Limbaj, comunicare, conduita didactică – din perspectiva unei educatii de succes

Prof. Buia Daniela

Liceul Tehnologic Transporturi Auto

Limba articulează sensul, este destinată să exteriorizeze, să comunice înţelesul. Această

comunicare de semnificaţii prin mesaj presupune o alegere liberă, dar condiţionată, în acelaşi timp, de
sistem şi normă, iar, pe de altă parte, de factorii comunicării, pentru că emiţătorul îşi structurează
enunţul în funcţie de cum, ce şi cu cine comunică. Cursul comunicării lingvistice este intenţional,
presupune un scop faţă de auditoriu şi situaţie. Opţiunea pentru o anumită formă este o libertate
constrânsă extra lingvistic de împrejurările concrete de emitere. Paradoxal, diversitatea infinită a
posibilităţilor de combinare a elementelor limbii pare limitată şi insuficientă. Probabil oricare dintre noi
ne-am simţit frustraţi de nepotrivirea dintre singularitatea propriilor sentimente şi sistemul uzat de
cuvinte şi am considerat, cel puţin o dată, intolerabil faptul de a ne exprima introspecţiile in limbajul
comun, chiar şi în dialogul cu noi înşine.
Ineficienţa comunicării nu e dată numai de limitarea mesajului sau de neputiinţa ofensată a
vorbitorului incapabil să-şi exteriorizeze gândurile cele mai profunde. Competenţa lingvistică a
receptorului condiţionează în egală măsură, repunerea mesajului în datele lui iniţiale. La receptarea
textului pot exista infinite situaţii ce se înscriu între decodarea mesajului în totalitatea datelor existente
la început – caz ideal, de altfel – şi devierea totală de la semnificaţia primă. În oricare din aceste
cazuri, nu există suprapunere perfectă între emitere şi receptare.
Din păcate, tot mai frecvent simţim că “ actul comunicării se realizează la suprafaţa noastră”.
Nu vom putea niciodată să înlăturăm complet toate barierele comunicării, dar putem micşora distanţa
dintre noi, putem ameliora relaţiile interpersonale conflictuale, putem reduce factorii perturbatori
externi, putem creşte fidelitatea transmisiei, putem accepta părerea interlocutorului pentru realizarea
unei comunicări eficiente, cât mai aproape de ideal.
Leonard Orban, fost Comisar European pentru Multilingvism, vorbind despre tehnologiile
lingvistice, afirma: „Scriem un mesaj pe telefonul mobil şi nici măcar nu suntem conştienţi de
tehnologia care anticipează ce cuvinte vrem să scriem. Suntem obişnuiţi să trăim într-o lume în care
dispozitivul GPS ne poate arăta drumul spre casă spunându-ne când să facem la stânga sau la dreapta.”
Din punctul de vedere al comunicării, impactul educativ al tehnologiei sau al mass-media existent în
societatea modernă poate acuza o lipsă de coerenţă, o anumită standardizare sau stereotipie, anulând
particularităţile individuale şi de grup şi limitând aspectele formative ale individului.
Este un fapt bine cunoscut că procesul de învăţământ se realizează prin şi pentru comunicare,
fiind, în ultimă instanţă, un act de comunicare. Comunicarea, la rândul său, conţine prin ea însăşi
potenţial educativ: transmitere de cunoştinţe, formarea gândirii şi facilitarea operaţiilor intelectuale,
autoreglarea activităţii intelectuale, transmiterea codurilor caracteristice fiecărei ştiinţe etc., între
comunicare şi educaţie existând un raport de interdependenţă. Comunicarea, atât cea didactică cât şi
cea de la nivelul societăţii, rămâne o problemă deschisă pentru cercetare în privinţa posibilităţile de
realizare a unei comunicări integrale, o comunicare în care pierderea de informaţii să fie minimă,
obţinându-se o satisfacţie pentru ambii interlocutori, şi în care ceea ce se receptează să coincidă într-o
măsură semnificativă cu input-ul de la capătul de emitere.
Prin comunicare deschidem porţile devenirii umane a copilului, prin comunicarea permanentă
cu ei ajungem în situaţia de a-i descoperi şi redescoperi, avem posibilitatea de a găsi noi căi de a-i
modela, de a le remodela personalitatea şi de a organiza activităţi de învăţare în care să putem să
obţinem obiectivele propuse.
 Limbajul îi oferă copilului posibilitatea de a se descurca cu uşurinţă în mediul care-l înconjoară.
