Тема Nr. 5: Leziuni traumatice deschise.

1. Caracteristica rănii și boala de rană?

2. Clasificarea și particularitățile diferitor varietăți de răni?
3. Simtomatomele rănilor? Hemoragia?
4. Hemotransfuzia?

1. Caracteristica rănii și boala de rană?

Plăgile, leziuni traumatice deschise, produse pe piele sau pe mucoase pot interesa numai
pielea sau mucoasa sau şi straturile subiacente pe o întindere şi adâncime foarte variată.
se sau plăgi de vară, infestate cu larve de Habronema museae.
Rana (plaga) – este o leziune mecanică, deschisă a pielii, mucoaselor, țesuturilor și
organelor provocate de obiecte lizante și se caracterizează prin: durere, dehiscența, hemoragie,
dereglarea funcției țesuturilor lezate.
Leziunea este însoțită: de durere puternică, de fenomene deterioratoare și neurodistrofice
ale țesuturilor, de dereglarea funcțională ale organelor lezate, iar deseori și de: desiminarea și
infectarea țesuturilor lezate, care duce la dezvoltarea fenomenelor toxico-infecțioase. Toate
aceste fenomene și, alte procese neurohumorale, se includ în noțiunea de boala de rană.
Evoluția și prognosticul bolii de rană depinde de: localizarea și extensiunea țesuturilor
lezate, de caracterul și virulența agenților patogeni, de cantitatea țesuturilor moarte, de vastitatea
hemoragiei, de starea generală, de reactivitatea organismului.
Boala de rană evoluează mai grav în cazul cînd în rană sunt prezente cantități mari de
țesuturi zdrobite (fărămițate), lipsite de inervație și care sunt infectate cu diferite varietăți ale
microflorei patogene.

2. Clasificarea și particularitățile diferitor varietăți de răni?

Clasificarea plăgilor este foarte diferită - după aspectul clinic şi după agentul mecanic
provocant.
Astfel după aspectul clinic se deosebesc : plăgi superficiale şi profunde, plăgi simple,
plăgi compuse sau supurante şi plăgi complicate.
Plăgile superficiale sînt acelea în care distrugerile de ţesuturi interesează numai pielea şi
ţesutul conjunctiv subcutan. Ele au numai margine şi fund. în plăgile profunde distrugerile de
ţesuturi avansează în profunzime şi interesează straturile musculare. La ele se disting pe lingă
buze şi fundul plăgii şi pereţii şi cavitatea plăgii.
Plăgile simple au marginile regulate, susceptibile de a se apropia,şi uni; cele compuse
(supurate) au marginile neregulate, însoţite de secţiuni ale tendoanelor, nervilor şi muşchilor şi
care nu se repară prin adeziune ci prin înmugurire.
Plăgi complicate sînt acelea care ascund în ele corpi străini sau ţesuturi mortificate şi
sînt însoţite totdeauna de complicaţii locale şi generale.
După agentul mecanic ce le produce, plăgile pot să fie : operatorii (vulnus incisum), tăiate
(vulnus caesum), înţepate (vulnus punctam), conluze (vulnus contusum), prin arme de foc
(vulnus sclopetarium), prin smulgere şi rupere (vulnus laceralum), prin strivire (vulnus
conquasalum), prin muşcătură (vulnus morsum), combinate (vulnus punclo-contusum) — cum
sînt plăgile produse prin împungere cu coarnele sau prin obiecte de lemn ascuţite sau plăgile
produse prin incizii şi înţepare (vulnus punclo-incisum) sau plăgi rupte şi confuze (vulnus
lacero-conlasum), plăgi otrăvite (vulnus venenatum) şi plăgi granuloa.
(Varietățile rănilor?
În dependență de caracterul și mecanismul de acțiune a obiectului lezant se deosebesc 3 varietăți de răni:
Răni operatorii,
Răni accidentate (întâmplîtoare),
Răni produse prin armă de foc.
I. Rănile operatorii. De obicei, sunt aseptice și mențin țesuturi moarte în cantități minore. Ele pot infectate
în cazul deschiderii focarilor purulente.
