Tema 2

MATERIALE FOLOSITE LA REALIZAREA CONSTRUCȚIILOR METALICE

2.1 Caracteristicile fizico-mecanice și structura metalelor

Subiectele:
2.1.1 Proprietăți mecanice
2.1.2 Caracteristici mecanice
2.1.3 Structura oțelului și componența chimică
2.1.4 Tratamentul termic
2.1.5 Clasificarea oțelurilor
2.1.6 Aliaje de aluminiu folosite în construcții
2.1.7 Protecția construcțiilor metalice împotriva coroziunii

2.1 Caracteristicile fizico-mecanice și structura metalelor

2.1.1 Proprietăți mecanice

Proprietățile mecanice ale metalelor sunt: rezistența, elasticitatea, plasticitatea, tenacitatea,

ductilitatea, fragilitatea, rezistența la oboseală, ș.a.

2.1.2 Caracteristici mecanice

Calitatea oțelului, utilizat la realizarea construcțiilor metalice, este determinată de caracteristicile

lui mecanice: rezistența rupere, limita de curgere, reziliența, capacitatea de deformare plastică a
materialului. Acestea se stabilesc în baza unor încercări de laborator, efectuate conform standardelor
respective.
Încercarea la tracțiune a metalelor este încercarea la care sunt supuse epruvetele și constă în
aplicarea pe direcția axei longitudinale a unei forte progresive de întindere pana la rupere (Fig. 2.1).
Dependența dintre tensiunile normale si deformațiile specifice, ce sunt efectul solicitării axiale a epruvetei,
reprezintă curba caracteristică a materialului încercat la tracțiune (Fig. 2.2).

Fig. 2.1: Forma uzuală a epruvetei

pentru încercarea la tracțiune

Încercarea la tracțiune permite determinarea

următoarelor caracteristici mecanice:

- limita de proporționalitate σp (tensiunile

maxime până la care are loc
proporţionalitatea dintre tensiuni şi alungirile
specifice); Fig. 2.2: Curba caracteristică

1
 - limita de elasticitate σe (tensiunile la care epruveta revine instantaneu la lungimea iniţială, în cazul
înlăturării încărcării);
- limita de curgere σc (tensiunile la care alungirea careşte fără o mărire a încărcării);
- limita de rupere σp (tensiunile la care se distruge epruveta).

Traseul, practic orizontal, al curbei caracteristice se numește palier de curgere. Oțelurile cu un

coținut redus de carbon au un palier de curgere pronunțat, cele aliate, insă, nu posedă palier de curgere.
Suprafața de sub curba caracteristică ne arată dacă materialul este ductil sau fragil (Fig. 2.3).

Fig. 2.3: Materiale tenace și fragile

Pentru a caracteriza din punct de vedere mecanic materialul este necesară și cunoașterea rezilienței
(tenacitatea la șoc).
O metodă pentru evaluarea tenacitații la șoc este o
încercare mecanică dinamică, care constă din ruperea epruvetei
crestate (în formă de U, V, sau T) dintr-o singură lovitură, cu
ajutorul ciocanului (Fig. 2.4).
Reziliența se definește ca raportul dintre energia W
consumată pentru ruperea epruvetei și secțiunea inițială A în
W
dreptul crestaturii. K = A . Cu ajutorul incercării se poate
exprima variația energiei de rupere în functie de temperatură
(Fig. 2.5).

Fig. 2.4: Încercarea de

reziliență
Capacitatea de deformare plastică se apreciaza prin
încercarea la îndoire. pe probe cu forma cilindrica sau
prismatica, rezemate pe role si actionate prin intermediul unei
piese cu suprafata de contact circulara si dimensiuni
standardizate (Fig. 2.6)

Fig. 2.5: Temperatura de tranziție

de la ruperea ductilă la cea fragilă

Fig. 2.6: Încercarea la îndoire

2
Duritatea este determinată prin metoda Brinelle în mod curent, și este o caracteristică de bază a metalelor
ce se apreciază prin mărimea amprentei pe care o lasă o bilă. pe suprafața unei probe de metal în anumite
condiții de încercare (Fig. 2.7)

Fig. 2.7: Duritatea Brinell

2.1.3 Structura oțelului și componența chimică

Oțelul este un aliaj al ferului cu

carbonul și alte elemente (alumini, siliciu,
crom, nichel, cupru, etc.).

