, deoarece, încă din
epoca veche, funcţiona principul conform căruia pretorul nu poate crea drept. Pe de altă parte,
dispoziţiile dreptului civil deveniseră inaplicabile şi nici nu puteau fi abrogate. Faţă de această situaţie
paradoxală, pretorul a recurs la mijloace procedurale care au acţionat ca un filtru, în sensul că s-a păstrat
aparenţa că dreptul civil a rămas în vigoare, dar în realitate, el a dobândit o nouă finalitate şi totodată au
apărut instituţii de sine stătătoare ale dreptului pretorian, ca o replică dată dreptului civil.
Formal, edictul pretorilor era valabil pe termen de 1 an, dar în realitate, anumite dispoziţii din
edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate şi de pretorii următori, astfel încât, prin preluări
succesive, acele dispoziţii s-au fixat definitiv în corpul edictului. De aceea, Cicero spunea că, pe vremea
lui, edictul pretorului cuprinde 2 categorii de dispoziţii:
- unele cuprinse în edictum vetus sau translaticium
12
- alte cuprinse în edictum nova sau pars nova.
În edictum vetus ►dispoziţiile care treceau de la un pretor la altul
În pars nova ► dispoziţiile cuprinse în edict de fiecare pretor în parte.
● Sistematizarea edictului pretorului
Activitatea creatoare a dreptului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero, însă, în epoca clasică,
împăratul Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus să-i dea o formă definitivă, formă de la care viitori
pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar edictul
codificat de Salvius este numit edictum perpetuum.
Edictul codificat de Salvius nu s-a păstrat; de aceea, în epoca modernă, s-a pus problema
reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza lucrărilor clasice care au comentat edictum
perpetuum. Cea mai bună reconstituire a făcut-o romanistul Otto Lenel prin lucrarea sa, intitulată la fel.
Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum cuprinde 4 părţi:
1. Despre organizarea proceselor
2. Mijloacele procedurale de drept civil
3. Mijloacele procedurale de drept pretorian
4. Despre executarea sentinţei.
● Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian
Aşa cum am văzut, dreptul pretorian a apărut ca o replică dată dreptului civil, în ciuda faptului
că, potrivit vechilor romani, pretorul nu are posibilitatea de a crea drept; dar tot romanii spuneau că
dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil. Aşadar, ideea că pretorul nu poate crea drept trebuie
înţeleasă în sensul că pretorul nu poate crea drept civil, căci dreptul civil este expresia în forma legii, iar
legea e voinţa poporului.
Pretorul poate influenţa evoluţia dreptului civil, aşa cum rezultă din definiţia dreptului
pretorian, conform căreia: „Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi
vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam” (Dreptul pretorian este acela care a fost
stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform
binelui public).
În vederea influenţării liniei de evoluţie a dreptului civil, pretorul a acţionat pe 3 căi:
1. adiuvandi iuris civilis gratia = pretorul vine în sprijinul dreptului civil
2. supplendi iuris civilis gratia = completarea dispoziţiilor de drept civil
3. corrigendi iuris civilis gratia = pretorul modifica reglementările
dreptului civil.
1. În primul caz, pretorul interpreta de aşa manieră textele de drept civil încât acele texte să poată
fi aplicate şi noilor cazuri ivite în practica instanţelor – interpretare extensivă.
2. În al doilea caz, pretorul cerceta dispoziţiile din legi, constata că ele prezintă anumite lacune şi
le completa, adăugând noi dispoziţii la textele din legi.
3. În al treilea caz, atunci când constata că anumite dispoziţii sunt în mod vădit depăşite, le
desfiinţa, le anula, dar aceasta nu însemna că pretorul putea desfiinţa legi în ansamblul lor, ci putea
desfiinţa doar anumite dispoziţii.
Distincţia dintre drept civil şi drept pretorian a durat până în vremea lui Justinian, când cele
două rânduieli juridice s-au rânduit şi nu mai dispunem de criterii pentru a distinge instituţiile dreptului
civil şi instituţiile dreptului pretorian.

5. JURISPRUDENŢA

În epoca veche, normele dreptului privat roman şi-au găsit expresia şi în jurisprudenţă (iuris
prudentia) = ştiinţa dreptului roman, creată de jurisconsulţi (iuris consulti) prin interpretarea
dispoziţiilor din vechile legi.

13
Ca şi pretorii, jurisconsulţii au exercitat o mare influenţă asupra dreptului civil din aceleaşi
considerente, cu deosebirea că pretorii au recurs la mijloace procedurale, iar jurisconsulţii la activitatea
de cercetare ştiinţifică.
Jurisconsulţii romani nu erau jurişti în sensul tehnic al cuvântului, căci nu erau funcţionari
publici şi nu erau remuneraţi pentru activitatea lor, ci ei desfăşurau activitatea de cercetare ştiinţifică din
proprie iniţiativă şi pe cont propriu. Activitatea lor de cercetare era atât de apreciată la romani, încât
Cicero spunea că locuinţa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi (domus iuris consulti totius
oraculum civitatis).
● În epoca foarte veche, jurisprudenţa a avut un caracter religios sacral, întrucât, la acea
epocă, fiecărui tip de proces îi corespundeau anumite formule solemne. Pronunţarea greşită a acestor
formule atrăgea după sine pierderea procesului. Ele erau numite formule solemne ale legii sancţiunilor
(legis actio), şi erau cunoscute numai de pontifi, deoarece numai ei puteau cunoaşte zilele faste (în care
se puteau organiza procese). Din acest motiv, numai potifii se puteau dedica cercetării dreptului şi
totodată numai ei puteau oferi consultaţii în problemele de drept.
Câtă vreme jurisprudenţa a fost monopolul preoţilor pontifi, ea nu a putut face progrese
remarcabile, deoarece pontifii, ca preoţi, erau primii care doreau să menţină confuzia ius-fas (drept-
religie).
● Jurisprudenţa laică în epoca veche. În anul 301 î.Hr., Gnaeus Flavius, libertul (dezrobitul)
lui Appius Claudius Caecus, a divulgat în forum formulele solemne şi zilele faste.
După ce formulele solemne au fost afişate în public, orice persoană se putea dedica cercetării
ştiinţifice în domeniul dreptului, iar jurisprudenţa a devenit laică. Totuşi, în următoarele 2 decenii şi
chiar în următorul secol, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, de speţă, în sensul că laicii aveau o
anumită reticenţă faţă de cercetarea juridică, şi, pe de altă parte, lipseau preocupările pentru formularea
unor principii sistematizate ale materiei. Jurisconsulţii se mărgineau să ofere consultaţii cu privire la
rezolvarea unor anumite speţe.
Cu toate că jurisconsulţii din epoca veche nu erau jurişti în sensul tehnic şi nu erau practicieni,
totuşi, activitatea lor de cercetare, pe măsură ce s-a laicizat, avea unele implicaţii practice exprimate prin
cuvintele: respondere, cavere şi agere.
Respondere desemnează consultaţiile oferite de jurisconsulţi cetăţenilor, în cele mai diverse
probleme de drept. Cavere desemnează explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor juridice,
iar agere se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un proces.

● Jurisprudenţa în epoca clasică. În epoca clasică, jurisprudenţa a ajuns la apogeu, deoarece, în


această epocă, s-au afirmat cei mai mari jurisconsulţi ai Romei şi s-au elaborat cele mai valoroase
lucrări. Totodată, în această epocă, au fost create conceptele principale şi instituţiile juridice cu
aplicaţiune universală.
Calităţile jurisconsulţilor clasici şi-au găsit expresia capacităţii de analiză şi sinteză, de
generalizare şi sistematizare în:
- logica severă cu care soluţionau diversele controverse,
- limbajul juridic limpede şi elegant
- precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.
De altfel, încă din vremea lui Octavian Augustus, s-au format 2 şcoli de drept cu înţelesul de
curente ale gândirii juridice:
- şcoala sabiniană (fondată de marele jurisconsul Caius Ateius Capito)
- şcoala proculiană (fondată de Marcus Antistius Labeo),
Denumirile celor două şcoli vin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai fondatorilor –
Sabinus şi Proculus.
Şcoala sabiniană avea o orientare conservatoare întrucât ea promova soluţiile Legii celor XII
Table, pe când şcoala proculiană avea o orientare progresistă, întrucât ea urma linia de gândire a
edictului pretorului.
La jumătatea sec. I d.Hr. s-a remarcat în mod deosebit jurisconsultul Caius Cassius Longinus,
care a fost atât de apreciat încât, la un moment dat, şcoala sabiniană a fost denumită şcoala casiană.

14
În vremea împăratului Hadrian, s-a afirmat jurisconsultul Salvius Iulianus, care a codificat
edictul pretorului şi a scris lucrarea enciclopedică „Digestia”.
În vremea lui Antonius Piul, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care a scris o istorie a
jurisprudenţei romane, denumită liber singularis enchiridii (care într-un singur volum). Un fragment din
această lucrare a ajuns până la noi prin digestele împăratului Justinian.
Se pare că în vremea lui Antonius Piul şi Marc Aureliu a trăit jurisconsultul Gaius, care este o
engimă a dreptului roman, pentru că niciunul dintre presupuşii săi contemporani nu-l menţionează, însă,
peste mai multe secole, lucrările sale se bucurau de o mare faimă.
Cu privire la Gaius s-au scris în epoca modernă cele mai multe lucrări, şi nu pentru că Gaius ar fi
fost foarte original, ci pentru că una dintre lucrările sale a ajuns până la noi, pe cale directă, sub forma
unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a şters textul iniţial, iar în locul lui
s-a şters un alt text. În cazul nostru, prin. sec.VI, un călugăr a şters textul institutelor lui Gaius şi în locul
acelui text a scris un imn religios. După sute de ani, în 1816, cercetând biblioteca episcopală de la
Verona, profesorul german Niebuhr a descoperit acest papirus. El şi-a dat seama imediat că este vorba de
un palimpsest, încât a aplicat reactivi chimici pentru a descifra textul iniţial şi, spre marea lui satisfacţie,
a constatat că a descoperit Institutele lui Gaius. La acea epocă, reactivii chimici erau primitivi, încât
papirusul a fost carbonizat, iar, în partea finală, unele cuvinte nu au putut fi descifrate. De aceea se spune
că manuscrisul de la Verona este lacunar. Întâmplarea a făcut ca în 1933, în Egipt, să se descopere un alt
papirus pe care este scrisă partea finală a Institutelor lui Gaius. Astfel, lacunele manuscrisului de la
Verona au putut fi completate. Papirusul descoperit în Egipt este denumit Noul Gaius (Gaius din Egipt).
Institutele lui Gaius sunt un manual şcolar, adresat studenţilor în drept, în care materia este
sistematizată, iar ideile se succed în mod logic. Aşa se face că, pe baza acestei lucrări, au putut fi
reconstituite instituţiile juridice romane din epoca veche şi de la începutul epocii clasice.
Cei mai mari jurisconsulţi ai Romei au trăit la sf. sec.II şi la începutul sec.III. Este vorba despre
Aemilius Papinianus, Iulius Paulus şi Ulpius Domitius (Ulpian).
Papinianus a fost considerat de contemporanii săi princeps jurisconsultorum sau primus omnium
deoarece, prin lucrările sale cu caracter practic, a oferit soluţii optime tuturor cazurilor reale sau
imaginare. Paul şi Ulpian au fost elevii săi. Paul a fost un jurisconsult foarte original şi foarte productiv,
însă avea un stil ermetic, greu de înţeles. Rivalul său, Ulpian, nu a fost atât de original, dar avea un stil
accesibil, astfel încât o treime din Digestele lui Justinian este formată din fragmente care au fost extrase
din lucrările lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult care a desfăşurat o activitate creatoare în epoca clasică a fost Modestinus.
● Jurisprudenţa în epoca postclasică
Legea citaţiunilor - În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, a
decăzut şi jurisprudenţa, în sensul că jurisconsulţii postclasici nu au mai desfăşurat o activitate creatore,
ci s-au mărginit să rezume sau să comenteze lucrările jurisconsulţilor clasici. De aceea, judecătorii
soluţionau procesele tot pe baza lucrărilor clasice, lucrări care fuseseră scrise cu secole mai înainte şi
care erau atât de numeroase încât nu putea fi cunoscute integral. Profitând de această situaţie, părţile
aflate în proces au început să falsifice lucrările jurisconsulţilor clasici, punând pe seama lor afirmaţii pe
care nu le făcuseră, cu scopul de a câştiga procesele.
Pentru a se pune capăt acestei practici, în 426, s-a dat o constituţiune imperială, denumită legea
citaţiunilor, prin care s-a stabilit că în faţa judecătorilor pot fi citaţi numai 5 autori clasici, ale căror
lucrări erau celebre, cunoscute de toţi judecătorii, şi nu puteau fi falsificate fără ca judecătorii să
depisteze falsul: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin.
De regulă, cei 5 clasici soluţionau în mod unitar diversele probleme de drept, însă uneori soluţiile
erau controversate. În asemenea cazuri, judecătorul era obligat să urmeze părerea majorităţii. În caz de
paritate, în sensul că doi jurisconsulţi aveau o părere, doi ofereau o soluţie diferită, iar cel de-al cincilea
nu se pronunţa, judecătorul era obligat să urmeze părerea lui Papinian. Atunci când cel care se pronunţa
era chiar Papinian, judecătorul avea dreptul să opteze pentru una din cele două opinii.
La sf. legii citaţiunilor, în 321, s-a reprodus/republicat o constituţiune imperială dată de împăratul
Constantin cel Mare, prin care desfiinţa toate notele critice pe care Paul şi Ulpian le făcuseră la adresa
operei lui Papinian, deoarece, în concepţia lui Ctin cel Mare, Papinian era în afara criticii.

15
Ius publice respondendi - Aşa cum am văzut, încă din epoca veche, jurisconsulţii aveau dreptul
să ofere consultaţii judecătorilor. Iniţial, acele consultaţii nu erau obligatorii pentru judecători. Mai
târziu, la sf. epocii vechi, Octavian Augustus a creat un drept special, denumit ius publice responendi
(dreptul de a oferi consultaţii cu caracter oficial). Acest drept special a fost acordat numai unor
jurisconsulţi, acelora care se aflau în graţiile împăratului.
Consultaţiile juridice oferite judecătorilor de către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice
respondendi aveau caracter obligatoriu, dar numai pentru cazul respectiv, nu şi pentru cazurile similare.
Împăratul Hadrian a făcut un pas mai departe şi a decis ca toate consultaţiunile oferite
judecătorilor de către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi să fie obligatorii nu numai în
cazurile respective, ci în toate cazurile similare. Din acel moment, jurisprudenţa a dobândit putere de
lege şi a devenit izvor formal al dreptului privat roman.

6. SENATUSCONSULTELE

În epoca clasică, începând din vremea lui Hadrian, hotărârile senatului (senatuconsulte) au
devenit obligatorii – dobândind putere de lege şi, prin urmare, izvoare formale de drept. Proiectul de
senatuconcult era citat de împărat în faţa senatului, după care împăratul părăsea incinta senatului,
nemaiaşteptând rezultatul votului, întrucât senatul devenise o simplă anexă a politicii imperiale. De
aceea, în documentele vremii, senatuconsultete mai erau numit şi orationes (simple discursuri
imperiale).

7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE
În vremea lui Octavian, hotărârile imperiale, denumite constituţiuni imperiale au dobândit putere
de lege. Acestea erau de 4 feluri:
- edicte
- mandate
- decrete
- rescripte.
Edictele cuprindeau dispoziţiuni de maximă generalitate, atât în domeniul privat, cât şi în cel
public. Ex.: constituţiunea imperială prin care împăratul Caracala a generalizat cetăţenia romană.
Mandatele cuprindeau instrucţiuni cu caracter administrativ, adresate înalţilor funcţionari
imperiali, mai cu seamă, guvernatorilor de provincii. Unele cuprindeau dispoziţii de drept penal.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împăraţi, întrucât şi împăraţii puteau fi aleşi
judecători. Uneori, cu ocazia pronunţării sentinţei, împăratul formula o nouă regulă de drept, precizând
că pe viitor, toate cazurile similare trebuie soluţionate în conformitate cu acea regulă. Pe această cale s-a
născut un drept, ceea ce astăzi denumim precedentul judiciar.
Rescriptele erau consultaţiuni juridice oferite de împăraţi. Răspunsurile date magistraţilor
îmbrăcau forma unor scrisori (epistula) şi aveau caracter obligatoriu. Cele adresate particularilor erau
scrise sub textul cererii. Anumite rescripte cuprindeau şi reguli cu caracter general. Aceste rescripte,
întrucât aveau o valoare aparte, erau sistematizate şi publicate.

CAPITOLUL II
OPERA LEGISLATIVĂ A ÎMPĂRATULUI JUSTINIAN

1. Importanţa operei legislative a lui Justinian


Împăratul Justinian era conştient de faptul că sistemul sclavagist roman să afla în ultimul stadiu
al descompunerii. În acele condiţii, el a ordonat unor comisii formate din profesori şi avocaţi, să

16
sistematizeze şi să repună în vigoare cele mai importante texte juridice ale dreptului clasic, în speranţa
că sistemul sclavagist va fi salvat de la pieire.
Opera legislativă elaborată din ordinul împăratului Justinian prezintă o uriaşă importanţă istorică,
importanţă pe care nimeni n-ar fi putut-o bănui la acel moment, întrucât importanţa acestei opere
legislative se datorează unui factor conjunctural, şi anume faptului că aproape toate textele juridice
clasice au fost distruse de barbari, nemaiajungând până la noi. Însă opera legislativă a lui Justinain s-a
păstrat, ajungând până la noi pe cale indirectă, iar, pe baza ei, romaniştii moderni au putut reconstitui
tezaurul gândirii juridice romane.
Dacă Justinian nu ar fi avut inspiraţia să ordoneze elaborarea acestei opere legislative, noi nu am
fi putut reconstitui integral instituţiile juridice ale romanilor, iar omenirea ar fi evoluat în cu totul o altă
direcţie.
Această operă legislativă cuprinde 4 lucrări:
- codul (codex)
- digestele (digesta)
- institutele (institutiones)
- novelele (novelae)
● Codul lui Justinian a fost elaborat de o comisie formată din 10 profesori şi avocaţi, în frunte
cu Tribonian (cel mai mare jurisconsult al acelei vremi).
Codul a fost publicat în două ediţii. Prima ediţie apărut la 529, dar s-a pierdut. A doua ediţie a
codului, denumită Codex repetitae praelectionis s-a publicat în 534 şi s-a păstrat.
În cea de-a doua ediţie sunt cuprinse constituţiunile imperiale care au fost date din vremea lui
Hadrian până în 534. Materia a fost sistematizată în 12 cărţi.
Cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele dintre constituţiuni sunt
împărţite şi în paragrafe.
Codul cuprinde dispoziţii din dreptul public şi dreptul privat, iar în 2 cărţi găsim şi dispoziţii de
drept canonic. Faţă de faptul că acele dispoziţii urmau a fi aplicate în practica instanţelor judecătoreşti,
membrii comisiei le-au adaptat la noile realităţi, le-au modificat astfel încât să fie aplicate în practică.

