Теmа Nr. 4: Infecţia chirurgicală specifică.

1. Necrobaciloza?
2. Actinomicoza?
3. Actinobaciloza?
4. Tetanosul?

1. Necrobaciloza?
Necrobaciloza (necrobacterioză)– este o maladie infecțioasă a animalelor și omului şi se
caracterizează prin procese gongrenoase-necrotizante a țesuturilor și organelor.
Agentul patogen a infecției este Bacila necroforum, care pătrunde în organism prin
deteriorările învelișului cutanat. Boala cel mai des apare la extremități (la membre), de unde
poate să se generalizeze în alte zone ale organismului și în organele interne. Contribuie la
apariția bolii macerația pielii și suprarăcirile cronice ale extremităților, în deosebi în perioada
ploioasă. Necrobaciloza la animalele mari evoluioză ca boală cu caracter de sezon (anotimp).
La animalele mici - iepuri, cîini și animale de blană boala apare spontan în toate
anotimpurile. Agentul patogen pătrunde în organism prin pielea lezată în rezultatul mușcăturilor
(înțepăturile) căpușilor, păduchilor, puricilor și a altor factori traumatizanți.
Patogeneza și clinica.
Agentul patogen se înmulțește numai în țesuturile moarte și este anaerob.
Necrobacterioza evoluează în 4 perioade:
1. Perioada inițială:
În locul pătrunderii agentului patogen apare reacție inflamatoare, care foarte rar este
suficientă de a localiza și a combate factorul patogen.
Local se constată hiperimia și edemul flegmanos ferbinte și dureros.
Sub acțiunea toxinelor microbiene se reține formarea barierului granulos.
În rezultat edemul repede progresează și procesul trece în perioada a 2, deacum la a
doua zi.
2. Perioada veziculară – se caracterizează prin apariția în zona lezată a pustulelor
cu exudat, se agravează durerea și extremitatea se exclude din funcție.
3. Perioada gangrenosă-necrotizantă – apare în țesuturile moi ca un proces
gangrenos umed.
În proces se includ toate țesuturile moi ale zonei proximale a extremității și la a 4-5
zi anumite segmente ale extremităților pot să se discompun şi sechestrează.
La ovine necrobacterioza copitelor evoluează în formele subacută și cronică.
Se constată: deformații ale copitei, apar fisuri, copita se descompune și cade. În locul
ei rămîn ulcere hemoragice.
Boala la oi se mai numește copită putredă (pododermatită putredă a copitei).
Dereglările apărute evoluează pe fonul intoxicației grave și în urma manifestării
deteriorărilor metastotice în alte zone ale organismului, în organele interne și în tractul
gastrointestinal.
În cazul lipsei tratamentului corespunzător boala duce la sfîrșit nefavorabil.
4. Perioada de vindecare – se caracterizează: prin ameliorarea stării generale, prin
localizarea procesului gangrenos, prin curățirea rănii (ulcerului) de țesuturi
moarte, prin formarea barierei granuloase integre. În ulcere treptat apar granulații,
care se acoperă cu epitelii. În cazul evoluției cronice în zona deteriorată se
formează ulcerații profunde gangrenoase atomice.
Diagnosticul necrobacilozei - se constă pe baza simtoamelor clinice, pe bază cercetărilor
bacteriologice și epizootice.
Tratamentul trebuie să fie complex, preventiv și îndreptat la combaterea agentului
patogen, la sporirea rezistenței locale și generale a organismului. Se aplică băile fierbinţi de
picioare cu 0,5-1% soluție de permanganat de potasiu în 5-10% soluție de hlorid de sodiu. În
timpul până la perioada gangrenoasă-necrotizantă se aplică pansamente cu aucool, intramuscular
se introduc antibiotice și intern - sulfanilamide. În perioada gangrenoasă-necrotizantă se aplică
băile antiseptice fierbinți cu soluții de peroxid de hidrogen, furacilină, rivanolă, permanganatul
de potasiu, piatră vînătă, albastru de metilen, formalină.
