www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Diagnosticul întreprinderii. Caracterizare generală

Orice societate comercială, care îşi desfăşoară activitatea într-o economie de

piaţă, este necesar ca la momentul dat să ştie unde se situează din punct de vedere social,
economic, juridic, etc., cel puţin în perimetrul în care îşi desfăşoară activitatea. Pentru
acest lucru societatea comercială, indiferent de tip, prin intermediul unei firme de
specialitate (de evaluare) sau pur şi simplu prin intermediul unor evaluatori, are
posibilitatea să ştie cât valorează societatea în cauză.
Pentru a ajunge la determinarea unei valori a unei societăţi comerciale se parcurg
mai multe etape:
- determinarea diagnosticului sub toate formele sale;
- determinarea riscurilor;
- evaluarea societăţii pe baza metodelor de evaluare.
Prin urmare diagnosticul complet presupune mai multe paliere de analiză:
- diagnosticul juridic;
- diagnosticul potenţialului uman;
- diagnosticul tehnic şi tehnologic;
- diagnosticul comercial;
- diagnosticul financiar.
Diagnosticarea unei întreprinderi începe prin vizita evaluatorilor la întreprinderea
în cauză, discuţiile cu echipa managerială şi cu orice persoană răspunde de anumite
activităţi, consultarea documentelor sau actelor necesare pentru determinarea
diagnosticului, dar în special, consultarea situaţiilor financiare ale întreprinderii din
ultimii 3 – 5 ani.
Odată cu parcurgerea acestor etape diagnosticul îşi propune evidenţierea într-o
manieră cât mai corectă şi concretă a punctelor forte şi a punctelor slabe ale
întreprinderii, indiferent de tipul de diagnostic de care vorbim.
Activitatea de diagnosticare nu se rezumă numai la anumite componente ale
firmei, ci încearcă să dea o imagine cât mai fidelă a acesteia în ansamblul său.
Termenul de diagnostic apare, în domenuil microeconomic ca o metodă de
cunoaştere al cărui obiect este cercetarea caracteristicilor esenţiale şi funcţionale ale
întreprinderii.
Pentru a putea determina diagnosticul complet al unei întreprinderi, aceasta
trebuie să apeleze la specialişti şi acest lucru trebuie făcut nu numai atunci când
întreprinderea se găseşte în dificultate, ci şi atunci când este într-o stare bună.
Determinarea unui diagnostic complet pentru o întreprindere trebuie să găsească
răspuns la o serie de probleme specifice fiecărei întreprinderi, cum ar fi:
- întreprinderea îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legea?
- statutul societăţii corespunde cu obiectul de activitate desfăşurat?
- sunt respectate toate contractele?
- întreprinderea este sau nu în litigiu şi cum se soluţionează această problemă?
- mijloacele de muncă utilizate sunt în conformitate cu standardele de calitate?
- vadul comercial corespunde?
- distribuţia se realizează în condiţii corespunzătoare?

1
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

- cum s-ar putea identifica noi clienţi?

- sunt respectate normele de protecţia a muncii?
- este respectată legea salarizării?
- managementul este corespunzător?
- care sunt rezultatele întreprinderii?
- care este nivelul performanţelor?
- care este nivelul de îndatorare?

Diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic presupune diagnosticarea stării juridice a unei întreprinderi în

ceea ce priveşte desfăşuratrea activităţii acesteia, precum şi relaţiile contractuale cu alte
întreprinderi sau cu terţe persoane.
Odată parcuşi paşii de identificare a întreprinderii ce urmează a fi diagnosticată se
trece la determinarea tuturor tipurilor de diagnostic prin identificarea punctelor forte şi
punctelor slabe ale acestora, deci în urma verificării documentaţiei juridice a unei
întreprinderi se determină punctele forte şi punctele slabe ale diagnosticului juridic.
Prin diagnosticarea juridică se verifică următoarele:
- legea societăţilor comerciale (dacă societatea corespunde din punct de vedere al tipului
de societate, dacă are toate contractele întocmite, precum şi registrele, dar în primul rând
statutul);
- dreptul comercial – când se verifică dacă există şi sunt în regulă acte şi contracte privind
drepturile de proprietate;
- dreptul muncii – când se verifică dacă din punct de vedere juridic sunt respectate
relaţiile contractuale cu salariaţii;
- dreptul fiscal – când se verifică dacă întreprinderea este înregistrată la organele abilitate
din punct de vedee fiscal, dacă sunt plătite toate contribuţiile, dacă sunt plăţi restante,
etc.;
- dreptul mediului – când se verifică dacă sunt respectate normele privind protecţia
mediului.
În urma acestor aspecte se determină punctele forte ale diagnosticului juridic:
- contracte şi statut corespunzătoare mărimii şi obiectului de activitate al întreprinderii;
- absenţa litigiilor de orice natură;
- contracte cu furnizorii şi cu clienţii, corecte şi de lungă durată;
- reglementări fiscale îndeplinite la timp.
Punctele slabe ale diagnosticului juridic sunt:
- contracte şi statut necorespunzătoare;
- inexistenţa clienţilor şi furnizorilor sau existenţa acestora în număr redus şi pe termene
scurte;
- existenţa unor litigii cu diverse persoane;
- conflicte de muncă;
- obligaţii fiscale neonorate;
- nerespectarea normelor privind protecţia mediului.