● Digestele lui Justinian, publicate în 553, sunt o culegere de fragmente extrase din lucrările
jurisconsulţilor clasici. Această culegere a fost întocmită de o comisie formată din 15 profesori şi
avocaţi, în frunte cu Tribonian.
Metoda de lucru a comisie a fost stabilită chiar de împărat prin 3 constituţiuni imperiale care,
ulterior, au devenit prefeţe ale digestelor. Prin acele constituţiuni, împăratul a precizat că fragmentele
extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici urmează să fie aplicate practic.
Procedând la cercetarea lucrărilor clasice, membrii comisiei au constatat că unele soluţii erau
controversate, în sensul că aceleaşi probleme de drept erau soluţionate în mod diferit de autorii de autorii
clasici, după cum au mai constatat că unele instituţii juridice erau inaplicabile. Luând act de această
situaţie, împăratul a mai dat încă 50 de constituţiuni imperiale, prin care a pus capăt tuturor
controverselor şi a desfiinţat toate instituţiile depăşite.
Jurisconsulţii lui Justinian au extras cele mai valoroase texte din 2000 de lucrări clasice, care
erau mai cunoscute şi le-au sistematizat în 50 de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în
fragmente, iar fragmentele în paragrafe. În fruntea fiecărui fragment se află o inscripţie prin care se
precizează din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv şi cine este autorul acelei lucrări. (Ex.: Dacă
fragmentul este extras din lucrările lui Pauli denumită „Sentenţie”, iar inscripţia se numeşte „Sentenţie
Pauli”). Pornind de la inscripţie, romanii moderni au reuşit să reconstituie lucrările jurisconsulţilor
clasici.
Multă vreme s-a afirmat în mod greşit că fragmentele extrase din lucrările clasice au fost aşezate
la întâmplare. Această impresie greşită decruge din faptul că în toate cărţile din digeste sunt cuprinse
fragmentele care se referă la cele mai diverse materii, dar nu s-a observat că titlurile se caracterizează
prin unitate de conţinut. Aceasta înseamnă că în toate titlurile sunt cuprinse fragmente care se referă la
aceeaşi problemă de drept. Mai mult decât atât, în cadrul titlurilor, fragmentele sunt aşezate într-o
anumită ordine, care decurge din metoda de lucru a comisiei.
În vederea elaborării digestelor, comisia a fost împărţită în 3 subcomisii.
17
Potrivit metodelor de lucru stabilite:
- Prima subcomisie a fost împuternicită să cerceteze fragmente din libri ad Sabinum şi din Digestele
lui Salvius Iulianus; ele sunt denumite prin masa sabiniană.
- A doua subcomisie a fost împuternicită să cerceteze lucrările jurisconsulţilor care au comentat edictul
pretorului şi să extragă cele mai valoroase fragmente din acele lucrări – masa edictală.
- A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian – masa papiniană.
Pentru că a treia subcomisie avea mai puţin de lucru, ea a extras şi fragmente din alte lucrări – apendix.
După ce fiecare comisie şi-a elaborat masa de fragmente, s-a trecut la redactarea titlurilor. Mai
întâi, s-au pus unele sub altele fragmentele din masa sabiniană care corespundeau unui titlu anume. De
ex, când s-a elaborat titlul despre dotă, prima subcomisie a extras din masa sabiniană toate fragmentele
referitoare la dotă, aşezându-le unele sub altele; a doua subcomisie a extras din masa edictală toate
fragmentele referitoare la acelaşi titlu (dotă) aşezându-le în continuare unele sub altele. La sfârşit, a treia
subcomisie a făcut aceeaşi operaţiune cu fragmentele din masa papiniană şi din apendix. De aceea,
când facem lectura unui titlu din digeste, oricare ar fi el, constatăm că la început figurează fragmente din
comentariile la adresa operei lui Sabinus, din digestele lui Salvius Iulianus, după care încep să apară
fragmentele din lucrările care au comentat edictul pretorului, iar spre final apar fragmentel din Papinian.
În epoca modernă, digestele lui Justinian au fost publicate în numeroae ediţii, dintre care cele mai
valoroase sunt: ediţia Mommsen(apărută în 1870) şi ediţia Bonfante(în anul 1931).
● Institutiones - Tot în anul 533, odată cu digestele, au fost publicate şi Institutele lui
Justinian. Ca şi institutele lui Darius, acestea sunt un manual de şcoală adresat studenţilor, dar, spre
deosebire de institutele lui Darius, cele ale lui Justinian au avut putere de lege, erau obligatorii pentru
judecători.
Lucrarea a fost elaborată pe baza institutelor clasice, mai cu seamă, pe baza institutelor lui
Darius, Marcian şi Florentin.
Textele extrase din institutele clasice au fost sistematizate în patru cărţi; cărţile sunt împărţite în
titluri, iar titlurile în paragrafe. În cazul institutelor nu există o împărţire a textelor şi pe fragmente, ca în
cazul digestelor. Dacă lipsesc fragmente, înseamnă că lipseşte inscriptio; dacă lipseşte inscriptio,
înseamnă că la prima vedere nu ştim din ce autori clasici au fost extrase textele.
● Novelae - Novelele lui Justinian cuprind constituţiunile imperiale care au fost date de împărat
în 554-565. De fapt, culegerea acestor constituţiuni imperiale s-a făcut după moartea împăratului de
către persoane particulare, iar lucrarea e denumită „Novelae”, nu pentru că ar cuprinde instituţii juridice
noi sub aspectul conţinutului, ci pentru că dispoziţiile sale sunt „noi” din punct de vedere cronologic faţă
de cele cuprinse în Cod. De asemenea, în Novele sunt cuprinse şi constituţiunile abrogate, ceea ce a dus
la unele repetări şi la unele contradicţii.

● Opera legislativă a lui Justinian


Opera legislativă a lui Justinian a avut o finalitate practică; ea s-a aplicat în activitatea instanţelor
judecătoreşti, de aceea membrii comisie ... au adus o serie de modificări textelor clasice pentru a le pune
în acord cu noile realităţi, iar modificările aduse textelor clasice cu intenţie se numesc interpolări sau
interpolaţiuni.
În epoca modernă, romaniştii s-au preocupat foarte serios de depistarea acestor interpolări, pentru
că numai prin depistarea interpolărilor se poate realiza o reconstituire fidelă a lucrărilor jurisconsulţilor
clasici. În acest scop au fost utilizate numeroase metode de depistare a interpolărilor.
Metoda comparării textelor s-a putut aplica numai în textele care ne-au parvenit fragmentar
prin digestele lui Justinian, dar ne-au parvenit şi integral, printr-o lucrare care a ajuns până la noi pe cale
directă, cum este cazul Institutelor lui Gaius. De aceea, pentru a realiza o comparare a textelor, luăm un
fragment din digeste şi îl comparăm cu partea corespunzătoare din lucrarea care ne-a parvenit pe calde
directă. Dacă cele 2 fragmente nu sunt identice, înseamnă că fragmentul din digeste a fost interpolat
(modificat).

18
De asemenea, uneori, acelaşi fragment apare la mai multe titluri pentru că e relevant la mai multe
materii. Dacă fragmentul prezentat de mai multe ori nu are peste tot aceeaşi redactare, înseamnă că s-a
făcut o interpolare.
Metoda substituirii de termeni este cea mai sigură metodă în depistarea interpolărilor. Uneori,
o instituţie clasică este desemnată prin denumirea care ne indică o instituţie juridică postclasică ce i-a
preluat funcţiile. De exemplu, în epoca clasică, proprietatea se transmitea prin mancipaţiune, iar în epoca
postclasică se transmite prin tradiţiune, ceea ce înseamnă că tradiţiunea a preluat, în epoca postclasică,
funcţia mancipaţiunii. Dacă într-un text clasic, în loc de mancipaţiune, apare cuvântul tradiţiune, s-a
creat o interpolare.

Glose - Textele clasice au fost modificate nu numai cu intenţie, ci şi din greşeală, cu ocazia
multiplicării lucrărilor. Lucrările se multiplicau prin dictare şi scriere. Sclavul care dicta, nefiind jurist
de profesie, dicta şi adnotările. Modificările făcute din greşeală a lucrărilor clasice ca urmare a
multiplicării lor erau denumite glose.

PARTEA A II-A
PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează desfăşurarea
proceselor private în cadrul celor 3 sisteme procedurale pe care le-au creat romanii:
1) Procedura legisacţiunilor – s-a aplicat în Epoca Veche
2) Procedura formulară – s-a aplicat în Epoca Clasică
3) Procedura extraordinară – s-a aplicat în Epoca Postclasică.

TITLUL I
PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Procedura legisancţiunilor este cel mai vechi sistem procedural cunoscut în istoria dreptului.
Cuvântul „legisacţiune” vine de la „legis actio”, desemnând acţiunea legilor.
Legisacţiunile sunt tipuri de procese. Unele tipuri de procese erau utilizate în vederea
recunoaşterii unor drepturi subiective pe cale judiciară şi se numeau legisacţiuni de judecată, iar
celelalte tipuri de procese erau utilizate în scopul valorificării sau executării acelor drepturi subiective
care au fost recunoscute pe cale judiciară şi se numeau legisacţiuni de executare.
Legisacţiunile de judecată - sacramentum
- iudicis postulatio
- condictio
Legisacţiunile de executare - manus iniectio
- pignoris capio
CARACTERELE LEGISACŢIUNILOR

19
Toate aceste tipuri de procese sau legisacţiuni prezintă anumite caractere:
a. Caracterul formalist constă în faptul că fiecărei legisacţiuni îi corespunde anumite formule
solemne, iar greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului.
b. Caracterul legal constă în faptul că legisacţiunile au fost create prin legi, iar formulele
solemne corespunzătoare fiecărei legisacţiuni au fost create de pontifi pe baza unor texte din legi.
c. Caracterul judiciar decurge din faptul că procesele se desfăşurau în 2 faze: faza in iure şi
faza in iudicio.
Faza in iure avea loc în faţa magistratului care organiza judecarea procesului. Faza in iudicio
avea loc în faţa magistratului care judeca procesul.
Procesele puteau fi organizate numai de acei magistraţi care erau învestiţi cu atribuţiuni de ordin
judiciar şi care erau denumiţi magistraţi judiciari.
Iniţial, atribuţiile judiciare au revenit consulilor. Din 367, procesele dintre cetăţenii romani erau
organizate de pretorii urbani., iar procesele dintre cetăţenii romani şi străini erau organizate de pretorii
peregrini. Procesele declanşate în legătură cu actele juridice încheiate în târguri erau organizate de edili.
În Italia, procesele erau organizate de reprezentanţii pretorilor urbani şi de magistraţii municipali, iar
în provincii procesele erau organizate de guvernatori şi de magistraţii municipali.

CAPITOLUL II
DESFĂŞURAREA PROCESULUI ÎN SISTEMUL
PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR

1. FAZA IN IURE
În prima fază, procesul mai prezenta un caracter consensual, ceea ce înseamnă că era necesară
prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului, deşi, la acea epocă, statul roman nu avea atribuţiuni de
citare; decât pârâtul trebuia să fie citat sau chemat la proces chiar de către reclamant.
● Procedee de citare
În acest sens, reclamantul avea la dispoziţie 3 procedee de citare:
In ius vocatio este cel mai vechi procedeu de citare. Acesta constă în somarea pârâtului, care
este chemat să vină în faţa magistratului prin pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem
în faţa magistratului), cuvinte care nu puteau fi rostite la domiciuliul pârâtului întrucât domiciliul
cetăţeanului roman era considerat un templu, era inviolabil. Dacă pârâtul refuza să se prezinte în faţa
magistratului, reclamantul putea să îl aducă prin utilizarea forţei, imediat ce refuzul pârâtului era
constatat cu martori. Jurisconsulţii clasici spuneau că acest procedeu de citare era primitiv.
Vadimonium extrajudiciar este cel de-al doilea procedeu de citare, apărut mai târziu, deci mai
evoluat. Acesta era o convenţie prin care părţile stabileau data la care urmau să se prezinte în faţa
magistratului.
Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul peregrin.
● Activitatea părţilor în faţa magistratului
Dacă ambele părţi se prezentau în faţa magistratului, începeau dezbaterile contradictorii prin
utilizarea formulelor solemne corespunzătoare procesului care se organiza. Faţă de pretenţiile
reclamantului, pârâtul putea adopta una din următoarele atitudini:
- să recunoască acele pretenţii în faţa magistratului (confessio in iure), iar cel ce recunoştea era
asimilat cu cel condamnat, potrivit adagiului autentic roman confessus pro iudicato est = cel ce
recunoştea e considerat ca şi condamnat. (În domeniul dreptului circulă 500 de adagii, dintre care
numai 17 sunt autentic romane. Toate celelalte sunt create de comentatori, în primul rând, de către
glosatori pe baza unor texte romane).

20
Într-un asemenea caz, procesul nu mai trecea la faza a doua.
- să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu nu-şi dea concursul la desfăşurarea procesului. Şi în
acest caz pârâtul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu trecea în faza a doua.
- să nege pretenţiile reclamantului, dându-şi, în acelaşi timp, concursul la desfăşurarea procesului.
În acest caz, procesul trecea în faza a doua şi se finaliza cu pronunţarea unei sentinţe de
condamnare sau absolvire.
● Iurisdictio
În procedura legisacţiunilor, dreptul magistratului de a organiza un proces se numea iurisdictio.
Acesta este de 2 feluri:
- contentiosa
- voluntaria.
În cazul iurisdictio contentiosa interesele părţilor erau opuse, iar procesul se finaliza cu
pronunţarea unei sentinţe de condamnare sau absolvire. Aceasta aparţinea pretorului urban şi peregrin,
precum şi edililor curuli.
În cazul iurisdictio voluntaria sau graţioasă, interesele părţilor erau comune, iar acestea
cooperau cu magistratul pe baza unei înţelegeri prealabile în cadrul unui proces simulat sau fictiv, cu
scopul de a obţine anumite efecte juridice.
De exemplu, părţile, în înţelegerea cu magistratul, simulau că se judecă, dar în realitate
transmiteau dreptul de proprietate asupra unui bun. În acest caz, cel ce urma să dobândească proprietatea
se prezenta la proces în calitate de aşa-zis „reclamant”, iar cel ce transmitea proprietatea asupra lucrului,
se prezenta în calitatea de aşa-zis „pârât”. Reclamantul afirma în cuvinte solemne că lucrul aşa-zis
„litigios” este al său, iar pârâtul tăceau, nu-l contrazicea, astfel încât, faţă de afirmaţia reclamantului şi
faţă de tăcerea pârâtului, magistratul îi recunoştea reclamantului dreptul de proprietate asupra lucrului.
● Imperium - este puterea de comandă a magistratului. În sens larg, imperium cuprinde şi
iurisdictio. Uneori, textele desemnează dreptul de a organiza instanţa prin imperium mixtum, iar dreptul
de a comanda o armată prin imperium merum. Pretorul exercita numai imperium mixtum.
● Activitatea pretorului
În procedura legisacţiunilor, magistraţii judiciari, în frunte cu pretorul, desfăşurau o activitate
mecanică, activitate ce se rezumă la a observa dacă părţile pronunţau corect formulele solemne
corespunzătoare procesului care se organiza, după care pronunţa, în funcţie de datele cazului, unul din
următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico.
Prin cuvântul „do” – pretorul numea judecătorul ales de părţile în litigiu şi însemna că procesul
urma să treacă în faza a doua.
Prin cuvântul „dico” – pretorul atribuia, cu titlu provizoriu, obiectul litigios uneia din părţi.
Prin cuvântul „addico” – pretorul ratifica declaraţia unei dintre părţi, recunoscând dreptul
acesteia. Aşadar, la iurisdictio voluntaria, atunci când reclamantul dobândea proprietatea unui lucru
printr-un proces fictiv, pretorul îi recunoştea dreptul de proprietate prin cuvântul „addico”.

● Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale administrativă


Pretorul, care era cel mai important, se bucura nu numai de iurisdictio, ci şi de imperum. În
virtutea lui imperum, pretorul putea soluţiona anumite litigii pe cale administrativă, fără a mai organiza
proesul în 2 faze. Procedeele prin care pretorul putea soluţiona anumite litigii sunt:
- stipulationes praetorie (stipulaţiunile pretoriene)
- missio in possessionem
- interdicta (interdictele).
- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară)
a. Stipulationes praetorie sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare şi răspuns, din ordinul
pretorului. Stipulaţiunile sunt de 2 feluri:
- stipulaţiuni obişnuite
- stipulaţiuni pretoriene.

21
Stipulaţiunile obişnuite erau încheiate din iniţiativa părţilor cu scopul de a crea anumite
obligaţii între părţi, în timp ce stipulaţiunile pretoriene se încheiau din ordinul pretorului în vederea
soluţionării unor litigii căci, prin asumarea stipulaţiunii, pârâtul promitea că pe viitor, dacă îi va aduce o
pagubă reclamantului prin fapta sa, îi va plăti o anumită sumă care era atât de mare încât pârâtul lua
toate măsurile necesare pentru a nu-i provoca reclamantului pagube.

b. Missio in possessionem înseamnă trimiterea reclamantului în posesiunea sau detenţiunea


bunurilor pârâtului, cu scopul de a-l determina pe pârât să adopte o anumită conduită. O asemenea
măsură era luată împotriva pârâtului care refuza să se prezintă în faţa magistratului.
c. Interdicta sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor, fie să încheie, fie să nu încheie un
anumit act juridic. Dacă pretorul ordona părţilor să încheie un act juridic, atunci interdictul = pozitiv.
Dacă pretorul ordona părţilor sa nu încheie un act juridic, atunci interdictul = negativ. Interdictele erau
simple – se adresau unei singure părţi, duble – se adresau ambelor părţi.
d. Restituio in integrum este ordinul pretorului ce constă în desfiinţarea actului păgubitor pentru
reclamant, astfel încât părţile să fie repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea acelui act
păgubitor. Aşadar, reclamantul redobândea dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului
păgubitor, urmând să intenteze o acţiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Din fizionomia acestui
procedeu juridic rezultă că pretorul nu îl repunea pe reclamant în situaţia anterioară în fapt, ci numai în
drept, prin aceea că îi punea la dispoziţie o acţiune. Numai după judecarea procesului şi după executarea
sentinţei, reclamantul era repus în situaţia anterioară şi în fapt.
În acest sens, Gaius ne dă un exemplu referitor la restitutio in integrum ab absentiam. El are în
vedere cazul unui cetăţean care a lipsit multă vreme din Roma în interesul statului. În absenţa lui, o terţă
persoană i-a uzucapat pământul, adică i-a dobândit pământul în proprietate prin îndelunga folosinţă.
Întors în cetate, cetăţeanul constată că a pierdut şi dreptul de proprietate asupra pământului său. Acesta
se prezintă în faţa pretorului împreună cu uzucapantul, înfăţişându-i situaţia de fapt. Verificând-o,
pretorul constata că nu este echitabil ca acela care a lipsit din cetate în interesul statului să piardă dreptul
de proprietate asupra pământului, acordând o restitutio in integrum, prin care desfiinţa actul
reclamantului (uzucapiunea). După desfiinţare, reclamantul redobândeşte dreptul de proprietate şi este
repus în situaţia anterioară în drept. Pentru a fi repus n situaţia anterioară şi în fapt, ceea ce echivalează
cu punerea în posesie, reclamantul trebuia să intenteze acţiunea în revendicare în calitate de proprietar,
să câştige procesul, să obţină o sentinţă şi să o pună în executare, ceea ce echivalează cu punerea în
posesie sau cu repunerea în situaţia anterioară de fapt.
Restituio in integrum se utiliza în vederea desfiinţării unor acte normative, şi nu în scopul
desfiinţării unor legi. Restitutio in integrum nu are corespondent în dreptul modern. Această instituţie
juridică s-a aplicat numai la romani. Nu s-a aplicat în Evul Mediu, ş nici în societatea modenă, iar
invocarea acestui procedeu juridic în activitatea jurisdicţională modernă creează doar confuzie, deoarece
restitutio in inegrum nu are corespondent în dreptul modern.