II. Rănile accidentale la rândul lor se împart în:
- plaga înțepată (vulnus punctam),
- plaga tăiată (vulnus caesum),
- plaga contuză (vulnus contusum),
 - plaga zdrobită, prin strivire (vulnus conquasalum),
- plaga lacerată, prin smulgere şi rupere (vulnus laceralum),
- plagă prin muşcătură (vulnus morsum),
- plaga otrăvită (vulnus venenatum).
Plăgile tăiate
Plăgile tăiate, sînt leziuni traumatice deschise, produse de corpuri tăioase, care secţionează
ţesuturile printr-o mişcare de presiune şi alunecare.
Simptomatologia arată distrugeri liniare, cu buzele regulate, apropiate sau îndepărtate, după
regiunea în care s-au produs şi după profunzime. Cele aşezate într-o regiune cu mişcări de
flexiune au buzele mai apropiate, iar cele aşezate într-o regiune cu mişcări de extensie au buzele
mai mult sau mai puţin îndepărtate. Ele au în general o formă de prismă triunghiulară, eu baza la
piele. Hemoragia este destul de pronunţată, deoarece vasele sînt net secţionate. Plaga prezintă
foarte puţin ţesut mortificat şi infiltrat cu sîuge. Durerea este mare în momentul producerii, dar
apoi devine cu timpul din ce în ce mai mică.
Plăgile înţepate
Plăgile înţepate apar ca distrugeri de ţesuturi, strimte, mai mult sau mai puţin profunde, în
formă de con, cu vîrful în profunzime. Adeseori după scoaterea corpului care le-a produs, devin
invizibile, prin retracţia ţesuturilor acoperite cu peri. Durerea este diferită, în raport cu inervaţia
regiunii şi cu forma corpului traumatizant. Este redusă şi trecătoare cînd corpul înţepător este
aseptic, subţire şi neted şi foarte pronunţată cînd corpul ce o produce este septic, voluminos şi cu
suprafaţa neregulată 1.
O plagă înţepată profundă ce comunică cu o cavitate anatomică (toracică, abdominală,
articulară) este plagă penetrantă.
Hemoragia în plăgile înţepate este slabă sau chiar lipseşte, în afară de cazul cînd se perforează un
vas mare
Ţesuturile mortificate în aceste plăgi sînt în raport cu volumul şi forma corpului
înţepător. Dacă este steril, bine ascuţit şi cu tija subţire şi netedă, aceasta pătrunde în ţesături fără
să producă distrugeri celulare însemnate. De aceea, puncţiile exploratoare cu trocarul şi cu ace
mici sînt curent întrebuinţate în scop de diagnostic, fără să se înregistreze tulburări însemnate în
urma lor. Corpurile ascuţite mai voluminoase şi cu tija rugoasă, dilacerează şi omoară elementele
anatomice provocînd leziuni cu pereţii contuzionaţi. Ele constituie un mediu bun pentru
dezvoltarea microbilor determi-nînd astfel leziuni septice grave.
Înţeparea septică a aponevrozelor, ligamentelor, tendoanelor şi oaselor duce totdeauna la
necroza acestor organe. Plăgile înţepate se complică foarte uşor cu tetanos şi cu gangrena
gazoasă.
Plăgile contuze
Plăgile contuze sînt leziuni traumatice deschise, cu un focar traumatic mai mult sau mai
puţin întins dar rău delimitat. Sînt produse de corpuri dure, rugoase, neregulate, care lucrează
prin presiune bruscă şi violentă. Ea cai cele mai frecvente plăgi contuze sînt produse prin
accidente de stradă (contuzii de vehicule), prin lovituri cu copita sau prin căderi pe terenuri dure
în timpul serviciului la pas, trap şi galop.
Simptomatologia plăgilor contuze trădează distrugeri de ţesuturi cu marginile neregulate,
anfractuoase, mortificate, cu lambouri mari şi infiltrate cu chiaguri sanguine. Adeseori resturi
septice din corpul contondent rămîn în plagă, comphcînd-o. Durerea
este puţin însemnată imediat după accident din cauza strivirii şi ruperii filetelor nervoase.
Hemoragia este de asemenea slabă, deoarece vasele rupte se obliterează prin retracţia mediei şi
intimei. Toate plăgile contuze sînt considerate ca leziuni infectate, deoarece în momentul
producerii sînt acoperite totdeauna cu păr, praf, pămînt sau bălegar. Din această cauză ele sînt
frecvent însoţite de gangrena gazoasă şi complicaţii aseptice (sincopa traumatică, emfizem
subcutanat etc).