2
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

25.10.2007

Diagnosticul potenţialului uman

Pentru orice întreprindere este important să se ţină cont de toţi factorii de

producţie care contribuie la creşterea şi dezvoltarea activităţii întreprinderii în cauză.
Aceşti factori de producţie sunt:
- munca (forţa de muncă) – pentru care trebuie să determinăm un diagnostic;
- natura;
- capitalul – pentru care trebuie să determinăm un diagnostic financiar;
- alţi factori de producţie.
Diagnosticul de resurse umane sau diagnosticul potenţialului uman urmăreşte
stabilirea principalelor caracteristici ale resurselor umane prin folosirea unui sistem de
indicatori care au în vedere următoarele aspecte:
- dimensiunea;
- calificarea;
- structura personalului;
- comportamentul personalului;
- eficienţa utilizării personalului.
Un loc aparte, în cadrul diagnosticului potenţialului uman, îl are diagnosticul
privind managementul şi calitatea acestuia.
Atât diagnosticul de management, dar şi diagnosticul potenţialului uman, în
general, trebuie să răspundă la următoarele probleme:
- asigurarea cu personal;
- numărul scriptic de personal;
- numărul mediu scriptic de salariaţi;
- numărul efectiv de salariaţi (disponibilul de personal la momentul realizării
diagnosticului);
- numărul maxim de personal;
- calificarea personalului;
- structura personalului pe categorii de vârstă, sex, nivel de pregătire, vechime în muncă;
- flexibilitatea personalului;
- comportamentul şi disciplina personalului;
- eficienţa folosirii forţei de muncă – care se urmăreşte cu ajutorul unor indicatori
economico financiari:
- productivitatea muncii care exprimă capacitatea forţei de muncă, de a obţine
profit;
- productivitatea medie a muncii.
În urma parcurgerii acestor aspecte, evaluatorul trebuie să aibă în vedere care sunt
problemele întreprinderii diagnosticate, cum ar fi:
- condiţiile de muncă sunt respectate;
- rata accidentelor de muncă (există sau nu accidente);
- există organizare sindicală a salariaţilor şi dacă există o relaţie cu conducerea societăţii
a acestui sindicat;

3
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

- există contract colectiv de muncă;

- nivelul de salarizare şi motivarea personalului sunt cele cerute;
- climatul social al întreprinderii este OK;
- politicile de angajare şi selectare ale personalului sunt OK;
- frecvenţa grevelor;
- vulnerabilitatea personalului.
Orice aspect negativ sau pozitiv în ceea ce priveşte diagnosticul potenţialului
uman trebuie concretizat în punctele forte şi punctele slabe ale acestui diagnostic.
Punctele forte sunt:
- numărul de personal este cel necesar;
- nivelul de calificare este în conformitate cu cerinţele postului;
- structura personalului este echilibrată;
- personalul este capabil să se adapteze la înnoire;
- grad ridicat de îndeplinire a obligaţiilor de muncă;
- productivitatea muncii;
- absenţa grevelor;
- protecţia muncii corespunzătoare;
- echipa managerială este dinamică, tânără şi cu o strategie de comunicare bine
implementată.
Puncte slabe sunt:
- personal supradimensionat;
- utilizarea necorespunzătoare a timpului de lucru;
- conflicte de muncă;
- poziţia firmei în mediul concurenţial este în scădere (nu există eficienţă şi nici profit);
- productivitate în scădere;
- salarii necorespunzătoare;
- tensiuni în relaţia cu echipa de conducere;
- performanţă managerială scăzută.

Diagnosticul potenţialului tehnic şi tehnologic

Acest diagnostic are drept obiectiv determinarea măsurii în care mijloacele

tehnice dintr-o întreprindere răspund nevoilor prezente sau viitoare ale întreprinderii.
Potenţialul tehnic al unei întreprinderi este dat de starea mijloacelor de muncă
(grad de uzură, nivel de performanţă, posibilitate de înnoire).
În cazul acestui tip de diagnostic, problemele urmărite sunt următoarele:
- asigurarea cu mjloace de muncă necesare;
- uzura mijloacelor fixe deja existente;
- posibilităţi de modernizare a mijloacelor de muncă;
- structura pe categorii de mijloace;
- utilizarea normală şi eficientă a mijloacelor de muncă;
- performanţa mijloacelor fixe deja existente.
Concluziile acestui diagnostic sunt evidenţiate printr-o serie de puncte tari şi
puncte slabe pe care evaluatorul trebuie să le arate.

4
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Puncte tari sunt:

- utilaje corespunzătoare cu legislaţia în vigoare, dar şi cu cerinţele întreprinderii;
- utilaje puţin uzate atât fizic cât şi moral;
- utilaje care pot fi reînnoite şi pentru care s-a demarat programele de reînnoire;
- structura pe categoria acestor utilaje este corespunzătoare cu obiectul de activitate al
întreprinderii;
- eficienţa utilajelor este vizibilă;
- capacitatea de folosinţă a utilajelor este la nivel maxim;
- utilaje performante şi în conformitate cu obiectul de activitate.
Puncte slabe sunt:
- utilaje necorespunzătoare cu obiectul de activitate;
- utilaje uzate atât fizic cât şi moral;
- utilaje ce nu pot fi reînnoite şi trebuie scoase din gestiune, dar nu a fost făcut acest
lucru;
- utilaje performante, dar ineficiernte cu obiectul de activitate;
- utilaje ce nu corespund nivelului de pregătire al personalului.