2. FAZA IN IUDICIO

● Judecătorii
Dacă pretorul organiza procesul în 2 faze, cea de-a doua fază se desfăşura în faţa judecătorului.
Judecătorul roman în procedura legisacţiunilor era un particular ales de părţi şi confirmat de
magistrat. Judecătorul era un simplu particular, nu în sensul că oricine putea fi ales judecător, ci în
sensul că nu exista profesia de judecător. Practici, la origine, puteau fi aleşi judecători numai senatorii,
iar spre sfârşitul republicii, puteau fi aleşi şi cavalerii.
În faza a doua, procesul nu mai avea caracter consensual, în sensul că era permisă judecarea în
lipsă. Potrivit Legii celor XII Table, judecătorul aştepta până la amiază şi, dacă una din părţi nu se
prezenta, dădea câştig de cauză părţii prezente.
● Activitatea părţilor

22
Dacă ambele părţi se prezentau, începeau dezbaterile conflictuale prin utilizarea limbajului
comun. Primul vorbea reclamantul, care îşi formula pretenţiile şi care administra probele de care
dispunea: fie înscrieri, fie martori. La rândul lui, pârâtul îşi formula apărarea administrând probele de
care dispunea, însă la acea epocă nu exista o ierarhie a probelor, astfel încât înscrierile puteau fi
combătute prin proba cu martori.
Eventual, în sprijinul părţilor puteau interveni şi avocaţii. Dar avocaţii romani nu erau
reprezentanţi în justiţie, căci nu participau la proces în locul părţilor, ci veneau în sprijinul uneia dintre
părţi, prin pledoariile lor, prin cunoştinţele juridice pe care le aveau.
După ce judecătorii ascultau afirmaţiile părţilor, după ce aprecia probele şi, eventual, după ce
asculta pledoariile avocaţilor, judecătorul se pronunţa potrivit propriei sale convingeri, dând o sentinţă
fie de condamnare, fie de absolvire. Totuşi, judecătorii romani puteau refuza să pronunţe sentinţa,
afirmând că nu şi-a putut forma o părere. În asemenea situaţii, părţile reveneau în faţa magistratului în
vederea alegerii altui judecător.
Pe lângă judecătorii numiţi în procedura legisacţiunilor au existat şi tribunalele: unele erau
permanente, iar altele nepermanente. Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un număr impar
de judecători (recuperatores) şi judecau procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Tribunalele permanente
erau în număr de două:
- decemviri litibus iudicandis (cei zece bărbaţi care să judece procesele) judecau procesele cu
privire la libertate
- centumviri (cei o sută de bărbaţi) judecau procesele cu privire la proprietate şi la moştenire.

CAPITOLUL III
LEGISACŢIUNILE DE JUDECATĂ

1. SACRAMENTUM

Sacramentum este acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate şi la
creanţele având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri. Atunci când avea ca obiect dreptul
de proprietate, legisacţiunea îmbrăca forma sacramentum in rem, iar când era folosită în scopul
valorificării unei creanţe, îmbrăca forma lui sacramentum in personam.

● Sacramentum in rem – presupunea utilizarea unor forme solemne, transmise prin Institutele
lui Gaius. Gaius are în vedere un litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra unui sclav. În acest
caz părţile se prezentau împreună cu obiectul litigios (sclavul) în faţa magistratului. Partea care avea
iniţiativa procesului pronunţa formula solemnă corespunzătoare cazului „ afirm că acest sclav este al
meu în baza dreptului quiritilor, conform cu condiţia sa juridică : după cum am spus, iată, am pus nuiaua
pe tine”. Declaraţia solemnă era însoţită de anumite gesturi rituale. Adversarul făcea aceeaşi declaraţie,
însoţită de aceleaşi gesturi. Urma un simulacru de încăierare a părţilor, care simboliza situaţia din epoca
prestatală când pretenţiile erau valorificate prin mijloace proprii. Faţă de această atitudine a părţilor,
magistratul intervenea prin cuvintele : „lăsaţi amândoi sclavul”. Intervenţia magistratului simboliza noua
situaţie în care statul a luat asupra sa distribuirea justiţiei. În continuare, partea care a avut iniţiativa
procesului se adresa adversarului cu formula „ îţi cer să spui în ce scop ai revendicat”. Faţă de această
întrebare adversarul răspundea „ mi-am exercitat dreptul meu când am pus nuiaua”.
După îndeplinirea acestor forme, avea loc provocarea la un sacramentum (pariu). Cel care
revendicase primul îl provoca pe adversar la un sacramentum de 50 sau 500 de aşi, după cum valoarea

23
obiectului litigios era mai mică sau mai mare de 1000 de aşi. Partea adversă pronunţa o formulă similară.
La origine, suma de bani era efectiv depusă, pentru ca mai târziu să fie promisă.
În finalul primei faze a procesului, magistratul proceda la atribuirea provizorie a lucrului
revendicat. Obiectul litigios era atribuit acelei părţi care promitea cu garanţi numiţi praedes litis et
vindiciarum că, în cazul pierderii procesului, va atribui lucrul părţii adverse.
În faza a doua a procesului, judecătorul pronunţa sentinţa, dar nu în mod direct, în sensul că se
mărginea să arate care dintre cele două sume de bani a fost depusă sau promisă în mod just. Drept
urmare, cel ce câştiga procesul intra în stăpânirea lucrului şi redobândea suma de bani, pe când
adversarul pierdea suma de bani depusă cu titlu de sacramentum.
Este de remarcat faptul că ân cazul lui sacramentum in rem nu utilizăm termenii de reclamant şi
pârât, deoarece ambele părţi revendicau lucrul.
● Sacramentum in personam – este legisacţiunea utilizată în scopul valorificării drepturilor de
creanţă asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri.
Deşi formele acestui tip de proces nu sânt cunoscute în amănunt, presupunea că în faţa
magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul trecea în faza a doua. Sentinţa era
pronunţată în mod indirect.

2. INDICIS ARBITRIVE POSTULATIO

Iudicis arbitrive postulatio îmbrăca forma unei dezbateri contradictorii în faţa magistratului,
urmată de cererea de a se numi un judecător sau arbitru.
Această procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanţelor izvorâte din sponsio
(contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune, precum şi în scopul valorificării drepturilor, al căror
obiect trebuia să fie evaluat de către judecător printr-o litis aestimatio. Iudicis arbitrive postulatio este o
legisacţiune mai evoluată, deoarece nu se porneşte de la pretextul unui pariu, iar partea care pierde
procesul nu este sancţionată cu pierderea unei sume de bani. Pe de altă parte, iudicis arbitrive postulatio
avea o sferă mai largă de aplicare decât sacramentum in rem.
3. CONDICTION

Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam şi se aplică în două cazuri: în


materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată) şi în materie de alia certa res ( un alt lucru
determinat).

CAPITOLUL IV
LEGISACŢIUNILE DE EXECUTARE

1. MANU INIECTIO
Manu iniectio era utilizată în scopul executării acelei sentinţe de condamnare, care avea ca
obiect o sumă de bani.
În dreptul roman vechi şi clasic, sentinţa de condamnare era pronunţată de un simplu particular,
aşa încât era necesar un nou proces pentru ca magistratul să dispună executarea sentinţei. Dacă după 30
de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului, arătând că
sentinţa de condamnare nu a fost executată. După îndeplinirea formelor cerute, magistratul aproba
cererea creditorului de a-l duce pe debitor în închisoarea sa personală, prin cuvântul addico.
Manus inectio îmbracă trei forme :
- manus inectio iudicati – care presupunea o sentinţă prealabilă
- manus iniectio pura – care dădea debitorului posibilitatea să conteste singur temeinica drepturilor
creditorului, devenind vindex pentru el însuşi
- manus iniectio pro iudicato – care putea avea loc chiar şi în lipsa unei sentinţe de condamnare

24
2. PIGNORIS CAPIO
Pignoris capio ( luarea de gaj era considerată o legisacţiune de executare, cu toate că îi lipsea
caracterul judiciar. Pignoris capio nu era subsecventă unui proces, nu presupunea prezenţa magistratului
şi nici măcar prezenţa debitorului. În câteva cazuri, după ce pronunţa anumite cuvinte solemne în
prezenţa martorilor, creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea să-şi
însuşească acel bun sau să-l înstrăineze, dar dacă debitorul nu plătea, putea să-l distrugă.

TITLUL II
PROCEDURA FORMULARĂ

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. APARIŢIA PROCEDURII FORMULARE. LEGEA AEBUTIA


Potrivit lui Gaius, spre sfârşitul republicii, legisacţiunile au devenit „odioase” romanilor datorită
formalismului lor excesiv. De aceea, între anii 149-126 î.Hr. s-a dat o lege specială, numită Legea
Aebutia, prin care s-a introdus o nouă procedură de judecată mult mai evoluată, denumită procedura
formulară.
Prin introducerea procedurii formulare, Legea Aebutia nu a desfiinţat legisacţiunile, ci a lăsat
părţilor posibilitatea să aleagă între procedura legisacţiunilor şi procedura formulară.
Întrucât în practică, părţile optau în mod invariabil pentru procedura formulară, împăratul
Octavian Augustus a dat legile „Iuliae Judiciarae”, prin care legisancţiunile au fost abrogate în mod
expres.

CAPITOLUL II
FORMULA

1. ROLUL FORMULEI
Şi în procedura formulară procesul se desfăşura în două faze: in iure şi in iudicio, însă au apărut
o serie de elemente noi.
În prima fază a procesului, părţile nu se mai exprimau în formule solemne, ci in limbajul
obişnuit. De asemenea, s-a introdus un nou mijloc procedural, denumit formulă, aceasta fiind un mic
program de judecată, prin care magistratul îi arăta judecătorului cum să soluţioneze cazurile.
În legătură cu rolul formulei în proces, trebuie reţinut faptul că dreptul clasic se aplica
principiului conform căruia nu există drept subiectiv fără o acţiune în justiţie corespunzătoare.
Abordarea acţiunii în justiţie echivala cu cu remiterea formulei de către magistrat reclamantuluim, astfel
încât, pe baza acelei formule, reclamantul putea să-şi valorifice pretenţiile pe cale judiciară.
În practică, ori de câte ori magistratul constata că pretenţiile reclamantului sunt legitime, verifica
în edictul său dacă exista un tip corespunzaăor de formulă; daca exista, completa acea formula cu
elementele concrete ale procesului. Daca magistratul constata că pretenţiile reclamantului sunt legitime,
dar în edictul său nu exista un tip corespunzător de formulaă atunci el crea o formula nouă, dându-i
posibilitatea reclamantului să se judece şi să-şi valorifice pretenţiile prin proces. Pretenţia valorificată pe
cale judiciară dobândeşte valoarea de drept subiectiv. Astfel, prin intermediul formulei,

25
magistratul a sancţionat noi drepturi subiective şi a extins sfera de reglementare juridică pe cale
procedurală.

2. STRUCTURA FORMULEI
Orice formula începea cu numirea judecătorului: Caius Iulius iudex esto.
Părţile principale ale ei sunt:
- intentio
- demonstratio
- adiudicatio
- condemnatio
În intentio se preciza care sunt pretenţiile reclamantului.
În demonstratio era menţionat actul sau faptul juridic din care izvorau pretenţiile reclamantului.
Adiudicatio figura numai în formulele acţiunilor de ieşire din diviziune sau de partaj, întrucat
prin adiudicatio magistratul îl imputernicea pe judecător să pronunţe ieşirea din indiviziue.
Condemnatio era partea formulei prin care magistratul il imputernicea pe judecător cu dreptul de
a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.

Părţile accesorii ale formulei sunt:


- prescriptiones (prescripţiunile)
- exceptiones.
Prescripţiunile erau anumite precizări făcute în fruntea formulei, fie în favoarea reclamantului,
fie în favoarea pârâtului. Precizările facute în favoarea reclamantului se numeau prescriptiones pro
actore. Precizările în favoarea pârâtului erau denumite prescriptiones pro reo, întrucât pârâtul era
denumit reus.
Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega pretenţiile formulate de
reclamant şi invoca anumite fapte de natură sa paralizeze acele pretenţii. Spre exemplu, pârâtul nu nega
că a primit o sumă de bani de la reclamant, dar afirma că ulterior a plătit sau că a fost iertat de datorie.
Pentru ca excepţiunea să poata fi opusă în faţa judecatorului, ea trebuia să figureze în formulă şi
era introdusă în formula de catre magistrat la cererea expresă a pârâtului. Daca pârâtul nu avea grija să-i
ceara magistratului să introducă excepţiunea în formulă, judecătorul nu o putea lua în considerare,
întrucât, potrivit lui Gaius, judecătorul este „sclavul formulei” şi trebuie să judece procesul în stricta
conformitate cu indicaţiile pe care le-a primit prin intermediul formulei.
Datorită acestui fapt, în procedura formulară, excepţiunile au avut un caracter absolutoriu, ceea
ce înseamnă că, ori de câte ori excepţiunea se dovedea întemeiată sau justă, judecătorul nu putea
pronunţa sentinţa de condamnare la mai puţin, ci trebuia să pronunţe sentinţa de absolvire. Spre
exemplu, dacă reclamantul afirma pe cale de acţiune că are o creanţă de 100, iar pârâtul dovedea pe cale
de excepţiune că datorează numai 50, adică mai puţin, judecătorul nu-l putea condamna la 50, ci trebuia
să pronunţe sentinţa de absolvire, întrucât magistratul îl întemeinicise să se pronunţe numai în legătură
cu suma de 100. În acest caz magistratul scria: “Judecătorule verifica dacă pârâtul datorează o sută. Dacă
te vei convinge, pune-l sa plătească”.
Pe de alta parte, odată cu introducerea excepţiunilor, au fost depăşite toate inconvenientele care
decurgeau în vechea procedură din principiul unităţii de chestiune, căci, în procedura legisancţiunilor,
în acelaşi proces, numai reclamantul putea sa-şi afirme pretenţiile, iar dacă pârâtul avea şi el de formulat
anumite pretenţii faţă de reclamant, trebuia să declanşeze un alt proces. Astfel, în procedura formulară,
odata cu introducerea excepţiunilor, ambele părţi îşi puteau formula pretenţiile în acelaşi proces, căci
reclamantul îşi formula pretenţiile pe cale de acţiune, iar pârâtul şi le formula pe cale de excepţiune în
acelaşi proces.

CAPITOLUL III
DESFĂŞURAREA PROCESULUI
26
1. FAZA IN IURE

În sistemul procedurii formulare, procesul continua să se desfăşoare în două faze, dar au fost
introduse unele inovaţii cu privire la citare, precum şi cu privire la activitatea părţilor şi a pretorului.
● Citarea
În materia citării s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care au fost introduse altele noi.
Astfel, pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului care, la somaţia reclamantului, refuză să vină
la proces. De asemenea, s-a dat împotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat o missio in
possessionem, în baza căreia reclamantul putea vinde bunurile pârâtului.
● Activitatea părţilor
În virtutea caracterului consensual al procesului, era necesar ca ambele părţi să fie prezente în
faţa magistratului. Dezbaterile se desfăşurau în cuvinte obişnuite, fără utilizarea unor formule solemne şi
a unor gesturi rituale, ca în cazul procedurii legisacţiunilor.
Faţă de pretenţiile reclamantului, ca şi în vechea procedură, pârâtul putea adopta 3 atitudini:
- să recunoască
- să nege
- să se apere cum trebuie.
În plus, s-a admis ca în procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul să fie
soluţionat prin pronunţarea unui jurământ:
- fie reclamantul jura că are un drept de creanţă
- fie pârâtul jura că nu datorează nimic.
După ce dezbaterile se încheiau, în funcţie de natura cazului litigios şi de afirmaţiile părţilor,
pretorul acorda acţiunea reclamantului sau i-o refuza. Dacă pretenţiile reclamantului erau găsite
întemeiate, pretorul îi elibera o acţiune civilă, când exista o acţiune corespunzătoare. Atunci când edictul
nu cuprindea o acţiune potrivită, pretorul crea o nouă acţiune, redactată cu elementele litigiului. După ce
formula era redactată, avea loc ultimul act în faţa magistratului, numit litis contestatio (o altă inovaţie în
p.f.).

● Litis contestatio
În procedura legisacţiunilor, litis contestatio însemna luare de martori care să constate voinţa
părţilor, a reclamantului şi a pârâtului, de a se prezenta în iudicio, pe când în procedura formulară,
litis contestatio înseamnă dictarea formulei de către reclamant pârâtului sau remiterea unei copii a
formulei de către reclamant pârâtului, astfel încât, în faza a doua a procesului, pârâtul să ştie cum să
se apere.
Litis contestatio prezintă o importanţă deosebită deoarece, prin valorificarea efectelor lui litis
contestatio, pretorul şi jurisconsulţii au creat noi instituţii juridice, mai cu seama în materia obligaţiilor,
căci litis contestatio produce trei efecte:
- efectul extinctiv,
- efectul creator
- efectul reglator sau fixator.
În virtutea efectului extinctiv, în momentul lui litis contestatio, dreptul iniţial al reclamantului,
adică dreptul pe care reclamantul l-a dedus în justiţie, se stingea. Spre exemplu, dacă reclamantul afirma
că este proprietarul unui teren, în momentul lui litis contestatio dreptul lui de proprietate se stingea. În
anumite procese, dreptul primitiv al reclamantului se stingea de drept, pe când în altele se stingea prin
introducerea unei excepţiuni în formulă.
În virtutea efectului creator, în locul efectului care s-a stins, se năştea un nou drept, pe care il
denumim dreptul nou creat, un drept care purta în mod invariabil asupra unei sume de bani, astfel încât
ori de câte ori câştiga procesul, reclamantul urma să primeasca o sumă de bani, indiferent de obiectul
pretenţiilor sale. De aceea jurisconsulţii clasici spuneau că în procedura formulară, sentinţa de
condamnare prezintă un caracter pecuniar, bănesc.