Plăgile prin smulgere şl rupere
Plăgile prin smulgere, produse printr-un efort puternic de tracţiune ce rupe aderenţele
naturale, se întîlnesc la toate speciile de animale domestice. La caii care lucrează în gări, în mine,
se observă plăgi prin smulgere a copitei sau plăgi cu deşirări de muşchi, tendoane şi chiar cu
1
fracturi osoase. ISToi am constatat de asemenea la caii care trag furgoane în atelaje de patru,
plăgi prin smulgerea penisului consecutiv agăţării penisului în cîrligul de la capătul oiştei (fig.
189, 190, 191). Se mai observă de asemenea destul de frecvent plăgi prin rupere a pleoapelor, a
buzelor şi a nărilor în urma agăţării acestor organe într-un cui sau cîrlig.
Simptomatologia se apropie de aceea a plăgilor tăiate. Ele au însă o zonă subţire de
ţesuturi mortificate, cu buzele uneori neregulate, dinţate, alteori au buzele tot atît de regulate ca
şi plăgile tăiate, iar cînd sînt recente se pot uşor afronta.
Pereţii şi fundul plăgii nu sînt regulate, conţin bucăţi de ţesuturi rupte şi buzunare,
deoarece ţesuturile se rup la înălţimi şi la distanţe diferite. Hemoragia este totdeauna foarte
redusă sau chiar lipseşte. Durerea este de asemenea diferită, în raport cu sensibilitatea regiunii.
PLĂGILE PRIN STRIVIRE
Plăgile prin strivire, produse sub acţiunea unei presiuni foarte mari a corpului de rănire,
se întîlnesc mai des la animalele mici şi mai ales la cîine şi la pisică, cînd aceste animale cad sub
roţile unui vehicul în mişcare (furgon, camion, vagon, tramvai etc.) sau cînd obiecte foarte grele
cad pe diferite părţi din corpul animalului.
Simptomatologia plăgilor prin strivire arată distrugeri tisulare cu margini neregulate,
tumefiate, cu echimoze şi escoriaţii în jur. Pielea este rece şi insensibilă. Ţesuturile sînt strivite şi
îmbibate cu sînge, cu fragmente de aponevroze, tendoane şi aşchii de oase zdrobite care creează
condiţii optime de infecţii. Hemoragia lipseşte, chiar şi în cazurile de traumatism ale vaselor
mari. Datorită distrugerilor mari de ţesuturi aceste plăgi se însoţesc totdeauna de şoc traumatic.
PLĂGILE PRIN MUŞCĂTURĂ
Plăgile prin muşcătură sînt foarte diferite după specia animalului care le-a produs. Ele pot
avea aspect de plăgi tăiate, înţepate, contuze sau de plăgi prin rupere. în general sînt puţin
hemoragice, dar pot prezenta hemoragii însemnate în cazul cînd a fost atins un vas mai mare.
Muşcătura de cal se face cu incisivii şi provoacă contuzii cu ţesuturi strivite şi
mortificate. Plaga are pe piele aspectul celor două arcade dentare incisive sau cînd pielea este
distrusă, buzele plăgii sînt neregulate de cele mai multe ori.
Muşcăturile produse de porci (vier, mistreţ , scroafă cu purcei) se fac cu caninii şi sînt plăgi prin
spintecare, rupere şi smulgere. Muşcăturile de cîine se fac de asemenea cu caninii. Se produc
înţepături multiple cu ruperi, tăieturi sau deşirări de ţesuturi, care sînt uneori mortale.
Muşcăturile de pisică făcute de asemenea cu caninii, apar ca două sau mai multe perforări, destul
de profunde.
Plăgile prin muşcătură şi în special cele produse de cal şi de carnasierele mari se pot
complica adeseori cu fracturi osoase. Aceste plăgi se consideră totdeauna infectate, în urma lor
se constată frecvent flegmoane, abcese, limfangite, complicaţii de tetanos şi de gangrena
gazoasă. Trebuie ţinut seamă de pericolul inoculării prin muşcătură a virusului rabic.