01.11.2007

Diagnosticul comercial

Diagnosticul comercial se referă la produsele şi / sau serviciile unei întreprinderi,

precum şi la poziţia pe care o ocupă întreprinderea pe piaţă, la clienţii şi furnizorii pe care
îi are la un moment dat, la preţul în conformitate cu concurenţa, la vadul comercial în
care îşi desfăşoară activitatea, dar totodată atunci când vorbim de diagnoctic comercial,
un aspect important de care trebuie ţinut seama este raportul preţ calitate.
Un evaluator când face un diagnostic din punct de vedere comercial utilizează o
serie de indicatori pentru a şti unde se situează întreprinderea respectivă din punct de
vedere comercial la un moment dat.
Aceşti indicatori sunt:
- cota de piaţă – care reprezintă totalitatea vânzărilor realizate de către firma
diagnosticată, raportate la toate vânzările pentru produse de aceeaşi natură, care se
realizează pe piaţă.
Cp = Tv(0) / Tv (1)
- T – total
- 0 – vânzările firmei diagnosticate
- 1 – vânzările tuturor firmelor cu acelaşi obiect de activitate
- puterea de cumpărare a potenţialilor clienţi
Y=C+S
Y=C+I
- Y - venit
- C - consum
- S - economisire
- I - investiţie

5
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Y=C
C+S=C+I
S=I
- puterea de piaţă a firmei diagnosticate – acest indicator exprimă capacitatea unei
societăţi comerciale de a domina piaţa la un moment dat şi de a elimina concurenţa astfel
încât să poată acapara o parte cât mai mare din piaţă.
Cu cât o firmă are o rată a puterii de piaţă la un nivel mai ridicat cu atât ea va
putea, dacă doreşte, să reducă mai mult preţul de vânzare, dar întotdeauna superior
costului astfel încât să elimine o parte din concurenţă.
Nu este obligatoriu ca o firmă care are o cotă de piaţă ridicată să meargă şi bine.
În limita posibilităţilor, atunci când se face diagnosticul comercial de către un
evaluator, trebuie să se analizeze şi respectarea standardelor de calitate în ceea ce priveşte
produsele sau serviciile, să se facă o analiză a clienţilor, să se facă o analiză a furnizorilor
şi a altor terţe persoane care intră în contact din punct de vedere comercial cu societatea.
Ca orice tip de diagnostic şi diagnosticul comercial urmăreşte stabilirea unor
puncte forte şi a unor puncte slabe pentru o societate comercială.
Punctele forte sunt:
- clienţi suficienţi şi în continuă creştere;
- furnizori pe durată îndelungată şi care să-şi respecte contractele;
- produse sau servicii competitive pe piaţă;
- raportul preţ calitate în limitele pieţei şi dacă se poate superior altor societăţi cu acelaşi
profil;
- mijloacele de atragere a clienţilor şi furnizorilor eficiente şi mai puţin costisitoare;
- vad comercial corespunzător;
- cotă de piaţă ridicată.
Punctele slabe sunt:
- cotă de piaţă foarte scăzută şi imposibilitatea schimbării vadului comercial;
- preţuri ridicate şi calitate scăzută.

Diagnosticul financiar

Acest diagnostic completează imaginea financiară şi contabilă a unei

întreprinderi, iar în baza lui se poate face anumite previziuni pentru perioadele următoare.
Pentru a determina diagnosticul financiar la o societate comercială se vor utiliza
toate documentele contabile şi se vor determina anumiţi indicatori economico – financiari
pe baza situaţiei financiare anuale (bilanţ, contul de profit şi pierdere, anexe).
Diagnosticul financiar permite obţinerea de informaţii privind creşterea, structura
şi solidaritatea financiară, nivelul autofinanţării, rentabilitatea, situaţia capitalurilor
permanente şi a trezoreriei, a echilibrului financiar.
Diagnosticul financiar are în vedere o analiză pentru o societate comercială şi el
trebuie să răspundă la o serie de întrebări, cum sunt:
- structura capitalului este adecvată activităţii desfăşurate;
- echilibrul reuşeşte să fie menţinut sau măcar atins;
- întreprinderea reuşeşte să-şi plătească toate tipurile de obligaţii la timp;

6
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

- gestiunea resurselor este corespunzătoare;

- eficienţa resurselor utilizate depăşeşte nivelul mediu al domeniului de activitate;
- care este tendinţa indicatorilor pe care îi urmărim.
Pentru a răspunde la toate aceste întrebări şi la altele, diagnosticul financiar are în
vedere:
1. prelucrarea informaţiilor contabile în vederea obţinerii bilanţului financiar;
2. calculul anumitor indicatori financiari;
3. interpretarea şi aprecierea indicatorilor calculaţi din anumite puncte de vedere;
4. stabilirea punctelor tari şi slabe ale întreprinderii în ceea ce priveşte diagnosticul
financiar;
5. stabilirea premizelor privind activitatea viitoare a întreprinderii.

08.11.2007

Retratarea bilanţului contabil al unei societăţi comerciale în

vederea obţinerii bilanţului financiar necesar evaluării

Pentru determinarea diagnosticului, financiar bilanţul contabil al oricărei societăţi

comerciale trebuie retratat, atât în ceea ce priveşte activul, cât şi în ceea ce priveşte
pasivul.
Elementele de activ, considerate fictive sau nonvalori, corespund unor elemente
care în caz de vânzare nu pot da naştere unui flux de numerar, practic nu contează în
obţinerea valorii unei întreprinderi la momentul respectiv şi ele nu sunt luate în
considerare.
Aceste nonvalori care privesc activul sunt:
- cheltuielile de constituire;
- cheltuielile de cercetare – dezvoltare;
- cheltuielile înregistrate în avans;
- diferenţele de conversie activ;
- prime de rambursare a obligaţiunilor.
Pentru menţinerea egalităţii bilanţiere, atunci când elementele de activ fictiv sunt
scăzute din activul bilanţului, este necesar să reducem cu aceeaşi sumă şi pasivul
bilanţului (capitalul permanent).
Bilanţul retratat, în ceea ce priveşte partea de activ se prezintă astfel:

Bilanţ necesar evaluării

Activ Pasiv
1. Cheltuielile de constituire scăzute 1. Se deduc din capitalurile proprii
2. Cheltuielile de cercetare dezvoltare (-) 2. Se deduc din capitalurile proprii
3. Cheltuielile înregistrate în avans (-) 3. Se deduc din capitalurile proprii
4. Diferenţe de conversie activ 4. Se deduc din provizioane pentru riscuri
şi cheltuieli
5. Prime legate de rambursarea 5. Se deduc din datoriile pe termen lung.

