Războaiele Revoluției Franceze au fost o serie de conflicte, din
1792 și până în 1802, între Guvernul Revoluționar Francez și câteva state europene. Marcate de fervoarea revoluționară franceză și de invențiile militare, campaniile au avut ca rezultat victoria armatei revoluționare franceze în fața coalițiilor inamice și au adus sub controlul francez Țările de Jos, Italia și Renania. Războaiele au implicat un număr enorm de soldați, în principal din cauza aplicării noului serviciu militar al recrutării în masă. Încă din 1791, celelalte monarhii din Europa priveau cu îngrijorare evoluția evenimentelor din Franța, și se întrebau dacă trebuie să intervină, fie în sprijinul lui Ludovic al XVI-lea, fie să profite de haosul din Franța. Personalitatea cheie a fost Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Leopold al II-lea, frate al Mariei Antoaneta, care inițial a privit Revoluția cu sânge rece, dar a fost mai apoi din ce în ce mai deranjat de faptul că situația devenea mult mai radicală. Totuși a sperat că poate evita războiul. Pe 27 august, Leopold și Regele Frederic Wilhelm al II- lea al Prusiei, în acord cu nobilii emigranți francezi, au eliberat Declarația de la Pillnitz, care a declarat interesul monarhilor din Europa în bunăstarea lui Ludovic și al familiei sale, și a amenințat vag că vor fi consecințe grave dacă li se întâmplă ceva. Deși Leopold a considerat Declarația de la Pillnitz o metodă de a lua măsuri care să-i permită să nu facă nimic în privința Franței, cel puțin pentru moment, aceasta a fost văzută în Franța ca pe o amenințare serioasă și a fost denunțată de liderii revoluționari. În plus față de diferențele ideologice dintre Franța și puterile monarhice ale Europei, au existat în continuare dispute între Statele Imperiale în Alsacia, iar Franța devenea îngrijorată în legătură cu plecările nobililor emigranți în străinătate, în special în sudul Țărilor de Jos și în provinciile mici ale Germaniei. În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării pe 20 aprilie 1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de externe Dumouriez. Dumouriez a organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos, unde a considerat că populația locală va dori prăbușirea imperiului austriac. Cu toate acestea, o mare parte a armatei revoluționare era dezorganizată, și forțele recrutate erau insuficiente pentru invazie. După declarația de război, soldații francezi au dezertat în masă și, într-un singur caz, și-au asasinat propriul general, Dillon.
În timp ce guvernul revoluționar a recrutat de urgență trupe noi și a
reorganizat armata sa, o mare parte a armatei prusiene, sub conducerea lui Carol Wilhelm Ferdinand, s-a reunit la Koblenz lângă Rin. În iulie, invazia a început, armata lui Braunschweig cucerind ușor cetățile din Longwy și Verdun. Apoi, ducele, a dat o proclamație numită Manifestul lui Brunschweig, scrisă de vărul regelui Franței, Louis Joseph de Bourbon, liderul unui corp de emigranți în cadrul armatei aliate, care declara intenția aliaților de a reda regelui toată puterea și de a trata orice persoana sau oraș care li se va opune ca pe un rebel și să fie condamnați la moarte de legea marțială. Proclamația, cu toate acestea, a avut ca urmare întărirea deciziei armatei revoluționare și a guvernului de a li se opune, cu orice preț. Pe 10 august, o mulțime de oameni a atacat Palatul Tuileries, unde locuiau Louis și familia sa. Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceștia au fost învinși de Dumouriez și Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s- a întrecut pe sine însăși. Deși lupta a fost una bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai mult, prusienii, văzând că încleștarea devine mai lungă și mai costisitoare decât au prevăzut, au decis că riscul de mărire a cheltuielilor și de a se declanșa o luptă continuă era mult prea mare, și au decis să se retragă din Franța pentru a- și proteja armata. A doua zi, monarhia a fost abolită, și a fost declarată Prima Republică. În același timp, francezii au izbutit și pe alte fronturi, ocupând regiunea Savoia și Nisa în Italia, iar Generalul Custine a invadat Germania, ocupând mai multe orașe pe cursul Rinului, ajungând chiar până la Frankfurt. Dumouriez a atacat Belgia încă o dată, câștigând în fața austriecilor la Jemappes pe 9 noiembrie, și ocupând întreaga țară la începutul iernii. Bătălia de la Valmy 1793 Pe 21 ianuarie, guvernul revoluționar l-a executat pe Ludovic al XVI- lea după un proces. Aceasta a unit întreaga Europă, incluzând Spania, Neapole și Țările de Jos împotriva revoluției. Chiar și Marea Britanie, la început solidară adunării, s-a alăturat Primei Coaliții împotriva Franței, aceasta având acum dușmani la toate granițele sale. Franța a răspuns printr-o nouă mobilizare a sute de mii de oameni, începând o politică franceză de aplicare a serviciului militar obligatoriu de masă, de desfășurare a unei forțe cu un personal mai numeros decât o puteau face statele aristocratice, și de menținere a acestora în ofensivă, astfel ca aceste numeroase armate să-și însușească prin forță materiale de război chiar din teritoriul inamicilor lor.
Harta istorică centrată pe Rosellón
Franța a suferit înfrângeri severe la început, fiind dați afară din Belgia și fiind nevoiți să oprească revolte în vest și sud. Una dintre acestea, în Toulon, a stabilit scena pentru prima recunoaștere a unui căpitan de artilerie, necunoscut până acum, Napoleon Bonaparte. Contribuția sa în planificarea asedierii cu succes a orașului și a portului său prin buna amplasare a unor baterii de artilerie a constituit începutul unei cariere militare și politice fulgerătoare. Spre sfârșitul anului, alte armate și o politică aprigă de represiune internă ce includea execuții în masă au oprit invaziile și revoltele. Anul s-a încheiat cu ascensiunea forțelor franceze, dar încă aproape de frontierele de război ale Franței.