Dobândind corect de la vârsta preşcolară această capacitate, i se deschid larg porţile spre integrarea
socială de mai târziu, deoarece are posibilitatea de a-şi exprima gânduri, impresii, păreri, cerinţe îşi
manifestă trăirile afective. În procesul instructiv-educativ limbajul constituie atât mijloc de comunicare
cât şi mijloc de cunoaştere. Prin limbaj se transmit cunoştinţe lărgind orizontul copiilor cu reprezentări
noi. În cazul lipsei de cominicare sau a imposibilităţii de a comunica, personalitatea elevului are de
suferit, dezvoltarea fiind lentă, ceea ce defavorizează relaţiile cu mediul, cu cei din jur.
Comunicarea didactică se referă la transmisia şi schimbul de informaţii dintre educator şi elev
şi invers, la circulaţia de impresii, trăiri afective, judecăţi de valoare, comenzi, cu scopul de a îmbogăţi
sfera cunoştinţelor, pentru a determina modificări comportamentale. Ea vizează în principal înţelegerea,
pentru asigurarea căreia educatorul are un rol activ, în sensul că el acţionează ca un filtru ce selectează,
organizează şi personalizează informaţia. Structura comunicării didactice se face conform logicii
pedagogice. Profesorul trebuie să facă eforturi pentru ca prezentarea informaţiilor în actul comunicativ
didactic să acorde prioritate acesteia.
Aşa cum am arătat, comunicarea didactică este un act informaţional, dar transmiterea
informaţiei este un schimb simbolic. Comunicarea verbală conduce actul învăţării. Ea facilitează
achiziţionarea de cunoştinţe, informaţii din diferite domenii cu scopul dobândirii culturii generale, de
specialitate, a atitudinilor şi convingerilor intelectuale, morale, se formează şi se consolidează trăsături
pozitive de caracter, are un finalism accentuat în scopuri şi obiective educaţionale.
Limbajul didactic are caracteristici proprii. Utilizează limbajul obişnuit, vocabularul, structurile
gramaticale, modul uzual de expunere pentru că va recurge la noţiunile de transmis cu ajutorul
acestora. În comunicarea didactică, prezentarea şi exprimarea cunoştinţelor îmbracă forme diferenţiate,
în funcţie de auditoriul căruia îi sunt destinate, din aceste motive, putându-se afirma că limbajul
didactic are un destinatar precis definit, variabil după nivelul, interesul, formele de utilizare viitoare a
celor comunicate.
Centrarea pe obiective a elevului, a profesorului şi mediului de învăţare are ca scop învăţarea
învăţării, altfel spus, comunicarea didactică este una evaluativă şi autoevaluativă atât pentru profesor
cât şi pentru elev. Consacrată fiind învăţării de a învăţa, acţiunea didactică urmăreşte capacitatea de a
pune în relaţie informaţii anterioare cu cele noi, evaluarea în raport cu noile achiziţii, mobilizarea
unitară a cunoştinţelor spre crearea nevoii de cercetare, încorporarea reprezentărilor între cele oferite de
viaţa socială, ştiinţifică şi culturală. În cadrul activităţii de predare-învăţare accentul va fi pus în
permanenţă pe elev, ca subiect activ al educaţiei.
Din multitudinea de metode şi strategii didactice pentru a dinamiza activitatea colectivului, vom
opta pentru metodele de formare activă, de învăţare prin cooperare. Determinantă rămâne caracteristica
formativă a comunicării didactice, profesorul exercitându-şi influenţa simultan asupra conţinuturilor şi
a elevului. În acest context se evidenţiază raportul dintre cele trei forme de limbaj: verbal, paraverbal şi
nonverbal, utilizate de profesori în corelaţie cu obiectivele didactice şi cu partenerii elevi. Stilul
profesorului defineşte predominanţa verbal-nonverbal prin atitudinile personale care demonstrează ceea
ce crede, dar şi ceea ce aşteaptă de la elevi, ceea ce respinge şi ceea ce acceptă în dialogul educaţional.
Comunicarea apare ca un circuit care se autoreglează permanent. Interlocutorii nu numai că aleg
sau creează conţinuturi, ei inventează procedee şi modalităţi pentru schimbul lor. Profesorul nu trebuie
doar să informeze, el trebuie să comunice cu elevii săi. Informaţiile sale variază ca amplitudine şi
profunzime, în funcţie de informaţiile primite de la elevi. Acestea fac dovada a ceea ce ei aşteaptă de la
profesorul lor, a ceea ce sunt dornici să afle. Astfel, profesorul este un rezonator, ca şi elevul. Dacă
profesorul nu descriptează la timp reacţiile elevilor săi şi nu-şi reglează la timp conduita
comunicaţională, întreaga activitate educaţională poate fi compromisă.
Un mesaj este mai credibil şi suportă o înţelegere mai profundă atunci când, în transmiterea lui
suportul verbal şi nonverbal se îmbină eficient. Aria nonverbalului adaugă opţiuni pe zi ce trece. Unii
autori extind această arie la toate lucrurile care ne reprezintă.