7
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

obligaţiunilor

Conturile de regularizare pasiv se referă la:

- diferenţe de conversie pasiv;
- veniturile înregistrate în avans;
- decontări din operaţiuni în curs de clarificare.
Veniturile înregistrate în avans se înregistrează la datorii pe termen mediu şi lung,
iar diferenţele de conversie pasiv (diferenţă de schimb valutar favorabilă) majorează
practic capitalurile proprii sau rezervele.
După ce am regularizat şi partea de pasiv obţinem bilanţul necesar evaluării numit
bilanţ financiar.
Dacă există o datorie fiscală, aceasta diminuează capitalurile proprii, iar pe de altă
parte determină creşterea datoriilor pe termen scurt.
Activele corporale deţinute sub formă de leasing, bunurile închiriate sau în locaţie
de gestiune, reprezintă active utilizate de întreprindere la momentul respectiv, dar care nu
au fost plătite la valoarea de achiziţie, iar aceste bunuri majorează activele corporale şi
totodată se majorează şi datoriile pe termen mediu.
Efectele scontate neajunse la scadenţă sunt creanţe cedate de către întreprindere
unei bănci şi aceasta determină creşterea disponibilităţilor, dar cu diferenţa dintre valoare
şi dobândă. Inducerea acestora în bilanţul financiar presupune majorarea creanţelor şi
totodată majorarea creditelor pe termen scurt.

22.11.2007

Metode de analiză financiară folosite în determinarea diagnosticului

financiar

- metoda maselor financiare – această metodă are în vedere determinarea diagnosticului

financiar pentru o întrepindere prin determinarea unor indicatori de echilibru financiar.
Acest echilibru se determină pe baza a 3 indicatori principali: fondul de rulment,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria. Aceşti 3 indicatori ne arată situaţia financiară a
unei întrepinderi la un moment dat şi au o legătură majoră între ei. Aceşti indicatori pot fi
calculaţi luând în calcul şi factorii externi care influenţează activitatea unei întreprinderi
sau doar ţinând cont de ceea ce se întâmplă în interiorul întreprinderii.
Fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse permanente pe care îl are o
întreprindere la un moment dat şi care asigură finanţarea activelor circulante. Acest
indicator se poate determina folosind partea de sus a bilanţului, iar pentru determinarea
diagnosticului financiar ne interesează fondul de rulment net.
Acest fond de rulment net reprezintă partea din capitalul permanent degajată
pentru finanţarea activelor circulante sau fondul de rulment net reprezintă diferenţa dintre
activele circulante nete şi datoriile temporale şi pe termen scurt.
FRN = capitaluri permanente – active imobilizate nete
FRN = active circulante – datorii pe termen scurt

8
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Acest fond de rulment net poate fi la momentul determinării diagnosticului

financiar astfel:
- FNR > 0 – ceea ce înseamnă că în întreprinderea analizată capitalurile permanente
finanţează o parte din activele circulante. Altfel spus echilibrul pe termen lung se
realizează pe baza acestor capitaluri, dar întotdeauna există nevoi mai mari decât
resursele;
- FRN < 0 – resursele temporale finanţează nevoile permanente, situaţie ce generează
dezechilibru financiar şi totodată înseamnă că nu se respectă principiul de finanţare;
- FRN = 0 – e o situaţie mai rar întâlnită şi reflectă un echilibru perfect în ceea ce priveşte
resursele şi necesităţile.
Fondul de rulment se poate determina luând în calcul doar resursele proprii ale
unei întreprinderi, în acest caz se numeşte fond de rulment propriu.
Dacă se iau în considerare resursele împrumutate şi capitalul împrumutat atunci
vorbim de fond de rulment împrumutat. Pentru determinarea unei situaţii financiare
exacte se ia în calcul şi fondul de rulment împrumutat ţinând cont de perioade de analiză
efectuate de către evaluator.
Necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele curente care trebuie
finanţată din resursele permanente. Acest indicator se determină ca diferenţă între
activele curente şi resursele curente: NFR = active curente – pasive curente.
Acest indicator poate fi întâlnit în următoarele situaţii:
- NFR > 0 – ceea ce înseamnă că în întreprinderea analizată există stocuri şi creanţe ce
urmează să fie finanţate din fondul de rulment. Pare a fi o situaţie normală, dacă firma are
o politică de investiţie pe termen scurt;
- NFR < 0 – ceea ce înseamnă că întreprinderea se confruntă cu o degajare de surse
retrase. Situaţia nu e îngrijorătoare dacă întreprinderea e împrumutată pe termen lung şi
dacă are o viteză de rotaţie a activelor circulante mai mare decât de obicei. Situaţia e
anormală dacă întreprinderea se confruntă cu întreruperi pe perioade foarte lungi mai
mari de 1 an în reînnoirea stocurilor.
Trezoreria reprezintă excedentul sau deficitul de lichiditate generat de activitatea
unei întreprinderii. Se poate determina în două modalităţi:
- ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment;
- ca diferenţă între disponibilităţi şi credite de trezorerie. Aceste credite ale trezoreriei
includ şi soldul creditelor curente la bănci.
E foarte important ca trezoreria unei întreprinderi să fie pozitivă şi aceasta reflectă
o situaţie favorabilă pentru întreprindere concretizată în disponibilităţi şi mai precis
lichidităţi ca să-i permită rambursarea datoriilor pe termen scurt şi chiar mediu – situaţie
care permite să efectueze plasamente eficiente atât pe piaţa monetară, cât şi pe cea
financiară – situaţie care nu conduce la îngrijorări majore la forţa de muncă.
Trezoreria poate fi şi negativă şi în acest caz evidenţiază un dezechilibru financiar
care determină o dependenţă faţă de resursele financiare externe şi totodată o limitare a
autonomiei financiare pe termen scurt.
- metoda ratelor – această metodă are în vedere determinarea unui diagnostic financiar
pe baza unor rate. sale sunt nişte indicatori consideraţi esenţiali în activitatea unei
întreprinderi şi ei se referă la:

9
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

- lichiditatea întreprinderii. Lichiditatea, în sens general, e definită ca fiind caracteristică

elementelor patrimoniale ale unei întreprinderi, de a fi transformate în bani la un moment
dat al evaluării. Lichiditatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi
obligaţiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante (stocuri, creanţe,
disponibilităţi). Lichiditatea e de 3 feluri:
- lichiditate curentă – care reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a-şi acoperi
obligaţiile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidităţi: lc
= AC / PC; lc = st + cr + db / obligaţii pe termen scurt;
- rata lichidităţii rapide reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile
pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate în lichidităţi: lr = ACi –
st / PC;
- rata lichidităţii foarte rapide (test acid) – reflectă capacitatea întreprinderii de a-
şi onora obligaţiile pe termen scurt doar din disponibilităţi şi plasamente. Acest tip de rata
lichidităţii nu e calculată întotdeauna, ea calculându-se doar atunci când există anumite
semne de întrebare privind obţinerea de resurse financiare într-o întreprindere: lfr = Dp /
PC;
- rata lichidităţii imediate care reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a-i plăti
obligaţiile pe termen scurt din disponibilităţi: li = D / PC.
- solvabilitatea – reflectă capacitatea unei întreprinderi de a-şi onora obligaţiile pe termen
mediu şi lung. Ea poate fi solvabilitate patrimonială şi generală;
- stabilitatea financiară a unei întreprinderi – reprezintă ponderea capitalurilor
permanente în totalul resurselor de finanţare (sau pasive);
- autonomia financiară a unei întreprinderi – reflectă ponderea capitalurilor proprii în
totalul resurselor de finanţare a unei întreprinderi;
- rata îndatorării unei întreprinderi – care exprimă nivelul datoriilor întreprinderii
respective în totalul resurselor utilizate. Pot fi globale şi la termen.
!!! fără rate de gestiune!!!

10.01.2008

Metode de evaluare

Odată determinat diagnosticul general al unei societăţi comerciale, dar şi riscurile

cu care s-ar putea confrunta aceasta, se poate trece la stabilirea valorii societăţii
comerciale în cauză, pe baza unor metode de evaluare.
Valoarea unei întreprinderi este de cele mai multe ori diferită de valoarea
patrimoniului propriu zis deoarece bilanţul contabil este supus unor corecţii.
Abaterea valorii economice (valoarea reală a unei societăţi comerciale) de la
valoarea contabilă este generată de acţiunea mai multor factori:

10
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

- evoluţia preţurilor;
- cursul valutar;
- metodele de amortizare utilizate;
- apariţia unor tehnologii şi echipamente moderne;
- productivitatea muncii şi randamentul forţei de muncă;
- condiţiile de utilizare a tuturor factorilor de producţie;
- calitatea produselor în economie.
Evaluarea întreprinderii este un domeniu utilizat de cele mai multe societăţi
comerciale din România.
S-a început dezvoltarea acestui segment odată cu apariţia sectorului particular în
economie.
Sunt motivaţii diverse care determină un agent economic să-şi evalueze societatea
comercială la un moment dat, chiar şi atunci când legea nu i-o cere:
- dezvoltarea societăţii respective;
- evitarea unor situaţii de risc.
Cea mai bună parte a activităţii de evaluare din România se desfăşoară sub
coordonarea Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România (ANEVAR).
Etapele evaluării unei întreprinderi sunt:
- faza iniţială;
- faza de realizare efectivă;
- faza concluziilor.

Metode de evaluare utilizate în economia de piaţă

Evaluarea întreprinderii este o componentă atât a ştiinţelor financiare cât şi a

ştiinţelor contabilităţii şi din acest motiv există divergenţe între specialişti în ceea ce
priveşte metoda de evaluare optimă pentru o societate comercială.
Aplicarea metodei de evaluare patrimonială presupune utilizarea informaţiilor
contabile care sunt centralizate şi sintetizate cu ajutorul bilanţului contabil.
Valorile utilizate cu ajutorul acestor metode sunt:
- valoarea patrimonială determinată pe baza activului şi pasivului, acestea la rândul lor
fiind:
- activul net contabil (ANC);
- activul net contabil corectat (ANCC);
- activul net de lichiditate (ANL);
- valoarea matematică (VM);
- valoarea patrimonială determinată pe baza activelor utilizate în exploatarea unei
întreprinderi:
- valoarea substanţială (VS);
- capitalurile permanente necesare exploatării (CPNP).
Activul net contabil reprezintă metoda cea mai simplă şi rapidă de estimare a
valorii unei întreprinderi şi este recomendată în special întreprinderilor mici.
ANC se determină pe baza următoarelor formule:
ANC = activ real – datorii totale

11
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Activ real = activ total – activ fictiv