PLĂGILE OTRĂVITE
De la nivelul plăgilor otrăvite toxicele sînt absorbite în organism mai repede sau mai
încet în funcţie de mulţi factori. Ele rămîn uneori în stratul superficial al ţesuturilor atinse, de
unde se absorb şi se răspîndesc încet fără să provoace vreo reacţie locală. Alteori cînd sînt dotate
cu proprietăţi iritante puternice, determină repede în jurul plăgii o infla-maţie intensă sau o
acţiune caustică, ce produce escară, mai mult sau mai puţin întinsă.
Plăgile veninoase autohtone sînt : muşcăturile de viperă, de nevăstuică, înţepăturile de
albine, viespi şi bondari.
Simptomatologia plăgilor veninoase este diferită după animalul sau insecta ce a produs
plaga.
Plăgile de viperă sînt puţin profunde; pe locul muşcăturii se constată un punct hemoragie
şi un edem ce progresează repede. Plăgile sînt foarte dureroase şi produc accidente grave, chiar
mortale, nu numai pentru animalele mici (oaie, capră, cîine) ci şi pentru animalele mari. La
animalele mari moartea survine în 3—6 zile de la muşcătură, prin toxiemie. Mieii şi oile mor
după 2 — 8 minute după muşcătură. Plăgile sînt localizate de obicei la mamelă, în regiunile
inferioare ale membrelor sau în regiunea buzelor.
Semnele clinice ale toxiemiei sînt diferite după specificitatea toxinei absorbite. Veninul
viperelor conţine hemoragiile şi liemolizive ce acţionează asupra vaselor şi asupra sîngelui, apoi
neurotoxine şi hialuronidază, factorul de difuziune ce ajută la răspîndirea lor rapidă în ţesuturi.
Hemoraginele şi hemolizinele provoacă vasodilataţie, edem şi hemoragii (consecinţă a paraliziei
locale a terminaţiilor nervilor vasomotori), apoi o paralizie a centrului vascular, cu o slăbire a
activităţii cardiace şi a presiunii sanguine. ISTeuroto-xinele produc o excitaţie urmată de o
slăbire generală şi de paralizia centrului respirator, care duce repede la moarte. Animalele se
deplasează cu mare greutate şi dacă se culcă nu se mai pot scula.
Înţepăturile de albine, viespi şi bondari se însoţesc de dureri vii şi tumefacţii difuze, mai
mult sau mai puţin întinse. Cînd înţepăturile sînt puţin numeroase, fenomenele sînt în general de
scurtă durată şi nu se complică de accidente grave. înţepăturile foarte numeroase pot produce
tulburări grave urmate de moarte. La animalele mici şi la găină, moartea poate să survină în 10
minute, iar la animalele mari după 2—3 ore. Se constată uneori fenomene de sincopă, care după
un scurt timp dispar. La cal s-au semnalat, în urma înţepăturilor unui roi de viespi şi ale unuia de
albine, epistaxis şi inflamaţia mucoasei nazale, urmată de o jenă respiratorie care a necesitat
executarea traheotomiei. La vacă se citează în urma înţepăturilor produse de un roi de albine,
apariţia unei dermatite intense, cu crevase şi necroze cutanate
Înţepăturile produse de bondari sînt mult mai dureroase şi mai grave decît cele produse
de albine şi viespi. în general substanţele veninoase ale acestor insecte provoacă o inflamaţie a
pielii şi a mucoaselor, plăci de gangrena cutanată, hiperemii şi hemoragii ale mucoaselor nazale,
edeme pulmonare, encefalice şi meningene.

3. Simtomatomele rănilor? Hemoragia?

În plăgi se disting fenomene patologice primare, care se petrec în momentul producerii
plăgii şi secundare (consecutive).
Fenomenele primare sînt : locale, distale şi generale.