27
În funcţie de natura şi de obiectul dreptului iniţial, între dreptul iniţial şi dreptul nou creat puteau
să apară anumite deosebiri. Spre exemplu, dacă dreptul iniţial a fost un drept real, atunci dreptul iniţial
se deosebea faţă de dreptul nou creat în privinţa:
- naturii juridice,
- obiectului,
- cauzei sau temeiului juridic.
Întrucât dreptul iniţial a fost prin natura lui un drept real, iar dreptul nou creat are altă natură
juridică, fiindcă este un drept de creanţă, nu mai este un drept real, ele se deosebeau şi în privinţa
obiectului, întrucât dreptul iniţial a purtat asupra unui lucru (drepturile reale poartă întodeauna asupra
unor lucruri). Ele se deosebeau şi asupra cauzei juridice deoarece dreptul iniţial a putut izvorî dintr-un
mod de dobândire a proprietăţii, dreptul nou creat are alt temei juridic, din vreme ce izvorăşte din litis
contestatio.
Dacă dreptul iniţial a fost un drept de creanţă care purta asupra unui lucru, cele două drepturi se
deosebau în privinţa obiectului şi cauzei juridice (în sens de fapta din care izvorăşte). Dacă dreptul
iniţial a fost un drept de creanţă care purta asupra unei sume de bani, cele doua drepturi se deosebeau
numai în privinţa cauzei jurdice.
În concluzie, indiferent de natura şi obiectul dreptului iniţial, dreptul nou creat se va deosebi
întodeauna faţă de dreptul iniţial în privinţa cauzei juridice
Prin efectul reglator sau fixator, în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât
elementele reale, cât şi elementele personale ale procesului.

2. FAZA IN IUDICIO
Prin elemente reale ale procesului înţelegem pretenţiile formulate de reclamant în faţa
magistratului, pretenţii care sunt menţionate în intentio. Pe cale de consecinţă, în faza a doua, în iudicio,
reclamantul va trebui sa formuleze aceleaşi pretentii, caci dacă formuleaza alte pretenţii, judecătorul nu
le poate lua în considerare.
Prin elementele personale ale procesului înţelegem identitatea judecătorului şi a părţilor.
Aceasta înseamnă că, în faza a doua, procesul trebuie să se desfăşoare în faţa judecătorului, care este
menţionat în fruntea formulei şi trebuie să se desfăşoare între părţile menţionate în formulă. Dacă
judecătorul dispărea, părţile reveneau în faţa magistratului în vederea alegerii altui judecător, iar formula
era modificată în mod corespunzător. Dacă dispărea una dintre părţi, moştenitorul nu se putea prezenta
la proces, ci împreună cu adversarul se prezenta în faţa magistratului în vederea modificării formulei, în
locul numelui defunctului trecându-se numele moştenitorului.

CAPITOLUL IV
ACŢIUNI

1. GENERALITĂŢI
Altă inovaţie introdusă prin procedura formulară a fost în legătură cu sensul şi sfera de aplicare
a conceptului de acţiune în justiţie. În vechea procedură, acţiunile în justiţie, denumite legisacţiuni, au
fost create într-un număr limitat şi se aplicau numai la cazuri determinate, pe când în procedura
formulară, acţiunea în justiţie a devenit mijlocul procedural prin care se putea valorifica pe cale judiciară
orice pretenţie legitimă. De aceea se spunea că în procedura formulară, sfera de aplicare a acţiunii în
justiţie s-a generalizat de vreme ce abordarea acţiunii în justiţie echivala cu remiterea formulei de
către magistrat reclamantului, iar magistratul îi remitea reclamantului o formula ori de câte ori se
convingea că pretenţiile sale sunt legitime.

2. CATEGORII DE ACŢIUNI

28
► Acţiuni in rem (reale) şi acţiuni in personam (personale)
Diviziunea acţiunilor în reale şi personale este cea mai veche, dar şi cea mai importantă.
Acţiunile reale sancţionează drepturi reale, drepturi care, prin excelenţă, poartă asupra unor
lucruri.
Acţiunile personale sancţionează drepturi personale (de creanţă), cum sunt, de ex, cele izvorâte
din contracte sau delicte.
Întrucât drepturile reale se deosebesc, prin natura lor, de drepturile personale, formulele celor
două tipuri de acţiuni au o redactare diferită.
Dreptul real izvorăşte din raportul juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai
societăţii şi este opozabil tuturor (erga omnes), pe când, dreptul personal izvorăşte din raportul juridic
stabilit între două persoane determinate şi este opozabil numai debitorului. De aceea, în intentio a
formulei va figura numai numele reclamantului. Numele pârâtului nu va fi trecut, deoarece calitatea de
pârât o poate avea orice persoană care aduce atingere dreptului real în cauză. Dacă magistratul ar greşi şi
ar mentiona în intentio a formulei şi numele pârâtului, ar fi posibil ca între momentul redactării formulei
şi momentul judecării procesului, lucrul revendicat de reclamant să ajungă în mainile altei persoane. În
acest caz, judecătorul, ca sclav al formulei, va constata că cel mentionat în formula că pârât nu este
posesor al lucrului revendicat, prin urmare, nu-l poate condamna, iar reclamantul pierde procesul. De
aceea, în faţa judecătorului va fi chemat acela care posedă lucrul în momentul judecării procesului.
Dimpotrivă, în intentio a formulei acţiunii va figura atât numele reclamantului, cât şi numele
pârâtului, căci acţiunea personală poate fi intentată numai împotriva debitorului, care este o persoană
determinată.
► Acţiuni civile şi acţiuni honorarii
O altă clasificare a acţiunilor, întemeiată pe originea acestora, este aceea în acţiuni civile şi
acţiuni onorarii.
Toate acţiunile, şi cele civile şi cele onorarii, sunt creaţii ale pretorului, numai că:
- acţiunile civile nu sunt originale, ele având o formulă redactată în ius, adică ele au un model în vechile
legisancţiuni. Spre exemplu, acţiunea în revendicare are un model în sacramentum in rem.
- acţiunile honorarii sunt creaţii ale magistratului determinate de necesitatea creării unor tipare
procedurale pentru situaţiile noi ivite în practica socială şi pentru care nu există un model în vechea
procedură. Acţiunile onorarii sunt de trei categorii: in factum, ficticii, formula cu transpoziţiune.
a. Acţiunile in factum au o formulă redactată corespunzătoare cu forma acţiunii in factumt
expusă de reclamant pe care magistratul o insera în cuprinsul formulei şi pe care judecătorul trebuia să o
aibă în vedere la soluţionarea procesului.
b. Acţiunile ficticii au o formulă redactată in ius, elementul original fiind faptul că în cuprinsul
formulei lor magistratul introduce o ficţiune juridică, adică el considera ca existent un fapt inexistent sau
invers. Spre exemplu, acţiunea publiciană care sancţionează proprietatea pretoriană şi în formula căreia
magistratul introduce ficţiunea că termenul necesar uzucapiunii s-a împlinit, deşi nu se împlinise.
c. Acţiunile cu formula în transpoziţiune au fost create de magistrat pentru obţinerea unor
efecte juridice pentru acte care nu puteau fi întocmite în mod făţis, aceste acţiuni cu formula cu
transpoziţiuni au avut multiple aplicaţiuni, dintre care, una dintre cele mai importante este
reprezentarea în justiţie (sistemul potrivit căruia o persoană, numită reprezentant, stă în proces în
numele altei persoane, numită reprezentat).
Mult timp, romanii nu au admis ideea reprezentării în justiţie, potrivit principiului nemo alieno
nomine lege agere potest (nimeni nu poate introduce o acţiune a legii în numele altei persoane).
Ulterior, faţă de necesităţile impuse de dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri, romanii au fost
nevoiţi să admită reprezentarea în justiţie prin utilizarea formulei cu transpoziţiune în sensul că în
intentio apare numele reprezentatului, deoarece el este titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar în
condemnatio apare numele reprezentantului, deoarece el stă în proces şi asupra lui urmează a se
răsfrânge efectele sentinţei pronunţată de judecător.
Prin urmare romanii au cunoscut reprezentarea imperfectă în justiţie, căci reprezentantul
dobândeşte în virtutea sentinţei un drept sau o obligaţie pe care o transmite ulterior reprezentatului.

29
Au existat doi reprezentanţi în justiţie, Cognito, cel care se constituie în prezenţa adversarului
prin utilizarea unor formule solemne şi procurato ad litem, cel care se constituie fără forme solemne,
chiar şi în absenţa adversarului.
În cazul lui cognito, romanii au făcut un pas în sensul că acţiunea prin care se obţine executarea
silită era acordată direct persoanei reprezentatului.
Nu trebuie să confundăm reprezentarea în justiţie cu asistenţa judiciară pe care avocatul o acordă
uneia dintre părţile litigante pledând pentru aceasta în faţa judecătorului (postulare pro alio) pentru că la
romani avocatul nu este reprezentantul părţii, ci el asistă partea care stă în proces în nume propriu. Alte
aplicaţiuni sunt acţiunile cu caracter alăturat, adiectice qualitatis precum şi acţiunea rudiliană intentată
de bonorum în cadrul de executare silită prin denditio bonorum.

► Acţiuni directe şi acţiuni utile


Acţiunile directe sunt cele create pentru cazuri determinate.
Acţiunile utile sunt cele extinse la cazurile similare.
În anumite condiţii, orice acţiune directă poate deveni utilă (ex. prin introducerea unei ficţiuni în
formula acesteia).
► Acţiuni populare şi acţiuni private
Acţiunile populare sunt acelea care pot fi intentate de oricine deoarece ocrotesc interese
generale (ex. acţiunea cu privire la bunurile vărsate şi aruncate).
Acţiunile private pot fi intentate numai de anumite persoane şi anume titularii drepturilor
subiective sancţionate prin acţiunile respective (ex. acţiunea în revendicare poate fi introdusă doar de
titularul dreptului de proprietate).
► Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii
Acţiunile penale (actiones poenales) sunt acelea care au ca efect condamnarea pârâtului găsit
vinovat la plata unei amenzi – poena.
Acţiunile persecutorii (actiones rei persecutoriae) sunt acelea care vizează condamnarea
pârâtului găsit vinovat la restituirea lucrului sau repararea prejudiciului cauzat.
► Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună-credinţă
În cadrul acţiunilor de drept strict, judecătorul interpretează actul juridic care reprezintă
temeiul juridic, izvorul juridic sau cauza juridică a pretenţiilor reclamantului ad literam, adică potrivit
literei sale şi nu potrivit voinţei reale a părţilor.
Per a contrario, în acţiunile de bună-credinţă judecătorul interpretează actul juridic ce
reprezintă temeiul pretenţiilor reclamantului potrivit bunei-credinţe, adică potrivit voinţei reale a părţilor
şi nu potrivit literei actului. Pentru a face o asemenea interpretare este necesar ca magistratul să
introducă în formula acţiunii expresia ex fide bona, numai atunci judecătorul poate interpreta actul
juridic dedus judecăţii potrivit voinţei reale a părţilor.
► Acţiunile arbitrarii
Acţiunile arbitrarii au fost create pentru a atenua efectele negative ale caracterului invariabil
pecuniar al sentinţei de condamnare în procedura formulară. Potrivit mecanismului acţiunilor arbitrarii,
judecătorul acţionează într-o dublă ipostază -aceea de arbitru şi aceea de judecător propriu-zis.
În calitate de arbitru, după ce se convinge de temeinicia pretenţiilor reclamantului, îi ordona
pârâtului să satisfacă acele pretenţii aşa cum au fost ele formulate. Pârâtul are două posibilităţi:
1. să dea curs ordinului dat de judecător în calitate de arbitru şi să satisfacă pretenţiile
reclamantului aşa cum au fost ele formulate, situaţie în care se ajunge pe cale indirectă la o condamnare
ad ipsam rem.
2. să refuze executarea ordinului dat de judecător în calitate de arbitru situaţie în care judecătorul,
de data aceasta în calitate de judecător propriu-zis, va pronunţa o sentinţă de condamnare a pârâtului la
plata unei sume de bani care reprezintă contravaloarea pretenţiilor reclamantului stabilită de însuşi
reclamant sub prestare de jurământ.
Dar chiar şi aşa, reclamantul are tendinţa firească de a supraevalua obiectul pretenţiilor sale. De
aceea, de cele mai multe ori, pârâtul prefera să dea curs ordinului dat de judecător în calitate de arbitru şi
30
să satisfacă pretenţiile reclamantului, aşa cum au fost ele formulate, decât să plătească o sumă de bani
mult mai mare decât valoarea efectivă a acelor pretenţii.
Exemplii gratia în materia acţiunilor arbitrarii este acţiunea în revendicare.

CAPITOLUL V
EFECTELE SENTINŢEI

1. FORŢA JURIDICĂ A SENTINŢEI


Forţa juridică a sentinţei este imposibilitatea redeschiderii unui nou proces între aceleaşi părţi
în sens procesual şi având acelaşi obiect. Este ceea ce astăzi denumim autoritatea de lucru judecat a
sentinţei.
Romanii nu au cunoscut autoritatea de lucru judecat aşa cum o cunoaştem noi astăzi încă de la
începutul procedurii civile romane. Astfel, în procedura legisacţiunilor, autoritatea de lucru judecat
funcţiona doar faţă de reclamant în baza principiului bis de eadem re ne sit actio (nu pot fi introduse
două acţiuni ale legii pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv). Nimic nu-l împiedică pe pârât să
redeschidă procesul împotriva reclamantului pentru valorificarea aceluiasi drept subiectiv. În procedura
formulară, la început, forţa juridică a sentinţei era asigurată tot doar faţă de reclamant în virtutea
efectului extinctiv a lui litis contestatio. Nimic nu-l împiedica însă pe pârât să redeschidă procesul
împotriva reclamantului, având ca obiect acelaşi drept subiectiv.
De aceea jurisconsulţii romani au creat principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul
judecat se considera adevărat). Din acest principiu a fost extrasă o excepţiune - exceptio rei iudicatae, ce
putea fi opusă de oricare dintre părţile litigante celeilalte părţi, dacă aceasta din urmă ar fi încercat
redeschiderea procesului, evident pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv. În acest fel, forţa juridică
a sentinţei, sau autoritatea de lucru judecată era asigurată în raport cu ambele părţi litigante.

TITLUL III
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

CAPITOLUL I
CARACTERELE PROCEDURII EXTRAORDINARE

Procedura extraordinară, aşa cum mai arată şi numele, extra ordinem se în desfăşoară în afara
lui ordo. Prin urmare, în cadrul acestui sistem procedural, procesul se desfăşoară într-o singură fază de la
început şi până la sfârşit, în faţa aceleiaşi persoane care cumulează atât calitatea de magistrat, cât şi
calitatea de judecător.
Această modificare a fost determinată de două considerente:
- politica centralizatoare a împăraţilor romani care nu admiteau că activitatea jurisdicţională să
scape controlului lor, astfel încât ea a fost încredinţată unor magistraţi judecători integraţi în birocraţia
imperială şi, ca atare, supuşi autorităţii împăratului
- epoca postclasică se caracterizează printr-un proces accentuat de disoluţie, creare a marilor
latifundii stăpânite de potentiores, care dispuneau de veritabile armate proprii, ignorând autoritatea
imperială, context în care instituţia judecătorului privat era anacronică.

31
CAPITOLUL II
DESFĂŞURAREA PROCESULUI ÎN PROCEDURA EXTRA ORDINEM

Citarea dobândise un caracter oficial sau semioficial existând două procedee de citare:
- prin denuntiatio, citare efectuată de un funcţionar inferior din ordinul magistratului
- prin libel, efectuată de reclamant cu autorizarea magistratului.
În al doilea rând, începe să se contureze o ierarhie a probelor, în sensul că înscrisurile, şi cu
precădere acelea care proveneau de la autorităţi, dobândesc o forţă probantă superioară celorlalte
mijloace de probă. Este consacrat principiul testis unus, testis nulus (un singur martor nu are forţa
probantă, trebuie să fie cel puţin doi).
Dispare formula, iar excepţiunile devin minutorii, în sensul că permit condamnarea pârâtului la
mai puţin. De asemenea executarea sentinţei se realiza manu militarii (cu ajutorul forţei coercitive a
statului).

PARTEA a III-a
TITLUL I
PERSOANE

CAPITOLUL I
CAPACITATEA JURIDICĂ

1. NOŢIUNEA DE PERSOANĂ

În dreptul actual persoanele sunt subiectele raporturilor juridice. Oamenii apar ca subiecte ale
raporturilor juridice fie individual, în calitatea de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective, în
calitatea de persoane juridice. Ca şi dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoană
fizică şi de persoană juridică deşi utiliza o altă terminologie.
Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinţa umană să poată participa la viaţa juridică, trebuia să
aibă capacitatea sau personalitate (capul). Dar capacitatea nu era considerată ca o calitate inerentă fiinţei
umane. Astfel, sclavii nu aveau capul şi, drept urmare, nu puteau încheia acte juridice în nume proprii.
Numai oamenii liberi aveau capacitate juridică, dar capacitatea lor nu era unitară, ci extrem de
diferenţiată în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială, de origine etnică sau de atitudinea
adoptată faţă de expansionismul statului roman. Cu toate că în dreptul clasic şi posclasic s-a manifestat o
tendinţă de lărgire a sferei persoanelor, nici în ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a
admis generalizarea capacităţii juridice.

Conţinutul personalităţii – Numai cei ce aveau personalitate puteau să dobândească drepturi şi să-
şi asume obligaţii. Personalitatea însă era completă sau limitată. Se bucurau de personalitate completă
numai cei care întruneau următoarele elemente: libertatea, cetăţenia şi calitatea e şefi ai unor familii
civile.
32
Prin urmare, se bucurau de personalitate completă numai cetăţenii romani şefi de familie.
Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai extinsă sau mai restrânsă, în funcţie de o serie
de factori, aşa cum vom vedea în rândurile ce urmează.

Începutul şi sfârşitul personalităţii – Personalitatea începe chiar înainte de naştere, potrivit


principiului formulat pe baza unui text din Paul „ copilul conceput se consideră născut atunci când e
vorba de interesele sale”. Graţie acestui principiu, copilul născut după moartea tatălui său nenea totuşi la
succesiune.
Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului moştenirii neacceptate când
personalitatea defunctului se prelungea. Întrucât în dreptul roman nu se admitea existenţa unui
patrimoniu fără titular, s-a considerat că în intervalul de timp cuprins între moartea unei persoane şi
acceptarea moştenirii sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se
prelungeşte. Acest principiu se întemeiază pe un text al lui Ulpian.

Potrivit textelor din opera legislativă a lui Justinian, oamenii se împart în două categorii: liberi şi
sclavi. În vreme ce condiţia sclavilor era, în linii generale, uitară, oamenii liberi aveau un regim juridic
neomogen fiind împărţiţi în numeroase categorii, în funcţie de factori extrem de diverşi.

CAPITOLUL II
SCLAVII

1. GENERALITĂŢI
La romani, sclavii nu erau persoane, nu aveau capacitate juridica, nu erau subiecte de drept, ci
dimpotriva erau bunuri si formau obiect al dreptului. La origine, sclavia avea un caracter patriarhal,
scalvii fiind considerati membri inferiori ai familiei romane; ei erau participanti la cultul domestic al
carui sef era pater familas dominus si ca atare pe plan religios aveau personalitate. Mormantul sclavului
era o res religiosa iar juramantul sau producea efecte pe plan religios. La sfarsitul epocii vechi sclavia
devine clasica, in sensul ca baza productiei statului roman era asigurata de munca sclavilor, aceasta si pe
fondul expansiunii statului roman in urma razboaielor de cucerire a Italiei ai apoi a intregului bazin al
Marii Mediteraneene, context in care numarul sclavilor a crescut exponential, astfel incat puteau asigura
prin munca lor baza economica a statului.