La intervenția chirurgicală după posibilitate se efectuează excizia țesuturilor deteriorate
până la hemoragie. După aceasta rănile se prelucrează cu soluții și remedii antiseptice, se aplică
antibioticele și sulfamidele.
În perioada de granulare local se aplică linimentul sintomicină și Vișnevschii pe baza
uleiului comforat. În cazul febrei purulente rezorbtive pronunțate și pericolul generalizării
infecției este necesară terapia antiseptică.
Profilaxia. Respectarea normelor sanitare veterinare de întreținere a animalelor.
Animalele bolnave se izolează și se tratează. Obiectele și localul animalelor bolnave se
dezinfectează.

Actinomicoza?
Actinomicoza, boală parazitară comună omului şi animalelor, produsă de ciuperca
Actinomyces bovis, este caracteristică mai ales la bovine, dar a fost observată şi la cal, porc,
oaie, capră, cîine, cerb, elefant, lamă şi urs. Este foarte răspîndită în toate ţările, dar cu o
frecvenţă mai mare în regiunile umede şi cerealiere.
Actinomiceţii se găsesc în natură răspîndiţi pe tijele şi aristele spicelor de cereale.
Contaminarea se face prin leziuni ale mucoasei bucale, faringiene, esofagiene sau intestinale, sau
prin contact direct cu animalele bolnave (cînd animalul sănătos prezintă plăgi ale pielii, care se
pot infecta cu puroiul de la animalele bolnave).
Boala se observă frecvent la viţei în perioada schimbării dinţilor de lapte, prin infectarea
alveolelor dentare sau prin plăgile gingiilor, produse cu spicele de ovăz şi mai ales cu spicele de
orz. Leziunile de febră aftoasă se infectează de asemenea foarte uşor cu Actinomyces bovis.
Scoaterea vacilor şi a scroafelor la păşunat prin mirişte expune la îmbolnăviri. Localizarea
actinomicozei în aceste cazuri se produce la mamelă şi la tegumentul membrelor prin infectarea
leziunilor cutanate ce se produc la aceste organe. Plăgile cutanate din orice regiune a corpului se
pot de asemenea infecta prin contactul direct cu aşternutul. Actinomiceţii pot să pătrundă în
organism şi prin deschideri naturale : canalele glandelor salivare şi orificiul canalului galactofor.
S IMPTOMATOLOGIA actinomicozei se manifestă sub forme clinice diferite, după
localizarea abceselor, care pot să fie primare şi secundare. Primele se produc la locul de
pătrundere a ciupercii prin piele sau prin mucoase. Ele se localizează de cele mai multe ori la cap
şi invadează adeseori maxilarul inferior. Cel mai frecvent sînt atinşi pereţii bucali, faringieni,
ganglionii retrofaringieni şi parotidian. Cavităţile nazale, laringele, plă-mîinii şi intestinele sînt
rar atinse.
Focarul primar de actinomicoza dă naştere la focare secundare în vecinătate sau la
distanţă (abcese secundare în plămîni, ficat, rinichi, splină, seroase, ganglioni limfatici şi în
encefal).
Actinomiceţii ajunşi în ţesuturi produc abcesul actinomicotic, cu evoluţie lentă şi
progresivă, înconjurat de o zonă de reacţie mai mult sau mai puţin intensă. Abcesul este format
la centru de puroi cu parazitul în stare de miceliu, înconjurat de un strat cu grosime variată de
leucocite şi celule conjunctive, iar la periferie de un ţesut de granu-laţie compus din ţesut
conjunctiv embrionar, vase neoformate şi leucocite. După un oarecare timp abcesul se deschide
prin mai multe fistule, din care se scurge un exsudat purulent, gros, cremos, galben, ce conţine
numeroase grăunţe. În actinomicoza pielii găsim leziuni ale ţesutului conjunctiv subcutanat,
localizate la nivelul buletului, fluerului, genunchiului, antebraţului şi jaretului, aproape totdeauna
la faţa externă a acestor regiuni. Boala ia aspectul unei limfangite nodulare, fără tendinţă de a
ulcera şi de a influenţa starea generală a bolnavului. Leziunile încep de obicei în dreptul unei
cicatrici şi se aseamănă cu varicele mai mult sau mai puţin voluminoase.