Fenomenele primare Acestea sînt traduse la rîndul lor prin durere, hemoragie, îndepărtarea
buzelor plăgii, contaminarea şi infectarea plăgii. Durerea însoţeşte toate plăgile din momentul
producerii lor, dar încetul cu încetul ea se atenuează şi dispare. Durerea variază în intensitate în
raport cu întinderea plăgii, cu profunzimea ei şi cu gradul de sensibilitate a ţesuturilor în care s-a
produs. Plăgile extremităţilor (copite, urechi, bot) sînt mult mai dureroase, datorită inervaţiei
senzitive bogate; pielea este de asemenea mult mai dureroasă decît tendonul sau muşchiul. Lezi-
unile organelor parenchimatoase, a foiţei viscerale a peritoneului şi a pleurei, a muşchilor, a
cartilajelor şi a encefalului nu se însoţesc de durere, nici atunci cînd distrugerile sînt mari. Durei
ea mai depinde şi de natura şi forma corpului traumatic. Durerea este mult mai mică
În plăgile tăiate, decît în plăgile contuze, produse de obiecte neregulate. O operaţie
făcută cu un instrument tăios este mult mai puţin dureroasă faţă de aceeaşi operaţie făcută cu un
instrument mai puţin tăios. Intensitatea durerii depinde şi de specie şi chiar de individ. Cîinele şi
calul sînt foarte sensibili la durere, pe cînd porcul şi bovinele sînt mai puţin sensibile. Mînjii
tineri şi iepele reacţionează mult mai puternic la durere, decît animalele bă-trîne (Olivkov). De
asemenea, can de tracţiune grea sînt mai puţin sensibili la durere, decît cau de călărie şi de curse.
în general toate animalele hmfatice sînt mai puţin sensibile la duiere decît animalele nervoase.
Păsările reacţionează foarte slab la durere, chiar la distrugeri mari de ţesuturi.
Hemoragia este mai mult sau mai puţin abundentă, după vascularizaţia regiunii, după
natura şi cahbrul vaselor şi după natura corpului ce a produs plaga. Ea poate să fie hemoragie
capilară, venoasă, arterială şi parenchimatoasă, cu caracterele descrise la riscul hemoragiei.
Îndepărtarea buzelor plăgii este un fenomen ce se petrece în toate plăgile datorită
retractibilităţn şi contractibilităţn ţesuturilor atinse de corpul traumatic. La piele retracţia este
mult mai pronunţată decît la mucoase, prin faptul că pielea are un număr mai mare de fibre
elastice. în muşchi şi în tendoane această retracţie este mult mai slabă cînd plaga are aceeaşi
direcţie cu fibrele şi este foarte pronunţată cînd plaga a secţionat transversal aceste fibre. în
ţesuturile lipsite de elasticitate, ca osul şi cartilajul, retracţia buzelor plăgii este neînsemnată.
îndepărtarea buzelor plăgii este în raport cu profunzimea plăgii şi cu regiunea în care s-a produs.
Ou cît plaga va fi mai profundă cu atît şi îndepărtarea buzelor ei va fi mai mare şi invers. De
asemenea plăgile localizate în regiuni cu mişcări de extensiune (faţa anterioară a genunchiului)
vor avea buzele mult mai îndepărtate decît plăgile aşezate în regiuni cu mişcări de flexiune (faţa
posterioară a genunchiului).
Contaminarea plăgii {Contaminatio) se poate realiza chiar în momentul producerii,
deoarece microbn pot pătrunde în ea odată cu corpul vulnerant. Numărul microbilor pătrunşi în
plagă, specule şi virulenţa lor pot să fie foarte variate. Organismul se apără contra microbilor
pătrunşi în plagă prin reacţii imunobiologice, factori umorab şi celulari de apărare şi iese
învingător sau învins. în ultimul caz apare infecţia plăgii. De obicei o plagă se consideră infectată
după 6 ore de la producerea ei.
Contaminarea poate să fie primară, cînd microbii pătrund împreună cu instrumentul de
rănire sau secundară cînd pătrund ulterior cu alte corpuri străine (pămînt, praf, păr etc). Gradul
de contaminare poate să fie foarte diferit. El depinde de localizarea plăgii, de starea generală a
animalului bolnav, de caracterul leziunilor şi de anotimp. Dacă plaga este bine irigată şi nu există
ţesuturi strivite şi dilacerate, microbn ce au pătruns nu se înmulţesc şi nu provoacă simptome
vizibile local sau general. Din contră, dacă microbii pătrunşi în plagă găsesc ţesuturi devitalizate,
slab irigate, strivite şi dilacerate, hematoame etc. ei găsesc teren favorabil pentru înmulţire şi
produc infecţia plăgii (vezi infecţia chirurgicală). Cu alte cuvinte rolul cel mai important în
producerea infecţiei nu-1 joacă prezenţa microbilor în plagă ci terenul, starea plăgii şi a
animalului rănit. Cu cît straturile musculare sînt mai distruse şi plaga mai adîncă şi mai mare, cu
atît posibilităţile de dezvoltare a infecţiei sînt mai mari, mai ales în infecţiile anaerobe.
