Arcul constituțional al României

1866–2016
Repere pentru revizuirea Constituției

Dr. Marian Enache 1 Lect. dr. Marieta Safta

Judecător la Curtea Constituțională Prim-magistrat-asistent la Curtea Constituțională

I. Introducere
Constituționalismul în România celebrează în anul 2016 două evenimente majore: 150 de ani
de la intrarea în vigoare a Constituției din 1866 și 25 de ani de la intrarea în vigoare a Constituției
din 1991. În această perioadă de timp, schimbările constituţionale au cunoscut o amploare
deosebită, determinată de importante transformări politice şi sociale.
Esența acestei evoluții, uneori sincopate, a constituționalismului românesc, constă în
elaborarea unor legi fundamentale care au stat la baza organizării statale, în condiții istorice
excepţionale, reușind să ofere cadrul constituțional pentru înfăptuirea procesului de guvernare a
țării și pentru garantarea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, conducând la
conturarea unei identități constituționale românești. Astfel, în România s-au succedat mai multe
legi fundamentale: Constituția din 1866, Constituția din 1923, Constituția din 1938, constituţiile
din perioada regimului comunist (Constituția din 1948, Constituția din 1952 și Constituția din
1965) și Constituția din 1991, în prezent în vigoare, astfel cum a fost revizuită în anul 2003, și care
semnifică revenirea la principiile democraţiei şi valorile statului de drept. Mutaţiile intervenite în
domeniul vieţii constituţionale s-au desfășurat pe fondul unor evenimente istorice: Războiul de
Independență din 1877, Primul Război Mondial, realizarea României Mari, Al Doilea Război
Mondial, instaurarea comunismului și înlăturarea acestuia prin Revoluția română din Decembrie
1989.
Prezentul studiu, punctând repere ale evoluției trecute, relevă și o serie de coordonate pentru
evoluția viitoare, mai ales din perspectiva preocupărilor de revizuire a actualei legi fundamentale.

II. Constituțiile române de până la 1991

1. Constituția din 1866
Constituția din 1866 nu a apărut ex nihilo, ci a fost precedată de o serie de documente cu un
rol important în evoluția constituționalismului în România. Dintre acestea 2 evocăm în special
Regulamentele organice din Moldova și Țara Românească, precum și Statutul dezvoltător al
Convenției de la Paris 3, acte cu caracter preconstituţional, care au meritul că au deschis drumul

1
Vicepreședinte al Adunării Constituante, membru al Comisiei de redactare a Proiectului Constituției României din
1991.
2
Pot fi enumerate astfel, „Constituția” principelui Mavrocordat (7 februarie 1741), Supplex Libellus Valachorum din
1792; Constituția „Cărvunarilor” din 1822; Regulamentul Organic al Valahiei din 1831; Regulamentul Organic al
Moldovei din 1832; Proiectul de Constituție elaborat de Ion Câmpineanu în 1838; Proiectul de Constituție pentru
Moldova elaborat de Mihail Kogălniceanu în 1848.
3
„Statutu Dezvoltătoriu Convențiunei din 7/19 august 1858”; prin Decretul nr.517 din 2 mai 1864, Alexandru Ioan
Cuza a supus aprobării poporului Statutul dezvoltător al Convenției din 7/19 august 1858; Statutul astfel adoptat
prevedea, în partea sa generală, că legea fundamentală României este și rămâne „Convenţiunea încheiată la Paris în
consacrării democrației în România, prin structura și conținutul lor fiind acte fundamentale care
au stat la baza organizării şi guvernării Principatelor Române. Acestea reflectă starea unor
„puternice frământări și mișcări, expresie a luptei pentru înfăptuirea unității statale a poporului
român, pentru înlăturarea orânduirii feudale pentru înfăptuirea unor revendicări cu caracter
democratic” 4, precum și a influențelor liberalismului vest european. Fără a îndeplini exigențele
cerute pentru elaborarea unei Legi fundamentale, în sensul modern al acestui concept, documentele
menționate au fost considerate ca o opţiune românească ce a permis elaborarea și adoptarea primei
Constituții a României, de către Adunarea Constituantă 5 la 29 iunie 1866.
Apărută într-un context politic complicat, semnificativ este faptul că această Constituţie,
promulgată fără a se cere acordul Marilor Puteri, a fost un act de manifestare a independenţei, (în
condiţiile în care ţara se afla încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman), configurând astfel cadrul
necesar pentru evoluţia statului român pe baze moderne şi democratice. Adoptarea sa a urmat
regulile în materie, de ordin formal și material, pentru adoptarea unei Legi fundamentale, fiind
dezbătută și amendată pe parcursul a unsprezece ședințe, iar apoi promulgată de Domnitorul Carol
I la 30 iunie 1866 și publicată în Monitorul oficial la 1 iulie 1866. Astfel cum s-a remarcat, „urgența
cu care s-a dezbătut urmărea să pună puterile garante în fața unui fapt implinit” 6.
Potrivit articolului 1 din Constituția de la 1866, ,,Principatele Unite Române constituiau un
stat indivizibil sub denumirea de România”. Acest text constituțional are profunde semnificații,
fiind o replică istorică a patrioților români la multiplele opoziții externe care doreau menținerea
status-quo-ului pentru a-și promova propriile interese. Atât caracterul „indivizibil” al statului
român, cât și denumirea ţării, „România”, semnificau o poziție politică față de prevederile
Convențiunii de la Paris 7 a puterilor garante, în sensul aducerii la îndeplinire a unor opţiuni
exprimate la adoptarea acesteia de către Adunările Ad-Hoc 8 din Moldova din 7 octombrie 1857 și
din Țara Românească din 8 octombrie 1857 (unirea Principatelor într-un singur stat, înfăptuită deja
în 1859, voința românească fiind ca această unire să dăinuiască).
Sub aspectul formei de guvernământ, Constituția proclama regimul monarhiei ereditare în
România, expresie a acelorași deziderate exprimate în Adunările Ad-Hoc (domnitor străin cu tron
ereditar, ales dintr-o dinastie a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia ortodoxă
a ţării).
Conținutul legii fundamentale a avut ca model de inspirație Constituția Belgiei, considerată
în acel timp una dintre cele mai democratice. Constituția din 1866 a inclus elementele specifice
unei Legi fundamentale, definind teritoriul statal, drepturile românilor, puterile statului, puterile
regelui și statutul miniștrilor, puterea judecătorească, finanțele, puterea armată, toate acestea fiind
însoțite de o serie de dispoziții generale, tranzitorii și suplimentare. Subliniem substanţiala
reglementare a drepturilor fundamentale, în Titlul II – „Despre drepturile românilor”, de exemplu

7/19 august 1858, între Curtea Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite”. Statutul constituia
act adițional al Convenției, necesar având în vedere „îndoita alegere din 5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi
desfiinţarea Comisiunei centrale” care au făcut „neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru
îndeplinirea acestora, cât şi pentru reaşezarea echilibrului între puterile Statului”.
4
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu - Studii constituționale, Ed. Actami, București, 1998, p.8.
5
A se vedea Monitorul-jurnal oficial nr.95 din 1/13 mai 1866; este vorba despre Adunarea Electivă devenită adunare
Constituantă și care, în ședința din 1 mai 1866 a proclamat pe principele Carol Ludwig de Hohenzollern –Sigmaringen
principe ereditar al României, sub numele de Carol I.
6
Eleodor Focșăneanu - Istoria constituțională a României, 1859-1991, Ed. Humanitas, București, 1998, p.28.
7
Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei și Valahiei din 7/19 august 1858,
a se vedea Eleodor Focșăneanu - op.cit., p.20.
8
Lucrările acestora sunt publicate în Monitorul Adunării Ad-Hoc, de la nr.1 din 30 septembrie 1857 până la nr.23 din
4 ianuarie 1858).
interzicerea pedepsei cu moartea, libertatea individuală, inviolabilitatea persoanei și a domiciliului,
care erau garantate, libertatea conștiinței, a presei, a învățământului și a întrunirilor, secretul
corespondenței, desființarea privilegiilor și a titlurilor de noblețe străine, caracterul „sacru” și
„neviolabil” al proprietății „de orice natură”. Sunt, de asemenea, de subliniat, prevederile sale
referitoare la procedura de revizuire 9, introduse tot ca o încercare de distanțare de regulile impuse
de puterile garante prin Convenția de la Paris, act care nu conținea dispoziții care să consacre
procedura de modificare a sa. Constituția de la 1866 poate fi caracterizată, din această perspectivă,
ca un adevărat act de emancipare, în sensul că națiunea are dreptul exclusiv de a-și revizui legea
fundamentală pe care tot ea a elaborat-o.
În această peroadă și sub imperiul acestei constituții este reținută și apariția controlului de
constituționalitate în România. Fără o reglementare expresă a competenței lor de a efectua un astfel
de control, instanțele judecătorești și-au stabilit, pe cale jurisprudențială, dreptul de a se pronunța
asupra constituționalității legilor ordinare, fundamentându-și raționamentul juridic pe principiul
separaţiei puterilor în stat. Astfel, dacă fiecare dintre puteri trebuie să acționeze în limitele
competenţei sale, iar în competența instanţelor judecătoreşti intră aplicarea legii, atât a celei
constituţionale cât şi a celei ordinare, este firesc ca, în caz de contrarietate între legi, instanțele să
stabilească prioritatea și consecințele ce decurg din această prioritate. De referință pentru
cristalizarea acestui tip de raționament și a instituirii pe această cale a controlului de
constituționalitate este Procesul Societății de tramvaie din București (1912) 10, când Tribunalul
Ilfov și apoi Curtea de Casație și Justiție și-au stabilit și afirmat competența de a realiza și controlul
de constituționalitate al legilor în cauzele deferite soluționării.