Actinomicoza maxilarului inferior începe printr-o tumefacţie a osului ce creşte progresiv şi duce
la deformarea profilului maxilarului, de obicei în regiunea mijlocie a arcadei molare. Se găsesc
însă şi localizări la arcada incisivă. Osul invadat ele ciupercă devine spongios, friabil, săpat de
cavităţi umplute cu puroi (fig. 249). Se produc deci mai multe abcese ce se deschid la suprafaţa
pielii, dînd naştere la fistule din care se scurge un exsudat purulent, la început alb-cremos, apoi
gri-gălbui, amestecat cu fragmente de ţesut osos necrozat şi cu un miros respingător. Orificiile
fistulelor sînt înconjurate de muguri cărnoşi exuberanţi. La sondajul fistulelor sonda pătrunde cu
uşurinţă în os. Masticaţia se face, cu zi ce trece, tot mai greu; animalul slăbeşte şi moare prin
inaniţie.
Actinomicoza limbii, întâlnită la bovinele mari şi la porci, se manifestă prin hipertrofia şi
induraţia lentă şi progresivă a limbii (limbă de lemn). Animalul prezintă salivaţie şi dificultate la
prehensiunea alimentelor. Limba la început este sensibilă şi rigidă, apoi devine tot mai
voluminoasă şi indurată, umple tot canalul lingual şi depăşeşte arcada incisivă. Pe suprafaţa
limbii se constată mici nocluli gălbui-roşietici şi numeroase ulcere.
în viscere invadarea actinomicozică se însoţeşte totdeauna de o foarte puternică reacţie
conjunctivă, care produce adeseori tumori inflamatorii voluminoase. Diagnosticul diferenţial al
actinomicozei se face cn actinobaciloza, de care se diferenţiază prin aceea că în actinobaciloza se
găsesc totdeauna adenopatii primare iar puroiul are o tentă alburie cu grăunţe alb-gri, pe cînd în
actinomicoza adenopatia primară este o raritate, iar puroiul şi grăunţele au o tentă gălbuie.
Diagnosticul clinic se precizează şi prin examen microscopic. El arată că în actinobaciloza nu
apar forme fila-mentoase, iar tufele nu se colorează cu metoda Gram.
Prognostxll este grav pentru orice formă clinică deoarece singura formă cura-bilă este
actinomicoza ţesuturilor moi. Tratamentul acestei forme este de lungă durată, iar recidivele şi
insuccesele sînt foarte frecvente.
Tratamentul urmăreşte să oprească întinderea bolii, să dreneze şi să sterilizeze abcesele
existente, să evite recidivele şi să stimuleze cicatrizarea.
întinderea bolii se opreşte prin fricţiuni repetate mai multe zile cu tinctură de iod pe
suprafaţa pielii din regiunea bolnavă. Abcesele se deschid cu termocauterul, se chiuretează
cavitatea şi se sterilizează conţinutul prin substanţe iodurate, antibiotice (aureomicină,
penicilină) şi chimioterapice (sulfatiazol, nitrofuranul).
Ca tratament specific s-a întrebuinţat iodura de potasiu. în actinomicoza ţesuturilor moi
(muşchi, glande, ganglioni limfatici, limbă, piele) iodura se întrebuinţează în doză de 8—12 g pe
zi, timp de 3—4 săptămîni, pînă la apariţia semnelor de iodism (lăcrimare, coriză, căderea
părului, eczemă iodică), cînd doza se reduce la 2—4 g pe zi sau se suspendă pentru 6 —10 zile.
în urma acestui tratament se observă, după cîteva zile, mai ales în actinomicoza limbii, efecte
apreciabile, limba se mobilizează şi tinde să ia un aspect normal. Se întîlnesc totuşi şi cazuri cînd
în urma tratamentului vindecarea nu e definitivă şi după cîteva săptămîni apar recidive. S-au
descris şi cazuri de atrofii scleroase ale limbii după tratamentul cu iodură de potasiu.