Activul fictiv se referă la acele elemente de activ considerate nonvalori deoarece
în caz de vânzare ele nu pot da naştere unui flux de numerar.
Principalele componente ale activului fictiv sunt:
- cheltuielile de constituire;
- cheltuielile de cercetare – dezvoltare;
- decontări cu asociaţii şi acţionarii privind capitalul;
- cheltuieli înregistrate în avans;
- diferenţe de conversie activ;
- primele de rambursare a obligaţiunilor.
Datoriile totale reprezintă atât datoriile pe termen scurt, cât şi cele pe termen
mediu şi lung.
ANC se mai poate determina şi cu ajutorul următoarei formule:
ANC = capital propriu – activ fictiv
ANL este un caz particular al metodei ANC care se aplică întreprinderilor aflate
în dificultate, atunci când se urmăreşte lichidarea acestora progresiv sau imediat.
Lichiditatea progresivă este lichiditatea voită şi are loc în următoarele condiţii:
- ajungerea la scadenţă a duratei de funcţionare;
- dizolvarea anticipată hotărâtă de acţionari sau Tribunal;
- realizarea sau incapacitatea realizării obiectului de activitate;
- anularea contractului de societate;
- reducerea numărului asociaţilor sau a acţionarilor sub numărul prevăzut de lege.
Lichiditatea imediată reprezintă o lichidtate judiciară datorată încetării plăţilor
întreprinderii şi intrării în stare de faliment.
ANCC are în vedere corectarea bilanţului contabil care se face pe baza
inventarierilor şi reevaluărilor ca urmare a influenţei unor factori:
- deprecierea monetară;
- fluctuaţia rapotului de schimb valutar exterm;
- utilizarea activelor întreprinderii în diverse scopuri, uneori neproductive;
- anumite reglementări contabile.
ANCC este o valoare care reprezintă mărimea capitalului necesar pentru a
reconstitui patrimoniului net existent al unei întreprinderi la nivelul valorii reale de
utilitate a acestuia.
ANCC se determină astfel:
ANCC = activul contabil ± diferenţele de reevaluare – datorii totale
Aplicarea metodei ANCC presupune corectarea elementelor de activ şi pasiv în
vederea determinării diferenţelor de reevaluare.
În această situaţie se determină o valoare venală netă pentru o întreprindere care
este valoarea reprezentativă a societăţii pe piaţă.
VVN = preţ vânzare – cheltuieli care implică vânzarea + impozitul pe plus
valoare obţinută din vânzarea produselor respective.
Această metodă are în vedere şi datoriile pe care societatea le-a avut înainte de
perioada evaluării, dar şi datoriile pe care urmează să le facă.

12
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

17.01.2008

Pe lângă metodele clasice de evaluare pe care le-am prezentat, în economia de

piaţă se mai folosesc o serie de metode de evaluare pe care evaluatorii le recomandă în
funcţie de tipul de societate, obiectul de activitate, mărimea societăţii, numărul de puncte
de lucru pe care le are societatea, relaţiile cu exteriorul.
Printre aceste metode de evaluare se numără:
- valori obţinute prin metoda capitalurilor permanente necesare exploatării într-o
societate;
- aceste capitaluri permanente se pot determina însumând următoarele:
- imobilizări nete pentru exploatare;
- necesarul de fond de rulment;
- imobilizările în leasing şi imobilizările închiriate.
Aceste capitaluri permanente se mai pot obţine însumând toate imobilizările pe
care le are o societate comercială cu investiţiile propuse şi cu necesarul de fond de
rulment. Totodată trebuie luate în calcul la această metodă costurile de punere în stare
normală de funcţionare a tuturor imobilizărilor.

Metode de evaluare financiară

Aceste metode dau naştere unor valori, precum:

- valori obţinute prin capitalizare;
- valori obţinute prin actualizare;
- valori de randament (când se ia în calcul dividendul);
- valori de rentabilitate (când societatea merge pe profit);
- valori determinate pe baza cash flow – ului sau fluxului de numerar.
Alte metode de evaluare sunt metode bazate pe comparaţia cu piaţa. Aceste
metode sunt necesare în orice economie de piaţă, dar mai ales atunci când economia
joacă un rol suficient de activ pe piaţă. În această situaţie trebuie identificate acele
elemente reprezentative ce pot constitui fundamentul valorii pe piaţă. Valorile ce se obţin
pe baza acestor metode rezultă practic prin aplicarea unor coeficienţi de corecţie la o
medie a preţurilor sau costurilor ce rezultă din tranzacţiile unor societăţi la care ne
raportăm. Cel mai des element utilizat în cazul acestor metode este profitul net.
Alte metode sunt metode bursiere de evaluare. Aceste metode folosesc
informaţii furnizate de bursa de valori, iar aceste informaţii sunt adaptate permanent
pentru întreprinderea care utilizează acest tip de metode şi se calculează zilnic o serie de
indicatori ai bursei: de creştere, de eficienţă şi de echilibru. În cazul acestor metode
bursiere se ţine cont de valoarea acţiunii.
Valoarea acţiunii are în vedere 2 elemente:
1. valoarea nominală a acţiunii – care este valoarea înscrisă pe acţiune şi este egală cu
suma totală a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni împărţită la numărul de acţiuni
emise;

13
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

2. valoarea de emisiune – care este o valoare mai mare decât valoarea nominală şi poate
fi utilizată pe piaţă;
3. valoarea bursieră se înregistrează doar pentru întreprinderile cotate la bursă şi se
determină pe baza raportului cerere / ofertă de pe piaţa bursieră. Ea se mai numeşte
valoare de tranzacţie.;
4. valoarea matematică – reprezintă partea din activul net care revine pe o acţiune (averea
celui care deţine un anumit număr de acţiuni).
Metodele de evaluare bazate pe dividende se utilizează mai ales pentru
societatea care distribuie dividende şi cel mai utilizat model pentru această metodă este
modelul Fisher.

Întrebări posibile la examen

Ce reprezintă contractul de societate?

Ce conţine statutul unei societăţi?

Câte tipuri de diagnostic cunoaşteţi?

