MUZEUL JUDEŢEAN ARGEŞ

ARGESIS, STUDII ŞI COMUNICĂRI, seria ISTORIE, TOM XIX, 2010

CÂTEVA PRECIZĂRI REFERITOARE LA CASA BEILICULUI

DIN BUCUREŞTI (SEC. XVII-XIX)

CLAUDIU NEAGOE*

Sub domnia prealuminatului domn Alexandru Ipsilanti (1774-1782), oraşul

Bucureşti a cunoscut o oarecare înnoire sub aspect edilitar1. Acest fanariot extrem de
cultivat, cu o minte luminată, odată ajuns în scaunul de domnie al Ţării Româneşti, a
hotărât să schimbe întrucâtva înfăţişarea modestă, rustică, oraşului Bucureşti, care
aducea mai degrabă cu un sat de mari dimensiuni2. Printre altele, acesta a poruncit să se
ridice pe podul Şerban Vodă3, în anul 1775, o casă a Beilicului (Beylik)4, respectiv o
casă unde urmau să fie găzduiţi dregătorii sau funcţionarii otomani veniţi la Bucureşti
cu diferite însărcinări sau porunci5. Ulterior, datorită importanţei acestui edificiu, Podul
Şerban Vodă, unde acesta fusese construit, avea să se numească Podul Beilicului6.
Denumirea aceasta s-a păstrat mai bine de jumătate de secol, ca dovadă menţiunea
serdarului Ştefan Fănuţă, cunoscut şi sub numele de Zilot Românul, în foaia de zestre

*
Universitatea din Piteşti.
1
Claudiu Neagoe, Din vremea lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782), în Modele culturale şi
realităţi cotidiene în societatea românească (secolele XV-XIX), vol. coord. de Cl. Neagoe,
Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2009, p. 184.
2
Lionardo Panzini, Scrisori din Ţara Românească. Scrisoarea din 26 iulie 1776, în Călători
străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, vol. îngrijit de Maria Holban, Maria Matilda
Alexandrescu–Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2000, p. 214.
3
Cunoscut şi sub numele de Calea Giurgiului (D. Papazoglu, Bucureşti – oraşul populat cu
suburbii, în „Dosarele Historia”, an. 3, 2004, nr. 27, p. 11). Singurul edificiu mai însemnat aflat
aici era biserica Sf. Ioan-Nou, ctitorită de Ioniţă Croitorul, starostele de boiangii, împreună cu
boiangii şi cojocarii, în 1756 (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-sfantul-
ioan-nou-67946.html) iar pe această arteră importantă a oraşului Bucureşti veneau, în secolul al
XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, domnii numiţi de către sultanii otomani, precum şi
trimişii (capugii) înaltei Porţii cu ordinul de „confirmare” sau de „mazilire” a acestora (vezi
Emanuel Bădescu, Pe Podul Beilicului, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/pe-podul-beilicului-
3514842/18 nov. 2008).
4
Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei,
traducere de G. Sion, ediţie îngrijită de Marian Munteanu, Bucureşti, 2008, p. 314.
5
Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Cluj, Editura Dacia, 1974, p. 309.
6
Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, vol. II, Vocabularul,
Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1900, p. 44.

www.cimec.ro
140 CLAUDIU NEAGOE

lăsată fiicei sale, Elisaveta, la 16 februarie 1853: „podul lui Şerban Vodă, ce să zice şi
al Beilicului”7.
Această denumirea de Beilic este, totuşi, mai veche de anul 1775. Iată de pildă,
la 5 septembrie 1767, jupâneasa Eleniţa, sora paharnicului Canela, a vindea un loc de
casă lui Mihalache vameşul, „la Beilic, lângă Dâmboviţa”8. Acelaşi Mihalache
vameşul, cumpăra trei zile mai târziu, la 8 septembrie 1767, de la Ioanichie monah, o a
doua casă „la Beilic”9.
Coborând însă pe firul cronologic al istoriei, trebuie să remarcăm faptul că, încă
din anul 166610, pe timpul domniei lui Radu Leon (1664-1669), un călător turc, pe
nume Evlia Celebi, consemna pentru întâia oară existenţa unei „case de musafiri pentru
musulmani” în capitala Ţării Româneşti de la Bucureşti: „Pentru musulmanii veniţi din
partea padişahului, a marelui vizir şi din alte părţi, în afara oraşului se află un
caravanserai, asemenea unui han, cu cincizeci de odăi, aşezat dincolo de râul
Dâmboviţa, la capătul unui pod de lemn11. Acesta este un serai în interiorul căruia se
află un mecet12, un cimitir separat şi o grădină frumoasă. Are îngrijitori aparte, iar
bucătarii sunt ghiauri. Tainurile trimise din partea beiului le prepară bucătarii. În partea
cealaltă a apei, lângă acest palat, se află o baie frumoasă pentru femei”13. Pornind de la
aceste informaţii, o identificare şi o localizare exactă a edificiului descris de Evlia
Celebi destul de succint14 pare extrem de dificilă. Acelaşi lucru se poate spune şi de
carvasara-ua ridicată în Bucureşti, în 1733, din porunca lui Grigore al II-lea Ghica15.
La sfârşitul veacului al XVIII-lea şi în primele două decenii ale secolului al
XIX-lea, domnii fanarioţi veniţi de la Constantinopol, intrau în Bucureşti „cu alaiul