G o e t z e, G u i h o n au descris rezultate foarte bune în tratamentul actinomicozei
ţesuturilor moi prin injecţii subcutanate cu 10 ml soluţie l°/00 de clorură mercu-rică. Injecţiile se
fac în 1, 2, 3, 9, 15, 21, 27, 33 şi 39-a zi. Este un tratament de lungă durată, dar cu avantajul că
este mult mai economic faţă de alte tratamente. în cazuri grave, care nu cedează la acest
tratament, se asociază la el şi iodura de potasiu.
J o u r n e a obţinut rezultate bune injectînd intravenos 20 ml lipiodol (ulei vegetal iodat)
şi o injecţie interstiţială locală de 20 ml lipiodol sau 40 ml soluţie Liigol. Pentru injecţia
intralinguală a întrebuinţat lipiodol sau soluţia Liigol, dar în spaţiul subglosian se va utiliza
numai soluţie Liigol. Injecţiile trebuie făcute în perfecte condiţii de asepsie şi antisepsie, pe
animalul ţinut în picioare şi contenţionat cu mucarniţa. In caz de insucces injecţia se poate repeta
de 2—3 ori la interval de 10—15 zile.
Berthelon şi V a 1 i n au întrebuinţat cu rezultate încurajatoare fonta-mida (para-amino-
benzen-sulfonil-tiouree) în tratamentul actinomicozei cutanate la bovidee. Se injectează
intravenos 30 ml soluţie 33% fontamidă şi se administrează bucal 15 g de pudră de fontamidă pe
zi, timp de 10 zile. După o pauză de cîteva zile, dacă este necesar se va relua tratamentul.
în tratamentul actinomicozei s-a întrebuinţat şi penicilina în doze mari în injecţie
parenterală şi în aplicaţie locală.
Localizarea şi maturarea abceselor actinomicotice se poate face şi prin fricţiuni cu
substanţe vezicante aplicate pe pielea de la nivelul leziunilor superficiale, urmate apoi de
deschiderea şi drenarea abceselor. Noi am obţinut rezultate bune prin deschi-
clerea cu termocauterul, chiuretajul cavităţii abcesului şi aplicaţie locală de bujiuri cu
Hostacyclin-Hoechst. După două aplicaţii de bujiuri la interval de 8 zile, exsudatul purulent şi-a
modificat caracterele, a devenit mai roşiatic şi în cantitate foarte mică, dispă-rînd apoi total. în
general, tratamentul medicamentos dă mult mai bune rezultate cînd se asociază cu tratamentul
chirurgical, sub formă de incizii, debridări de fistule, chiuretaj sau chiar1 excereză (ablaţie
totală).
în actinomicoza ţesutului osos tratamentul este mult mai greu. De obicei nu se tratează
decît cazurile incipiente la animalele de rasă şi cu productivitate mare. Se va face tratament
general cu iodura de potasiu administrată pe cale bucală sau cu iodură de sodiu injectată
intravenos. Local, se aplică o vezicătoare cu iod metalic şi iodură de potasiu pe pielea ce acoperă
leziunea actinomicotică. După cîteva zile se deschide şi se drenează colecţiile actinomicotice,
raclîud cu cuţitul Bus ţesuturile necrozate. Se fac apoi aspersiuni în plăgile rezultate cu eter
iodoformat 10% sau cu sulfatiazol 20%.
Saka1ov recomandă în tratamentul actinomicozei incipiente a maxilarului inferior
ionoforeza cu iod, deschiderea abceselor, enuclearea ţesuturilor moarte şi tratamentul cu
preparate iodate.

Actinobaciloza?
Actinobaciloza, boală proprie bovinelor, foarte răspîndită în ţările temperate, a fost mult
timp confundată clinic cu actinomicoza. Este produsă de parazitul Actino-bacillus Lignieresi sau
Biscomyces Lignieresi. Această specie diferă de Actinomyces bovis prin aceea că nu ia niciodată
forma filamentoasa şi nu se colorează prin metoda Gram, iar în culturi se prezintă sub formă
streptobacilară, bacilară sau cocoidă.