2. IZVOARELE SCLAVIEI
Izvoarele sclaviei sunt nasterea, razboiul si anumite fapte pedepsite cu pierderea libertatii.
● In ceea ce priveste nasterea, se aplica regula potrivit careia copilul nascut in afara casatoriei
dobandeste conditia juridica a mamaei sale din momentul nasterii. Prin urmare, fiul scalvei este
intodeauna sclav intrucat scalvii nu pot incheia o casatorie valabila si ca atare scalva nastea intodeauna
in afara casatoriei. De la aceasta regula exista o singura exceptie si anume cazul in care in intervalul
legal al conceptiunii femeia respectiva a fost un singur moment om liber.
● Al doilea izvor important al sclaviei este razboiul; prizionerii de razboi ai statului roman erau
vanduti ca sclavi pe pietele Romei de catre questori.
● Cel de-al treilea izvor al sclaviei il reprezinta o serie de fapte sanctionate cu pierderea
libertatii, intre care mentionam dezertarea, nesupunerea la incorporare, prinderea hotului in flagrant
delict, condamnarea la munca silnica in mina, executarea silita asupra persoanei prin manus inectio, ce
pot duce la vanzarea debitorului insolvabil ca sclav, tran Tiberim(in afar Romei), intrucat un cetatean
roman nu putea deveni clav in propria cetate. Alte fapte pedepsite cu pierderea libertatii erau
escrocheria, adica cel care de coniventa cu alte persoane se dadea drept scalv, lasandu-se "vandut: de
catre acea persoana, iar apoi facea dovada ca este om liber, impartind castigul cu vanzatorul. Printr-un

33
senstusconsult Claudian s-a stabilit ca o asemnea persoana nu mai poate face niciodata
vindicatiolibertatis, adica nu mai poate dovedi ca este om liber si ramane sclav, ca o sanctiune pentru
reaua sa credinta.
Un alt caz de cadere in sclavie este situatia femeii libere care intretine relatii intime cu sclavul
unei alte persoane si nu leintrerupe dupa trei somatii ale stapanului scalavului. O asemenea femeie cade
in sclavie intrucat , spun romanii, dintr-o asemenea relatie ar fi putut rezulta un copil care prin aplicarea
regulii pe care am invocat-o ar fi fost om liber, intrucat dobandeste conditia juridica a mamei sale din
momentul nasterii;ori, acest copil ar fi fost omliber insemnand ca stapanul sclavului ar fi fost privat de
un fruct al bunului sau.

3. CONDIŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI


Intrucat sclavul era "res", el nu avea capacitate juridica, nu avea personalitate, asupra lui stapanul
avea "ius vitae necisque"(drept de viata si de moarte), nu putea incheia acte juridice nici inter vivios nici
pentru cauza de moarte si nici nu avea patrimoniu. In cazul in care opersoana aducea atingere sclavului
nu sclavul ci stapanul avea impotriva aceleipersoane o actiune in pretentii, ca urmare a prejudiciului
incercat. In timp insa, statutul juridic al sclavilor a cunoscut anumite modificari determinate nu de
generozitatea romanilor ci de pragmatismul lor, romanii urmarind sa realizeze o exploatare mai eficenta
a muncii sclavilor prin mijloace juridice subtile.
Astfel, sclavul a dobandit posibilitatea de a incheia acte juridice insa nu in nume propriu ci
imprumutand personalitatea lui dominus. Totodata, sclavul a dobandit posibiltatea de a stapani anumite
nunuri cu titlu de peculiu(peculiul sclavilor), stapanii incurajandu-si sclavii sa isi mareasca peculiul in
schimbul bunurilor din peculiu. De iure insa peculiul sclavilor ca si titlul acestuia fac parte integranta din
patrimoniul lui dominus.

CAPITOLUL III
OAMENII LIBERI

1. GENERALITĂŢI
Dreptul roman este un drept profun statutar, asa incat, statutul juridic al oamenilor liberi era
extrem de diferntiat in functie de categoria sociala caruia ii apartinea respectiva persoana.
La origine, libertatea se confunda cu cetatenia in sensul ca strainii nu erau admisi in cetate sub
sanctiunea caderii in clavie. Cu timpul, din considerente de ordin economic, a fost admisa intrarea
starinilor in cetate fie in calitate de oaspeti pentru o perioada de timp limitata fie in calitate de clienti
daca se puneau sub protectia unor cetatenti romani sau daca apartineau unui stat cu care Roma avea
tratat de alianta.
Oamenii liberi se imparteau in cetateni si necetateni.
Necetatenii la randul lor se imparteau in latini si peregrini.
Oamenii liberi fie ca sunt cetateni fie ca sunt necetateni erau de doua categorii:
-ingenui
-dezrobiti
Ingenuii la origine erau cei nascuti din parinti liberi, care au fost intotdeauna liberi, ulterior in
categoria ingenuilor au fost inclusi si aceia care au fost nascuti din parinti odinioara sclavi dar care la
momentul nasterii erau oameni liberi.
Dezrobitii sunt scalvii suspusi actului manumisiunii.

2. CETĂŢENII
Cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Astfel, ei aveau ius
commercii sau commercium, insemnand dreptul de a incheia acte juridice valabile potrivit dreptului
civil, ius connubi sau connubium, adica dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dreptului civil,
34
legis actio, dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea drepturilor
lor subiective si a pretentiilor lor legitime. Aceste sunt drepturi civile.
Dintre drepturile politice mentionam ius suffragii, dreptul de a alege, ius honorum, dreptul de a
candida la o magistratura in stat, ius militiae, dreptul de a face parte din legiunile romane.
Numele cetatenilor romani era extrem de complex intrucat el tinea loc si de adresa. El se
compunea din cinci elemente. Primele trei formeaza tria nomina. Este vorba despre praenomen, adica
indicativul prin acre cetateanul era individualizat in societate, cognomen sau porecla, prin care
cetateanul era individualizat in cadrul familei sale si nomen gentilicium, adica numele gintii din care
facea parte cetateanul roman. Urmau apoi alte doua elemente: indicatiunea filiatiunii, adica prenumele
tatalui si indicatiunea tribala, adica numele tribului sau cartierului in care locuia cetateanul respectiv si in
care isi exercita dreptul de vot.
Ex: Marcus(prenumele) Tullius(numele gintii) Marci filius (indicatiunea filiatiunii) Cornelia
tribu (cartierul in care locuia) Cicero (porecla, de la bob de naut)
● Modurile de dobandire a cetateniei romane
Cetatenia romana se dobandeste prin efectul nasterii potrivit regulii ca un copil nascut in cadrul
casatorie dobandeste conditia juridica a tatalui sau in momentul conceptiunii, iar un copil nascut in afara
casatoriei dobandeste conditia juridica a mamei sale din momentul nasterii, la romani existand doua
reguli ce sustin acest principiu: "mater semper certa est" (mama este intotdeauna sigura) si "pater is est
quem nuptiam demonstram"(tatal este acela pe care il indica casatoria), de unde rezulta ca un copil
nascut in afara casatoriei nu are tata.
Un al doilea mod de dobandire a cetateniei este beneficiul legii, ce reprezinta faptul ca persoana
ce indeplineste conditiile cerute de lege pentru a fi cetatean roman devine cetatean roman.
Un al treilea mod de a dobandi cetatenia este naturalizarea, ce este un act individual de acoradre a
cetateniei romane. De asmenea, un alt mod de dobandire a cetateniei este dezrobirea intrucat exista
regula ca dezrobitul dobandeste conditia juridica a fostului sau stapan devenit patron. Prin urmare,
dezrobitul unui cetatean devine cetatean roman.
● Modurile de pierdere a cetateniei romane
Cetatenia roman se pierde prin pierderea libertatii in primul rand. In al doilea rand cetatenia
romana se pierde prin dobandirea cetateniei unui alt stat prin efectul inadmisibilitatii dublei cetatenii. De
asemenea, cetatenia se poate pierde si in situatia in acre cetateanul in cauza a comis un delict fata de un
stat strain, a fost remis acelui stat in vederea exercitarii dreptului de razbunare dar a fost respins de catre
statul in cauza.
De-a lungul timpului au fost luate o serie de masuri de extindere a cetateniei romane. Prima
extindere s-a realizat in secolul I i. Hr. prin legile Iulia si Plautia Papiria, prin acre a fost acordata
cetatenia romana tuturor locuitorilor liberi ai Italiei.
Al doilea mod de extindere a cetateniei romane este dictul lui Antoninus Caracalla din 212 d. Hr,
dat la initiativa lui Papinian, care era praefectus praetorie, edict prin care s-a extins cetatenia romana la
toti locuitorii liberi ai Imperiului Roman, cu doua exceptii,latinii iuniani si peregrinii dediticii. Aceasta
masura a fost luata din considerente pur fiscale pentru ca prin efectul extinderii cetateniei romane toti cei
deveniti cetateni trebuiau sa plateasca impozitul de 5% pentru mosteniri denumit vice sine hereditatis.

3. LATINII
Necetatenii erau de doua categorii: latini si pergerini.
Termenul de latin are doua semnificatii:
1. sens etnic , desemnand populatia Latiumului cucerita de cele trei triburi fondatoare, populatie care se
afla in relatiii de rudenie de sange cu romanii.
2. Un al doilea sens se referea la conditia juridica a unei persoane.
Cea mai veche categorie de latinii erau latinii veteres, desemnand populatia Latiumului cucerita
de cele trei triburi fondatoare, populatie care se afla in relatiii de rudenie de sange cu romanii. Latinii, in
acest sens, sunt rude de sange cu romanii. Ei aveau ius commercii, ius suffragi, uneori ius connubi, nu
aveau ius honorum si ius militiae.
35
O a 2-a categorie de latini o reprezinta latinii coloniari (latinii din coloniile fondate in Italia dupa
268 i. Hr).. Ei au ius commercii si au o conditie juridica similara cu a latinilor veteres.
O a treia categorie de latini erau latinii fictivi, latinii din provincii care aveau conditia juridica a
latinilor colniari, aveau ius commercii dar nu erau rude de sange cu romanii, de aceea termenul de latin
nu mai are o conotatie etnica ci are o conotatie sociala, adica el desemneaza o anumita categorie sociala.
O a 4-a categorie de latini erau latinii iuniani. Acestia se numesc latini iuniani pentru ca statutul
lor juridic este reglementat printr-o lex Iunia -Norbana. Este vorba despre sclavii dezrobiti fara
respectarea formelor solemne precum si despre sclavii dezrobiti inainte de implinirea varstei de 30 de
ani, cu incalcarea interdictiei impusa de lex Aelia Sentia. Acestia traiau ca oameni liberi dar mureau ca
sclavi in sensul ca nu isi puteau face testament, bunurile lor fiinf dobandite de catre patron, fostul
dominus sau stapan.
Latinii utilizau in raporturile dintre ei precum si in raporturile cu peregrinii si cu cetatenii romani
dispozitiile dreptului gintilor.

4. PEREGRINII
Peregrinii erau strainii care la origine nu puteau veni la Roma sub sanctiunea caderii in scalvie
pentru ca ulterior sa li se permita patrunderea in cetate in anumite conditii.
Peregrinii erau de doua categorii: peregrinii obisnuiti si peregrinii dediticii.
Peregrinii obisnuiti utilizau in raporturile dintrei ei si in raporturile cu cetatenii romani normele
dreptului gintilor, iar in raporturile dintrei ei mai puteau utiliza cutumele locale, in masura in care
acestea nu contraveneau regulilor de drept si principiilor juridice romane.
Peregrinii dediticii reprezentau o categorie inferioara de pergerini. Acesti erau locuitorii cetatilor
care se opusesera cu forta armelor cuceririi romane si ca atare romanii le distrusesera cetatile, ei
nemaiavand in acest context un drept national. Ei nu puteau utiliza in raporturile dintre ei cutumele
locale, ci numai normele lui uis gentium. Acesti peregrini nu mai aveau un drept national, utilizand in
raporturile dintre ei si raporturile cu cetatentii si latini normele lui ius gentium. Peregrinii dediticii nu
puteau veni la Roma sub sanctiunea caderii in sclavie. Potrivit aceleiasi legi Aelia Sentia, in categoria
peregrinilor dediticii intrand si sclavii care pe timpul sclaviei savarsisera fapte sanctionate cu o pedeapsa
infamanta. Acestia, dupa actul manumisiunii (actul dezrobirii), nu dobandeau conditia juridica a fostului
stapan denumit patron, potrivitregulii generale ei deveneau peregrini dediticii.

CAPITOLUL IV
DEZROBIŢII

1. GENERALITĂŢI
Dezrobitii sunt scalvii supusi actului manumisiunii. Romanii au cunoscut forme solemne, dar si
forme nesolemne de dezrobire.

2. FORMELE DEZROBIRII
Formele solemne de dezrobire sunt vindicta, censu si testamento.
Dezrobirea vindicta se facea intr-un cadru solemn in prezenta magistratului, stapanul pronuntand
formula solemna: "hunc hominem liberum esse volo" (vreau ca acest sclav sa fie liber), insotita de
executarea unor gesturi ritualecu nuielusa de alun numita vindicta sau festuca, de unde si denumirea
acestei forme solemne de dezrobire, dupa care magistratul pronunta cuvantul "addico."
A doua forma solemna de dezrobire presupunea trecerea sclavului din coloana bunurilor in
coloana persoanelor, cu ocazia efectuarii recensamantului.
A treia categorie de dezrobire se realiza prin testament, la randul sau imbracand doua forme:

36
- directa - atunci cand testatorul dezrobea in mod direct un scalv, el devenind in mod automat om liber
in momentul acceptari succesiunii de catre regele instituit
- indirecta - se realiza atunci cand testatorul roaga pe mostenitorul instituit sa dezrobeasca un sclav,
printr-un cat ulterior si diferit de testament.
Prima forma de dezrobire prin testament este mai avantajoasa pentru dezrobit pentru ca in acest
caz el nu are un patron.

3. CONDIŢIA JURIDICĂ A DEZROBIŢILOR


Conditia juridica a dezrobitilor nu difera foarte mult la origine de conditia juridica a sclavilor. De
altfel, romanii au cunoscut dezrobirea si au admis-o nu din considerente umanitare ci tot din
pragmatism, adica din interesul de a gasi forme juridice mai subtile de exploatare a muncii sclavilor.
Astfel, la origine, dezrobitul nu putea aduce atingere patronului sau nici macara in situatia in care
acesta i-ar fi lezat interesele, dezrobitii avand fata de patron anumite obligatii, exprimate prin trei
termeni: bona, obsequium si operae.
Bona desemna dreptul patronului de a dispune in mod liber de bunurile dezrobitului, la la inceput
in timpul vietii acestuia, ulterior numai dupa moartea dezrobitului si numai daca dezrobitul nu avea
mostenitori directi.
Obsequium este obligatia dezrobitului de a da ascultare patronului sau, de a-l respecta, incalcarea
acesteiobligatii de catre dezrobit fiind sanctionata cu caderea in sclavie.
Operae reprezenta obligatia dezrobitului de a presta anumite servicii fata de patronul sau, servicii
care erau de doua categorii:
1. operae officiales - servicii obisnuite pe care le poate presta orice persoana
2. operae fabriles - servicii care necesita o anumita calificare

4. LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR


La romani, la sfarsitul republicii, catre inceputul principatului, fenomenul de dezrobire luase o
amploare, amenintand baza economica a statului. Ca atare, in vremea lui August au fost adoptate doua
legi de limitare a dezrobirii. Este vorba despre lex Aelia Sentia si lex Fufia Caninia.
Legea Aelia Sentia prevedea ca pentru a opera dezrobirea stapanul trebuia sa aiba cel putin 20 de
ani, sclavul trebuia sa aiba cel putin 30 de ani, dezrobirile realizate "ob fraudem creditorem" ( pentru
fraudarea intereselor creditorului) erau anulate si se prevedea ca dezrobitul care pe timul sclaviei
savarsise o fapta sanctionata cu o pedeapsa infamanta deveanea peregrin dediticii.
Legea Fufia Caninia prevede ca dezrobirile testamentare nu puteau privi decat un numar de
sclavi proportional cu numarul total al sclavilor testatorului, dar nu mai mult de 100, aceasta intrucat la
romani, metoda dezrobirilor testamentare atinsese apogeul intrucat se considera ca ai fost un cetatean de
vaza al Romei cu cat cortegiul funerar al celui in cauza era mai lung si atunci erau dezrobiti un numar
foarte mare de sclavi sub conditia ca acestia sa participe la cortegiul funerar al fostului stapan. Pentru a
se pune capat acestei practici a fost adoptata lex Fufia Caninia.

CAPITOLUL V
OAMENII LIBERI CU O CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ

Anumite categorii de persoane îşi păstrau în sens formal libertatea dar, în fapt, se aflau într-o
stare de servitute. Acest regim juridic special a fost creat în legătură cu interesul vârfurilor clasei
dominante de a exploata munca acelora care din punct de vedere formal nu puteau fi aduşi în stare de
sclavie.
Persoane in mancipio – erau persoane in mancipio fiii de familie vânduţi de către părinţii lor în
scopul realizării unui câştig, precum şi fiii de familie delincvenţi, abandonaţi în mâinile victimei
delictului, pentru ca aceasta să-şi exercite dreptul de răzbunare.
37
Addicti – erau debitorii insolvabili, atribuiţi creditorilor lor.
Auctorati – erau oamenii liberi care se angajau ca gladiatori. Deoarece, în mod obişnuit,
gladiatorii erau recrutaţi dintre sclavi, oamenii liberi care îmbrăţişau această îndeletnicire erau asimilaţi
cu sclavii.
Redempti ad hostibus – se numeau cei răscumpăraţi de la duşmani. Ei rămâneau sub puterea
persoanelor care îi răscumpăraseră până când le remiteau suma de bani plătită cu ocazia răscumpărării.

CAPITOLUL VI
COLONII

Colonatul a apărut în sânul societăţii sclavagiste romane ca un sistem ce prefigurează relaţiile


economice de tip feudal. Apariţia colonatului este una din consecinţele extinderii latifundiilor pe seama
loturilor micilor proprietari. Împovăraţi de datorii. Micii agricultori renunţau la pământurile lor în
folosul marilor proprietari. În lipsă de mijloace de subzistenţă, ţăranii ruinaţi erau nevoiţi să arendeze
anumite terenuri în schimbul unei sume de bani sau a unei părţi din recoltă.
Categorii de coloni – La origine, oamenii liberi care, de bunăvoie, arendau o suprafaţă de pământ
se numeau colonii voluntari. Acei coloni voluntari, care plăteau în schimbul pământului primit în
folosinţă o parte din recoltă, erau numiţi coloni parţiari. La sfârşitul secolului al II-lea, alături de colonii
voluntari au apărut şi colonii siliţi. Către sfârşitul principatului a fost introdus colonatul servaj, în sensul
ca toţi colonii au fost alipiţi solului.
Colonul serv era legat de pământul pe care îl lucra, neputând să-l părăsească niciodată. Colonii
nu puteau şi înstrăinaţi separat de moşie dar în cazul transmiterii moşiei, erau înstrăinaţi şi colonii.