2. Constituția din 1923

Realizarea Unirii din 1918 a impus adoptarea unei constituții care să reflecte noile realități
politice, economice, sociale, etnice și instituționale. O caracterizare neoliberală a Constituției din
1923 este făcută de către Ștefan Zeletin care distinge la baza acesteia trei caracteristici esențiale:
Constituția este rezultatul luptei dintre forțele sociale; Constituția consacră supremația forței
burgheziei asupra celorlalte pături sociale; Mutațiile constituționale trebuie să varieze în funcție
de interesele burgheziei 11.
Reținem ca document de referință pentru noul așezământ constituțional Declarația de la
Alba-Iulia 12, care a stabilit noi prevederi ale organizării statului național, respectiv votul universal,
libertatea presei, reforma agrară, libertatea națională a tuturor minorităților și înfăptuirea
democrației în toate sferele vieții politice.
O problemă distinctă referitoare la această Constituție, și care a constituit obiect al
dezbaterilor și în acea epocă privește caracterul său: este o nouă Constituție sau o revizuire a celei
inițiale din 1866 ? Din punctul de vedere al conţinutului normativ, ea reprezintă, în esență, o
revizuire a Constituției anterioare 13, o extindere a prevederilor acesteia la noile realități politice și

9
Menționăm că această Constituție a fost revizuită la 12 octombrie 1879, 8 iunie 1884, 19 iulie 1917.
10
Gerard Conac – O anterioritate română: Controlul constituţionalităţii legilor în România de la începutul secolului
XX până în 1938 în culegerea A VI-a Ediție a Zilelor Constituționale Româno-Franceze. Tema: Efectele deciziilor,
București 3-4 octombrie 2000, Curtea Constituțională a României, Bucureşti, 2000, p.79-113.
11
A se vedea Angela Banciu - Istoria vieții constituționale în România (1866-1991), Casa de editură și presă ,,Șansa”
SRL, București, 1996, p.59 și urm.
12
Prin care s-a hotărât, la 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul
României.
13
În același sens, Eleodor Focșăneanu, op. cit., p.60: „în fond, s-a optat deci pentru soluția revizuirii vechii Constituții,
dar oficial s-a pretins că este o Constituție nouă, ținându-se seama și de obiecțiunea că noua Constituție în întregul ei
sociale, generate de întregirea teritoriului românesc, multe dintre ele fiind rezultate din actul de
unire a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu Țara. Pentru a motiva această poziție este necesar
să precizăm că, în cea mai mare parte, Constituția din 1923 a preluat prevederile Constituției din
1866 și a respectat structura acesteia, având 10 articole în plus față de Constituția din 1866 (138,
la care se adaugă dispozițile tranzitorii și suplimentare, cuprinse în alte 5 articole). Din vechea
Constituție au fost modificate 20 de articole, doar 7 având un nou conținut.
Remarcăm, dintre prevederile acestei constituții, pe cele ale art.1, potrivit cărora „Regatul
României este un stat național, unitar și indivizibil”. Dacă în 1866 accentul viza caracterul
indivizibil al statului, susținând și întărind Unirea Principatelor din 1859, acum se accentua
caracterul național și unitar, temei al Marii Uniri de la 1918, precizându-se astfel limitele garantării
drepturilor minorităților naționale, element de noutate, apărut ca urmare a unirii cu Transilvania.
De aceea se introduce și un nou articol, 126, potrivit căruia „limba românească este limba oficială
a statului român.” Tot cu caracter de noutate este și consacrarea expresă a controlului
constituționalității legilor, stabilit în competența Curții de Casație, în Secțiuni Unite.
Constituția din 1923 a fost „abrogată” prin Constituția din 1938 și a fost repusă în vigoare,
parțial, în 1944. Alături de Constituția din 1866, aceasta a consacrat forme moderne ale
parlamentarismului european, bazat pe principiul separației puterilor în stat, pe garantarea
democratică a exercitării autorității statale, pe controlul de constituționalitate și pe proclamarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. Perioada care a urmat, debutând cu o
constituție autoritară, concedată și continuând cu etapa constituțiilor comuniste, a marcat declinul
democrației și renunţarea la principiile care caracterizează statul de drept.

3. Constituția din 1938

Constituția carlistă din 1938 a fost creată de cunoscutul jurist Istrate Micescu şi a condus la
instaurarea unui regim autoritar în România. Regulile stabilite de Constituția din 1866 și cea din
1923 au fost revizuite în virtutea noilor exigențe politice, prin exacerbarea atribuțiilor puterii
executive și prin restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale. La 20 februarie 1938 Regele
a adresat poporului o proclamație prin care i-a prezentat o nouă Constituție, fiind stabilită data de
24 februarie pentru organizarea plebiscitului noii Constituții. Participarea la vot a fost obligatorie.
Constituția a intrat în vigoare la 27 februarie 1938 14.
Sub aspectul organizării fiecărei puteri în stat, noua Constituţie ignora regimul de separație
a acestora, regele fiind „capul statului” iar, în această calitate își manifesta întreaga putere statală.
Regele exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională (Senatul şi Adunarea
Deputaţilor), puterea executivă prin Guvern, iar hotărârile judecătorești se executau în numele său.
Titlul II din Constituţia din 1938, care în mod tradiţional reglementa drepturile omului, era împărţit
în două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre drepturile românilor”. Prioritatea
„datoriilor” faţă de drepturi demonstrează spiritul constituţiei care se îndepărta de principiile
democratice consfințite de constituțiile precedente. Partidele politice au fost desființate în martie
1938, iar în luna decembrie a aceluiași an s-a constituit „Frontul Renașterii Naționale” 15, „unica
organizație politică în stat”.

trebuie să reprezinte voința tuturor cetățenilor țării, incluzând și pe cei din noile provncii. De aceea, la votarea pe
articole, au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci și cele rămase neschimbate, astfel încât, cel puțin
formal, s-a dat o soluție acceptabilă pentru cei ce susțineau un nou pact fundamental (...). Formal, era o Constituție
nouă; în fond, era Constituția veche, amplu revizuită.”
14
Publicată în Monitorul Oficial, nr.48 din 27 februarie 1938.
15
Legea nr.4.321 din 15 decembrie 1938 pentru înființarea organizației politice a „Frontului Renașterii Naționale”,
publicată în Monitorul Oficial nr.293 din 16 decembrie 1938, http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/30588
 Evenimentele internaţionale şi noul regim politic au condus la rapturi importante și la intrarea
în război a României. În aceste condiţii istorice, Constituția din 1938 a fost suspendată, corpurile
legiuitoare au fost dizolvate, iar mişcarea legionară a început să se afirme în spațiul politic
românesc. Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în special întoarcerea armelor de către
români la 23 August 1944, a creat premisele repunerii parțiale în vigoare a Contituției din 1923, la
31 august 1944. Au urmat, apoi, evenimentele din perioada 1944-1947 care au determinat
abdicarea regelui Mihai I și instaurarea regimului comunist în România.