Diagnosticul juridic, diagnosticul resurselor umane, diagnosticul potenţialului
tehnic şi tehnologic, diagnosticul comercial, diagnosticul financiar.
Diagnosticul general (global) urmăreşte analiza principalelor funcţii ale
întreprinderii: jurudic – patrimonială, comercială, tehnic – operaţională, de personal,
financiar – contabilă.
Diagnosticul special urmăreşte analiza în detaliu a unei situaţii dintr-o
întreprindere.
Diagnosticul juridic are ca obiectiv aprecierea riscurilor inerente situaţiei
juridice a întreprinderii şi verificarea aspectelor juridice a desfăşurării activităţii.
Diagnosticul potenţialului uman urmăreşte stabilirea caracteristicilor resurselor
umane prin folosirea unui sistem de indicatori care privesc pe de o parte dimensiunea,
calificarea, structura şi comportamentul personalului, iar pe de altă parte eficienţa
utilizării personalului.
Diagnosticul potenţialului tehnic are ca obiectiv determinarea măsurii în care
mijloacele de producţie materiale răspund nevoilor actuale sau viitoare ale întreprinderii.
Diagnosticul comercial are în vedere caracterizarea produselor firmei, a clienţilor
şi a furnizorilor, precum şi a tuturor aspectelor ce pot avea o relevanţă asupra
compartimentelor de aprovizionare şi desfacere ale firmei.
Diagnosticul financiar are ca obiectiv studiul static al activităţii desfăşurate de
întreprindere în vederea aprecierii rezultatelor obţinute, echilibrelor financiare, gestiunii
resurselor utilizate, precum şi eficienţei acestora.

Punctele forte ale diagnosticului juridic: contract şi statut corespunzător

mărimii întreprinderii şi obiectului de activitate, absenţa litigiilor contractuale şi a
litigiilor de muncă, relaţii contractule cu terţii, corecte şi de lungă durată, reglementări
fiscale îndeplinite la timp.

14
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Punctele forte ale diagnosticului potenţialului uman: numărul de personal

existent este la nivelul necesarului, nivelul de calificare corespunde cerinţelor postului,
structura personalului este echilibrată, personalul este capabil să se adapteze la înnoire,
grad ridicat de îndeplinire a normelor de muncă, nivel ridicat al prodctivităţii şi
profitabilităţii muncii cu tendinţă de creştere, absenţa grevelor, protecţia muncii
corespunzătoare, echipă managerială tânără, dinamică, cu bune rezultate în ultimii ani,
realizarea şi depăşirea criteriilor de performanţă negociate, colaborarea bună cu
sindicatele.
Punctele forte ale diagnosticului potenţialului tehnic: utilaje corespunzătoare
cu legislaţia în vigoare, dar şi cu cerinţele întreprinderii; utilaje puţin uzate atât fizic cât şi
moral; utilaje care pot fi reînnoite şi pentru care s-a demarat programele de reînnoire;
structura pe categoria acestor utilaje este corespunzătoare cu obiectul de activitate al
întreprinderii; eficienţa utilajelor este vizibilă; capacitatea de folosinţă a utilajelor este la
nivel maxim; utilaje performante şi în conformitate cu obiectul de activitate.
Punctele forte ale diagnosticului comercial: clienţi suficienţi şi în continuă
creştere; furnizori pe durată îndelungată şi care să-şi respecte contractele; produse sau
servicii competitive pe piaţă; raportul preţ calitate în limitele pieţei şi dacă se poate
superior altor societăţi cu acelaşi profil; mijloacele de atragere a clienţilor şi furnizorilor
eficiente şi mai puţin costisitoare; vad comercial corespunzător; cotă de piaţă ridicată.

Mediul extern este format din totalitatea elementelor care sunt în exteriorul
întreprinderii, aceste elemente grupându-se în: ceilalţi agenţi economici de pe piaţă cu
care întreprinderea intră în contact, instituţiile financiar – bancare, piaţa de capital,
instituţiile statului, mass media, populaţia, mediul natural, mediul politic, mediul
internaţional.
Mediul intern reprezintă resursele din cadrul întreprinderii şi se compune din:
forţa de muncă din întreprindere; elementele de natură patrimonială ale întreprinderii,
produsele şi / sau serviciile realizate în întrepridere.

Care sunt indicatorii la care trebuie să răspundă diagnosticul potenţialului

uman?
Numărul sciptic de personal, numărul mediu scriptic de salariaţi, numărul efectiv
de salariaţi, numărul mediu efectiv de personal, numărul maxim de personal.

Uzura morală reprezintă pierderea cacteristicilor economice ale mijlooacelor de

muncă care are loc ca urmare a trecerii timpului chiar dacă sunt sau nu folosite utilajele.
Diagnosticul potenţialului tehnic.

Câte tipuri de riscuri cunoaşteţi şi de ce este necesar să se determine aceste

riscuri în evaluare?
Riscul de exploatare, riscul financiar, riscul de faliment, riscul de rată a dobânzii
şi riscul de schimb, riscul de piaţă, riscul de ţară. Este necesar să se determine riscul
pentru o întreprindere pentru a şti prejudiciul potenţial a care este expus patrimoniul şi
activitatea întreprinderii.

15
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Riscul de exploatare evaluează capacitatea firmei de a se adapta în timp util şi cu

cel mai mic cost la variaţiile mediului, respectiv exprimă flexibilitatea rezultatului de
exploatare.
Riscul financiar determină variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a
modificării structurii financiare a întreprinderii.
Riscul de faliment reprezintă posibilitatea de apariţie a incapacităţii de onorare a
obligaţiilor scadente ale firme.
Riscul de piaţă este cel al deviaţiilor nefavorabile ale valorilor de piaţă a
poziţiilor în timpul duratei minimale necesare pentru lichidarea poziţiilor.
Riscul de ţară este generat de interacţiunea unei multitudini de factori politici,
economici şi sociali şi se manifestă ca o realitate complexă, care afectează orice
tranzacţie economică internaţională.