Boala afectează exclusiv bovinele, oile sînt rar atinse, iar la celelalte specii nu a fost
semnalată. Este mai frecventă la bovinele care stau în grajduri şi mult mai rară la cele din
păşunat.
Actinobacilul pătrunde prin eroziuni şi răni ale pielii, în special din regiunea capului şi
gîtului, de unde trece apoi în ganglionii limfatici regionali. De aceea cea mai frecventă localizare
a bolii este în pielea şi ganglionii din regiunea capului şi gîtului. Mai pot fi afectate şi alte organe
ca : limba, faringele, glandele salivare şi plămînii.
Paraziţii ajunşi în ţesuturi produc mici abcese, dure, insensibile, fibroase, de mărimi ce
variază de la o nucă la un pumn. Abcesele au o evoluţie lentă şi progresivă şi după cîteva luni pot
abceda spontan (fig. 250). în zona centrală a abcesului rece se găseşte o mică cantitate de puroi
gros, vîscos, grunjos, alb-verzui. La examenul microscopic al puroiului, între lamă şi lamelă, se
constată mici grăunţe albe sau gri, formate din tufe parazitare, radiare, care diferă de cele
observate în actinomicoza prin aceea că nu prezintă micelii (forme filamentoase) şi nu se
colorează cu metoda Gram.
SIMPTOMATOLOGIA seamănă mult cu a actinomicozei. La început boala se manifestă prin
simptome locale, fără simptome generale, dar mai tîrziu simptomele variază în raport cu
localizarea, mărimea şi gravitatea leziunilor.
Actinobaciloza pielii se manifestă prin abcese subcutane multiple, de diferite dimensiuni,
care după un timp mai lung se deschid spontan şi se fistulizează.
Cicatrizarea lor se face lent, iar plaga de deschidere prezintă frecvent muguri exuberanţi,
vegetaţii fungoase.
Actinobaciloza ganglionilor este frecventă la ganglionii subglosieni, retrofarin-gieni şi
mediastinali. Se prezintă ca o limfadenită supurativă cronică, care poate jena deglutiţia şi
respiraţia. Actinobaciloza limbii prezintă simptome comune cu actinomicoza limbii.
Actinobaciloza faringiană se manifestă prin prezenţa de tumori polipoase, cu pedicul
scurt pe suprafaţa mucoasei. Ea produce tulburări mecanice digestive şi respiratorii.
Actinobaciloza glandei ma-mare şi parotidei se caracterizează printr-o infiltraţie difuză a glandei
cu numeroşi noduli parazitari. Actinobaciloza maxilarului inferior prezintă aceleaşi simptome
clinice ca şi actinomicoza maxilarului inferior.
Diagnosticul diferenţial faţă de actinomicoza se stabileşte mai greu pe baza simptomelor
clinice şi evoluţiei dar uşor prin examen microscopic.
 Prognosticul variază după gravitatea leziunilor, după sediul şi vechimea bolii. în general,
este o boală gravă, greu de tratat şi care recidivează adeseori.

Tratamentul profilactic constă din ferirea animalelor sănătoase de contactul cu animalele

bolnave. Animalele bolnave se izolează şi se supun aceluiaşi tratament ca şi în actinomicoza. Şi
aici tratamentul iodat asociat cu tratamentul chirurgical
(deschiderea abceselor, chiuretajul cavităţii şi tamponamentul cu tinctură de iod sau antibiotice şi
chimioterapice) formează baza terapiei

4. Tetanosul?
Nu orice plagă contaminată cu spori de Gl. TETANI reproduce boala. Pentru germinarea
sporilor, plaga trebuie să ofere condiţii de anaerobioză. De aceea, rănile cele mai susceptibile la
infecţia tetanică sînt rănile de castraţie la masculi şi femele (R. I f t i -m o v i c i), cele de la
copită (cuiul de stradă, seimele profunde, călcăturala coroană, atingerea cu caiaira), cele cu
distrugeri de ţesuturi şi murdărite cu pămînt şi corpi străini, precum şi rosăturile de harnaşament
(corul) şi plăgile cordonului ombilical. în toate aceste răni infecţia tetanică este precedată de o
infecţie cu microbi piogeni (streptococ, stafilococ, sarcine etc), necesari pentru crearea
condiţiilor favorabile transformării sporului în formă vegetativă.