________________________________________________________________

Austenită [ Fe (γ)+C ]

910 ---------------------------------------------------------------------------------------------------

Ferită [ Fe (α)+C ]
723 ---------------------------------------------------------------------------------------------------

Perlită
[ Ferită+Cementită (Fe3C) ]

Fig. 2.8:
Cristalizarea fierului Fazele de formare a oțelului

3
 2.1.4 Trartamentul termic al oțelului

Tratamentele termice sunt procese termice de prelucrare a

metalelor si aliajelor prin răcire și încălzire după anumite reguli și în
condiții bine determinate, în scopul modificării proprietăților
mecanice, fizice sau tehnologice.

Normalizarea constă în încălzirea laminatelor pînă la

temperatura de formare a austenitei, urmată de o răcire lentă până la
temperatura ambiantă.
Fig. II.9: Diagrama unui
ciclu de tratament termic

- Structura devine mai ordonată;

- Se micșorează tensiunile inițiale;
- Crește rezistența;
- Se ameliorează tenacitatea.

Fig. II.10: Modificarea structurii otelului prin

normalizare

Călirea oțelului constă în încălzirea acestuia până la temperatura de formare a austenitei, urmată de o
racire rapidă.

Revenirea este tratamentul termic care constă în încalzirea unui aliaj calit, la o temperatură inferioară
celei de transformare în stare solidă , în vederea obținerii unei stări structurale mai stabile.
4
 2.1.5 Clasificarea oțelurilor

Oțelul obținut în cuptoare este turnat în lingotiere.

După nivelul de dezoxidarese deosebesc:

necal-
mate Fig. II.11: Turnarea
oțelului în lingotiere
 necalmate (кп): <0,05% Si, ~ 0,02% О2;
 calmate (сп): 0,14 – 0,3% Si, ~ 0,002% О2;
Oțeluri  semicalmate (пс): 0,05 – 0,10% Si, ~ 0,01% О2

calma- semi-
calmate
te

În 1988 a fost aprobat ГОСТ 27772-88 ce prevede următorul principiu de marcare: se scrie litera C,
urmată de un număr care indică valoarea limitei de curgere.

Pentru construcţii exploatate în condiţii, care favorizează coroziunea se folosesc oţeluri slab aliate.
Ele conţin un procent mic de elemente de aliere ca cromul, nichelul şi cuprul. Pentru elementele
structurilor supuse solicitărilor atmosferice sunt folosite oţeluri aliate cu fosfor. Dintre oţelurile rezistente
la coroziune atmosferică pot fi menţionate oţelurile C345k.

Ex. marca: 15 Г2СФ {0,15% carbon, Г (magneziu) până la 2%, С (siliciu) până la 1% și Ф (vanadiu) până la 1%}.

Alegerea mărcii şi clasei oţelului pentru construcţii se face în funcţie de următorii parametri:
– temperatura mediului ambiant în care va fi exploatată construcţia. Acest factor este importanta pentru
construcţii ce vor funcţiona la temperaturi joase (–30 ...–60 °C);
– caracterul solicitării (static, dinamic, variabil);
– caracterul stării de tensiune (întindere sau comprimare axială, stare plană sau tridimensională de
tensiune);
– modul de îmbinare a elementelor construcţiei, care determină nivelul tensiunilor remanente şi gradul
de concentrare a tensiunilor;
– grosimea laminatelor (reducerea caracteristicilor mecanice odată cu majorarea grosimii).
În dependenţă de condiţiile de lucru conform normelor construcţiile sunt divizate în 4 grupe (tab.50).