 Profesorul cu vocaţie ştie că a fi preocupat de conştientizarea, supravegherea şi îmbogăţirea
conduitei sale comunicative este o cerinţă elementară, mai ales că ,,nu tot ce intenţionăm reuşim să
spunem, nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se şi înţelege, se înţelege şi ce nu spunem, iar ceea
ce se înţelege nu depinde de noi ce devine’’.(L. Şoitu).
În profilul profesional al profesorului european competenţele de comunicare ocupă un loc
special. Ele se referă la capacitatea de a comunica în mod eficient cu elevii, cu colegii, cu părinţii şi cu
alţi actori importanţi pentru desfăşurarea cu succes a activităţilor instructiv-educative. Pentru
îndeplinirea acestui deziderat, este necesar ca – pe de o parte – profesorul să deţină între trăsăturile
sale de personalitate pe aceea numită comunicativitate, iar – pe de altă parte – să fie capabil să
genereze în câmpul şcolar un climat favorabil comunicării şi comunicativităţii. Profesorul trebuie să
dea dovadă de competenţă comunicativă aceasta constând în abilitatea acestuia de a utiliza codurile
limbajului educaţional (lingvistic, didactic, specific) în combinaţii adecvate situaţiilor de învăţare.
Profesorul trebuie să fie capabil să utilizeze limbajul ca mijloc principal al educaţiei. Coordonatele unui
limbaj corect ar fi : bogat, stil, vocabular, orientat la subiect, emoţional, mobilizator, simplu, inteligent,
închegat, plăcut auzului, nuanţat, curgător, plastic, scriere lizibilă.
Datorită exploziei de informaţii profesorul trebuie să fie capabil să le prelucreze, De aici, o
variabilă importantă a succesului şi calităţii educaţiei fiind comunicarea, iar în cadrul ei, dialogul
profesor-elev.
Problema calității in domeniul educației este una intens dezbătută în literatura de specialitate, în
mass media, de către participanții activi sau pasivi în procesul instructiv educativ, de către beneficiarii
direcți sau indirecți ai acestuia, în cele mai diverse locații și medii sociale, fiind un subiect de
permanentă actualitate.
Indiferent de opinia exprimată, în mod general sau particular, cu referire la cazuri specifice,
trebuie de la sine înțeles că școala deține rolul esențial și decisiv în asigurarea și menținerea
standardelor, o misiune grea, întrucât nu întotdeauna are sprijinul familiei și societății. Să nu uităm că
acolo unde familia face puțin, școala poate face mult, acolo unde familia face mult, școala poate face
totul.
În ciuda tuturor neajunsurilor, calitatea în educație a fost, este și va fi mereu o cerință
imperativă a timpului în care trăim.
În ritmul galopant al schimbărilor sociale, modernizarea procesului instructiv – educativ cu tot
ce presupune aceasta ( predarea individualizată, centrată pe elev, mutarea accentului de pe transferul de
cunoștiințe pe formarea de atitudini, abilități, dezvoltarea dimensiunilor de integrare, relaționare,
comunicare, diversificarea mijloacelor și materialelor didactice, folosirea tehnologiilor informatice
etc.) este o necesitate acută pentru a obține o educație de calitate.
Responsabilitatea majoră îi revine școlii, ca bun comun al societății, care în permanență trebuie
să dea socoteala pentru ceea ce face, fiind supusă unor evaluări și aprecieri continue din partea
părinților și comunității ca beneficiari indirecți ai educației. Dincolo de toate acestea, dascălul are o
datorie morala față de elevi, beneficiari direcți ai calității procesului instructiv-educativ, aceasta fiind o
șansă a lor de a deveni mai buni, pe care omul de la catedră nu-și permite să o ignore. Misiunea lui nu e
deloc ușoara: el trebuie să găsească modalități diverse pentru creșterea motivației învățării, el trebuie să
ajute elevul să învețe conștient, trebuie să determine părintele să înțeleagă importanța actului
educațional, să reducă absenteismul, să informeze familia asupra situației la învățătură și disciplină, să
fie întotdeauna pregătit şi în pas cu vremea, să vorbească şi să acţioneze cu tact şi diplomaţie. După
cum se vede, persoana este esența oricărei instituții. De implicarea ei şi de dezvoltarea ei profesională
depinde modul în care îşi folosește competenţele în beneficiul organizaţiei.
În condițiile în care scăderea natalității e tot mai accentuată de la an la an, iar exodul populației
înspre piața muncii din alte țări europene pare a nu se mai opri, fiecare școală trebuie să aducă o ofertă
educațională unică, originală, bazată pe nevoile comunității, iar profesorii, ca actanți principali în
procesul educației, trebuie să demonstreze că sunt cei mai buni.