Sporii de CI. tetani ajunşi în plagă şi puşi astfel la adăpostul fagocitelor, se transformă repede în
formă vegetativă şi produc toxine (tetanospasmina şi tetanolizina). Toxina eliberată de microbi
ajunge, pe calea limfatică şi sanguină şi de-a lungtd spaţiilor perineurale şi cilindrii acşi ai
nervilor, la sistemul nervos central, unde afectează nucleii motori şi face să apară simptomele
clinice ale bolii. Cele mai receptive la infecţii sînt solipedele şi i>orcul. Bovinele, ovinele, cîinii,
pisicile şi păsările se îmbolnăvesc mult mai rar.
Simptomatologia este cunoscută din patologia bolilor infecto-contagioase în general,
prin acea contractură musculară permanentă şi excitabilitate mărită, generatoare de convulsii
(fig. 108).
Boala ca o complicaţie a plăgilor chirurgicale are o durată variabilă. Moartea poate
surveni uneori în 2—3 zile, alteori în 6—10 zile. Se pot obţine şi vindecări şi ele se arată prin
diminuarea trismusului muşchilor masticatori. Rezoluţia completă nu apare
însă decît după 3 — 5 săptămîni şi animalul prezintă chiar mai multe luni jenă în mişcă-
rile regiunii contractate. Vindecări se obţin într-un procent de 15—25%. Complicaţia cea mai
frecventă este pneumonia ab ingestis.
Diagnosticul tetanosului chirurgical se stabileşte uşor pe baza datelor anam-netice şi
simptomelor clinice.
Prognosticul este totdeauna foarte grav, deoarece boala produce o mortalitate în medie de
75%. Vindecările se obţin numai la cazurile la care trismusul muşchilor masticatori şi
contracţiile generalizate nu au apărut. De regulă, dacă animalul a rezistat 2—3 săptămîni la
boală, vindecarea survine. Vindecările la cîine şi pisică sînt mult mai frecvente decît la celelalte
specii, deoarece la ele tetanosul generalizat este mult mai rar.
Tratamentul tetanosului este profilactic şi curativ. Din punct de vedere chirurgical este
important tratamentul profilactic. Chirurgul răspunde de profilaxia bolii, tratamentul curativ
făcînd parte din domeniul patologiei bolilor infecto-contagioase.
Animalele receptive se imunizează pasiv şi uneori chiar activ înaintea operaţiilor.
Tratamentul curativ al tetanosului se face asociind tratamentul chirurgical şi medicamentos
sedativ cu un tratament antibiotic şi tratament specific cu ser antitetanic şi anatoxină tetanică.
Serul antitetanic trebuie administrat în doză maie şi unică, cît
mai repede după apaiiţia primelor simptome. El se va injecta la cal intravenos şi subcutanat în
doză de 300—500 ml şi concomitent se va face şi tratament cu anatosină tetanică, care se va
inocula progresiv la intervale de 3, 4 şi 5 zile, pînă la vindecare. Ca antibiotice se poate utiliza
penicilina cristalină (Al. Negulescu şi colaboratori) sau tricilina în doze mari şi prelungite pînă la
ameliorarea simptomelor. Ca sedativ se poate întrebuinţa sulfatul de magneziu soluţie 25% în
injecţie intramusculară sau intra-venoasă, în doză de 0,10 g pe kg. greutate vie, sau largactilul.
Animalul bolnav va fi ţinut într-o boxă întunecoasă, cu aşternut bogat şi ferit de lumină şi
zgomot. Animalele vor fi hrănite cu barbotaje lichide din făină şi tărîţe, lapte şi li se va da apă la
discreţie.