Infecţia plăgii, înmulţirea activă în ţesuturile lezate a microorganismelor şi chiar mai
mult, pătrunderea lor mai profund în ţesuturile sănătoase, se reabzează în raport cu starea
generală a organismului şi cu felul agentului microbian. Streptococul piogen poate să producă în
plagă un abces, o infecţie difuză (flegmon) sau o infecţie generalizată (septicemie). Obişnuit
infecţia începe cu o singură specie de microb patogen şi mult mai rar cu o asociaţie microbiană.
Cel mai repede se va dezvolta microbul care găseşte în plagă mediul nutritiv cel mai potrivit
pentru înmulţirea lui. Asociaţiile microbiene apar abia după 2 —3 zile de la infecţia respectivă.
Aşa se explică că reacţia slab acidă a plăgii în prima fază de evoluţie creează cele mai bune
condiţii pentru dezvoltarea streptococului piogen, care va favoriza dezvoltarea germenilor
anaerobi (gangrena gazoasă).
Microbii ce infectează o plagă nu se repartizează în ea în mod uniform. Cei mai mulţi se
găsesc la buzele plăgii şi în jurul corpilor străini. Cînd plaga s-a contaminat cu microbi anaerobi
(gangrena gazoasă), aceştia vor găsi condiţii favorabile de dezvoltare în anfractuozităţile şi
crăpăturile plăgii ferite de aer. Eolul asociaţiilor microbiene în infecţia plăgilor este puţin studiat,
se găsesc numai cîteva menţionări disparate. Astfel, se citează că Proteus vulgaris agravează
infecţia stafilo-streptococică şi face să crească toxicitatea bacililor gangrenei gazoase şi a
colibaciulului. De asemenea unele tulpini de stafilococ alb fac să crească virulenţa steptocoeului
şi a unor anaerobi, cînd se asociază cu ei.
În toate plăgile ce se vindecă prin înmugurire se constată pe suprafaţa lor o floră
microbiană bogată dar cu virulenţa slabă. Ea constituie microflora plăgilor de granulaţie. Această
microflora provoacă la suprafaţa plăgilor o supuraţie care n-are tendinţă de expansiune în
ţesuturile sănătoase. Dacă plaga este lăsată descoperită, această secreţie purulentă se transformă
într-o crustă aderentă care după cîteva zile se detaşă uşor. Tumefacţia şi durerea din jurul acestor
plăgi sînt puţin pronunţate sau bpsesc. Microflora plăgilor de granulaţie este formată obişnuit din
streptococi piogeni şi bemo-litici, stafilococi albi şi galbeni, Proteus vulgaris, Pyocianeus,
actinomiceţi, B. subtilis, colibacili, diplococi, sarcine etc. Toţi aceşti microbi în prezenţa barierei,
formată din ţesutul de înmugurire, nu se opun de obicei proceselor de regenerare şi de aceea ei
nu se combat prin mijloace bacteridice. Totuşi microflora din plăgi, în condiţii favorabile
înmulţirii microbilor, poate să treacă în profunzimea plăgn. în aceste cazuri microbii cîştigă
proprietăţi patogene şi produc infecţia. Tumefacţia şi durerea din jurul plăgii reapar şi devin din
ce în ce mai pronunţate, secreţia îşi schimbă caracterele, devine mai seroasă şi în cantitate mai
mare, mugurii cărnoşi se necrozează, devin violacei şi fenomenele de reparaţie sînt complet
abolite.
Distanţa mai mare sau mai mică de focarul traumatic al acestor fenomene este variabilă.
Ele apar fie prin continuitate, fie prin intermediul vaselor şi al nervilor şr se manifestă sub formă
de : echimoză, tromboză arterială şi venoasă, limfangite, nevrite şi parabzii.
Echimoza, infiltraţie sanguină ce se întinde pe lamele conjunctive ale ţesului hipodermic, la
distanţă de focarul traumatic, este uşurată de structura laxă şi de vascularizaţia abundentă a
ţesutului conjunctiv.
Tromboza aduce ischemia şi uneori chiar gangrena regiunii irigate de artera trom-bozată.
