Art.

5 din Convenția europeană a drepturilor omului

Dreptul la libertate și la siguranță

Av. Ioana Șoldea

Art. 5 Dreptul la libertate şi la siguranţă

1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri
pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege ;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există
motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia ;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării
pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori
de extrădare.

2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe
care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3) Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

1
4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.

5) Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui
articol, are dreptul la reparaţii.

Dreptul la libertate și siguranță este consacrat de art. 5 parag. 1 Teza I din Convenția europeană
a drepturilor omului (denumită în continuare „Convenția”): „ Orice persoană are dreptul la
libertate şi la siguranţă ”.

Nefiind un drept absolut, el este susceptibil de ingerințe, ce sunt prevăzute în mod expres în
art. 5 parag. 1 Teza II lit. a-f din Convenție.

Așadar, consacrarea dreptului la libertate și siguranță se realizează prin intermediul art. 5 parag.
1 Teza I din Convenție, pe când garantarea acestuia se regăsește în art. 5 parag. 2 din Convenție
care prevede că „Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa”, precum și în art. 5 parag. 3, 4 și 5 din Convenție.

Textul Convenției abundă de concepte europene autonome. Din această perspectivă, nu face
excepție nici art. 5 din Convenție. De aceea, se impune o clarificare a următoarelor concepte
europene autonome: „de îndată” (art. 5 parag. 3 din Convenție), „termen rezonabil” (art. 5
parag. 3 din Convenție) și „termen scurt” (art. 5 parag. 4 din Convenție).

Noțiunile mai sus evocate fac referire la perioade de timp diferite, ce trebuie raportate mereu
la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”).
Astfel, „de îndată” (art. 5 parag. 3 din Convenție) este mai scurt decât „termen scurt” (art. 5
parag. 4 din Convenție), care la rândul său este mai scurt decât „termenul rezonabil” (art. 5
parag. 3 din Convenție).
Conceptul „de îndată” (art. 5 parag. 3 din Convenție)
Conform jurisprudențe CEDO (CEDO, Hotărârea din 29 noiembrie 1988-Principal, Brogan și
alții c. Regatul Unit, 11209/84, 11234/84, 11266/84, 11386/85), termenul de 4 zile și 6 ore nu
a fost considerat „de îndată”, chiar și pentru infracțiuni grave de terorism sau crimă organizată.
Astfel, inițial, Curtea de la Strasbourg a stabilit în cauza Brogan și alții c. Regatului Unit că o
perioadă de reținere de 4 zile și 6 ore, fără control judiciar, trece dincolo de limitele stricte,

2
fixate de art. 5 parag. 3 din Convenție, chiar atunci când are ca scop să protejeze colectivitatea
în ansamblu contra terorismului. În această cauză, judecătorii europeni au adus precizări
importante, în sensul orientării către un termen aproximativ de patru zile pentru cauzele care
prezintă un caracter excepțional. Ulterior, s-au înregistrat excepții de la standardul Brogan.
Astfel, în cauza Rigopoulos c. Spaniei (CEDO, Decizia din 12 ianuarie 1999- asupra
admisibilității, Rigopoulos c. Spaniei, 37388/97), imposibilitatea fizică de a prezenta partea,
mai repede, unui magistrat, a fost considerată de CEDO drept o circumstanță excepțională care
justifică termenul de 16 zile. Partea, căpitanul unui vas care făcea contrabandă cu stupefiante
fusese arestat în plină mare de autoritățile spaniole. Vasul autorităților, cu reclamantul la bord,
putuse pleca spre Spania numai după 43 de ore din pricina unor acte de rezistență armată ale
echipajului său. Călătoria de aproximativ 5500 de km până la primul port, Las Palmas, în
Canare, durase 14 zile. De acolo, partea fusese transportată cu avionul până la Madrid și a doua
zi, dimineață, fusese prezentat unui judecător. De asemenea, standardul Brogan a fost exceptat
și într-o cauză privind minorii, constatându-se pentru o perioadă de 3 zile și 9 ore încălcarea
art. 5 parag. 3 din Convenție, deși aceștia se aflau în relație cu o organizație teroristă (CEDO,
Hotărârea din 3 februarie 2009- Principal și Satisfacție echitabilă, Ipek și alții c. Turcia,
17019/02, 30070/02).