CAPITOLUL VII
FAMILIA ROMANĂ

1. TERMINOLOGIE
Cuvântul „familia” vine de la famulus = sclavi. Această etimologie a cuvântului „familia” se
explică prin faptul că vechii romani nu făceau distincţie între familia - ca formă de proprietate, şi familia
- ca formă de comunitate umană.
Dovadă că, în textele romane, cuv. „familia” este utilizat cu trei sensuri:
- familia desemnează totalitatea sclavilor care se aflau în proprietatea cuiva
- familia desemnează totalitatea persoanelor şi bunurilor care se aflau sub puterea aceluiai şef de
familie, denumit pater familias
- familia desemnează totalitatea persoanelor care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor şi bunurilor a avut, la origine, un
caracter unitar şi a fost desemnată prin cuvântul manus.
Mai târziu, când dreptul evolua, aceasta putere unitară s-a descompus în mai multe puteri
distincte:
- cuvântul manus desemna numai puterea pe care bărbatul o exercita asupra femeii măritate.
- puterea asupra descendenţilor era denumită patria potestas
- puterea asupra sclavilor era denumită dominica potestas
- puterea asupra altor bunuri era denumită dominium
- puterea asupra era denumită mancipium.

2. PERSOANELE SUI IURIS ŞI ALIENI IURIS


38
În sânul familiei romane, persoanele se împărţeau în 2 categorii:
- sui iuris = acele persoane care nu se aflau sub puterea cuiva.
Practic, numai pater familias era cu adevărat persoană sui iuris, dar pater familias nu înseamnă
tată de familie, ci şef de familie, întrucât putea fi pater familias şi un bărbat necăsătorit, care avea o
familie constând în bunurile sale.
- alieni iuris = celelalte persoane: femeia măritată, fiii, fiicele şi nepoţii din fii se aflau sub puterea pater
familias. aceste persoane aveau o capacitate juridică limitată. Numai pater familias avea o capacitate
juridică divină.

3. RUDENIA
Pe de altă parte, în familia romană se stabilea o relaţie de rudenie, care era de două feluri:
A. civilă (agnaţiunea) = se întemeia pe ideea de putere şi existau 3 categorii de agnas sau 3
cercuri ale agnaţiunii:
1. prima categorie: toţi aceia care, la un moment dat, se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias
(fraţii câtă vreme trăia tatăl lor).
2. a doua catagorie: toţi aceia care s-au aflat, în trecut, sub puterea aceluiaşi pater familias, dar
ulterior au devenit persoane sui iuris (fraţii după moartea tatălui lor).
3. a treia categorie: toţi aceia care s-ar fi aflat sub puterea aceluiaşi pater familias, dacă pater
familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor.
(verii primari care se nasc după moartea bunicului lor).
Fixarea celor 3 categorii de agnaţi prezintă o importanţă deosebită, mai ales în materie
succesorală, deoarece vreme de 5 secole agnaţiunea a fost unicul fundament al succesiunii, iar
succesiunea era deferită (atribuită) în ordinea celor 3 categorii de agnaţi.
Însă, cele 3 cercuri ale agnaţiunii nu erau fixe, ci erau mobile, în sensul că două persoane ideale,
în funcţie de anumite împrejurări, pot face parte din orice categorie de agnaţi. Spre exemplu, doi fraţi,
câtă vreme le trăieşte tatăl, fac parte din prima categorie de agnaţi; doi fraţi, după moartea tatălui, fac
parte din a doua categorie de agnaţi, iar dacă unul dintre fraţi se naşte după moartea lui pater familias,
fraţii fac parte din a treia categorie de agnaţi.
B. de sânge (cognaţiunea) izvorăşte din natura umană, căci este legătura dintre persoanele care
au un autor comun sau legătura dintre persoanele care descind din acelaşi autor.
Ea este de două feluri:
- rudenie de sânge în linie directă = legătura dintre pesoanele care descind una din alta.
- rudenie de sânge în linie colaterală = legătura dintre persoanele care nu descind una din alta, dar au un
autor comun, iar gradul de rudenie se stabileşte numărând generaţiile de la prima persoană care ne
interesează până la autorul comun, şi coborând apoi până la cealaltă persoană care ne interesează. Astfel,
fratele şi sora sunt colaterali de gradul 2, verii primari de gradul 4, unchiul cu nepaota de frate de gradul

C. Pe lângă cognaţiunea reală care izvorăşte din natura umană, romanii au cunoscut şi
cognaţiunea fictivă, care izvorăşte dintr-un text al Legii celor XII Table, conform căruia toţi agnaţii
sunt cognaţi. Dacă admitem acest lucru, trebuie să admitem şi faptul că nu toţi cognaţii sunt rude de
sânge.
Spre exemplu, fiul de familie adoptat trece sub puterea adoptantului. Astfel, acesta devine agnat
cu adoptantul. Fiind agnat, automat devine şi cognat, însă nu este rudă de sânge cu adoptantul. Prin
urmare, se numesc cognaţi fictivi = aganţii care nu sunt rude de sânge.

CAPITOLUL VIII
PUTEREA PĂRINTEASCĂ
Puterea pe care pater familias o exercita asupra descendenţilor se numeşte patria potestas
(puterea părintească).
Patria potestas prezintă două caractere:

39
- este perpetuă, în sensul că durează până la moartea lui pater familias, independent de vârsta sau de
condiţia socială a fiului de familie, încât fiul de familie, dacă trăia pater familias se afla sub putere
părintească şi nu avea capacitate juridică în domeniul privat. Astfel, dacă era consul, nu avea patrimoniu,
nici bunuri proprii şi nu putea încheia acte juridice de drept privat în nume propriu. Acest lucru
înseamnă că, la romani, raportul de forţe dintre stat şi familie era favorabil familiei, de unde se explică
forţa societăţii romane.
- este nelimitată (absolută) care se manifesta atât asupra persoanelor, cât şi asupra bunurilor.
Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra persoanelor şi-a găsit expresia în dreptul de viaţă
şi de moarte, dreptul de abandon şi dreptul de a vinde.
În leătură cu dreptul de a vinde, Legea celor XII Table spune: „dacă fiul de familie este vândut de
3 ori, el va ieşi de sub puterea părintească, fiecare vânzare fiind valabilă pe termen de 5 ani”.
Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se manifesta şi asupra bunurilor, căci fiul de familie nu
avea bunuri, nu avea patrimoniu propriu şi nu putea încheia acte juridice în nume propriu, ci numai
împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca, prin efectul acelor acte juridice, situaţia lui
pater familias să devină mai bună dpdv patrimonial, adică să devină proprietar sau creditor, şi nu
debitor.
Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală – prin căsători, şi e cale artificială - prin
adopţiunea şi legitimare.

CAPITOLUL IX
CĂSĂTORIA

La origine, căsătoria a fost actul prin care femeia trecea sub puterea bărbatului, şi întrucât puterea
bărbatului asupra femeii măritate – denumită manus – această formă de căsătorie a fost denumită
căsătorie cu manus.
Cu timpul însă, sub influenţa moravurilor din Orient, femeile romane au început să trăiască în
uniuni de fapt. În noua situaţie, pentru a salva familia, romanii au admis o nouă formă de căsătorie, în
cazul căreia femeia măritată nu mai trecea sub puterea bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater
familias din familia de origine. Această formă a căsătoriei a fost denumită căsătorie fără manus.
Căsătoria cu manus presupunea respectarea unor condiţii de formă (unele se păstrează şi
astăzi), pe când căsătoria fără manus nu presupunea respectarea unor condiţii de formă, ci numai
instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta din zilele noastre).
Pe de altă parte, căsătoria presupunea respectarea unor condiţii de fond, care sunt comune
ambelor forme ale căsătoriei. Ele sunt în număr de trei:
A. conubium - Cuv. conubium are două sensuri:
- general = aptitudinea persoanei de a se căsători. Prin urmare, toţi cetăţenii romani aveau ius conubium
- relativ = aptitudinea a fouă persoane determinate de a se căsători între ele, întrucât nu toţi aceia care au
conubium în sens general, îl au şi în sens relativ. Spre exemplu, fratele şi sora sunt cetăţeni romani şi
au conubium în sens general, deci se pot căsători, dar nu între ei.
Piedicile la căsătorie sunt în număr de trei:
- rudenia de sânge
În linie directă era piedică la căsătorie la infinit. Rudenia de sânge în linie colaterală era piedică
la căsătorie până la gradul 4.
-alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.
Alianţa în linie colaterală nu era piedică la căsătorie, încât bărbatul se putea recăsători cu sora
fostei sale soţii. Alianţa în linie directă era piedică la căsătorie, căci bărbatul nu se putea recăsători cu
fiica fostei sale soţii, având în vedere a fostei soţii rezultată dintrr-o căsătorie anterioară a foste soţii.
-condiţia socială deoarece până în vremea lui Octavian Augustus nu au fost permise căsătorii între
ingenui şi dezrobiţi.

40
B. consimţământul - În epoca veche, dacă viitori soţi erau persoane sui iuris, se cerea
consimţământul lor, însă, pentru femeia sui iuris era necesar şi consimţământul tutorului, deoarece femia
sui iuris era pusă sub puterea perpetuă a agnaţilor ei.
Dacă viitori soţi erau persoane alieni iuris nu se cerea consimţământul lor, ci era suficient
consimţământul celor doi pates familias.
În dreptul clasic, chiar dacă viitori soţi erau persoane alieni iuris se cerea şi consimţământul lor.
C. vârsta - A treia condiţie de fond a fost controversată între juriscnsulţi, astfel că împăratul
Justinian a hotărât ca fetele să se căsătorească la 12 ani, când deveneau nubile, iar băpieţii la 14 ani, când
deveneau puberi.

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Căsătoria producea efecte juridice diferite după cum avem în vedere căsătoria cu manus sau
căsătoria fără manus.
La căsătoria cu manus, femeia măritată trecea sub puterea bărbatului şi devenea agnată cu el.
Devenind agnată, automat ea devenea şi cognată fictivă.
Din punct de vedere civil, ea era considerată o fiică a bărbatului ei şi venea la succesiunea
bărbatului în calitate de fiică. Faţă de copii ei, femeia era considerată o soră a copiilor ei şi venea la
succesiunea copiilor în calitate de soră, însă pierdea drepturile succesorale în familia de origine, întrucât
nu mai era agnată cu familia de origine.
La căsătoria fără manus, femeia măritată era o străină din punct de vedere civil, şi faţă de bărbat
şi faţă de copii. Prin urmare, ea nu venea nici la succesiunea bărbatului, nici la succesiunea copiilor, însă
păstra drepturile succesorale în familia de origine.

CAPITOLUL X
ADOPŢIUNEA ŞI LEGITIMAREA

1. ADOPŢIUNEA

Pe cale artificială, puterea părintească putea fi creată, mai întâi, prin adopţiune = actul prin care
fiul de familie trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias denumit
adoptant. Aşadar, pentru realizarea adopţiunii era necesar să se stingă puterea părintească asupra fiului
de familie în familia de origine. Puterea părintească se putea stinge numia în condiţiile prevăzute de
textele Legii celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie, încât, potrivit acelor texte, pentru ca
fiul de familie să poată fi scos de sub puterea părintească din familia de origine trebuia să treacă un
interval de 10 ani.
Jurisconsulţii au creat actul adopţiunii prin interpretarea creatoare a dispoziţiilor din Legea celo
XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie. Potrivit acelei interpretări, adopţiunea se realiza în 2
faze distincte:
1. Prima fază presupunea 5 operaţiuni juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri succesive
care aveau loc în aceeaşi zi, iar după a 3-a vânzare (tot în aceeaşi zi), fiul de familie ieşea de sub puterea
părintească de vreme ce era vândut a treia oară şi rămânea sub puterea cumpărătorului – denumită
mancipium.
2. A doua fază îmbrăca forma unui proces fictiv, simulat, care avea loc între adoptant şi
cumpărător. Adoptantul apărea abia în faza a doua şi avea calitatea procesuală de aşa zis „reclamant”, iar
cumpărătorul participa la proces în calitate de aşa-zis „pârât”.
În acest cadru, adoptantul afirma în cuvinte solemne că fiul de familie este al său, iar
cumpărătorul, ca pârât, tăceau, nu-l contrazicea, încât, faţă de afirmaţiile reclamantului, şi faţă de tăcerea

41
pârâtului, magistratul pronunţa cuvântul adico prin care recunoştea puterea adoptatului asupra fiului de
familie.
Adopţiunea producea anumite efecte juridice, căci adoptatul trecea sub puterea adoptantului,
devenea agnat cu el, şi totodată cognat fictiv. El venea la succesiunea cognatului în calitate de agnat, dar
pierdea drepturile succesorale în familia de origine.

2. LEGITIMAREA
Tot pe cale artificială, puterea părintească putea fi creată şi prin legitimare = actul prin care
copilul natural era asimilat celui legitim, născut în sânul căsătoriei.
Legitimarea se putea realiza prin oblaţiune la curie sau prin ofertă făcută Senatului Municipal,
ceea ce presupunea ridicarea fiului natural la rangul de decurion – membru al Senatului Municipal.
De asemenea, legitimarea se putea realiza şi prin căsătorie subsecventă = căsătoria părinţilor
naturali. Dacă nu era posibilă căsătoria subsecventă, atunci legitimarea se putea face prin rescript
imperial.

CAPITOLUL XI
EMANCIPAREA
Însă, aşa cum putrea părintească putea fi creată pe cale naturală, sau pe cale artificială, în mod
simetric ea se putea şi stinge, fie pe cale naturală, fie pe cale artificială.
Pe cale naturală, puterea părintească se stingea prin moartea lui pater familias, iar pe calea
artifiaială prin emancipare = actul prin care o persoană alein iuris devine o persoană sui iuris.
Emanciparea, ca şi adopţiunea, se făcea în 2 faze:
1.Prima fază a emancipării este identică cu prima fază a adopţiunii, deci presupune 5 operaţiuni
juridice.
2.A doua fază constă într-o dezrobire vindicta (nuia) căci la emancipare avea loc şi cea de-a 3
dezrobir, care era concepută ca o fază distinctă deoarece producea alte efecte juridice în raport cu
primele 2 dezrobiri, căci după primele 2 dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe
când, după a 3a dezrobire, devea persoană sui iuris.
Prin urmare, emancipatul avea capacitatea juridică deplină, avea patrimoniu propriu şi putea
încheia acte juridice în nume propriu. Totuşi, jurisconsulţii spuneau că emanciparea echivalează cu
dezmoştenirea, de vreme ce emancipatul pierdea drepturile succesorale în familia de originea, întrucât
nu mai era rudă civilă cu acea familie.
De aceea pretorul a intervenit şi a iniţiat o reformă, prin care emancipatul a fost chemat la
succesiune în familia de origine în calitate de rudă de sînge, cu condiţia să facă raportul bunurilor, adică
să adauge la masa succesorală toate bunurile pe care le-a dobândit în calitate de persoană sui iuris.
Altfel, el i-ar fi păgubit pe fraţii săi rămaşi sub puterea părintească, deoarece fraţii rămaşi sub putere au
muncit pentru pater familias, pe când emancipatul a muncit pentru el însuşi.

CAPITOLUL XII
CAPITIS DEMINUTIO

Unele texte romane se refera si la capitis deminutio , ceea ce inseamna desfiintarea personalitatii.
Este de 3 feluri:
- capit deminutio maxima(pierderea libertatii)
- capitus deminutio media(-pierderea cetateniei romane)
- capitis deminutio minima(-pierderea unor drepturi de familie).
Este de retinut ca spre deosebire de capitus deminutio maxima si media, capitis deminutio
minima nu atrage intotdeauna micsorarea capacitatii sau a personalitatii.Sper exemplu adoptatul sufera o
42
capitis deminutio de vreme ce pierde drepturile succesorale in fam de origine.Dar capacitatea sa nu se
schimba , ramane tot persoana…iuris.Iar in cazul emanciparii , si emancipatul sufera o capitus deminutio
caci si el pierde drepturile succesorale in familia de origini, insa capacitatea lui sporeste caci devine
[persona sui iuris.De aceea capitus deminutio nu se traduce prin micsorarea personalitatii ci se traduce
prin desfiintarea personalitatii.

CAPITOLUL XIII
PERSOANA JURIDICĂ

Pe langa conceptul de persoană fizica , romanii au cunoscut si conceptul de persona juridica.


In textele romane, persoanele juridice erau denumite corpora sau universitas. Pornind de la acesti
termeni comentatorii medievali au creat expresia universitates corporarum.
In conceptia romanilor, persona juridica este o colectivitate care –are patrimoniu propiu şi
dobandeste drepturi si isi asuma datorii independent de membrii care o compun.
Primele persoane juridice au avut in domeniul public.Cea mai veche persoana juriidca este chiar
statul roman, intrucat ava un patrimoniu , tezaur public, avea debitori, putea fi institituiti mostenitori, iar
dupa modelul st roman s-au format mai tarziu coloniile si municipiile din Italia si din provincie.Iar
personele jur din dom privat erau simle asociatii denumite colegia, care se formau,luau nastere prin
simpla conventie, simpla manifestare de vointa a aprtilor.Spre ex : colegia factorum(as de lucratori), sau
asociatiile oamenilor saraci.
Cu timpul insa, spre sfrasitul rebublicii , pers jur de dr privat sau implicat in viata politic astfel
încât Cezar a desfiintat persoanele juridice de dreptul privat cu exceptia acelora care erau traditionali,
dainuiau din perioada foarte veche. Octavian Augustus a conditionat dobandirea persoanei juridice de
abrobarea expresa a senatului.
Mai tarziu , in epoca postclasica, dupa ce crestinismul a devenit religie de stat si biserica a
dobandit personalitate juridica, dupa cum au devenit persoane juridice si fundatiile care urmareau
scopuri pioase.

CAPITOLUL XIV
TUTELA ŞI CURATELA

1. TUTELA
In fine, textele romane fac distinctie intre capacitatea de fapt si capacitatea de drept.
Prin capacitate de fapt romanii intelegeau aptitudinea persoanei de a avea reprezentarea
consecintelor faptelor sale. Acela care nu avea acestra reprezentare, a urmarilor faptelor sale, era numit
incapabil de fapt. Iar cauzele care faceau imposibilareprezentarea consecintelor unor fapte erau denumite
incapacitati sau incapacitati de fapt si toti aceia care erau loviti de asemenea incapacitati erau pusi sub
protectie juridica.
Cei loviti de capacitati firesti sau naturale erau protejati juridiceste prin intermediul
tutelei, iar cei loviti de capacitati accidentael sau nefiresti ereau pusi sub curatela.
Spre exemplu romanii considerau ca e normal, natural ca un copil sa nu –si dea seama de
consecintele faptelor sale, insa nu e normal, natural caun nom sa fie nebun .
La origine tutela ca procedeu juridic prin care erau pusi sub potectie cei loviti de incapacitati
firesti a fost in realitate un procedeu juridic prin care se protejau interesele agnatilor in calitatea lor de
mostenitori prezumtivi, caci agnatii erau cei pagubiti in calitatea lor de mostenitori prin actele
iresponsabile ale incapabilului. De aceea, potrivit Legii celor 12 table, tutela era deferita agnatilor in
ordinea in care veneau la succesiune.
Mai tarziu insa , in sec 2 i Hr s-a dat Legea Atilia prin care tutela a devenit cu adevarat un
instrument de protectie a incapabilului de fapt.
43
De altfel, aceasta evolutie a functiilor tutelei este oglindita si in definitia pe care ne-a transmis-o
Servius Sulpicius Rufus. Potrivit acestuia : tutela est vis ac potestas im capite libero ad tuendum eum qui
propter aetatem sua sponte se defendere nequit.
Asadar, tutela este o forta si o putere pt a-l proteja pe acel om liber care datorita varstei fragede
nu se poate apara singur.
Aceasta definitie este compusa din doua parti care sunt contradictorii deoarece prin prima parte a
definitiei se afirma ca tutela este o forta si o putere in intereseul agantilor, pe cand prin partea a doua a
definitiei se afirma ca tutela a fost creata in scopul protejarii incapabilului, ale varstnicului.
Aceasta fizionomie contradictorie oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la functiile
tutelei caci prima parte a definitie corespunde vechii conceptii conform careia tutela trebuie sa protejeze
interesele agnatilor, iar partea a doua a definitie corespunde conceptiei evoluate conform careia tutela
este chemata sa protejeze interesele incapabilului de fapt.