5
 2.1.6 Aliaje de aluminiu folosite în construcții
După proprietăţile sale aluminiul esenţial se deosebeşte de oţel. Aluminiul nu are palier
de curgere. El este foarte plastic, iar alungirea le rupere este de circa 40...50 %. Rezistenţa la
rupere este mică σr = 60...70 MPa, iar limita de curgere convenţională σ0,2 = 20...30 MPa.
Datorită caracteristicilor mecanice inferioare aluminiul pur nu este folosit la realizarea
construcţiilor.
O ameliorare esenţială a proprietăţilor aluminiului se obţine prin aliere. La aliere sunt
folosiţi: manganul, siliciul, zincul, cuprul. În dependenţă de compoziţia elementelor de aliere
limita la rupere poate fi mărită de 2...5 ori, în schimb alungirea relativă se va micşora de 2...3 ori.
La temperatura ambiantă elementele de aliere au o solubilitate redusă în aluminiu. Pentru Fig. II.12: Curba
a păstra aceste elemente în soluţie solidă, care ar corespunde celei lichide se recurge la o răcire caracteristică
rapidă (călire). Drept rezultat se obţin aliaje durificate prin tratament termic. În urma
tratamentului termic rezistenţa la rupere a
aliajelor Al-Mg-Zn este mai mare de 400MPa,
alungirea relativă este de 5...10 %.
Tratamentul termic al aliajelor cu
compoziţie dublă (Al-Mg, AL-Mn) nu le
schimbă proprietăţile, aceste aliaje fiind
numite termic nedurificate. Ameliorarea
limitei de curgere a acestor aliaje de 1,5...2 ori
poate fi obţinută prin deformarea lor la rece
(ecruisare).
Rezistenţa la coroziune depinde de
elementele de aliere şi agresivitatea mediului.
Aliajele cu magneziu şi siliciu (AL-Mg-Si) au
o rezistenţă sporită la coroziune, limita de
curgere sporită şi o sudabilitate bună.
Starea de furnizare a aliajelor de aluminiu este indicată după simbolul mărcii prin literele: ГП – laminate la cald; M –
recopt; H – ecruisat; 1/2H – semiecruisat; T – călit şi îmbătrânit în timp de câteva zile; T5 – călit parţial şi îmbătrânit artificial.
Din multiplele mărci ale aluminiului în construcţii se folosesc următoarele: – nedurificate termic AД1M şi AMцM (tablă);
AMг2M şi AMг21/2H (tablă), AMг2M (ţevi), – durificate termic AД31T (laminate şi ţevi); AД31T1 şi AД31T5 (laminate);
1915ГП şi 1915T (laminate şi ţevi); 1925ГП şi 1925Т(laminate şi ţevi). Aceste aliaje, cu excepţia aliajului 1925T, care se
utilizează în construcţiile cu nituri, sunt sudabile.
Datorită greutăţii reduse, rezistenţei înalte contra coroziunii, rezistenţei înalte la temperaturi joase şi alte avantaje
utilizarea elementelor din aliaje de aluminiu este de perspectivă, însă preţul înalt a condus la aplicarea lor limitată.

2.1.7 Protecția construcțiilor metalice împotriva coroziunii

Prin coroziune se înțelege distrugerea materialelor datorită reacțiilor chimice sau electrochimice
cu mediul înconjurător. Atacul chimic direct este posibil la toate materiile prime folosite în industrie, în
timp ce atacul electrochimic nu apare decât la metale, deoarece numai ele posedă electroni liberi.
 După mecanismul de desfășurare se pot distinge doua tipuri de coroziune :
- coroziunea chimica care se refera la procesele de distrugere a metalelor si aliajelor care se produc
în gaze uscate;
- coroziunea electrochimica se refera la procesele de degradare a metalelor si aliajelor în prezenta
umiditatii, fiind însotite de trecerea curentului electric prin metal.

6
  Dupa aspectul distrugerii, coroziunea
poate fi clasificată în :
- coroziune continuă, pe întreaga
suprafață (uniformă sau neuniformă, depinzând
de viteză);
- caroziunea locală (punctiformă, sub
suprsfsță, pete de coroziune, intercristalină la
limita dintre cristale, transcristalină când
traversează cristalele).
Viteza de coroziune depinde de următorii
factori:
- compoziţia chimică a oţelului;
- starea de tensiune a elementului; Fig. II.13: Tipurile de coroziune
- ecruisarea preventivă a oţelului
elementelor;
- atmosfera corozivă;
- temperatura sporită a construcţiilor;
- protecţia anticorozivă;
- forma construcţiei.
Metodele si mijloacele de protecție anticorozivă sunt foarte variate si numeroase, principialele se
pot grupa în urmatoarele categorii:
 metode de prevenire a coroziunii (elemente cu suprafață exterioară minimă, reducerea
numărului de elemente cu secțiuni mici,secțiunile adoptate să admită accesul pentru controlul periodic,
respectarea distanțelor maxime dintre șuruburi la îmbinări, etc.);
 utilizarea metalelor si aliajelor rezistente la coroziune;
 metode de acționare asupra mediului coroziv (neutralizarea apelor reziduale,
îndepărtarea gazelor, etc.);
 metode de acoperire a suprafetelor metalice (control periodic, curățare, înoire).