Lichiditatea reprezintă caracteristica elementelor patrimoniale de a fi

transformate în bani, la un moment dat.
Lichiditatea curentă reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi satisface
obligaţiile pe termen scurt prin transformarea tuturor elementelor patrimoniale de natura
activelor circulante în lichidităţi.
Lichiditatea rapidă reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe
termen scurt din acele active circulante care pot fi transfornmate rapid în lichidităţi.
Lichiditatea foarte rapidă reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi onora
obligaţiile pe termen scurt din disponibilităţi şi plasamente.
Lichiditatea imediată reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi plăti obligaţiile
pe termen scurt din disponibilităţi.

Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe

termen mediu şi lung.
Solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care capitalul social asigură
acoperirea obligaţiilor de plată pe termen lung.
Solvabilitatea generală exprimă gradul de acoperire a datoriilor totale către terţi,
în cazul falimentului, din activele totale.

Rata stabilităţii financiare reflectă ponderea capitalurilor permanente în totalul

surselor de finanţare.
Rata autonomiei financiare reflectă ponderea capitalurilor proprii în totalul
surselor de finanţare.
Rata autonomiei financiare globale compară resursele proprii cu totalul
resurselor de finaţare.
Rata autonomiei financiare la termen consideră că sursele de finanţare, cu
caracter permanent, se menţin, într-o anumită structură doar o perioadă limitată de timp.
Rata îndatorării exprimă nivelul datoriilor întreprinderii în total resurse
utilizate.
Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor, indiferent de natura,
durata şi originea lor, în totalul surselor de finanţare.

16
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Rata îndatorării la termen compară datoriile financiare pe termen mediu şi

lung cu sursele permanente şi sursele proprii.

De câţi evaluatori este nevoie în cazul evaluării unei întreprinderi?

Bilanţul contabil este supus unor corecţii şi regrupări: retratarea bilanţului

(eliminarea elementelor de activ fictiv, retratarea grupei „conturi de regularizare pasiv”,
reclasificarea participării salariaţilor la rezultatele întreprinderii, reclasificarea
provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli), regruparea elementelor bilanţiere prin
agregarea anumitor date şi divizarea altora în funcţie de gradul de lichiditate, respectiv
exigibilitate, astfel încât să se obţină valori semnificative pe plan financiar, înregistrarea
datoriei fiscale.

Care sunt fazele de elaborare a unei evaluări şi spuneţi câteva cuvinte despre
fiecare din aceste faze?
Evaluarea unei întreprinderi presupune parcurgerea mai multor faze: faza iniţială,
faza de realizare, faza concluziilor. Faza iniţială presupune o perioadă de acomodare cu
specificul întreprinderii şi cuprinde cunoaşterea preliminară şi pregătirea acţiunii. Faza de
realizare cuprinde diagnosticarea stării întreprinderii şi evaluarea. Faza concluziilor se
referă la finalizarea activităţii de evaluare şi cuprinde întocmirea raportului de evaluare
cu motivarea metodelor de evaluare folosite şi a valorilor obţinute şi exprimarea opiniei
evaluatorilor; întocmirea documentaţiei de prezentare a întreprinderii care cuprinde
informaţiile necesare oricărui investitor.

Care este organismul care evidenţiază activitatea de evaluare?

Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR).

Câte metode de evaluare cunoaşteţi?

- metode de evaluare patrimonială: activul net contabil, activul net contabil corectat,
activul net de lichidare; valoarea substanţială, valoarea matematică, valori obţinute prin
metoda capitalurilor permanente necesare exploatării;
- metode de evaluare financiară: estimarea profitului net mediu anual, determinarea ratei
de actualizare şi capitalizare, perioada pentru care se fac previziunile, valoarea reziduală,
determinarea coeficientului multiplicator, valori obţinute prin capitalizare, valori
obţinute prin actualizare;
- metode de evaluare bazate pe goodwill: metoda practicienilor, metoda supraprofitului,
metode bazate pe capitalurile permanente necesare exploatării;
- metode bursiere de evaluare: valoarea acţiunilor, evaluarea bursieră a întreprinderii;
- metode de evaluare pe baza dividendelor, metode de evaluare a întreprinderilor în
creştere;
- metode de evaluare bazate pe comparaţie.

Metodele de analiză financiară sunt: metoda maselor financiare şi metoda

ratelor. Metoda maselor financiare reflectă echilibrul financiar al întrerinderii. Metoda

17
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

ratelor permite studierea succesivă a cel puţin 3 dimensiuni financiare ale întreprinderii-:
structura financiară, rotaţia elementelor de activ şi pasiv, rentabilitatea întreprinderii.

Ce părere aveţi despre metoda de evaluare bazată pe comparare cu piaţa?

Această metodă este necesară în orice economie de piaţă, dar mai ales atunci când
economia joacă un rol suficient de activ pe piaţă.

Acţiunile sunt titluri de valoare care reprezintă fracţiuni ale capitalului social, de
o valoare egală; distribuite acţionarilor prin care aceştia dovedesc participarea lor la
capital şi atestă dreptul lor de a primi o parte din profitul societăţii. Acţiunea oferă
posesorului ei dreptul la dividende şi la un vot în adunarea generală.

Obligaţiunile reprezintă titluri de credit negociabile, care conferă posesorilor lor

calitatea de creditori ai unor persoane juridice, precum şi dreptul de a primi pentru suma
împrumutată un venit fix, sub formă de dobândă.

18