Conceptul de „termen rezonabil” (art. 5 parag. 3 din Convenție)

Garanția privitoare la „termenul rezonabil”, prevăzută de art. 5 parag. 3 din Convenție este
aplicabilă oricărei persoane „arestate” în condițiile prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c din
Convenție, respectiv în situația în care persoana a fost arestată sau reținută „în vederea aducerii
sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui
că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să
săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. Această reglementare
reprezintă o garanție împotriva privărilor de libertate arbitrare, la nivel jurisprudențial, CEDO
statuând că scopul Convenției este „de a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva
arestărilor și deținerilor arbitrare” (CEDO, Hotărârea din 1 iulie 1961-Principal, Lawless c.
Irlanda nr. 3, 332/57). Relativ la privările de libertate arbitrare, în cauza Lawless c. Irlanda,
partea a susținut că detenția sa arbitrară, de la 13 iulie 1957 la 11 decembrie 1957, în lipsa unui
proces, a încălcat art. 5 din Convenție. Guvernul statului pârât a invocat art. 15 din Convenție,
susținând că detenția preventivă timp de 5 luni a reprezentat o măsură necesară prin raportare

3
la starea de urgență declanșată de actele teroriste ale Armatei Republicane Irlandeze. CEDO
nu a prevăzut în mod expres incidența unui pericol public care să amenințe viața națiunii, ci a
reținut poziția guvernului statului pârât, care a dedus în mod rezonabil existența unei stări de
urgență. Instanța de la Strasbourg a apreciat că „detenția administrativă” instituită de norma
internă din 1940, ce prevedea posibilitatea privării de libertate a persoanelor suspectate ca fiind
implicate în activități teroriste, în pofida gravității măsurii asupra persoanei suspectate, era
justificată de circumstanțele date.
Dacă privarea de libertate nu intră pe terenul excepției prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c din
Convenție, trebuie să se procedeze la punerea în libertate a părții. Parag. 1 lit. c al art. 5 din
Convenție stabilește temeiurile privitoare la măsura arestării preventive. Art. 5 parag. 3 din
Convenție și art. 5 parag. 1 lit. c din Convenție formează un întreg, un ansamblu și prevăd
garanția procedurală cu privire la termenul rezonabil al duratei arestării preventive. Ca atare,
garanția privitoare la „termenul rezonabil”, prevăzută de art. 5 parag. 3 din Convenție nu este
aplicabilă în cauza Lokpo și Touré c. Ungaria (CEDO, Hotărârea din 20 septembrie 2011-
Principal și Satisfacție echitabilă, Lokpo și Touré c. Ungaria, 10816/10) , dat fiind că părțile
nu au fost private de libertate, în sensul art. 5 parag. 1 lit. c din Convenție.
Garanția privitoare la „termenul rezonabil” prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenție este
aplicabilă perioadei relative la detenția preventivă, scursă între momentul reținerii/ arestării
preventive și cel mult, momentul pronunțării unei hotărâri de primă instanță asupra fondului
cauzei. Instanța europeană de la Strasbourg a statuat că termenul rezonabil al detenției
preventive trebuie apreciat in concreto, analizând dacă gradul de dificultate al cauzei, precum
și circumstanțele concrete ale cauzei justifică durata arestării preventive. În ceea ce privește
noțiunea de „termen rezonabil” prevăzută de art. 5 parag. 3 din Convenție, durata considerată
nerezonabilă variază extrem de mult, funcție de elementele concrete ale cauzei, CEDO
apreciind drept încălcare atât o perioadă de 48 de zile (CEDO, Hotărârea din 6 mai 2008-
Principal și Satisfacție echitabilă, Nart c. Turcia, 20817/04), cât și o perioadă de 11 ani și 7 luni
(CEDO, Hotărârea din 6 martie 2007- Principal și Satisfacție echitabilă, Yakișan c. Turcia,
11339/03).
În viziunea CEDO, detenția preventivă trebuie să reprezinte o măsură cu caracter de excepție.
Astfel, în mod constant, Curtea de la Strasbourg și-a exprimat rezerve cu privire la detenția
preventivă, în general, însă cu precădere, cu referire la situația minorilor pasibili de o astfel de
măsură preventivă, apreciind că poate fi luată doar în situații extrem de limitate.În materie
penală, procedura accelerată trebuie să fie aplicabilă cauzelor cu minori și cauzelor în care