4. Constituțiile comuniste
Arcul constituțional românesc a fost continuat de constituțiile comuniste din 1948, 1952 și
1965, care au stabilit prevederi constituționale specifice ,,dictaturii proletariatului” și renunţării la
principiul separației puterilor în stat.
Astfel, după cel de-Al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influenţă a
Uniunii Sovietice, ceea ce a avut ca efect instaurarea regimului comunist în țara noastră.
Legitimarea acestui regim politic a constituit-o elaborarea unei noi constituții, bazate pe puterea
unică și pe proclamarea formală a drepturilor omului, rolul partidului unic fiind prezent în toate
structurile de stat, în afirmarea ideologiei totalitare.
În România, prima Constituție comunistă, de la 1948, a abolit monarhia și a proclamat
Republica Populară Română, care a dus la crearea unui monopartidism și autoritarism statal,
precum și la o economie centralizată și dirijată politic 16.
Constituția din 1952 a fost adoptată de Marea Adunare Națională, la 24 septembrie. Textul
noii Constituții arăta că aceasta a fost adoptată ca urmare ,,a victoriei istorice a Uniunii Sovietice
asupra fascismului german și a eliberării României de către glorioasa armată sovietică” 17. S-a
reglementat naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, de transport și
telecomunicații. Au fost desfiinţate elementele capitalului burghez și s-a creat sectorul socialist de
stat, bazat pe proprietatea întregului popor și pe colectivizarea agriculturii.
În 1965 a fost înlocuită Constituția din 1952 cu o nouă Constituție, care conferă o poziţie
superioară partidul comunist, iar prin modificarea ei din 1974, a reglementat funcția de președinte
al statului. Constituția din 1965 a avut o anumită deschidere formală spre drepturile și libertățile
cetățenești, între acestea regăsindu-se dreptul de proprietate personală și posibilitatea membrilor
cooperativelor agricole de producţie de a avea loturi personale limitate. Aceeași Constituție a
stabilit o nouă împărțire administrativ-teritorială, înlocuindu-se regiunile și raioanele cu județele.
În regimul totalitar, în România nu a mai existat un control al constituţionalităţii legilor.
Astfel, Constituţia din 1948 nu conţine nici o prevedere care să indice existenta controlului de
constituţionalitate iar Constituţia din 1952, deşi consacră obligativitatea respectării legilor şi a
Constituţiei, nu instituie forme de control al constituţionalităţii legilor. Constituţia din 1965, care
a prevăzut că „Marea Adunare Naţională exercită controlul general al aplicării Constituţiei şi
numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii legilor”, nu a instituit totuşi un sistem de exercitare
reală a unui asemenea control. Ulterior, prin Legea nr.1/1969, a fost completat art.53 al
Constituţiei, prevăzându-se că Marea Adunare Naţională alege pe durata legislaturii o comisie
constituţională care îi prezintă rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având,
în acelaşi timp, competenţa să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzând norme cu

16
A se vedea Gheorghe Mihai - Constituțiile României din anii 1948 și 1952 – Legile fundamentale ale instaurării
regimului comunist, Editura SSM Info Press, București, 2008, p.206.
17
Ibidem, p.306.
putere de lege şi a hotărârilor Consiliului de Miniştri. În realitate, prin aceste prevederi se urmărea
crearea unei imagini pozitive a regimului, prin simularea standardelor democraţiei constituţionale.
De fapt, așa cum au subliniat unii autori 18, adoptarea constituțiilor în perioada comunistă
apărea numai pentru a marca „o nouă etapă în construirea socialismului Constituțiile din perioada
comunistă sunt caracterizate ca reprezentând „voința unei singure formațiuni politice, care se
manifesta prin monopolizarea puterii și proliferarea abuzului... Ele nici nu erau adoptate pentru a
fi aplicate, ci pentru a crea o anumită imagine favorabilă pentru statul comunist.” 19 Desigur că
aceste mutații produse pe plan constituțional nu au contribuit la îmbunătățirea situației economice
şi sociale a românilor, iar creșterea nemulțumirilor acestora a condus la Revoluția din decembrie
1989.

III. Constituția din 1991, revizuită în 2003

1. Contextul istoric al adoptării actualei Constituții
Revoluția din Decembrie 1989 a început la Timișoara, la data de 16 decembrie, apoi s-a
extins în țară. Revoluția a avut ca punct culminant mitingul din 22 Decembrie 1989, în urma căruia
conducătorii comunişti, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, au părăsit sediul Comitetului
Central. În urma unui proces juridic sumar, cei doi au fost executați într-o unitate militară din
Târgoviște.
Chiar din primele zile ale Revoluției a fost emis Comunicatul Frontului Salvării Naționale
din 22 Decembrie 1991, care dizolva toate structurile de putere comuniste din România –
Președinția Republicii, Guvernul, Consiliul de Stat, consiliile populare, organele de partid și de
stat, organizațiile de masă și obștești etc. cu excepția armatei.
Puterea de stat revenea, în aceste împrejurări istorice, Consiliului Frontului Salvării
Naționale. În Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, din 22 Decembrie
1989, se stabilea necesitatea adoptării unei noi Constituții: ,,Un comitet de redactare a noii
Constit`uții va începe să funcționeze imediat”. Desigur, elaborarea unei noi Constituții nu este un
simplu act revoluționar. De aceea, au fost luate o serie de măsuri pregătitoare în vederea elaborării
noii Legi fundamentale. Decretul-lege nr.8 din 1990 privind înregistrarea și funcționarea partidelor
politice și a organizațiilor obștești în România 20, a redeschis calea constituirii pluripartidismului
şi a renaşterii democraţiei în România. A fost înfiinţat Guvernul României, iar Consiliul Frontului
Salvării Naționale s-a transformat prin Decretul-lege nr.81/1990 în Consiliul Provizoriu de Uniune
Națională, prin implicarea reprezentanților partidelor politice în organizarea și funcționarea
acestuia.
Aceste decizii de natură politică au fost adoptate concomitent cu existenţa confruntărilor de
stradă şi contestărilor virulente, fenomenul ,,Piața Universității”, acțiunile din 13-15 iunie 1990 și
de altele care au urmat. În acest cadru a fost adoptat de către Consiliul Frontului Provizoriu de
Uniune Națională, Decretul-Lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui
României.

2. Procesul de adoptare a Constituției

Decretul-Lege nr.92/1990 nu s-a limitat la organizarea noilor alegeri, ci a stabilit și o serie
de principii privind raporturile dintre Președinte, Parlament și Guvern, competența și modul de

18
Eleodor Focșăneanu - op.cit., p.136.
19
Ibidem.
20
Publicat Monitorul Oficial nr.9 din 31 decembrie 1989.
alegere a Adunării Deputaților, Senatului și Președintelui României, precum și la reglementarea
unor noi principii de guvernare. Pe baza acestui act preconstituțional, au fost organizate alegerile
din 20 mai 1990, pentru Adunarea Deputaților și Senat. Camerele noului Parlament aveau o dublă
funcție: pe de-o parte, urmau să se manifeste ca autorități legiuitoare, iar pe de alta, să alcătuiască
Adunarea Constituantă, care, în termen de 18 luni de la înființare, să adopte Constituția României.
Adunarea Constituantă și-a instituit propriile organe de lucru, din care făceau parte un
Comitet și o Comisie de redactare a proiectului noii Constituții.
Comisia de redactare avea o componenţă pluripartidistă, fiind alcătuită din 23 de membri cu
drept de vot, reprezentanţi ai formaţiunilor politice, cât şi ai minorităţilor naţionale existente în
Adunarea Constituantă. Din comisie făceau parte membri propuşi de partide cu pregătire şi
experienţă juridică, Marian Enache, Ioan Leş, Ioan Timiş, György Frunda, Vasile Gionea, Echim
Andrei, Victor Anagnoste, Ion Predescu, Ioan Rus, Augustin Zegrean, Mircea Curelea, Hájdu
Menyhért Gábor, precum şi un parlamentar independent, Antonie Iorgovan, la care s-au adăugat
alţi parlamentari, specialişti în sociologie, ştiinţe economice, psihologie, istorie, literatură,
Alexandru Albu, Mihai Golu, Nicolae S. Dumitru, Dan Amedeu Lăzărescu, Ioan Florea, Nicolae
Iuruc, Mihai Iacobescu, Mihăiţă Postolache, Romulus Vulpescu, Adrian-Ovidiu Moţiu.
Comisia a fost completată cu alţi cinci membri, fără drept de vot, specialişti în drept public,
Florin Bucur Vasilescu, Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Ioan Muraru, Ioan Deleanu.
Lucrările Adunării Constituante s-au desfășurat astfel încât să asigure adoptarea Constituției
în două lecturi.
Prima lectură a avut ca obiect iniţierea membrilor Adunării Constituante cu modul de
redactare a unei Constituții, precum și informarea deputaților și senatorilor cu privire la conținutul
constituțiilor din statele democratice.
Dezbaterea tezelor a început în decembrie 1991, cu principiile generale care urmau să
formeze baza viitoarei Constituții. Multe dintre ele au fost acceptate, unele au fost modificate, iar
altele au fost respinse de plenul Adunării Constituante.
Pe baza observațiilor formulate la teze, Comisia de redactare a elaborat proiectul Constituției
României, proiect care a fost difuzat membrilor Adunării Constituante. Aceștia au depus un număr
de 1019 amendamente 21 , care au fost reexaminate de Comisie, după care au fost prezentate
Adunării Constituante pentru a doua lectură.
Profesori și specialiști care au participat în Comisia de redactare a Constituției au arătat în
lucrările lor 22 că procesul de elaborare a Constituției a beneficiat de o substanțială asistență
internațională, fiind valorificată experiența statelor cu tradiție democratică. Comisia a avut întâlniri
cu „reprezentanți ai unor grupuri de interese sau autorități publice, dar și cu reprezentanți ai unor
autorități internaționale, mai ales organisme ONU și ale Consiliului Europei, sau al unor autorități
străine.(...) Ulterior, lucrările Comisiei au fost analizate în cadru Comisiei pentru democrație prin
drept, de la Veneția, al unor întâlniri științifice organizate în străinătate, cum au fost cele din
Elveția sau SUA, (...). Un rol important l-au avut avizele comunicate de diferite organizații, cum
sunt Comitetul Helsinki (...) discuțiile purtate cu diferiți specialiști în drept constituțional din
numeroase țări.(...)”. Subliniem influența franceză, materializată atât în valorificarea tradițiilor
constituționalismului românesc care au preluat principiile revoluției franceze, iar, ulterior, doctrina
franceză de drept constituțional, cât și participarea nemijlocită a unor specialiști francezi la
dezbaterile care au însoțit elaborarea Constituției.