 Din păcate toate acestea necesită timp, iar în lupta pentru supraviețuire, se pare că timpul nu
mai are răbdare. Ce putem face pentru a determina timpul să devină mai răbdător? Când vorbim de
educație nu trebuie să căutăm indulgență în aprecieri. Totul trebuie tratat cu maximă seriozitate pentru
că de aici începe construcția unei societăți sănătoase.
Chiar dacă nu vom putea niciodată să înlăturăm complet toate obstacolele comunicării, putem
micşora distanţa dintre dascăl (emiţător) şi elev/părinte (receptor), putem ameliora relaţiile conflictuale
între membrii colectivului de elevi şi multiplica, cele pozitive, putem reduce elementele perturbatoare
provenite din exterior, putem creşte acurateţea transmisiei prin utilizarea unui limbaj clar lipsit de
ambiguităţi şi ermetisme, putem accepta, şi în cele din urmă, împărtăşi părerea celui cu care vorbim,
manifestând flexibilitate şi deschidere spre pluralitatea modurilor de gândire. Mesajele empatice, un
management eficient al conflictelor, crearea unui mediu ambiant familiar, ascultatul activ şi reflexiv,
evitarea ameninţărilor, a criticilor, a jignirilor, a interpretărilor şi a concluziilor pripite, a moralizării
interlocutorului, înlăturarea rutinei sunt doar câteva exemple de metode eficiente pentru îmbunătăţirea
comunicării.
Având în vedere complexitatea procesului instructiv-educativ, multitudinea factorilor implicați,
trebuie menționat că toți actorii participanți la actul educației trebuie să vină în întâmpinarea asigurării
și menținerii calității:
- cadrele didactice, prin activitate didactică în conformitate cu documentele normative şi bazate
pe o metodologie centrată pe elev, formare continuă, adecvarea întregii activităţi la nevoile elevilor şi
ale comunităţii, evaluare şi autoevaluare permanentă;
- elevii, prin pregătire continuă, implicare activă şi responsabilă în propria educaţie, participare
la viaţa şcolii;
- conducerea şcolii, prin asigurarea resurselor, a bazei logistice şi a condiţiilor pentru o educaţie
de calitate, realizarea comunicării interne şi externe la nivelul şcolii, managementul proceselor de
dezvoltare instituţională;
- părinţii, prin comunicare permanentă cu copilul şi cu cadrele didactice, implicare în viaţa
şcolii şi răspuns prompt la solicitările acesteia;
- comisia pentru evaluare şi asigurare a calităţii prin strategia de evaluare şi asigurare a calităţii,
propuneri de îmbunătăţire a calităţii educaţiei, raportul anual de evaluare internă privind calitatea
educaţiei în şcoală, colaborarea cu ceilalţi ,,actori” implicaţi.
Numai prin asumarea responsabilităţilor tuturor celor implicaţi în formarea profesională iniţială
(conducerea şcolii, profesorii, elevii, angajatorii, părinţii, reprezentanţii comunităţii), prin comunicarea
eficienta a tuturor acestor departamente se poate realiza asigurarea calităţii și atingerea rezultatelor
așteptate.
Aplicarea instrumentelor, metodologiilor şi procedurilor de asigurare a calităţii este importantă
pentru îmbunătăţirea rezultatelor învăţării, dar esenţial rămâne rolul profesorilor – calitatea trebuie în
primul rând asigurată şi îmbunătăţită la nivelul relaţiei educaţionale fundamentale, cea dintre profesor
şi elev.
Element principal in domeniul comunicarii educationale, dascalul este asadar si factorul esential
in mentinerea standardului calitativ, care, de cele mai multe ori, fara ajutorul familiei si al comunitatii,
fara resurse materiale si didactice necesare suficiente, se zbate sa se faca auzit, sa exprime cuvinte
potrivite, sa transforme raul in bine, sa faca mult din nimic, totul din putinul pe care il are, sa aduca
frumuseti si preturi noi propriei activitati didactice.
Bibliografie:

1. Angheluța Nicoleta, “Percepția calității în educație”, www. didactic. ro, 2010

2. Barbu Liliana, Managementul calității în învățământ, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,
2010
3. Josan Simona, ,,Lecţii de management şi calitatea educaţiei” , ,,Tribuna învǎtǎmântului”
nr.649, 2005
4. Ionescu Florinela, “Mecanisme de asigurare a calităţii la nivelul unităţii de învăţământ
profesional şi tehnic”, www.ismb.edu.ro
5. “Calitatea în educație”, Culegere de materiale utile pentru examenul de definitivat și
pentru examenul de gradul II, www.forum.portal.edu.ro