4
persoanele cercetate riscă pedepse scăzute. În sens european (CEDO, Decizia din 12 octombrie
2000- asupra admisibilității, Koniarska c. Regatul Unit, 33670/96), noțiunea de „minor” se
referă la persoanele care nu au împlinit 18 ani. CEDO a constatat că detenția preventivă a unui
adolescent de 17 ani, pentru o perioadă de 48 de zile, încalcă art. 5 parag. 3 din Convenție, din
perspectiva termenului rezonabil, dat fiind că instanțele naționale nu au luat în calcul niciodată
împrejurarea că inculpatul este minor, încarcerându-l în aceeași celulă în care se aflau adulți
privați de libertate. Recomandarea Comitetului Miniștrilor (Rec(2006)2) cu privire la regulile
aplicabile în inchisorile europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, prevedea în mod expres că
persoanele sub 18 ani nu trebuie să fie încarcerate împreună cu adulții, ci separat. Doar în mod
excepțional, dacă minorii sunt încarcerați într-o închisoare destinată adulților, nu trebuie să stea
în aceeași încăpere cu aceștia. Conținutul Recomandării este pe deplin justificat, dat fiind că
minorii privați de libertate sunt persoane dublu-vulnerabile și ca atare, autoritățile competente
trebuie să gestioneze corect această vulnerabilitate, inclusiv prin eliminarea unor elemente care
pot fi în contraponedere cu această stare de vulnerabilitate. Astfel, la luarea în calcul a
rezonabilității duratei arestului preventiv al minorilor, se va ține cont și de modul/ condițiile în
care a fost executată această măsură.
Dacă în cauza Nart c. Turcia, încălcarea constatată de către CEDO nu s-a produs într-o situație
extremă, în cauza Güveҫ c. Turcia (CEDO, Hotărârea din 20 ianuarie- Principal și Satisfacție
echitabilă, c. Turcia, 70337/01), durata arestării preventive este cel puțin revoltătoare. CEDO
a constatat încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenție, cu privire
la un minor în vârstă de 15 ani, care a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 4 ani, 7 luni
și 15 zile. Această perioadă de timp este în sine excesivă și prin raportare la jurisprudența
CEDO, atrage încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenție
inclusiv pentru majorii arestați preventiv. S-a reținut de către Curtea de la Strasbourg că
instanțele naționale nu au analizat niciodată posibilitatea luării altor măsuri preventive mai
blânde, neaplicându-i minorului un regim special, diferențiat față de cel al majorilor. CEDO a
stabilit în mod expres (CEDO, Hotărârea din 29 noiembrie 1988-Principal, Brogan și alții c.
Regatul Unit, 11209/84, 11234/84, 11266/84, 11386/85) că deducerea perioadei arestării
preventive din pedeapsa la care a fost condamnată partea, nu este de natură a înlătura încălcarea
art. 5 parag. 3 din Convenție sub aspectul nerezonabilității detenției preventive.
Conceptul de „termen scurt” (art. 5 parag. 4 din Convenție)
Cu referire la conceptul de „termen scurt” prevăzut de art. 5 parag. 4 din Convenție, statele-
părți la Convenție nu sunt obligate a institui un dublu grad de jurisdicție, cu privire la

5
examinarea unei cereri de eliberare a unei persoane private de libertate. Totuși, în măsura în
care statul a reglementat o asemenea cale de atac, este obligat, de regulă, să acorde persoanei
private de libertate aceleași garanții ca în primă instanță (BÎRSAN, Corneliu. Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediția 2, Bucureşti: Editura C.H.
Beck, 2010, p. 335). Durata scurtă a termenului se apreciază funcție de circumstanțele cauzei.
În cauza Khudobin c. Rusiei (CEDO, Hotărârea din 26 octombrie 2006- Principal și Satisfacție
echitabilă, Khudobin c. Rusia, 59696/00), instanța a examinat cererea sa odată cu fondul, adică
după 3 luni, constatându-se încălcarea art. 5 parag. 4 din Convenție.