2. CATEGORII DE TUTELĂ
In functie de personaele care erau puse sub protectie juridică , tutela era de 2 feluri :
- tutela impuberului sui iuris
- tutela femeii sui iuris
Prin urmare, copilul trebuia sa fie pus sub tutela. De asemenea trebuia pusa sub tutela si femeia
sui iuris indiferent de varsta ei. Cu timpul insa prin reforme succesive, in epoca postclasica tutele femeii
sui iuris a fost desfiintatta.
În functie de modul in care era atribuita(deferita) tutela era de 3 feluri :
- tutela legitimă
- tutela testamentară
- tutela dativă.
Tutela legitima era deferita potrivit “Legii celor 12 Table” celor mai apropiati agnati .
Tutela testamentara era deferita prin testament.
Tutela dativa era deferita de pretor acelor incapabili care nu aveau agnati si nici un tutore
desemnat prin testament .

3. PROCEDEE DE ADMINISTRARE A TUTELEI


Tutela era administrata prin 2 procedee, denumite procedee de administrare a tutelei.
Ele se numesc:
A. Negotiorum gestio
B. Auctoritatis interpositio
A. Negotiorum gestio sau gestiunea de a face se utiliza in vederea administrarii unurilor lui
infants si se numea infants copilul care nu se putea exprima corect (mai mic de 6 7 ani). În acest caz
toate actele de administrare erau incheiate de tutore in nume propiu , inclusiv actele prin care se
transmitea dreptul de propietate asupra bunurilor lui infants incalcandu-se astfel un principiu
fundamental al dreptului roman, conform caruia “nemo plus iuris ad arium tranfere potest cva ipse
abere” .Nimeni nu poate transmite altuia mai mult decat are el insusi. Ori in cazul de fata costatam ca
tutorele poate transmite cu titlu de propietate bunuri care nu-i aprtin.
B. Auctoritatis interpositio se utiliza pntru administrarea bunurilor copilului care se putea
exprima corect, precum si in vederea adminis bunurilor femeii.In acest caz actele de admin erau
incheiate chiar de incapabil in nume propiu, dar in prezenta tutorelui, prezenta care nu avea semnificatia
ratificarii acelor acte ci semnificatia completarii capacitatii incapabilului de fapt.

4. CURATELA

44
Iar curatela a fost creata pt a-i proteja juridiceste pe cei loviti de incapacitati nefiresti,
accidentale. Intr-un cuvant, la origine, in epoca foarte veche, au fost pusi sub curatela numai nebunii si
prodigii(risipitorii) , iar mai tarziu au fost create si alte criterii.
Curatela era administrata numai prin negotiorum gestio si nu prin testament – curator
testamento non datur. Romanii spuneau ca nu exista curatela testamentara ci numai legitima si dativa.

TITLUL II
BUNURI

CAPITOLUL I
CLASIFICARE LUCRURILOR

1. TERMINOLOGIE
In zilele noastre , conceptul de bunuri desemneaza acele lucruri care sunt susceptibile de
apropiere sub forma dreptului de propietate sau acele lucruri care pot fi stapanite cu titlu de propietate.
Prin urmare, in zilele noastre folosim termeni distincţi , diferiti pt a desemna lucrurile si bunurile,
pe cand romanii desemnau si lucrurile si bunurile prin acelasi cuvant « res » de aceea la romani
clasificarea bunurilor este inclusa in clasifiacarea lucrurilor dovada ca in dr roman lucrurile se clasifica
in patrimoniale si nepatrimoniale, sau res in patrimonio si res extrapatrimonium.

2. PATRIMONIUL
Res in patrimonio sunt acele lucruri care puteau fi stapanite cu titlu de propietate sip e care noi
modernii le denumim bunuri.
Res extra patrimonium, lucrurile nepatrimoniale, nu puteau fi stapanite cu titlu de prop fie prin
antura lor fie prin destinatia lor(ex : templele).
La randul lor cele patrimoniale erau clasificate dupa numeroase criterii.
► Cea mai veche este clasificare in :
- res mancipii
- res nec mancipii.
Erau denumite mancipii acele lucruri care puteau fi transmise prin mancipatiune. Iar Gaius
spunea in institutele sale ca res mancipii sunt pretioziorea, adica mai valoroase d p d v economic, pe
cand res nec mancipii erau cele mai putin valoroase , firesti.
In cnceptia vechilor romani care erau agricultori si apstori, erau considerate mai valoroase
pamantul, vitele de munca si sclavii. Precum lucruri ca banii sau obiectle de arta erau considerate de
vechii romani lucruri mai putin valoroase.
► De asemeena lucrurile se clasifica in:
-corporale
-incorporale.
Erau denumite corporale acele lucruri carea puteau fi atinse cu mana pe cand res incorporales
erau denumite drepturile patrimoniale (reale si de creanta). Totusi roamniii considerau ca dr de

45
propietate este un lucru corporal, confuzie care era oglindita si pe plan terminologic intrucat romanii
spuneau “acest lucru este al meu” intrucat confundau dreptul de proprietate cu obiectul sau.
► Foarte importatna este clasiifcarea in :
- genera - lucruri de gen
- species - lucruri individual determinate
Lucrurile de gen se identifica prin trasaturi care sunt propii categoriei din care fac parte. De
exemplu un scav, o casa ,un teren.
Pe cand lucrurile individual determinate se identifica prin trasaturi care le sunt propii numai
lor. Ex sclavul Filip.
Aceasta clasificare este foarte importanta in materia riscurilor, denumite riscuri in contract
deoarece daca debitorul datoreaza un lucru de gen care piere fara vina lui , debitorul nu va fi exonerat
de raspunderi in sensul ca va trebuii sa plateasca despaguniri pt neexecutarea obligatiei, deoarece
spuneau romanii genera non pereum « lucrurile de gen nu pier, pot fi inlocuite cu altele « .
Daca insa debitorul datoreaza un lucru individual determinat care piere fara vina lui va fi
exonerat de raspundere, nu va plati despagubiri pt neexecutarea obligatiei . Insa, distinctia dintre
lucrurile de gen si cele individual determintate nu decurge din natura lucrurilor, ci prin conventia
partilor, adica partile sunt acela care sttabilesc daca obiectul contractului e un lucru de gens au un lucru
individual determinat.

CAPITOLUL II

POSESIUNEA

Lucrurile pot fi stapanite de persone cu 3 titluri juridice. Ele se numesc :


- posesione
- detentiune
- propietate.
A. Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept si presupune intrunirea a 2 elemente: animus
si corpus.
Animus este intentia expresa de-a stapani lucrul pt sine ceea ce inseman ca posesorul se comporta
fara de lucru ca un propietar de vreme ce intentioaneaza sa pastreze lucrul pt sine.
Corpus desemneaza totalitatea faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra
unui bum : locuirea unei case, cultivarea unui teren.
Pt a stabili relatia dintre posesori si proprietari trebuie sa avem in vedere ca toti propietarii sunt in
acelasi timp si posesori, insa nu toti posesorii sunt si proprietari. De aceea posesiunea este studiata
distinct de proprietate. Cu toate ca posesiunea produce aceleasi efecte juridice si atunci cand posesorul
este propietar si a tunci cand nu este propietar. Efectele sunt acelasi.
Romanii au cunoscut 4 titpuri de posesiune. :
- posessio ad interdicta, este posesiunea care dadea dreptul la protectie juridica prin interdictele
posesorului
- posessio ad uzucapionem este posesiunea care poate duce la dobandirea propietatii daca pe langa
posesiune sunt intrunite si celelalte conditii necesare uzucapinuii
- posessio iniusta este posesiunea viciuoasa, care nu se bucura de protectie posesore, adica nu se bucura
de protectie juridica, iar viciile posesiunii sunt : violenta, precaritatea si clandestinitatea.Prin urmare nu
se vor bucura de posessio cel ce dobandeste lucrul prin violenta, cel ce stapaneste un lucru cu titlu precar
( adica trebuie sa-l restituie la cerere), precum si acela care stapaneste un lucru in mod clandestin sau pe
ascuns , adica fara stirea propietarului,
- posessio iuris - quasi posessio, este posesiunea de drept intrucat pornind de la anumite analogii
romanii a admis ca si drepturile patrimoniale sunt susceptibile de posesiune..
► Posesiunea genereaza si anumite efecte juridice.

46
In primul rand posesorul are perspectiva de a deveni propietar.
2. Posesorul se bucura de protectie juridica.
3. La procesul in revendicare posesorul are intotdeauna calitatea de parat care-l avantajeaza
deoarece actiunea in revendicare este intentata de propietarul neposesor, care a pierdut pe moment
posesiuna inpotriva posesorului nepropietar.
Iar posesorul in calitatea sa de parat se apara spunand « consideo cvia posideo » posed pt ca
posed si nu trebuie sa ma justifica fata de nimeni, iar daca tu reclamant vrei sa ma deposedezi fa mi
dovada in fata judecatorului ca esti propietar » , prin urmare, posesorul poate fi deposedat de lucru
numai de catrea acela care dovedeste in fata judeaatorului ca este propietar al acelui lucru. De aceea ,
profesorul savigny spunea ca protectia juridica a posesiunii este cheia de bolta a ordinii sociale. Ordinea
sociala nu este posibila fara protectia juridica a posesiunii , iar daca posesiuena nu ar fi protejata s-ar
declansa razboiul tuturor impotriva tutuor iar societatea ar aluneaca in haos.
Iata asadar ca principala cauza care a sigurat coeziunea , forta si capacitastea organizatorica
aromanilor a fost protectia posesorie, intr-un cuvant cicilivatia nu se poate concepe fara protectia
posesiunii, cu ata mai mult cu cat prin protectia posesiunii se protejeaza chiar propietatea, de vreme ce
toti propietarii sunt in acelasi timp si posesori
► Interdictele posesiunii
Intradevar posesiunea era protejata prin doua tipuri de interdicte posesore.
Unele erau denumite interdicte recuperandae posessiones causa, iar altele interdicte
retirendae posessiones causa.
A. Interdicte recuperandae posessiones causa erau date de pretor in vederea redobandirii unei
posesiuni pierdute si sunt de 3 feluri.Interdicce unde vi , de precario , de clandestina possesione.
a. Interdictele unde vi sunt la randul lor de 2 feluri :
- unde vi armata
- unde vi cotidiana.
Interdictul unde vi armata era dat de pretor impotriva aceluia care a intrat in posesia lucrulu prin
violenta armata
Interdictul unde vi cottidiana era dat impotriva aceluia care intra in posesia lucrului prin violenta
cotidiana, obisnuita.
b. Interdictul de precario era dat impotriva aceluia care stapanea lucrul cu titlu preacar
c. Interdictul de clandestina possesione se dadea impotriva aceluia care stapânea lucrul pe
ascuns, in mod clandestin fara stirea proprietarului.
B. Interdicte retirendae posessiones causa erau date in vederea pastrarii unei posesiuni
existente.
Erau de 2 feluri : utrubi si uti possidetis.
a. Interdictul utrubi era dat in materie mobiliara aceluai care facea dovada ca a stapanit lucrul
un interval de timp mai mare in anul anterior eliberarii interdictului.Prin urmare daca Primus a stapanit
lucrul 10 luni iar Secundus l-a stapanit urmatoarele 7 luni interdictul va fi socotit lui Secundus.
b. Interdictul uti possidetis (dupa cum posedeaza) era dat in legatura cu imobilele aceluia care
locuia in casa in momentul eliberarii interdictului.
Insa solutiile date prin interdictele posesorii nu erau definitive , erau temporare pt a se solutiona
pe moment conflictul, pana cand pretorul avea timpul necesar sa organizeze procesul in revendicare ,
ocazie cu care se stabilea cine este propietarul lucrului si totodata se stabilea definitiv si cine este
posesorul, de vreme ce toti proietarii sunt posesori,

CAPITOLUL III
47
NOŢIUNEA PROPRIETĂŢII

DE INVATAT DIN CARTE PAGINILE 113 – 120

SALT LA CAITOLUL VII

CAPITOLUL VII
DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII

1. CONCEPTUL DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII


Conceptul de dobandire a proprietatii s-a impus cu greu in dr roman, deoarece , vechiul dr roman
a fost un dr al fortei, al puterii , iar institutiile juridice in frunte cu institutia propietatii erau concepute ca
expresii ale ideii de putere .
De aceea modurile originare de dobandire a propietatii erau concepute de vechii romani ca
procedee juridice prin care se crea proprietatea puterii. Abia mai tarziu, in epoca clasica a aparut in
opera lui Ulpian , conceptul de dobandire a proprietatii .
Textele clasice ne infatiseaza mai multe criterii de clasificare a modurilor de dobandire a
proprietatii. Astfel sunt mentionate moduri de dobandire originare si moduri de dobandire derivate ;
moduri de dobandire cu titlu particular si moduri de dobandire cu titlu universal, dupa cum sunt
mentionate moduri de dobandire de dr civil( de ius civile ) si de dr al gintilor.
Cele mai importante moduri de dobandire a proprietăţii sunt :
A. ocupatiuneaa
B. mancipatiunea
C. uzucapiunea
D. in iure cessio
E. traditiunea
F. specificatiunea
G. accesiunea
A. Ocupatio(ocupatiunea) era considerata de jurisconsulti cel mai legitim mod de dobandire a
prop. Ea consta in luarea in stapanire a lucrurilor care nu aveau stapan si care erau denumite res nullius
(lucrurile nimanui) . Din aceasta categorie faceau parte in primul rand res hostiles (lucrurilele dobandite
de la dusmani), deoaerce in conceptia romanilor , dusmanii lor nu aveau nici un drept, prin urmare nici
dr de proprietate , iar lucrurile lor erau considerate fara stapan si treceau in proprietatea statului roman ,
care apoi le transmitea persoanelor fizice prin cvestori .
Tot prin ocupatiune erau dobandite si lucrurile parasite de proprietarii lor. Ele erau denumite res
derelictae si intrau in propietatea primului venit printr-o prescriptie achizitiva instantanee.
B. Mancipatiunea este modul originar de creare a proprietatii putere . Prin mancipatiune se
transmitea proprietatea asupra lucrurilor mancipi .In realitate, mancipatiunea a fost prima forma tehnica ,
sau prima forma juridica , prin care s-a realizat operatiunea juridica a puterii (in domeniul dreptului este
foarte important sa distingem intre operatiunea juridica si forma tehnica prin care ea se realizeaza ,
deoarece, aceeasi operatiune juridica se poate realiza prin diverse forme tehnice.
Spre exemplu , operatiunea juridica a vanzarii consta in transmiterea unui lucru in schimbul unui
48
pret, dar aceasta operatie juridica s-a realizat la romani prin 3 forme tehnice diferite . La origine ea s-a
realizat prin mancipatiune , mai tarziu prin doua stipulatiuni si abia la sfarsitul republicii prin contractul
consensual de vanzare). Cel ce transmitea prop prin mancipatiune era denumit mancipant , iar
dobanditorul era denumit accipiens.
Mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma . In primul rand era necesar ca
partile sa se prezinte in fata a cel putin 5 martori , cetateni romani. Deasemenea era neceasr ca lucrul sa
fie adus in fata martorilor, de unde rezulta ca la origine mancipatiunea se aplica numai la lucrurile
mobile, intrucat numai ele se aflau in prop privata. Mai tarziu cand a aparut proprietatea privata si asupra
imobilelor in fata martorilor se aduceau parte simbolica din lucruri ( un bulgare pt teren , o tigla pt o
casa) . Mai era necesara si prezenta lui libripens , un cartaragiu care cantarea metalul pret cu o balanta de
arama , deoarece , moneda in sens modern a aparut abia in sec 3 i. de Hr. .Pana atunci moneda consta in
bare de arama care se cantareau pt ca asul(veche moneda romana) cantarea 327 de grame de arama.
Ulterior, dupa sec 3 , cand a aparut moneda in sens modern, pretul nu se mai cantarea, ci se numara ,dar
romanii n-au renuntat la balanta de arama , fiind conservatori, cu deoasebirea ca limites nu mai cantarea
metalul pret ci lovea balanta cu o bara de arama .
In acest cadru accipiens pronunta formula solemna a mancipatiunii: “Afirm ca acest lucru este al
meu , in conformitate cu dr quiritilor si sa-mi fie cumparat cu pretul de ... , prin aceasta arama si prin
aceasta balanta de arama” . Formula solemna a mancipatiunii este formata din 2 parti care sunt
contradictorii deoarece prin prima parte a formulei , accipiens afirma ca este proprietar , iar prin partea a
2 a afirma ca este cumparator .Aceasta fizionomie contradictorie a formulei solemne oglindeste evolutia
concetiei romane cu privire la dobandirea propietatii, caci prima parte a formulei a fost creata in ep f
veche, pe cand romanii nu admiteau ideea de transmitere a proprietatii ci considerau ca prop se creaza.
Partea a doua a formulei a fost adaugata mai tarziu in dr evoluat , cand romanii au admis ideea de
transmitere a prop , dar intrucat erau conservatori nu au renuntat la partea a 2 a a formulei .
O data cu aparitia ei in sens modern, mancipatiunea a dobandit o functie generala , in sensul ca
prin mancipatiune se puteau realiza mai multe operatiuni juridice , dar ori de cate ori mancipatiunea era
utilizata in alt scop decat cel al realizarii operatiei juridice a vanzarii nu se platea un pret real ci se platea
un pret fictiv , constand intr-un singur ban.Deaceea asemenea utilizari ale mancipatiunii au fost
denumite mancipatio numo uno (mancipatiunea cu un singur ban) . Prin mancipatio numo uno se putea
realiza operatia juridica a donatiei , caci se respectau toate conditiile de forma ale mancipatiunii , dar nu
se platea un pret real, ci unul fictiv .Tot asa prin mancipatio numo uno se putea incheia o casatorie sau se
putea intocmi un testament. Mancipatio numo uno mai era denumita si mancipatiune fiduciara , deoarece
actul mancipatiunii era insotit de o simpla conventie de buna credinta denumita pact fiduciar , prin care
partile aratau ce scop a urmarit atunci cand au recurs la mancipatio numo uno .
C. Uzucapiunea (uzus capio) este un mod de dobandire a prop prin indelunga folosinta a lucrului
si presupunea intrunirea anumitor conditii: posesiunea ,justul titlu , buna- credinta si un lucru susceptibil
de a fi uzucapat .
La origine, simpla posesiune nu era suficienta, ci era necesara chiar exploatarea efectiva a
lucrului in conformitate cu destinatia economica pe care o avea . Termenul era de un an pt lucrurile
mobile si de doi ani pt imobile.
Justul titlu era actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in stapanire a lucrului. Spre
exemplu, la romani, contractul consensual de vanzare a fost un just titlu pt uzucapiune, deoarece , de
regula vanzarea consensuala nu transmitea proprietatea asupra lucrului ci numai posesiunea linistita
astfel incat cumparatorul nu devenea proprietar , ci simplu posesor , urmand sa devina proprietar numai
dupa ce erau indeplinite toate conditiile necesare uzucapiunii.
Buna-credinta este convingerea posesorului ca a dobandit lucrul de la proprietar sau cel putin de
la o persoana care avea capacitatea necesara pt a transmite acel lucru.
Nu orice lucru putea fi uzucapat , astfel nu puteau fi uzucapate lucrurile nepatrimoniale sau
lucrurile dobandite prin violenta. Uzucapiunea a indeplinit la romani doua functii : o functie economica
si o functie juridica . In virtutea functiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor in
conformitate cu destinatia economica pe care o aveau .Functia juridica a uzucapiunii s-a exercitat in
legatura cu proba dr de proprietate . Caci pana la aparita uzucapiunii , cel ce intenta actiunea in
revendicare trebuia sa faca dovada dr de proprietate al tuturor autorilor sai , adica trebuia sa faca dovada
49
ca toti aceia care au stapanit lucrul inaintea lui au fost proprietari. Insa dupa aparitia uzucapiunii era
suficient ca reclamantul sa faca dovada ca intruneste toate conditiile necesare uzucapiunii , pt a castiga
procesul in calitate de uzucapant. De aceea Cicero spunea : usus capio est finis solicitudinis ac periculi
litium (uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese ).
D. In iure cessio inseamna renuntare in fata magistratului si un mod de dobandire a proprietatii
prin proces fictiv, caci partile pe baza unei intelegeri prealabile simulau ca se judeca , dar in realitate
transmiteau prop asupra unui lucru .
Dobanditorul participa la proces in calitate de asa-zis reclamant , iar cel ce transmitea
proprietatea avea calitatea de asa-zis parat . In acest cadru, reclamantul afirma in cuvinte solemne ca este
proprietarul lucrului asa-zis litigios, iar paratul tacea , incat fata de afirmatiile reclamantului si fata de
tacerea paratului, magistratul pronunta cuvantul addico , ratificand declaratia reclamantului si
recunoscandu-i dr de proprietate. In acest caz magistratul distribuia jurisdictia gratioasa.