21
Un număr de 68 au fost admise de Comisia de redactare.
22
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu - op. cit., p.56.
 Constituția a fost adoptată prin vot nominal la 21 noiembrie 1991. Astfel, din numărul total
de 510 deputați și senatori ce compun Adunarea Constituantă au răspuns la apelul nominal 476
parlamentari, dintre care 371 deputați și 105 senatori. 33 de parlamentari au votat prin
corespondență. În total, au votat pentru adoptarea Constituției, 414 parlamentari (deci mai mult de
două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante). Împotriva Constituției au votat
95 de parlamentari 23. La 8 decembrie 1991, Constituția a fost supusă unui referendum, la care
77,31% dintre participanți au votat ,,pentru”, iar 20,4% s-au pronunțat ,,împotriva” Constituției 24.
Constituția a intrat în vigoare la data aprobării ei prin referendum.

3. Conținut normativ. Caracterizare generală.

Constituția României din 1991 cuprinde în Titlul I Principiile generale de organizare și de
funcționare a statului român. În această ordine se stabilește că România este un stat național,
suveran și independent, unitar și indivizibil; forma de guvernământ a statului român este republica;
România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile
cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă
valori supreme și sunt garantate. Remarcăm continuitatea, în cadrul arcului constituțional, a unor
principii din primele constituții democratice, respectiv păstrarea caracterului de stat național,
unitar, indivizibil, înscris în primul articol al Constituției, deopotrivă cu angajamentul pentru
valorile statului de drept și ale democrației. Facem această precizare pentru a sublinia că orice
inițiativă de revizuire trebuie să pornească și să se fundamenteze pe aceleași valori pe care le putem
caracteriza ca fiind intrinseci unei identități conturate.
Constituția din 1991 mai stabilește că suveranitatea națională aparține poporului român, care
o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. Nici un grup și nici o persoană nu
pot exercita suveranitatea în nume propriu. Frontierele țării sunt consfințite prin lege organică, cu
respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional. Teritoriul
este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe, unele orașe putând fi declarate
municipii. Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine, regulă
care a fost preluată, de asemenea, din Constituția din 1866, sub același semn al continuității
constituționale.
Statul are ca fundament unitatea poporului român, România fiind patria comună și
indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.
Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile legii organice și nu
poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.
Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la
păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, lingvistice și religioase , iar măsurile
luate de statul român, în acest sens, trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de
nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.
Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și acționează pentru
păstrarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea
legislației statului ai cărui cetățeni sunt.

23
Datele sunt preluate din A. Iorgovan - Odiseea elaborării Constituției, Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș,
1998, p.695-696.
24
Ibidem, p.705.
 Constituția garantează principiul pluralismului politic. Partidele politice constituite, în
condițiile legii, contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând
suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
Sindicatele se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condițiile legii,
contribuind la apărarea drepturilor și la apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale
salariaților.
În privința relațiilor internaționale, România întreține și dezvoltă relații pașnice în condiții
de bună vecinătate, ținând seama de principiile și de celelalte norme general-admise ale dreptului
internațional.
Statul se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile care îi revin din
tratatele la care este parte și care fac parte din dreptul intern.
Simbolurile naționale ale României sunt drapelul, ziua națională, imnul național, stema țării
și sigiliul statului.
Limba oficială este limba română, iar capitala României este municipiul București.
Titlul II al Constituției este consacrat drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale.
Catalogul extins al acestora este realizat pe baza prevederilor constituțiilor române și a tratatelor
în materia drepturilor omului la care România este parte. Este de remarcat „conectarea” la cadrul
internațional de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, și cele mai înalte standarde de
protecție și garantare a acestora, prin stabilirea expresă a regulii potrivit căreia dispozițiile
constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în
concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care
România este parte. Eventualele neconcordanțe dintre acestea se soluționează în favoarea
reglementărilor internaționale (text modificat cu prilejul revizuirii Constituției, în anul 2003, când
s-a introdus excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai
favorabile). În realizarea aceleiași idei de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale a fost
consacrată la nivel constituțional instituția Avocatului Poporului, preluată de asemenea din statele
democratice. Ombudsman-ul/Avocatul Poporului acționează pentru binele public, prin protejarea
drepturilor individuale. Constituantul român a optat pentru denumirea Avocatul Poporului,
considerând că este denumirea care exprimă cel mai clar rolul și semnificațiile juridice ale acestei
instituții.
Titlul III al Constituției are ca obiect reglementarea autorităților publice. În sfera acestora
intră Parlamentul alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Camere concepute la început ca fiind
egale în drepturi și îndatoriri. În reglementarea privind Parlamentul sunt cuprinse statutul
deputaților și senatorilor, legiferarea și Consiliul Legislativ. Sunt reglementate Președintele
României, Guvernul, Administrația publică și Autoritatea judecătorească.
Titlul IV este consacrat economiei și finanțelor, iar Titlul V Curții Constituționale a
României. Este de subliniat sub acest aspect că, în pofida controverselor care au existat în
Adunarea Constituantă, actuala Constituție a consacrat în România modelul european de controlul
de constituţionalitate, încredinţând Curţii Constituţionale, autoritate distinctă şi independentă de
celelalte autorități ale statului, rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. Opţiunea majoritară a
membrilor Comisiei de redactare a Constituţiei pentru un control printr-un organ unic, special şi
specializat (față de cei ce susțineau un control exercitat de către instanțele judecătorești, pe modelul
Constituției din 1923) s-a sprijinit, în principal, pe următoarele argumente, expuse cu prilejul
lucrărilor în Adunarea Constituantă: prin deposedarea jurisdicţiilor de drept comun de competenţa
de a verifica, în litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legilor, se asigură omogenitatea
jurisprudenţei; efectele confirmării conformităţii legii cu Constituţia sau, dimpotrivă, al infirmării
acesteia, producându-se pentru toţi şi faţă de toţi, constituie neîndoielnic un rezultat mai
satisfăcător decât autoritatea de lucru judecat a unei decizii judiciare; cadrul strict în care se
realizează verificarea constituţionalitatea legilor reduce considerabil insecuritatea juridică; prin
modul de desemnare a membrilor Curţii se asigură nu numai profesionalismul acestui organ, dar
şi, mai ales, neutralitatea lui; nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv jurisdicţional şi aflându-
se situat între puteri, el poate exercita şi alte prerogative 25. Considerăm că, și sub acest aspect,
actuala Constituție marchează o evoluție și o conectare la dezvoltările constituționalismului
european. În plus, așa cum s-a arătat de întemeietorii acestei Constituții, instanța de contencios
constituțională este îndrituită să apere noua Constituție democratică a țării. Acest rol este „rezultat
al stadiului inițial de formare a noilor concepții politice și juridice posttotalitare”, determinat de
etapa de tranziție către o societate democratică, „fiind astfel complex prin diversitatea sa, onorant
prin scopurile care îl animă” 26 . Această etapă a Curții „reprezintă un proces de renaștere a
constituționalismului și tradițiilor democratice [...] Pentru prima dată în țările din această parte a
Europei se manifestă fenomenul constituționalizării ramurilor dreptului sub influența și
creativitatea Curților Constituționale, ceea ce nu face decât să sporească prestigiul Constituțiilor,
respectul pentru conținutul și perenitatea lor fiind astfel asigurat” 27.
Titlul VI al Constituției din 1991 cuprinde regulile privind revizuirea Constituției, iar Titlul
VII cuprinde Dispoziții finale și tranzitorii. În ceea ce privește reglementarea procedurii de
revizuire a Constituției, este notabilă consacrarea unor limite ale acesteia, respectiv a unor clauze
referitoare la imposibilitatea de modificare, pe calea revizuirii, a unor dispoziții considerate de
esența regimului politic și constituțional. Considerăm că aceste limite sunt o expresie a conturării
unei veritabile identități constituționale, câtă vreme identificăm aici constante ale constituțiilor
democratice române. Astfel, nu pot face obiectul revizuirii, potrivit Constituției României,
caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială.
Nu pot, de asemenea, să fie promovate iniţiativele de revizuire care urmăresc suprimarea
drepturilor şi libertăţilor publice sau ale garanţiilor lor.