Dreptul la reparații prevăzut de art. 5 parag. 5 din Convenție

Constatarea de către CEDO a încălcării art. 5 parag. 1-4 din Convenție reprezintă o premisă
relativ la conferirea dreptului la reparații prevăzut de art. 5 parag. 5 din Convenție. Cu privire
la încălcarea art. 5 parag. 1-4 din Convenție, aceasta e necesar să fi fost constatată la nivel
intern sau chiar de către CEDO (CEDO, Hotărârea din 10 iunie 2008- Principal și Satisfacție
echitabilă, Tase c. România, 29761/02) . În privința autorităților naționale, acestea trebuie să
recunoască expres sau în substanță încălcarea Convenției. Așadar, aplicabilitatea art. 5 parag.
5 din Convenție este condiționată de constatarea încălcării art. 5 parag. 1-4 din Convenție. În
măsura în care CEDO constată neîncălcarea art. 5 parag. 1-4 din Convenție, art. 5 parag. 5 din
Convenție nu este aplicabil și pe cale de consecință, nu se demarează analiza asupra încălcării/
neîncălcării sale. De principiu, se apreciază că art. 5 parag. 5 din Convenție este respectat ori
de câte ori la nivel intern există un „remediu” cu privire la acordarea unei despăgubiri în situația
unei privări de libertate contrare dispozițiilor art. 5 parag. 1-4 din Convenție. Totuși, nu este
suficient să existe la nivel intern reglementat un „remediu” cu privire la acordarea de
despăgubiri. Acest drept nu trebuie să fie „teoretic și iluzoriu”, ci „concret și efectiv”, apt de a
conduce la apariția jurisprudenței în materie; „normele naționale de drept trebuie să garanteze
cu un grad suficient de certitudine dreptul la reparații prevăzut de art. 5 parag. 5, pentru a se
asigura exercitarea lui efectivă” (BÎRSAN, Corneliu. Convenţia europeană a drepturilor
omului. Comentariu pe articole. Ediția 2, Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2010, p. 348).
„Remediul efectiv” de la nivel intern trebuie să fie apt să acopere prejudiciul înainte ca CEDO
să se pronunțe în cauză sau ulterior acestui moment (CEDO, Hotărârea din 17 martie 2015-
Principal și Satisfacție echitabilă, Stefan Stankov c. Bulgaria, 25820/07). La polul opus, atunci
când la nivel intern nu este reglementat dreptul la despăgubiri în cazul încălcării a cel puțin