Tromboza venoasă expune la tromboflebite şi la embolii, iar limfangită duce ia adenite
purulente. Se întîlnesc adesea nevrite ascendente, tulburări paralitice sau trofice, în regiunile
inervate de nervul lezat.
 Hemoragia
Hemoragiile se însoţesc totdeauna de o serie de simptome mai uşor sau mai greu de
apreciat, în raport cu cantitatea de sînge pierdut. Hemoragiile mari produc anemie acută, iar cele
mici şi repetate, anemie cronică.
Simptomatologia este determinată de caracterul şi intensitatea hemoragiei şi de timpul
scurs din momentul rănirii. Pe baza simptomelor locale se poate stabili cu destulă uşurinţă felul
hemoragiei, iar pe baza simptomelor generale gravitatea ei.
Simptomul general cel mai caracteristic este paloarea conjunctivei şi mucoasei bucale,
care este cu atît mai pronunţată cu cît pierderea de sînge este mai mare. Cînd hemoragia este
apreciabilă, pulsul devine slab, filant şi frecvent; zgomotele cordului sînt mai surde, iar respiraţia
mai accelerată şi superficială. Extremităţile se răcesc şi tot corpul se acoperă de o transpiraţie
rece. Aceste simptome corespund la cal cu pierderea a 40% din cantitatea totală de sînge
circulant. Dacă hemoragia continuă şi cantitatea de sînge pierdută se măreşte, simptomele se
agravează şi dau loc la sincopa respiratorie. Bespiraţia în acest caz se opreşte, antrenînd oprirea
cordului şi moartea animalului. Cînd pierde 60% din cantitatea totală de sînge circulant calul
moare.
În organismul animalului ce a suferit o revărsare însemnată de sînge se mai produce şi o
anemie cu importante modificări hemo-leucocitare şi humorale, care debilitează organismul şi
împiedică fenomenele naturale de vindecare a plăgii. Simptomele clinice ale anemiei
posthemoragice se manifestă într-un grad diferit, în funcţie de caracterul şi durata hemoragiei şi
în raport cu specia, vîrsta, starea de îngrăşare, starea sistemului cardiovascular, particularităţile
constituţionale etc.
Tratamentul hemoragiei
Tratamentul hemoragiei trebuie să urmărească :
— oprirea cît mai rapidă a revărsării de sînge;
— refacerea masei sanguine pierdută şi redresarea tonusului vascular;
— stimularea organismului în vederea reparării pierderilor suferite prin hemoragie.
Hemostaza, mijloc prin care se intervine pentru a opri o hemoragie, cuprinde un
ansamblu de manopere ce permit a preveni hemoragia, a o opri provizoriu sau definitiv. O
hemostaza bine făcută asigură viaţa animalului bolnav, intervine direct în evoluţia normală a
plăgii. Hemostaza se poate realiza prin mijloace proprii de compensare şi prin mijloace
terapeutice. Se deosebeşte astfel o hemostaza spontană (fiziologică) şi o hemostaza terapeutică.

4. Hemotransfuzia?
Anemia este indicația cea mai frecventă a hemotransfuziei.
Sângele transfuziat:
ameliorează erito- și lecopoieza, imunogeneza,
activează reacțiile imunologice și reacția leicocitelor,
sporește tensiunea sangvină,
normalizează schimbul gazos și altele.
Sângele conservat cu citrat de sodiu provoacă efect vazoconstruitor mai pronunțat decît
cel proaspăt stabilizat.
Transfuzia de sânge poate să fie:
- directă,
- indirectă.
Transfuzia directă – constă din recoltarea sângelui proaspăt de la donor și întroducerea lui
direct la recipient prin internediul seringei mari (Djane) sau prin unirea directă a vaselor
sangvine ale donorului şi recipientului.
Transfuzia indirectă.
Sângele recoltat de la donor se stabilizează cu:
- soluție de 5% de citrat de sodiu în raport de 10:1;
- soluție de 1% de clorid de calciu (10:1);
- soluție de 10% de salicilat de sodiu (10:2).
Este rațional de administrat sângele conservat prin două doze, cu interval de 3-4 ore.
În hemoragiile nesemnificative:
Animalelor mari se transfuzează cîte 1-2 litri (pînă la 3 litri),
Animalelor mici se transfuzează cîte 50-100 ml (pînă la 500 ml).