7
Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, ediţie îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă,
Bucureşti, Editura Minerva, 1966, p. XC, nota 388.
8
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare abreviat DANIC), fond Mitropolia
Ţării Româneşti, CCVX/18.
9
Ibidem, CCVX/19.
10
Dan Berindei, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862),
Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1963, p. 97.
11
Probabil Podul Turcului menţionat la 8 iunie 1668; vezi George Potra, Documente privitoare
la istoria oraşului Bucureşti (1594-1821), Bucureşti, Editura Academiei, 1961, doc. 59, p. 138.
12
Lăcaş de rugăciune la turci sau o „biserică turcească, mai mică decât giamia”; Lazăr Şăineanu,
op. cit., p. 255.
13
Evlia Celebi, Seyahatname (Cartea de călătorii), în Călători străini despre Ţările Române,
vol. VI, partea a II-a, îngrijită de Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976, p. 716.
14
Potrivit cercetărilor de până acum, faţă de care manifestăm însă unele rezerve, acest prim
beilic sau hanul unde erau găzduiţi trimişii oficiali turci s-ar fi aflat pe Podul Şerban Vodă, zis
mai târziu Podul Beilicului, lângă mănăstirea Sf. Ecaterina; Nicolae Vătămanu, Băile din
Bucureşti în veacurile al XVI-lea – al XVIII-lea, în „Igiena”, nr. 4, 1960, p. 361; M. M.
Alexandrescu-Dersca, Despre regimul supuşilor otomani în Ţara Românească în veacul al
XVIII-lea, în „Studii. Revistă de istorie”, an. XIV, 1961, nr. 1, p. 101; George Potra, Din
Bucureştii de ieri, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990, p. 269.
15
[Mihail banul Cantacuzino], Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai
veche a sa întemeere până la anul 1774, ediţia Fraţii Tunusli, traducere de G. Sion, Bucureşti,
Tipografia Naţională Ştefan razidescu, 1863, p. 156.

www.cimec.ro
CÂTEVA PRECIZĂRI REFERITOARE LA CASA BEILICULUI… 141

obicnuit pă podul lui Şerban Vodă”16. Pe de altă parte, dregătorii şi trimişii Înaltei Porţi
ajunşi la Bucureşti cu porunci oficiale sau în trecere prin Ţara Românească se bucurau
din partea domnilor fanarioţi de găzduire (konak), hrană (zakhire hakki) şi transport
(olak), iar cei de rang înalt primeau şi daruri (peşkeş)17. Nu de puţine ori însă, cei
trimişi să încaseze tributul sau haraciul (kharac) îşi prelungeau şederea în Bucureşti
până la patru luni pe an, bineînţeles pe cheltuiala Visteriei18.
Foarte probabil, aici, în Casa Beilicului, a fost găzduit, în toamna anului 1777, şi
acel capugiu (capugi-başî) al Porţii, venit la Bucureşti cu o gardă de 50 de bostangii
împărăteşti, pentru a-l înştiinţa pe vodă Ipsilanti despre semnarea actului preliminar al
păcii cu Rusia19. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, în 1799, capugiul otoman, respectiv
„Stavri caftangiu de Ţarigrad”20, trimis de la Poartă cu poruncă să-l mazilească şi să-l
execute pe Constantin vodă Hangerli (1797-1799), atunci când a ajuns la Bucureşti „au
mersu la hanu Beilicului, după obicei”21.
De cele mai multe ori, dregătorii otomani veneau de la Poartă însoţiţi de un
număr mare de beşlii turci, ceeea ce îl făcea pe domn să dispună evacuarea caselor de
pe partea stângă a Podului Mogoşoaiei, aşa cum s-a întâmplat de pildă în vremea lui
Mihai Suţu (1791-1793)22. Întreţinerea acestora era, fără îndoială, costisitoare şi
adeseori pusă pe seama orăşenilor. Pentru a uşura întrucâtva această povară, Constantin
Hangerli a impus negustorilor bucureşteni, la 5 februarie 1798, o „cislă”, aceştia
urmând să asigure aşternuturi şi mobile pentru odăile în care domnul avea să-i
găzduiască pe trimişii Înaltei Porţi23.
În timpul ocupaţiei militare otomane asupra Bucureştilor, la 1821, meşteşugarul
Ioan Dobrescu avea să consemneze, printre altele, despre omorârea unui nefer arnăut de
către turci la Beilic (23 mai 1821)24. Potrivit unei însemnări, la 23 aprilie 1823, de ziua
Sf. Gheorghe, pe Podul Beilicului ar fi ars, în urma unui incendiu, 419 case25. Doi ani
mai târziu, la 13 august 1825, după ce un incendiu a distrus Curtea domnească, din
porunca lui Grigore al IV-lea Ghica „s-au mutat divanul în casele de la beilic”26.