6
unuia din primele 4 paragrafe ale art. 5 din Convenție, CEDO urmează a constata încălcarea
art. 5 parag. 5 din Convenție (CEDO, Hotărârea din 22 decembrie 2004 -Principal și Satisfacție
echitabilă, Bojilov c. Bulgaria, 45114/98). În mod firesc, apare întrebarea: „În măsura în care
art. 5 parag. 5 din Convenție este direct aplicabil în dreptul intern, se poate considera că dreptul
la despăgubiri este întotdeauna reglementat la nivel intern?” În ipoteza în care s-ar urma această
linie de gândire, ar însemna că reclamantul ar putea pretinde statutul de „victimă” a violării art.
5 parag. 5 din Convenție raportat la art. 5 parag. 1-4 din Convenție, doar dacă ar exista o
disproporție nerezonabilă între suma acordată de către instanțele naționale și sumele acordate
de către CEDO, cu titlu de despăgubiri, în cauze similare. În sens contrar, CEDO a statuat
(CEDO, Hotărârea din 10 iunie 2008- Principal și Satisfacție echitabilă, Temeșan c. România,
36293/02) că reclamantul pierde calitate de „victimă” în ipoteza în care, la nivel intern,
cuantumul reparației obținute este comparabil celui acordat de CEDO în cauze similare. În
același timp, se impune ca reclamantul să epuizeze în mod adecvat căile de atac interne în ceea
ce privește acordarea de daune. Legat de invocarea art. 5 parag. 5 din Convenție direct în fața
instanțelor interne, CEDO a apreciat în cauza Pavletić c. Slovacia (CEDO, Hotărârea din 22
iunie 2004- Principal și Satisfacție echitabilă, Pavletić c. Slovacia, 39359/98) că o atare cerere
nu oferise posibilități rezonabile de succes în practică și ca atare, partea nu era obligată să
epuizeze acea cale de atac. În consecință, CEDO a statuat asupra încălcării art. 5 parag. 5 din
Convenție. În privința cuantumului reparației, acesta trebuie raportat la jurisprudența CEDO în
materie (CEDO, Hotărârea din 17 mai 2011- Principal și Satisfacție echitabilă, Ganea c.
Moldova, 2474/06). Legat de prejudiciul moral, asemeni jurisprudenței interne, probarea
excesivă a acestuia ar fi în contradicție cu jurisprudența CEDO (CEDO, Hotărârea din 2
septembrie 2010- Principal și Satisfacție echitabilă, Danev c. Bulgaria, 9411/05). În măsura în
care CEDO apreciază cuantumul acordat de către instanțele interne ca fiind insuficient,
respectiv inferior celui statuat la nivelul jurisprudenței CEDO, urmează a se realiza
compensarea cuantumului prejudiciului. În cauza Belchev c. Bulgaria (Hotărârea din 8 aprilie
2004- Principal și Satisfacție echitabilă, Belchev c. Bulgaria, 39270/98), la nivel intern, exista
un remediu cu privire la acordarea de despăgubiri în cazul nelegalității măsurii arestării
preventive, în situația în care lipsa dovezilor conduce la închiderea anchetei sau în situația în
care partea este achitată. Însă, s-a apreciat că respectivul act normativ intern nu era aplicabil în
cauză, de vreme ce arestarea preventivă era conformă dispozițiilor legale interne, ancheta fiind
încă în desfășurare. Pe cale de consecință, CEDO a apreciat că a fost încălcat art. 5 parag. 5 din
Convenție, întrucât partea nu dispunea la nivel intern de o „cale de atac” pentru a obține
despăgubiri, urmare a încălcării art. 5 parag. 1-4 din Convenție.
7
 Dreptul la un proces echitabil-Aspectele penale

Lector univ.dr. Răzvan Horațiu RADU

NOŢIUNEA DE „ACUZAŢIE ÎN MATERIE PENALĂ”

Art. 6 par. 1 nu defineşte nici noţiunea de „acuzaţie în materie penală”. Fiind o noţiune
autonomă, revine Curţii un rol important în definirea ei (Adolf contra Austriei, par. 30).

1) „Acuzaţie”

Noţiunea de „acuzaţie” este definită în jurisprudenţa Curţii ca fiind „notificarea oficială care
emană de la o autoritate competentă cu privire la imputarea săvârşirii unei infracţiuni” (Deweer
contra Belgiei, par. 46; Eckle contra Germaniei, par. 73)

2) „Materie penală”

Punctul de plecare în analiza aplicabilităţii laturii penale a art. 6 par. 1 din Convenţie este dat de
criteriile enunţate de Curte în Hotărârea Engel par. 82-83:
1) calificarea faptei ca infracţiune;
2) natura infracţiunii;
3) natura şi severitatea sancţiunii pe care o riscă persoana.
Primul criteriu are o valoare relativă şi reprezintă doar un punct de plecare. Ceea ce contează este
dacă dreptul intern califica sau nu o faptă ca fiind infracţiune. Lipsa unei asemenea calificări duce
la examinarea substanţei procedurii.
Criteriile sunt alternative, nu cumulative. Totuşi, ele pot fi şi analizate şi cumulat dacă examenul
separat al fiecăruia nu conduce la o concluzie clară asupra unei posibile „acuzaţii în materie
penală” (Ezeh şi Connors contra Marii Britanii, par. 86; Jussila contra Finlandei, par. 30-31).
În ce priveşte cel de-al doilea criteriu care este considerat ca fiind cel mai important (Jussila
contra Finlandei, par. 38)., Curtea va analiza următoarele aspecte:

8
 - dacă respectiva reglementare se adresează exclusiv unui grup
specific sau unei categorii generale prin natura sa (Bendenoun contra Franţei,
par. 47);
- dacă instanţa este învestită de o autoritate publică cu puteri legale
de executare (Benham contra Marii Britanii, par. 56).
- dacă reglementarea are o funcţie preventivă sau disuasiva (Oztürk
contra Germaniei, par. 53; Bendenoun contra Franţei, par. 47);
- dacă condamnarea la orice pedeapsă depinde de stabilirea
vinovăţiei; (Benham contra Marii Britanii, par. 56).
- modul în care sunt clasificate proceduri asemănătoare din alte
state ale Consiliului Europei (Oztürk contra Germaniei, par. 53).

Al treilea criteriu este decisiv prin raportare la pedeapsă maximă posibilă prevăzută de legea
aplicabilă. (Campbell şi Fell contra Marii Britanii, par. 72; Demicoli contra Maltei, par. 34).

În practica Curţii, au fost considerate ca fiind „acuzaţii” următoarele măsuri: percheziţia unei
persoane sau a domiciliului, începerea urmăririi penale, arestarea pentru săvârşirea unei
infracţiuni, cererea de ridicare a imunităţii parlamentare, solicitarea organelor vamale de a
prezenta anumite acte şi îngheţarea conturilor, sechestrarea unui imobil de către judecător,
închiderea magazinului unei persoane pe parcursul procedurilor. (Eckle contra Germaniei, par.
33-34 ; Foti contra Italiei, par. 53; Wemhoff contra Germaniei, par. 19; Frau contra Italiei, par.
14: Funke contra Franţei, par. 41-42; X contra Austriei, dec. Comisiei; Deweer contra Belgiei,
par. 42).

Ceea ce contează este momentul în care autorităţile statului se exprimă în mod neechivoc că
persoana vizată este autorul unei fapte.

Aplicaţii – „în materie penală”

Intră în acest domeniu toate procedurile care sunt catalogate ca fiind penale în dreptul intern al
unui stat.
Procedurile contravenționale:
Procedurile disciplinare,
Procedurile administrative:

9
 - Contravenţiile rutiere pasibile de amenzi, restricţiile privind
permisul de conducere, acordarea de puncte de penalizare;
- Contravenţii privind tulburarea ordinii şi liniştii publice;
- Încălcarea legislaţiei securităţii sociale. (Lutz contra Germaniei,
par. 55-57 ; Nicoleta Gheorghe contra României, par. 25-27; Huseyin Turan
contra Turciei, par. 18-21).

Procedurile fiscale:

Alte proceduri:

Prezumţia de nevinovăţie

Art. 6 par. 2 din Convenţie garantează prezumţia de nevinovăţie: „orice persoană acuzată de o
infracţiune este prezumată a fi nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită”.
Ideea esenţială a prezumţiei de nevinovăţie este că judecătorul trebuie să abordeze judecarea
cauzei fără părtinire şi nu trebuie să plece de la ideea preconcepută că acuzatul este vinovat.
Sarcina probei incumbă acuzării (Ministerul Public, parchetul) iar dubiul profită acuzatului
(Barbera Messegué şi Jabardo contra Spaniei, par. 77; Janosevic contra Suediei, par. 97).
Prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată dacă acuzarea prezintă suficiente probe (Telfner
contra Austriei, par. 15).

Aplicabilitate
Prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 6 par. 2 nu se aplică doar în cadrul procesului penal
în sens strict, ci în orice situaţie care vizează o acuzaţie în materie penală în sensul art. 6 par. 1
din Convenţie (Oztürk contra Germaniei, par. 50).
Toate autorităţile statale au obligaţia respectării prezumţiei nevinovăţie, nu doar judecătorul.
(Allenet de Ribemont contra Franţei, par. 36-37, cu referire la reprezentanţi ai puterii executive
-un ministru de interne şi doi ofiţeri de poliţie de rang înalt; Salabiaku contra Frantei, par. 28,
pentru obligaţiile autorităţilor legislative).

a) Proceduri ulterioare
Prezumţia de nevinovăţie trebuie aplicată şi ulterior unor soluţii de achitare sau de neurmărire
penală. Aceste decizii nu trebuie să facă vreo constatare privitoare la vinovăţia persoanei sau să
o sugereze (Allen contra Marii Britanii, par. 94).