4. Revizuirea Constituției din 2003

Constituția României din 1991 a fost revizuită, în special, din considerente privind
necesitatea aderării României la Uniunea Europeană și la NATO, adăugându-se prevederile
necesare acestui scop și realizându-se, totodată, o serie de perfecționări reglementărilor existente,
unele dintre acestea ca răspuns la critici formulate față de redactarea inițială a textului
constituțional.
Astfel, de exemplu, în Constituția din 1991 nu a fost inclus, în mod expres, principiul
separației puterilor în stat, această omisiune fiind aspru criticată în perioada de aplicare a formei
iniţiale a Constituției. De aceea, în primul articol al Constituției s-a adăugat alineatul 4, care
stabilește că: ,,Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor –
legislativă, executivă, și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”. Această
reglementare ridică unele probleme în raport cu Titlul III al Constituției, care nu vorbește nici

25
Stenograma Şedinţei din ziua de 14 mai 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.18 din
16 mai 1991, în Geneza Constituţiei României – Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial,
p.854 şi urm. apud Marieta Safta - Drept constituţional și instituții politice, Vol. I - Teoria generală a dreptului
constituțional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p.101.
26
Florin Bucur Vasilescu - Fine de mileniu: Triumful constituționalismului european, în volumul Constituționalitate
și constituționalism, Ed. Național, București, 1997, p.13-33.
27
Ibidem, p.109.
despre puterea legiuitoare, nici despre puterea executivă, nici despre puterea judecătorească, ci
despre autorități publice.
Astfel, Constituția României definește elementele componente ale celor trei puteri statale,
dar în Titlul consacrat ,,Autorităților publice” sunt cuprinse și alte autorități publice. Astfel, dacă
în concepția constituantului român puterea legislativă este reprezentată de Parlamentul, în sfera
puterii executive sunt cuprinse Președintele României și Guvernul. Alături de acestea, în același
Titlu este cuprinsă și Administrația publică, cu componentele sale, administrația publică de
specialitate și administrația publică locală. Din administrația publică de specialitate fac parte și
autoritățile administrative autonome. Acest mod de structurare a Titlului III ne poate induce
concluzia că Administrația publică face parte din puterea executivă în condițiile în care ea este
subordonată Guvernului. În ceea ce privește Autoritatea judecătorească, situarea în cadrul acesteia
a Parchetului și a Consiliului Superior al Magistraturii excedează limitelor puterii judecătorești.
De altfel, în lege și în literatura de specialitate se precizează că puterea judecătorească, deși nu este
expres definită de Constituție, se referă doar la instanțele judecătorești. Celelalte două componente
ale autorității judecătorești nu sunt considerate ca făcând parte din puterea judecătorească.
Termenul de autoritate judecătorească este preluat din Constituția franceză, dar nici acolo nu se
face referire la puterea judecătorească, deși în literatura franceză se consideră că autoritatea
judecătorească nu este altceva decât puterea judecătorească.
În opinia noastră, termenii de ,,autoritate statală” și ,,putere statală” nu sunt identici. Această
neconcordanță dintre termenii de ,,autoritate statală” și ,,putere” pune sub semnul întrebării
prevederile articolului 1 alin.(4) al Constituției, care integrează la baza Legii fundamentale
principiul separației și echilibrului puterilor, fără să le definească în conținutul Constituției, aspect
care ar trebui avut în vedere cu prilejul revizuirii Constituției
Cu referire la același Titlu III, remarcăm o altă modificare esențială pe care a adus-o
revizuirea din 2003, și anume cât privește art.75 care face o distincție între competențele Camerelor
Parlamentului. În virtutea noii reglementări, în unele situații, una dintre Camere este Cameră de
reflecție, iar cea de-a doua este Cameră decizională. Această divizare a competențelor duce însă la
afectarea principiului bicameralismului formulat în art.61 alin.(2) din Constituția României. La
această concluzie se poate ajunge datorită faptului că una dintre Camere, atunci când este Cameră
decizională, poate să decidă și în locul Camerei de reflecție. Această Cameră, de multe ori, poate
să adopte, în mod tacit, proiectul de lege, iar, alteori, poate să-l adopte cu amendamente de care
Camera decizională nu este obligată să țină seama. Amintim aici, tot ca reper pentru o eventuală
revizuire a legii fundamentale, opțiunea/recomandarea Curții Constituționale în sensul păstrării
structurii bicamerale a Parlamentului României, întrucât „nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea
acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a
Parlamentului în raport cu cea unicamerală” (Decizia nr.799 din 17 iunie 2011 28 ), precum și
jurisprudența conturată în privința principiului bicameralismului. Deși această jurisprudență a fixat
o serie de repere de natură a compensa neajunsurile actualei reglementări, considerăm că este
necesară o mai clară reglementare a competențelor celor două Camere în procedura de adoptare a
legilor, care să asigure deplina respectare a principiului bicameralismului.
Referitor aceeași materie, dacă în forma inițială a Constituției, art.73 stabilea că Parlamentul
adoptă trei categorii de legi, în noua formă a mai fost adăugată o categorie care, după opinia
specialiștilor, nu intră în cele trei prevăzute inițial. Ne referim la legile privind aderarea României
la Uniunea Europeană și la NATO, care se adoptă, în ședința comună a Camerei Deputaților și
Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Această prevedere,

28
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011.
introdusă cu ocazia revizuirii Constituției ridică întrebarea dacă aceste legi intră sau nu în categoria
legilor constituționale, organice ori a celor ordinare, atât prin conținutul lor, cât și prin procedura
de adoptare 29. Considerăm că este necesară o clarificare constituțională sub acest aspect, în sensul
corelării și completării normelor constituționale referitoare la categoriile de legi.
Revizuirea Constituției în anul 2003 a condus, de asemenea, atât direct cât și indirect, la
extinderea competențelor Curții Constituționale; direct, prin reglementarea unor atribuții noi în
chiar textul Constituției (controlul de constituționalitate al tratatelor internaționale și soluționarea
conflictelor juridice de natură constituțională între autoritățile publice) iar indirect, prin
reglementarea posibilității adăugării de noi atribuții prin legea organică a Curții. Pe baza acestui
temei constituțional au fost introduse competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra
legii de revizuire a Constituției adoptată de Parlament, prin Legea nr.232/2004 30, precum și cea de
a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor
plenului Senatului, şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, prin
Legea nr.177/2010 31.

IV. Încercări de revizuire a Constituției din 1991

Au existat inițiative de revizuire a Constituției atât de sorginte parlamentară [în anul 1996,
cu privire la art.41 alin.(7) din Constituția din 1991, care reglementa prezumția dobândirii licite a
averii (Decizia Curţii Constituţionale nr.85 din 3 septembrie 1996 32), în anul 2014, cu privire la
mai multe prevederi, de fapt cea mai amplă propunere de revizuire după anul 2003 (Decizia Curţii
Constituţionale nr.80 din 16 februarie 2014 33 )], din partea cetățenilor [în anul 2000, asupra
prevederilor art.41 alin.(2) referitoare la dreptul de proprietate privată (Decizia Curţii
Constituţionale nr.82 din 27 aprilie 200034), în anul 2007 și, respectiv, 2016 cu privire la prevederile
art.48 privind Familia (Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 4 iulie 2007 35 și Decizia Curţii
Constituţionale nr.580 din 20 iulie 2016 36)], cât și iniţiativa prezidențială [în anul 2011, care a
vizat mai multe texte ale Constituției (Decizia Curţii Constituţionale nr.799 din 17 iunie 2011)].
Acestea nu au condus la adoptarea unor legi de revizuire a Constituției, unele fiind constatate
ca fiind neconstituționale întrucât încălcau limitele revizuirii Constituției, altele nu au fost
finalizate în procesul parlamentar, iar altele se află în proceduri parlamentare, după pronunțarea
Curții Constituționale asupra lor.
În acest context subliniem importanța asigurării stabilității Constituției, ca trăsătură esențială
a acesteia, 37 trăsătură determinată de faptul că reglementează raporturi esențiale pentru societate,
mult mai stabile decât cele reglementate prin intermediul legilor ordinare. Orice Constituție trebuie
să fie stabilă, pentru că definește osatura de bază a întregii vieți publice și private a unei
colectivități umane, precum și coordonatele de perspectivă ale dezvoltării ei 38.

