Relația guvernare – administrație publică

Administrația este acea activitate ce constă într-o prestație a unei persoane sau a unui
grup de persoane în folosul altora, față de care prestatorul activității se află în anumite
raporturi juridice și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele
materiale și financiare necesare.
Administrația poate fi particulară, dacă are ca scop satisfacerea unor interese
particulare, sau poate fi administrație publică, dacă are ca scop satisfacerea unor
interese generale, naționale sau locale.
Administrația publică este legată, în principal, de puterea judecătorească, care, prin
activitatea sa principală ce constă în legiferare, stabilește finalitatea și sensul în care
administrația va acționa.
De asemenea, administrația publică este legată și de puterea judecătorească, hotărârile
acesteia fiind aplicate și executate de administrația publică.
Cea mai strânsă legătură o are cu puterea executivă, cu care nu se identifică.
În realizarea funcției executive a statului se desfășoară două categorii de activități: de
guvernare și de administrare.
Guvernarea – înseamnă trasarea deciziilor esențiale pentru prezentul dar mai ales
viitorul unei țării, inclusiv din perspectiva relațiilor cu alte state sau cu organisme
internaționale și interne.
Administrarea – înseamnă rezolvarea nevoilor curente, cotidiene.

Constituția României din 1991, modificată în 2003, prevede în art. 1, alin. 4 că –

Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor –
legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.
Principiul separației puterilor presupune și colaborarea acestora. În perioada
modernă, acest principiu a fost influențat de factorii noi, cum ar fi: participarea maselor
la conducere prin referendum și inițiative legislative, restrângându-se astfel principiul
reprezentării; instituționalizarea în constituții a unor autorități noi, ca, de exemplu,
Avocatul poporului, cu rol de control asupra administrației publice; recurgerea la
justiția constituțională, înfăptuită de o autoritate jurisdicțională independentă;
 înființarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puterii, cum ar fi Consiliul
Legislativ; controlul societății civile prin diverse mijloace, dar în primul rând prin
mass-media.
O problemă fundamentală în dreptul public contemporan, o reprezintă distincția
dintre legislativ și executiv. Analiza acestor raporturi pornește de la art. 61 din
Constituția României, care consacră rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem
al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.
Art. 115 din Constituție consacră instituția delegării legislative, prin care se acordă
Guvernului posibilitatea să emită ordonanțe ce conțin norme cu putere de lege, ca o
excepție de la regula instituită de art. 61 din Constituție.
Executivul în sistemul constituțional românesc este un executiv bicefal format din
Președintele României, pe de o parte, și Guvern, având în frunte pe primul ministru, pe
de altă parte.
Între Președinte și Guvern, reprezentat de primul-ministru, nu există raporturi de
subordonare, ci doar de colaborare, regimul politic actual fiind caracterizat ca un regim
semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat.
Definiția administrației publice: reprezintă ansamblul activităților Președintelui
României, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative
locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere
publică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.
(Antonie Iorgovan).
Autoritățile care realizează administrația publică sunt:
- cei doi șefi ai executivului (Președintele României și Guvernul, în frunte cu primul-
ministru);
- ministerele și alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului;
- autoritățile administrative autonome (acestea nu se află în subordinea Guvernului, cum
ar fi : Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Banca Națională a României, Serviciul
Român de Informații, etc.);
- instituții bugetare, regii autonome și companii naționale subordonate ministerelor;
- instituții bugetare, regii autonome și companii naționale subordonate autorităților
centrale autonome;
- prefectul;
- comisia consultativă județeană (delegația permanentă până în anul 2004);
- organe locale de specialitate subordonate ministerelor și conduse de prefect;
- autorități administrative autonome locale (consiliul județean, consiliul local și primarii);
- instituții bugetare și regii autonome de interes local, subordonate organic și funcțional
consiliului județean sau local.

Ramură a dreptului public care reglementează relațiile sociale din sfera

administrației publice, precum și pe cele de natură conflictuală dintre autoritățile
publice sau persoane juridice de drept privat care exercită atribuții de putere publică,
pentru realizarea unui interes public, asimilate autorităților publice, pe de o parte, și cei
vătămați în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorități, pe de altă parte,
dreptul administrativ are trăsături specifice (Antonie Iorgovan).
Trăsăturile dreptului administrativ
1. Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public și implicit a sistemului unitar
al dreptului român; este considerat ca o ramură de drept relativ tânăr comparativ cu
dreptul civil sau penal;
2. Dreptul administrativ se caracterizează printr-o mare varietate de domenii
reglementate (economie, sănătate, armată, învățământ);
3. Dreptul administrativ este dominat de principiul legalității, în sensul că activitatea
autorităților administrației publice se desfășoară pe baza legilor și în conformitate
cu acestea.
Principiul legalității și al supremației Constituției, este prevăzut în art. 1, alin (5):
<< În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este
obligatorie>>. Obligativitatea legii – principiul legalității – asigură ordinea publică
și este de esența statului de drept;
4. Dreptul administrativ cuprinde norme juridice specifice, care reglementează în
regim de putere publică relațiile sociale ce se nasc în sfera administrației publice.
5. Normele dreptului administrativ au, cel mai adesea, un caracter imperativ,
constituind un regim derogatoriu, de putere publică, de supraordonare a subiectelor
raporturilor, deasupra aflându-se întotdeauna autoritățile administrației publice;
6. Normele dreptului administrativ sunt mai mobile față de normele dreptului privat;
7. În dreptul administrativ, interesul public are prioritate față de interesul particular.