10
Art. 6 par. 2 se aplică unor proceduri subsecvente unui proces penal în care s-a pronunţat o
achitare numai dacă există o legătură între cele două proceduri, de exemplu faptele analizate sunt
aceleaşi (Vassilios Stavropoulos contra Greciei, par. 28-32).

b) Declaraţii publice
Art. 6 par. 2 impune ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că o
persoană urmărită penal sau judecată este vinovată de săvârşirea infracţiunii, înainte ca vinovăţia
să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Daktaras contra Lituaniei, par. 41-42).
Această obligaţie incumbă atât procurorului cât şi judecătorului dar şi altor autorităţi publice.

Administrarea probelor

Convenţia lasă în sarcina statelor reglementarea probelor. Astfel, sarcina probei, admisibilitatea,
pertinenţa, aprecierea lor, forţa probantă sunt în sarcina dreptului intern şi a instanţelor naţionale.
Curtea verifică doar dacă procedura în ansamblul ei şi în special modalitatea de administrare a
probelor au avut un caracter echitabil (Garcia Ruiz contra Spaniei, par. 28; Tiemann contra
Franţei şi Germaniei, dec.; Centro Europa 7 SRL şi Di Stefano contra Italiei, par. 198; Elsholz
contra Germaniei, par. 66; Teixeira de Castro contra Portugaliei, par. 24; Blucher contra
Republicii Cehe, par. 65).

Aprecierea probelor făcută de judecătorul naţional poate fi cenzurată doar dacă acesta, în urma
analizei, procedura nu este echitabilă în ansamblu, prin modul de prezentare a probelor (de
exemplu daca trage concluzii injuste şi arbitrarii). În această privinţă, modul de adunare şi
administrare a probelor este decisiv. Conform Curţii, probele trebuie administrate în fata
acuzatului, în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. (Barbera Messegue şi
Jabardo contra Spaniei, par. 68, 78; Isgro contra Italiei, par. 31).

Martorii

Expertizele

Folosirea martorilor anonimi şi a agenţilor provocatori

Probele ilegale
Utilizarea probelor obţinute ilegal sau prin violarea dispoziţiilor Convenţiei poate ridica
probleme pe terenul dreptului la un proces echitabil.

11
 Garanţii specifice acordate acuzatului într-un proces penal

Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei

Informarea cu privire la acuzaţii
În mod amănunţit
În termenul cel mai scurt
Într-o limbă pe care o înţelege

Dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării

Aceste prevederi ale Convenţiei se referă la posibilitatea care trebuie acordată persoanei acuzate
să-şi asigure apărarea, având la dispoziţie atât „timpul” cât şi „facilităţile necesare” (mijloace
materiale şi juridice adecvate). (C. Bîrsan, Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Comentariu pe articole, Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2010, p. 547).

Timpul necesar
Orice acuzat trebuie să beneficieze de „timpul necesar” pentru pregătirea apărării sale, această
dispoziţie aplicându-se din momentul în care o persoană a fost acuzată de săvârşirea infracţiunii
(X şi Y contra Austriei, dec.).
Timpul suficient de care trebuie să dispună se analizează în funcţie de circumstanţele concrete
ale fiecărei cauze, ţinând cont de natura, complexitatea acesteia şi stadiul procedurii (Gregacevic
contra Croaţiei, par. 51; Albert şi Le Compte contra Belgiei, par. 41) dar şi de volumul obişnuit
de muncă al unui avocat al cărui program nu poate fi bulversat prin alocarea timpului său unui
singure cauze. Trebuie ţinut cont şi de faptul că pe parcursul procesului pot interveni anumite
modificări ceea ce înseamnă că părţile pot avea nevoie de un timp suplimentar pentru pregătirea
apărării (Mattick contra Germaniei, dec. Comisiei).
Apărarea trebuie să aibă suficient timp pentru pregătire după intervenţia anumitor acte care-i
determină schimbarea sau ajustarea poziţiei iniţiale (de exemplu, schimbarea încadrării juridice,
aducerea de noi probe de către parchet, schimbarea bruscă şi definitivă a opiniei unui expert pe
parcursul procedurii). (Miminoshvili contra Rusiei, par. 141, Péllissier şi Sassi contra Franţei,
par. 60-62, G.B. contra Franţei, par. 60-70).