16
Ilie Corfus, Însemnările Androneştilor, Bucureşti, 1947, p. 32.
17
M. M. Alexandrescu-Dersca, op. cit., în loc. cit., p. 100.
18
Ibidem, p. 101.
19
Lionardo Panzini, Scrisori din Ţara Românească. Scrisoarea din 23 octombrie 1777, în
Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, p. 224.
20
Ilie Corfus, op. cit., p. 33.
21
Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, 1764-1815, ediţie de Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 75.
22
M. M. Alexandrescu-Dersca, op. cit., p. 102. La 3 ianuarie 1793, Panaghiotis Kodrikas,
secretarul lui Mihai vodă Suţu, consemna succint despre sosirea în Bucureşti a unui „capu-
oglani” cu vestea trecerii domnului muntean din Ţara Românească în Moldova şi a domnului
moldovean, Alexandru Moruzi, în Ţara Românească; Panaghiotis Kodrikas, Efemeride, în
Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea a II-a, p. 1054.
23
V. A. Urechia, Istoria românilor, vol. VII, Bucureşti, 1894, p. 212.
24
Ilie Corfus, Cronica meşteşugarului Ioan Dobrescu (1802-1830), în „Studii şi articole de
istorie”, VIII, 1966, p. 321.
25
Idem, Însemnări de demult, Iaşi, Editurea Junimea, 1975, p. 235, nr. 14.
26
Idem, Cronica meşteşugarului Ioan Dobrescu (1802-1830), în loc. cit., p. 371.

www.cimec.ro
142 CLAUDIU NEAGOE

În timpul administraţiei ruse în Ţara Românească, mai precis la 28 martie 1832,

apare menţionată „mahalaua Podul Beilicului”27. Pe vremea lui Alexandru Dimitrie
Ghica, la 24 octombrie 1840, Elena, soţia lui Nicolae Tepeghiozu vindea Ecaterinei,
soţia serdarului Jianu o casă de piatră „la Beilic”28.
Potrivit lui Lazăr Şăineanu, prin beilic (beilicciŭ) se mai înţelegea şi o dijmă pe
oi, pe care negustorii turci le luau pentru aprovizionarea Constantinopolului29. Potrivit
mărturiei colonelului rus Ivan Petrovici Liprandi, pe vremea domnilor fanarioţi
beilicul „a constituit unul din cele mai bogate izvoare de profit personal a domnului, al
vistierului, al unor boieri din divan şi al altora”30. Aşa se explică de ce la 1821, printr-
un memoriu, boierii munteni au cerut Porţii o reglementare sub acest aspect (Pontul
20): „Beilicci-başa să nu mai aibă voie să aducă cu dânsul mai mulţi oameni decât
şaptesprezece pazarghideni, pe carii să-i orânduiască la 17 judeţe, şi cu oameni de ai
isprăvnicatului să strângă oile ce sunt orânduite numai cu fiat [tarif], dându-le
isprăvnicatul ciobanii trebuincioşi, care ciobani să ducă oile numai până la Dunăre şi să
se întoarcă înapoi, însă ciobanii să nu aibă arme”31.

SOME CONSIDERTIONS REGARDING THE BEYLIK FROM

BUCHAREST (THE 17-TH – THE 19-TH CENTURIES)
Abstract

A too little known edifice (because of the scarce information) is that of the
“house for guests” (Beylik) used for the Ottoman office workers who came to
Bucharest to communicate orders from Istanbul or for solving some problems
regarding the Ottomans spread around the country.
This “house for guests” is attested at the first half of the 17-th century. It was
situated on the main access ways of Bucharest: Podul Şerban Vodă. Both the Phanariot
and the local princes payed attention to this edifice, in order to offer the best condition
of staying for the Ottoman high officials coming to Walachia.

27
DANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, ms. 163, f. 12v.
28
Ibidem, ms. 146, f. 3.
29
Lazăr Şăineanu, op. cit., p. 44.
30
Ivan Petrovici Liprandi, Răscoala pandurilor sub conducerea lui Tudor Vladimirescu în anul
1821, în Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. V, Izvoare narative,
redactor responsabil Andrei Oţetea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p. 353.
31
Ioan Dârzeanu, biv vel serdar, Revoluţiunea de la 1821, în DIR. Răscoala din 1821. Izvoare
narative, vol. V, p. 126.

www.cimec.ro