29
A se vedea Ioan Vida - Legistică formală. Introducere în tehnica și procedura legislativă, Universul Juridic,
București, 2012, p.43 și urm.
30
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.502 din 3 iunie 2004.
31
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010.
32
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.211 din 6 septembrie 1996.
33
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.246 din 7 aprilie 2014.
34
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 4 mai 2000.
35
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.540 din 8 august 2007.
36
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.857 din 27 octombrie 2016.
37
Pe larg, M. Enache - Revizuirea Constituțiilor în Revista de drept public nr.4/2011, p.87-95.
38
T. Drăganu - Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p.45.
 Imperativul revizuirii Constituției, atunci când dinamica socială o justifică, nu îi neagă
stabilitatea ci, dimpotrivă, deschide calea adaptării Constituției la condițiile noi și complexe ale
vieții sociale. Altfel spus, trebuie realizat, întotdeauna, un echilibru rațional între exigența
stabilității și facultatea de revizuire a Constituției. 39

V. Repere ale revizuirii Constituției desprinse din jurisprudența Curții Constituționale

Întreaga evoluție constituțională a României trebuie să constituie baza oricărei încercări de
revizuire a legii fundamentale, ca expresie a unei identități constituționale conturate, a unei
continuități, dar și a unei firești acumulări și dezvoltări a instituțiilor juridice consacrate de-a lungul
timpului. Identitatea constituțională nu înseamnă o pietrificare la un moment dat ci, ca ansamblu
de idei, valori, principii instituții și practici juridice asumate și trăite de generații, este supusă
reconfigurărilor, revalorizării, reașezării instituționale. 40
Observațiile pe care le-am realizat în acest context pot constitui repere într-un astfel de
demers. O revizuire va trebui să valorifice, deopotrivă, acumulările realizate prin interpretarea
Constituției de către Curtea Constituțională, și, de asemenea, să constituționalizeze reguli și
principii consacrate acum pe cale jurisprudențială, precum obligația de loialitate constituțională a
autorităților publice, sau principiul securității juridice. Tot astfel, trebuie avute în vedere toate
statuările cuprinse în deciziile Curții Constituționale prin care aceasta s-a pronunțat asupra
inițiativelor de revizuire a Constituției.
Referindu-ne aici la unele dintre cele mai semnificative astfel de statuări, reținem observația
cu valoare de principiu, potrivit căreia „nivelul de detaliere a principiilor constituționale trebuie
să fie unul minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare. Mai mult, o
reglementare prea amănunțită a unui domeniu/a unei relații sociale are drept efect instabilitatea
textului constituțional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia
de la Veneția) a arătat că <<necesitatea modificării într-un sistem dat este dependentă de durata și
nivelul de detaliu al textului constituțional>>. Cu cât textul constituțional este mai detaliat, cu atât
el se identifică mai mult cu legislația ordinară și este cu atât mai expus unor modificări relativ
frecvente (a se vedea Raportul cu privire la revizuirea Constituției, adoptat de Comisia de la
Veneția la cea de-a 81-a sesiune plenară, 11—12 decembrie 2009)” (Decizia nr.80 din 16 februarie
2014, par.74) altfel spus, normele constituționale „trebuie să se caracterizeze, printre altele,
prin generalitate și stabilitate” (par.75 al aceleiași decizii).
Păstrând în continuare discuția în sfera aspectelor de principiu, reținem, în corelație cu
semnificativele dezvoltări jurisprudențiale ale principiului securității juridice, o propunere
necesară pentru asigurarea dezideratului accesibilității legii, și anume aceea de reglementare a
accesului la varianta electronică a Monitorului Oficial Partea I. Curtea Constituțională a reținut în
acest sens că „avantajul accesării permanente, din orice locație, în mod gratuit a actelor
publicate în Monitorul Oficial al României creează premisele valorizării dreptului persoanei
de a avea acces la orice informație de interes public, prevăzut de art.31 din Constituție.
Astfel, pe această cale se îndeplinește și cerința accesibilității actelor normative, calitate
impusă și de reglementările internaționale în materia drepturilor și libertăților fundamentale”
(Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.256). Curtea a făcut referire și la prevederea similară
care să regăsește și la nivelul Uniunii Europene cu privire la actele adoptate de instituțiile Uniunii,

39
Pe larg, M. Enache - Revizuirea Constituției României, Ed.Universul juridic, București, 2012, p.16.
40
Michael Rosenfeld - The Identity of the Constitutional Subject în Cardozo Law Review, vol 16/1994-1995, p.1051-
1053.
și anume în Regulamentul (UE) nr.216/2013 al Consiliului din 7 martie 2013 privind publicarea
electronică a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, care la art.2 alin.(3) prevede că „Ediția
electronică a Jurnalului Oficial este pusă la dispoziția publicului pe site-ul EUR-Lex într-un
format care nu este caduc și pentru o perioadă nelimitată. Consultarea sa este gratuită.”
Cât privește regimul autorităților publice, referindu-ne mai întâi la instituția Parlamentului,
dorim să subliniem cele statuate de instanța constituțională cu privire la imunitatea parlamentară,
în sensul că reglementarea constituțională a acesteia „este justificată de necesitatea protecției
mandatului parlamentar, ca garanție a înfăptuirii prerogativelor constituționale și, totodată, o
condiție a funcționării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o
reală libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel încât să își exercite mandatul în mod eficient.
Instituția imunității parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul față de
eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată
independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor care îi revin potrivit
Constituției și legilor” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par. 222, cu referire la Decizia nr.799
din 17 iunie 2011). Încadrând această problematică în ceea ce am numit noi „arcul constituțional”,
reținem și considerentele Curții Constituționale potrivit cărora „actuala reglementare a imunităţii
parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau
pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin.(1) al art.72] şi inviolabilitatea
parlamentarului [alin.(2) şi (3) ale art.72], continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost
puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în
art.VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de
<<neviolabilitate>>, ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu
excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii
parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada
dictaturii comuniste. Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii
parlamentare, abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de
principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez,
care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia
imunităţii parlamentare este reglementată atât sub forma imunităţii pentru opinii, fiind general
admis faptul că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute
şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunităţii materiale, denumită şi imunitate
relativă, neprofesională sau inviolabilitate, fiind admis, de regulă, că un parlamentar nu poate fi
arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea Camerei din care face parte [de
exemplu, constituţiile Belgiei (art.58 şi art.59), Finlandei (art.30), Franţei (art.26), Greciei (art.60-
62), Italiei (art.68), Poloniei (art.105), Portugaliei (art.157), Spaniei (art.71) ]. Mai mult, în unele
cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă
infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei
(art.75), Macedoniei (art.64), Sloveniei (art.83)].[...] Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre
aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care
priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave
asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. În ceea ce priveşte persoana
care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale
imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale,
respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare” (Decizia nr.799 din 17 iunie 2011).
Întărirea rolului Parlamentului este necesară și se poate realiza și printr-o mai clară
reglementare a unor instituții care privesc raporturile dintre acesta și Guvern. Avem în vedere, în
special, instituția angajării Guvernului asupra unui proiect de lege și instituția delegării
legislative.
Amintim aici propunerea de revizuire a art.114 — Angajarea răspunderii Guvernului din
anul 2014, în sensul stabilirii posibilității Guvernului de a-și angaja, o singură dată într-o sesiune
parlamentară, răspunderea în fața Senatului și a Camerei Deputaților, în ședință comună, asupra
unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. Modificarea propusă
atunci era în acord cu cele reținute prin Decizia nr.799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituției României, când Curtea Constituțională a stabilit că „prin limitarea
cantitativă a posibilității Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni
parlamentare sunt eliminate premisele exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului
constituțional de a-și angaja răspunderea în fața Parlamentului, iar, în ceea ce privește autoritatea
legiuitoare, aceasta își poate exercita competența în plenitudinea sa, așa cum este conferită de
art.61 alin.(1) din Constituție”. În par.336 al Deciziei 80 din 16 februarie 2014, Curtea a reamintit
însă o recomandare propusă chiar prin textul Deciziei nr.799 din 17 iunie 2011, referitoare la
completarea prevederilor art.114 alin.(1) din Constituție, în sensul limitării obiectului asupra
căruia Guvernul își poate angaja răspunderea la un program, o declarație de politică generală
sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar relații sociale care privesc un singur
domeniu. Prin decizia menționată, Curtea a arătat că „lipsa unei atari condiționări cu privire la
sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituționale
propuse spre modificare, și anume posibilitatea angajării răspunderii o singură dată pe sesiune,
întrucât dau posibilitatea Guvernului de a-și asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de
lege, care în mod formal îndeplinește condițiile constituționale, dar care, printr-o structură
complexă și un conținut eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite”.
Socotim necesară o reconsiderare a procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect
de lege în acord cu ambele decizii ale Curții Constituționale (Decizia nr.799 din 17 iunie 2011 și
Decizia nr.80 din 16 februarie 2014).
Cât privește regimul delegării legislative, amintim sugestia Curții Constituționale în sensul
precizării exprese a datei intrării în vigoare a ordonanței de urgență, respectiv ziua imediat
următoare celei de publicare a acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, „întrucât
ordonanța de urgență este un act normativ de nivelul legii, subiectele cărora li se adresează trebuie
să beneficieze de un timp minim pentru a lua la cunoștință de reglementările acesteia și a-și adapta
conduita în mod corespunzător” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.340). Considerăm, de
asemenea, că ar fi necesară definirea/circumstanțierea unor termeni pe care textul constituțional îi
utilizează (în special „urgența” și „situația extraordinară”), pentru clarificarea regimului acestei
categorii de acte normative. Bogata jurisprudență a Curții Constituționale în care este analizată
această problematică oferă repere pentru o reglementare clară și precisă a instituției delegării
legislative 41.
Referitor la instituția Președintelui României, este necesară clarificarea atât a atribuțiilor și
rolului sau, cât și raporturile cu alte autorități publice, în special cu Guvernul și prim-ministrul.
Astfel, de exemplu, amintim intenția inițiatorilor legii de revizuire a Constituției asupra căreia
Curtea Constituțională s-a pronunțat în anul 2014, de a stabili sfera problemelor de interes național
care pot face obiectul referendumului la inițiativa Președintelui României, excluzându-le pe
acelea care sunt susceptibile a determina o revizuire a Constituției. Curtea a reținut atunci că
„propunerea este în acord cu prevederile art.150 din Constituție, care prevăd că <<Revizuirea