E. Traditiunea(traditio) este un mod de dobandirea a proprietatii de drept al gintilor.


In ep veche prin traditiune se puteau transmite numai lucrurile nec mancipi .
In dr clasic , traditiunea s-a extins si la lucrurile nec mancipi , iar in vremea lui Iustinian ,
traditiunea a devenit modul general de transmitere a propr.
Ea presupunea intrunirea a 2 conditii: remiterea materiala a lucrului si iusta causa
traditionis(justul titlu).
Remiterea materiala a lucrurilor era necesara si in cazul imobileleor , incat daca se transmitea un
teren , remiterea materiala consta in parcurgerea hotarelor acelui teren , iar daca se transmitea o casa ,
remiterea consta in vizitare tuturor incaperilor. Dar in dr clasic s-au admis o serie de exceptii .Spre
exemplu tradito longa manu(traditiunea de mana lunga) se aplica in cazul transmiterii unor terenuri,cand
nu mai era necesara parcurgerea hotarelor, ci doar indicarea lor prin anumite repere .
Traditio simbolica se aplica in cazul transmiterii unor case , cand nu se mai vizitau incaperile ci
era suficienta transmiterea unor chei . Traditio brevi manum (traditiunea de mana scurta) este cazul
chiriasului care cumpara casa si se transforma din detentor in posesor si proprietar .Constitutum
possessorium este cazul proprietarului care isi vinde casa, dar continua sa locuiasca in ea in calitate de
chirias , prin urmare se transforma din posesor in detentor.
Iusta causa traditionis este actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a lucrului,
deoarece traditiunea se utiliza nu numai in vederea transmiterii proprietatii, ci si in vederea transmiterii
posesiunii si a detentiunii. Iar din faptul material al remiterii lucrului nu rezulta cu ce titlu juridic s-a
facut acea remitere , deaceea era necesar un act juridic (un contract) din care rezulta ca lucrul a fost
remis , fie cu titlu de proprietate, fie cu titlu de posesiune, fie cu titlu de detentiune. In vremea lui
Iustinian , justa causa consta in intentia lui tradens de a transmite lucrul si intentia lui accipiens de al
dobandi, chiar daca nu exista act juridic. Spre exemplu daca tradens intentiona sa vanda lucrul , iar
accipiens credea ca i se doneaza, nu exista contract, dar exista justa cauza in sensul lui Iustinian de
vreme ce tradens a intentionat sa transmita, iar accipiens a intentionat sa dobandeasca.
F.Specificatiunea (specificatio) este un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrului
confectionat in materialul altuia .In acest caz se pune intrebarea :”cine este proprietarul lucrului nou
creat? ; proprietarul materialului sau cel care l-a confectionat si se numeste specificator ?”.
Fata de faptul ca solutia a fost controversata intre jurisconsulti, Iustinian a dat o solutie de
compromis si a stabilit ca atunci cand lucrul nou creat poate fi readus la starea initiala sa apartina
proprietarului materiei, iar daca nu mai putea fi adus la starea initiala sa apartina specificatorului.
G. Accesiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin absolvirea juridica a lucrului accesor
de catre lucrul principal. Se numeste principal acel lucru care isi pastreaza identitatea dupa ce se uneste
cu alt lucru. Textele romane ne prezinta cazul de accesiune prin unirea a doua lucruri mobile, prin unirea
unui lucru mobil cu unul imobil si prin unirea a doua lucruri imobile.

50
CAPITOLUL VIII
SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII

In legatura cu sanctiunea proprietatii trebuieb sa distingem intre proprietatea quiritare,


pretoriana , provinciara si peregrina .

A. Proprietatea quiritara era sanctionata la origine printr-o legisactiune de judecata denumita


sacramentum in rem . In dr clasic, proprietatea quiritara a fost sanctionata printr-o actiune cu formula
denumita rei revicantion ( actiune in revendicare) si care are un model in legisanctiuni.
Prin urmare actiunea in revendicare presupunea intrunirea anumitor conditii:
- reclamantul trebuia sa fie proprietar quiritar si sa nu posede lucruri revendicat
- paratul trebuia sa fie posesor, caci actiunea in revendicare este intentata de proprietarul neposesor
impotriva posesorului neproprietar.
Totusi romanii au admis in mod exceptional ca actiunea in revendicare sa fie intentata si
impotriva neposesorilor , denumiti posesori fictivi (ficti posesores). Este vorba despre qui liti se octuli,
acela care se ofera procesului si qui dolo desiri posidere , cel ce inceteaza sa posede cu reacredinta , prin
dol. In aceste doua cazuri s-a admis ca actiunea in revendicare sa poata fi intentata deoarece reaua-
credinta tine loc de posesiune , ori in primul caz paratul simula ca este posesor pt ca intre timp
adevaratul posesor sa devina proprietar prin uzucapiune .
Intrucat in acest caz acela care simuleaza calitatea de posesor de rea-credinta va fi asimilat cu
posesorul si va putea fi chemat in justitie prin actiunea in revendicare. Acela care distruge lucrul cu
intentie pt a nu mai fi posesor este deasemenea de rea-credinta , incat si reaua lui credinta tine loc de
posesiune si va fi chemat in justitie prin actiunea in revendicare.
- actiunea in revendicare avea ca obiect numai lucruri romane si individual determinate , ceea ce
inseamna ca rei revicatio este o actiune care se dadea cu titlu particular si nu cu titlu universal, in sensul
ca prin rei revicatio nu se putea crea o masa de bunuri.

B. Proprietatea pretoriana - Era sanctionata prin exceptio rei vedite et tradite (exceptiunea
lucrului vandut si transmis) si prin actiunea publiciana( actio publicianum) creata in sec II i de Hr de
catre pretorul Publicius .
Actio publicianum face parte din categoria furiilor cu fictiune, este o actiune ficticie , deoarece in
formula ei figureaza fictiunea, ca termenul necesar uzucapiunii s-a indeplinit . Fata de aceasta redactare
a formulei, in faza a doua a procesului, judecatorul verifica daca reclamantul este posesor, daca are just
titlu, daca este de buna-credinta si daca lucrul este susceptibil de a fi uzucapat. Iar daca se convingea ca
erau intrunite aceste 4 conditii, el considera, pe baza fictiunii din formula ca s-a indeplinit si termenul, a.
i. reclamantul castiga procesul in calitate de uzucapant.
Initial, actiunea publiciana a fost acordata numai proprietarului pretorian, dar ulterior i s-a
acordat si posesorului de buna-credinta. De aceea in practica au aparut numeroase conflicte, sau tipuri de
conflicte intre posesorii de buna-credinta, intre posesorul de buna-credinta si proprietarul pretorian, intre
posesorul de bun-credinta si proprietarul quitar sau intre proprietarul quiritar si proprietarul pretorian. In
acest caz, daca propr quiritar intenta actiunea in revendicare impotriva propr pretorian, acesta din urma
se apara cu succes prin exceptio rei vedite et tradite. Iar daca propr pretorian pierdea posesiunea lucrului
in favoarea propr quiritar, atunci el intenta impotriva propr quiritar actiunea publiciana. In acest caz,
propr quiritar ii cerea pretorului sa introduca in formula exceptio iusti domini (exceptiunea adevaratului
proprietar). Initial petorul refuza sa introduca in formula aceasta exceptiune, a i procesul era castigat de
proprietarul pretorian.
Mai tarziu, in dreptul evoluat , pretorul ii acorda propr quiritar exceptio iusti domini, dar totodata
ii acorda si propr pretorian o replicatio rei vedite et tradite – replica lucrului vandut si transmis (replica
este o exceptie la exceptie). Aceasta replica paraleza exceptiunea opusa de propr quiritar astfel incat
procesul era castigat tot de propr pretorian, care reintra in posesiunea lucrurilor .

51
C. Proprietatea provinciala a fost sanctionata in dr clasic pt actiune in rem speciala elaborata
dupa modelul actiunii in revendicare , iar propr peregrina a fost sanctionata tot in epoca clasica printr-o
actiune cu fictiune(ficticie) , caci in formula actiunii in revendicare se introducea fictiunea – peregrinul
este cetatean roman, astfel incat putea intenta si el actiunea in revendicare.

CAPITOLUL IX
DREPTURILE REALE ASUPRA LUCRULUI ALTUIA

Pe langa dr de proprietate care este cel mai important dr real, romanii au cunoscut si alte drepturi
reale pe care le-au denumit iura in rem aliena ( reguli reale care poarta asupra lucrului altuia si care de
fapt sunt dezmembraminte ale dr de proprietate ).
Romanii au cunoscut 4 asemenea drepturi :
A. servitutile
B. emfiteoza
C. conductio agri vectigalis
D. superficia

A. Servitutile sunt sarcini care apasa asupra unui lucru in folosul unei persoane determinate sau
in folosul proprietarului unui bun imobil.
De unde rezulta ca servitutiile sunt de 2 feluri. Astfel sarcinile care apasa asupra unui lucru in
folosul unei persoane determinate se numesc servituti personale , iar sarcinile care apasa asupra unui
lucru in folosul proprietarului unui imobil se numesc servituti prediale sau reale.
- in cazul serviturilor personale, atributele dr de proprietate se impart intre 2 persoane, care exercita
drepturi reale distincte asupra aceluiasi lucru.
- servitutile prediale presupun existenta a doua imobile , de regula invecinate, dintre care unul este
denumit fond dominant, iar celalalt este denumit fond aservit .
Spre exemplu, in cazul servitutii de trecere avem 2 terenuri invecinate, dintre care, numai unul
are acces la drumul public. In acest caz, terenul fara acces la drumul public se numeste fond dominant,
pe cand terenul cu acces la drumul public este fond aservit, deoarece proprietarul terenului fara acces la
drumul public are dreptul de a trece prin terenul vecini sau, care este aservit.
Asadar, in functie de unghiul din care este privita, servitutea previala poate sa ne apara fie ca un
drept, fie ca o sarcina, caci din punctul de vedere al proprietarului fondului dominant servitutea este
drept. Proprietarul fondului dominant exercita dr de tecere. Dpdv al propr bunului aservit , servitudinea
este o sarcina.
Pe de alta parte, textele romane fac distinctie intre servitutile prediale urbane si servitutile
prediale rustice, in functie de natura fondului dominant. Daca fondul dominant este o cladire servitutea
prediala se numeste urbana, iar daca fondul dominant este un teren servitutea prediala se numeste
rustica ,indiferent unde este situat acel teren.
Textele romane ne infatiseaza numeroase servituti prediale:
- iter = dreptul de a trece prin terenul altuia pe jos sau calare
- via =dreptul de a trece cu calul prin terenul altuia
- actus = dreptul de a mana turmele prin terenul altuia
- ius pascent i= dreptul de a paste turmele pe terenul altuia
- acve brutus (servitutea de apeduct) = dreptul de a aduce apa prin conducte care trec prin terenul altuia
- servitus oneris ferendi(servitutea de sprijin) = dreptul de a sprijini o constructie pe zidul vecinului
Servitutile personale sunt in nr de 4:
a. uzufructul
b. usus
c. habitatio
d. operae servorum
52
a. Potrivit lui Paul, usus fructus es ius alienis remus utendi fruendi salva rerum substantia
(uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia si de ai culege fructele pastrand substanta acelui lucru).
Din aceasta definitie rezulta ca uzufructul poarta asupra unor lucruri neconsumptibile fie mobile,
fie imobile. Mai rezulta ca atributele dreptului de proprietate se impart intre nudul proprietar si
uzufructuar. Intrucat nudul proprietar exercita numai dr de dispozitie ( o propr nuda , goala de continut) .
Uzus fructuarum exercita dr de a folosi lucrul si dr de a-i culege fructele.
Pe de alta parte uzufructul este un dr real temporal, cel mult viager, incat el se stinge cel mai
tarziu la moarte unei persoane. Dreptul de uzufruct nu trece la mostenitori.
Pe de alta parte intre nudul propritar si uzufructuar nu exista obligatii reciproce, deoarece si unul
si celalalt sunt titulari de drepturi reale, iar titularii de drepturi reale nu au obligatii fata de nimeni.
Uzufructul a luat nastere pe terenul relatiilor dintre barbatul si femeia casatoriti fara manus. La
casatoria fara manus, sotia nu este ruda civila cu barbatul si prin urmare nu-l mosteneste. De aceea in
practica, barbatul lasa prin testament anumite bunuri sotiei sale, eventual supravietuitoare pt ca sotia sa
foloseasca acele bunuri si sa le culeaga fructele pana la moartea ei, urmand ca dupa moartea ei , acele
bunuri sa revina copiilor in calitatea lor de mostenitori civili. Pe aceasta cale, se realizau 2 scopuri:
-asigurarea materiala a sotiei supravietuitoare
-se asigura pastrarea bunurilor in sanul familiei civile
Ulterior, aplicatiunea uzufrctului s-a generealizat in sensul ca acest dr real putea lua nastere din
relatiile dintre orice persoana.

b. Usus este dr de a folosi lucrul altuia fara a-i culege fructele


c. Habitatio este dr real de a locui in casa altuia. Prin urmare acela care exercita dr de habitatio
nu plateste chirie.
d. Operae servorum este dr de a folosi serviciile sclavului altuia fara plata .

B. Emfiteoza este dreptul real, care se naste din contractul ce acelasi nume, sanctionat in dr
postclasic de catre imparatul Zeva. Acest contract se incheia intre imparat si o persoane fizica denumita
emfiteot. In baza acelui contract emfiteotul dobandea dr de a cultiva terenul luat in arenda si de a-i
culege fructele.
Romanii spuneau ca emfiteoza este o arenda perpetua intrucat contr de emfiteoza se incheia fie
pe 100 de ani, fie fara termen, iar cu timpul asemea contract se putea incheia intre orice persoane astfel
incat aplicatiunea contractului de emfiteoza s-a generalizat. In realitate, asa-zisa arenda perpetua prezinta
trasaturile unui veritabil dr real, care prezinta o serie de asemanari cu uzufructul, dar prezinta si unele
deosebiri.
Spre exemplu : dr de uzufruct nu trece la mostenitori , pe cand celalalt putea fi transmis ,
uzufructuarul era un simplu posesor,pe cand emfiteotul era posesor de buna- credinta si se bucura de
protectie juridica. Uzufructuarul dobandea dr de propr aupra fructelor prin perceptie , pe cand emfiteotul
dobandea propr asupra fructelor prin desprindere, dupa cum emfiteotul avea la dispozitie cu titlu util
toate actiunile, care erau acordate proprietarului. Totusi, emfiteotul recunostea dr proprietarului prin
faptul ca platea acea suma de bani anuala denumita canon. Iar daca nu-si executa aceasta obligatie,
atunci propr putea exercita ius privandi, prin care desfiinta dr de emfiteoza .

C. Conductio agri vectigalis prezinta aceleasi caractere ca si emfiteoza , cu deosebirea ca acest


dr se nastea din conventia incheiata intre o cetate si pers fizice .

D. Superficia este dr real care se exercita asupra constructiei casei ridicate pe terenul altuia. Dr
de superficie , s-a nascut in sec II i de Hr in legatura cu criza de locuinte, care s-a declansat pe atunci la
Roma.
In acele conditii statul roman a pus la dispozia cetatenilor terenurile virale pt ca cetatenii sa isi
contruiasca case.Dar cetatenii n-au dat curs acelei concesiuni pe care o facuse statu, nu si-au construit
locuinte pt ca la acea epoca se aplica principiul conform caruia superficies solo cedit (suprafata apartine
terenului), iar constructia ridicata pe terenul altuia apartinea propr terenului . De aceea, statul roman a
initiat o reforma, conform careia, pe baza unui contract incheiat cu statul, cetateanul dobandea un
veritabil dr real asupra casei ridicate pe terenul statului.
53
Cu timpul, dr de superficie s-a generalizat in sensul ca se putea naste din contractul incheiat intre
orice persoane . Intr-adevar titularul dr de superficie denumit superficiar avea dr sa instraineze casa, s-o
vanda, s-o doneze, s-o lase mostenire, s-o breveze cu servituti sau cu ipoteci si s-o reclame in justitie
printr-o actiune in rem (reala). Totusi, superficiarul recunostea dr de propr asupra terenului prin faptul ca
platea o suma de bani anuala denum solarium.
In legatura cu dr reale care poarta asupra lucrului altuia, trebuie sa retinem ca , emfiteoza ,
conductio agri vectigalis si superficia prezinta un caracter anormal, intrucat sunt dr reale care izvorasc
din contract prin incalcarea principiului consacrat de romani, conform caruia dr reale nu pot izvori din
contracte ci numai din acte speciale :mancipatio

54