Schimbările de apărător trebuie în mod normal să fie însoţite de acordarea unui termen pentru ca
noul avocat să se poată familiariza cu dosarul. Perioada de timp alocată pregătirii unei căi de atac
poate fi mai scurtă decât cel acordat pentru pregătirea dosarului în primă instanţă. (Dragoş

12
Bogdan, Mihai Selegean, Jurisprudenţă CEDO. Studii şi comentarii, Institutul Naţional al
Magistraturii, 2005, p. 161).

Înlesnirile necesare pregătirii apărării

Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să beneficieze de facilităţile
necesare pregătirii apărării. Aceste facilităţi pot avea un caracter diversificat. Scopul esenţial este
de a avea acces la dosarul cauzei pentru a-şi pregăti apărarea (Husseyn s.a. contra Azerbardjan,
par. 175; Brandstetter contra Austriei, par. 66-67). Înlesnirile necesare se limitează la cele care-l
pot ajuta în pregătirea apărării. Dacă se află în detenţie preventivă, acesta trebuie să aibă condiţii
de detenţie care să-i permită să se concentreze, să citească şi să scrie (Moiseyev contra Rusiei,
par. 221; Mayzit contra Rusiei, par. 81).
În anumite circumstanţe, accesul la dosar poate fi acordat doar avocatului acuzatului, fără să
reprezinte o încălcare a dreptului la apărare (Kamasinski contra Austriei, par. 87-88). Totuşi
parchetul nu poate ţine secrete faţă de acuzat părţi din dosar pe care se bazează acuzarea, nici
măcar cu acceptul instanţei (Rowe şi Davis contra Marii Britanii, par. 63-65).
Dacă acuzatul a decis să se apere singur, trebuie să-i fie acordat accesul la dosar (Foucher contra
Franţei, par. 33-36). Nu poate fi împiedicată obţinerea de către acuzat de copii ale pieselor
importante ale dosarului şi nici luarea de notiţe şi utilizarea lor (Moiseyev contra Rusiei, par.
213-218; Seleznev contra Rusiei, par. 68-69).
Nedivulgarea de către acuzare a unor probe materiale de natură să-l disculpe pe acuzat sau să-i
atenueze pedeapsă poate fi analizat ca un refuz de acordare a facilităţilor necesare pentru
pregătirea apărării.
Dreptul de a lua legătura cu un avocat şi de a comunica cu acesta în mod liber reprezintă o
facilitate acordată în sensul art. 6 par. 3 lit. b) din Convenţie (Goddi contra Italiei, par. 31-32).

Dreptul la apărare

Art. 6 par. 3 lit. c) conţine, în esenţă, trei drepturi:

- dreptul persoanei acuzate de a se apăra singură;
- dreptul de a beneficia în anumite condiţii de asistenţă judiciară
gratuită;
- dreptul de a recurge la asistenţa unui avocat ales (Pakelli contra
Germaniei, par. 31).

13
Orice acuzat beneficiază de aceste drepturi, în orice stadiu al procedurii (Imbrioscia contra
Elveţiei, par. 37).

Dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces

Dreptul de a pune întrebări martorilor acuzării

Dreptul de a cita şi de a audia martorii apărării

Dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret

Acest paragraf urmăreşte să asigure unui acuzat care nu cunoaşte limba de procedură, condiţii
egale cu unul care o înţelege şi o vorbeşte (Luedicke, Belkacem şi Koç contra Germaniei, par.
54). El nu se aplică decât dacă acuzatul nu înţelege şi nu vorbeşte limba folosită la audiere (K
contra Franţei, dec. Comisiei, în speţă, acuzatul, născut şi educat în Franţa solicită un interpret
de limbă bretonă.). Acest drept nu este legat de mijloacele financiare ale acuzatului.

Corelația cu dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (Art. 4 din Protocolul
nr. 7 la Convenție)

Aspecte de diferențiere

14