41
M. Safta – Limite constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului- în volumul
Directiva – Act de dreptul Uniunii Europene – şi dreptul român, Ed. Universitară, Bucureşi, 2016, p.111-131.
Constituției poate fi inițiată de [...] cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot>>. Prin urmare,
cetățenii își pot manifesta inițiativa de revizuire a Constituției pe această cale, prevăzută de
Constituție și de lege, înlăturându-se astfel situația criticabilă a organizării a două referendumuri
cu același obiect: unul care să constituie temeiul declanșării procedurii de revizuire a Constituției
și cel de-al doilea prin care se finalizează procedura de revizuire, potrivit art.151 alin.(3) din
Constituție” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.280). În orice caz, pentru evitarea oricăror
conflicte sau interpretări divergente ale textului constituțional de referință, este necesară o
circumstanțiere/definire a sferei problemelor care sunt „de interes național” și care pot forma
obiectul referendumului consultativ prevăzut de textul constituțional de referință. Tot astfel, este
necesară clarificarea efectelor unui astfel de referendum, cu luarea în considerare, de asemenea, a
celor statuate în jurisprudența Curții Constituționale în sensul că „referendumul, indiferent de
caracterul său - decizional sau consultativ -, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranității
naționale, întemeiate pe art.2 din Constituție, care consacră voința constituantului român, potrivit
căreia, în cadrul democrației reprezentative, suveranitatea națională aparține poporului român, însă
aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare
fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative, prin exprimarea
voinței cetățenilor în cadrul alegerilor libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.
Întrucât pot exista situații în care problematica asupra căreia poporul este chemat să își exprime
voința să afecteze interesele reprezentanților aleși (cum este cazul reducerii numărului de
parlamentari sau al reducerii indemnizațiilor parlamentarilor), Comisia de la Veneția, în
documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a
sesiune plenară (13-14 octombrie 2007), a reținut că efectele referendumului trebuie să fie expres
prevăzute în Constituție sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional.
Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propuneri
formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe
norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară. În cazul referendumului consultativ,
faptul că nu este stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor
acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce distinge un referendum consultativ de unul
decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinței populare -
această voință nu poate fi ignorată de aleșii poporului, întrucât este o expresie a suveranității
naționale -, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de
referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită
intervenția altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voința
exprimată de corpul electoral” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014 precitată, par.283-285, cu
referire la Decizia nr.682 din 27 iunie 2012 42). Curtea a mai reținut că „această interpretare se
întemeiază și pe principiul loialității constituționale, desprins și interpretat prin coroborarea
dispozițiilor constituționale ale art.1 — „Statul român”, art.2 — „Suveranitatea” și art.61 — „Rolul
și structura” (Parlamentului), principiu care, în această materie, impune ca autoritățile cu
competențe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de
față Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze și să identifice modalități de punere în practică
a voinței exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l-ar
reduce pe acesta la un exercițiu pur formal, un simplu sondaj de opinie” (par.286), recomandând,
în concluzie, „reglementarea, în cadrul dispozițiilor art.90 alin.(1) din Constituție, a efectelor
juridice pe care rezultatul referendumului consultativ le produce, precum și a procedurii ulterioare
organizării unui astfel de scrutin”(Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.287).

42
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.473 din 11 iulie 2013.
 O altă instituție constituțională a cărei interpretare și aplicare a condus la conflicte juridice
de natură constituționale 43 și care ar fi necesar a fi modificată cu prilejul unei revizuiri este aceea
a numirii miniștrilor de în caz de remaniere sau de vacanță a postului (actualul art.85 din
Constituție). În acest sens, Curtea Constituțională a recomandat reglementarea expresă a
dreptului Președintelui de a refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor membri ai
Guvernului pentru neîndeplinirea condițiilor legale (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014,
par.271), după ce anterior reținuse că o completarea textului constituţional în sensul consultării
Preşedintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor
membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de
Curtea Constituţională în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională create în
legătură cu această procedură (Decizia nr.799 din 17 iunie 2011).
Simetric, trebuie clarificată instituția învestiturii Guvernului, în sensul considerentelor
Curții Constituționale care a reținut că procedura de desemnare a candidatului la funcția de prim-
ministru de către Președintele României nu poate ignora nici rezultatul electoral al competitorilor
electorali, dar nici finalitatea procedurii, respectiv desemnarea unui candidat care să poată asigura
coagularea unei majorități parlamentare în vederea obținerii votului de încredere. Astfel
„Președintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru și
mediator între forțele politice, are doar competența de a desemna drept candidat pe reprezentantul
propus de alianța politică sau partidul politic care deține majoritatea absolută a mandatelor
parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de
alianța politică sau partidul politic care poate asigura susținerea parlamentară necesară obținerii
votului de încredere al Parlamentului” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.319) Considerăm
însă că, și în acest caz, trebuie reținută în mod corespunzător concluzia Curții privitoare la refuzul
numirii (în acest caz al desemnării unui candidat) pentru situația neîndeplinirii condițiilor legale.
Altfel spus, textul constituțional ar trebui să distingă între aspectele de legalitate și de oportunitate
în desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, reținând competența Președintelui de a
aprecia exclusiv asupra îndeplinirii condițiilor de legalitate în cadrul acestei proceduri, în virtutea
rolului său constituțional de a veghea la respectarea Constituției. Pentru evitarea blocajelor
instituționale, ar fi necesară reglementarea unei proceduri transparente de desemnare a primului
ministru, de natură a oferi posibilitatea verificării modului în care subiecții implicați își respectă
obligațiile constituționale.
O altă sursă de conflicte juridice de natră constituțională care au angajat cele două laturi ale
executivului a constituit-o reprezentarea României la lucrările Consiliului European. Si aici
Curtea Constituțională a realizat o serie de interpretări clarificatoare prin deciziile pronunțate, însă
acestea ar trebui transpuse în reguli constituționale exprese. Amintim, în context, considerentele
Curții Constituționale în sensul că „formularea cuprinsă în art.10 alin.(2) teza a doua și art.15
alin.(2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitor la compunerea Consiliului European -
șefii de stat sau de guvern ai statelor membre -, este una generică și nu obligă statele membre care
au un executiv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prin șeful de stat, cât și prin cel al
Guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului, se ajunge la ideea că scopul
acesteia este de a asigura reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea
publică competentă” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.295), precum și concluzia acesteia
în sensul circumscrierii obligației de reprezentare a României de către șeful statului la reuniunile

43
A se vedea, de exemplu, Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.140 din 22 februarie 2008.
Consiliului European (par.297 din aceeași decizie). Simetric, este necesară și clarificarea
competenței Guvernului în raporturile de reprezentare la nivelul Uniunii Europene.
Nu în ultimul rând menționăm considerentele referitoare la modificarea atribuțiilor Curții
Constituționale, respectiv recomandările referitoare la controlul de constituționalitate al tratatelor
internaționale, în sensul că dacă se are în vedere „instituirea controlului de constituționalitate ca
etapă obligatorie în cadrul procedurii de ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaționale,
soluția legislativă corespunzătoare este aceea a reglementării unui control de constituționalitate
sistematic și din oficiu. În această situație nu ar mai fi necesară instituirea unei modalități
alternative de sesizare, adică de către subiecți calificați, ci numai reglementarea la nivel
infraconstituțional a mecanismului prin care tratatele și acordurile internaționale sunt transmise
Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra acestora. O astfel de reglementare nu ar fi de
natură să excludă posibilitatea autorităților cu competențe în procedura
negocierii/încheierii/ratificării tratatelor și acordurilor internaționale de a formula critici de
neconstituționalitate, acestora urmând să le fie solicitate punctele de vedere în mod corespunzător,
aspect a cărui reglementare este, de asemenea, de nivelul legii organice. Adoptarea acestei soluții
legislative impune corelarea prevederilor art.146 lit.b) cu cele ale art.147 alin.(3) din Constituție,
respectiv eliminarea ipotezei în care tratatul sau acordul internațional nu a fost supus controlului a
priori de constituționalitate. Urmând logica normelor constituționale, eliminarea acestei ipoteze ar
avea ca efect excluderea tratatelor sau acordurilor internaționale de la controlul a posteriori, acestea
nemaiputând forma obiectul excepțiilor de neconstituționalitate în condițiile art.146 lit.d) din
Constituție. Desigur că, în sine, și această soluție legislativă este discutabilă, câtă vreme unele
aspecte de neconstituționalitate pot fi sesizate numai în practica aplicării dispozițiilor respective,
adică după ratificarea tratatului internațional” (Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, par.426-428).
Este de reținut și faptul că, potrivit aceleiași decizii a Curții Constituționale, „o altă soluție decât
sesizarea din oficiu ar fi aceea de extindere a sferei subiecților care pot sesiza Curtea
Constituțională, prin includerea autorităților publice care au competențe specifice în procedura
negocierii/încheierii/ratificării tratatelor”. Curtea a constatat în acest sens că, potrivit art.91 alin.(1)
teza întâi din Constituție, „Președintele încheie tratate internaționale în numele României,
negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil”.
Totodată, având în vedere rolul Avocatului Poporului, astfel cum este acesta circumstanțiat de
prevederile art.58 din Constituție, de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor fizice, s-ar
justifica introducerea acestuia în rândul subiecților care pot sesiza Curtea Constituțională. Curtea
a mai reținut că, în vederea corelării art.146 lit.b) și art.11 alin.(3) din Constituție, este necesar ca
textul constituțional să prevadă etapa (în procesul negocierii/încheierii/ratificării tratatelor) în care
Curtea Constituțională poate fi sesizată. O astfel de precizare ar conduce la o mai mare claritate a
normei constituționale, care la acest moment nu face nicio mențiune sub acest aspect.
Apreciem necesară și completarea dispozițiilor art.146 lit.a) și c) din Constituție în sensul
constituționalizării normelor cuprinse în art. 23 alin.(1) și art.27 alin.(1) din Legea nr.47/1992,
texte care reglementează atribuțiile Curții Constituționale de control al legii de revizuire a
Constituției adoptate de Parlament și, respectiv, de control al constituționalității hotărârilor
plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului. Amintim în context recomandările Comisiei de la Veneția care
a reținut că, „prin regulamentul său și prin alte norme generale, Parlamentul adoptă, totuși, acte
normative, care reprezintă cadrul de referință pentru Parlament, în ansamblul său, și pentru
membrii săi, în mod individual. Controlul jurisdicțional al aplicării unor asemenea acte normative
este o componentă esențială a statului de drept. Lipsa controlului jurisdicțional echivalează cu o
transformare a majorității parlamentare în judecător al propriilor acte. Dacă doar majoritatea poate
decide cu privire la respectarea normelor parlamentare, minoritatea nu are cui să solicite ajutor în
cazul în care aceste norme sunt încălcate. Chiar dacă actele vizate sunt acte individuale, acestea
afectează nu doar dreptul minorității parlamentare, ci și, ca o consecință, dreptul de vot al
cetățenilor care au ales minoritatea parlamentară.” Astfel fiind, „controlul jurisdicțional al actelor
individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune care ține de statul de drept dar, în condițiile
în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de drepturile omului”. (Aviz privind
compatibilitatea cu principiile constituționale și statul de drept a acțiunilor Guvernului și
Parlamentului României cu privire la alte instituții ale statului și Ordonanța de urgență a
Guvernului de modificare a Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare și completare a Legii
nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de
la Veneția la cea de-a 93-a Sesiune plenară, 14-15 decembrie 2012). În același sens, Curtea
Constituțională a subliniat că instituirea acestei atribuții reprezintă expresia diversificării și
consolidării competenței Curții Constituționale și un câștig în eforturile de realizare a unui stat de
drept și democratic. Controlul de constituționalitate, în ansamblul său și, integrat acestuia,
controlul de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului reprezintă o garanție juridică
fundamentală a supremației Constituției (Decizia nr.727 din 9 iulie 2012 44).
Ar trebui regândit de asemenea rolul Curții Constituționale în procedura suspendării
Președintelui, respectiv efectele actului pe care îl pronunță. Curtea a reținut sub acest aspect că „în
exercitarea competenţei atribuite de Constituţie, respectiv analizarea săvârşirii unor fapte grave
prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei şi pronunţarea unei soluţii cu privire la
aceste aspecte, Curtea Constituţională îşi asumă rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. În
virtutea acestei calităţi, Curtea este unica autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de
încălcare a ordinii juridice constituţionale la care se referă art.95 alin.(1) din Legea fundamentală,
precum actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin
care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar
restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări
schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea
efecte similare” (Decizia nr.799 din 17 iunie 2011).

VI. Concluzii
S-a observat că „anul 1866 este o dată potrivită la care să ne oprim puțin pentru a măsura
distanța parcursă de români de la ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea; Unirea Principatelor
fusese înfăptuită, iar independența României, așa cum își numeau acum românii țara, fusese practic
asigurată. Se înregistraseră progrese importante în aşezarea guvernării pe baze raționale. Atât
cetățenii români, cât și guvernele străine, se puteau aștepta la un mod previzibil de acțiune din
partea guvernului și la respectarea angajamentelor. Noul stat dobândise instrumentele necesare
pentru îndeplinirea responsabilităților sale: un executiv puternic, care să asigure cârmuirea, un
parlament care să reprezinte o diversitate de opinii, partide politice care să servească drept
mașinărie de schimb și coduri de legi moderne, care să încurajeze stabilitatea socială, liberalismul
și conservatorismul, care să-i îndrume pe politicieni și pe intelectuali în alcătuirea programului
național. Dar, mai important decât orice, elita trecuse pragul Europei, acceptând să facă parte,
permanent, chiar dacă nu întotdeauna profitabil, din comunitatea națiunilor.”

44
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.477 din 12 iulie 2012.
 După 125 de ani de la adoptarea primei Constituții a României (1866), Constituția din 1991
a reafirmat valorile democratice care înscria România pe drumul constituționalismului european,
adaptându-le noilor realități politice ale ţării.
În esență, arcul constituțional al României marchează procesul îndelungat și sinuos de
formare a unei identități constituționale proprii. Așa cum exprima sugestiv un autor, o constituție
dobândește o identitate ca rezultat al unor experiențe, iar actuala Constituție a României este
rezultatul unei asemenea experiențe, a unui set de aspirații politice și angajamente, ilustrative
pentru trecutul națiunii, de opțiuni pentru un viitor. Conectarea fermă a actualei constituții la cele
mai înalte forme de protecție ale drepturilor și libertăților fundamentale (articolul 20 din
Constituţie), precum și la valorile împărtăşite deopotrivă de statele Uniunii Europene (articolul
148 din Constituţie) constituie orientări care conferă Constituției României o largă anvergură
democratică.
Am enunțat câteva repere pentru revizuirea Constituției, a căror necesitate s-a relevat în timp,
desprinse din jurisprudența constituțională. Desigur însă că revizuirea presupune, în sine, un proces
complex de decizie, care să reflecte, pe de o parte, o necesitate reală de modificare a unor instituții
de rang constituțional iar, pe de altă parte, să asigure o cât mai largă implicare a specialiștilor în
drept, politicienilor, societății civile.