Frica, între virtute şi patimă (1)

Frica este o stare binecunoscută tuturor; am simţit-o cu toţii, unii mai des sau chiar
permanent, alţii mai rar. Frica cunoaşte forme sau intensităţi precum: teama, groaza, spaima,
panica dar şi anxietatea, angoasa, disperarea. În acelaşi timp însă, frica poate fi definită şi ca o
virtute. Aceste aspecte sunt lămurite de către Sfinţii Părinţi, glasul acestora fiind sintetizat
foarte bine de către teologul Jean-Claude Larchet, de care ne vom folosi şi în acest episod al
rubricii Psihoterapie ortodoxă.

Virtutea fricii
Putem vorbi despre două feluri de frică. Cel dintâi fel a fost sădit de Dumnezeu în om la
crearea lui şi are, la rândul lui, două forme.

- Prima formă reprezintă o forţă care-l ţine pe om atent la sine însuşi şi care-l face să se
teamă de a nu-şi pierde sufletul şi trupul. Omul se alipeşte de viaţă, de existenţă şi se teme de
tot ceea ce i-ar putea-o răpi sau distruge. Acest fel de frică îl numim şi instinct de
conservare, tendinţa înnăscută a omului de a se menţine în viaţă şi de a-şi perpetua
existenţa. Se manifestă ca frică de moarte, tendinţa firească de a păstra viaţa dăruită,
stricăciunea şi moartea fiind fenomene contrare firii.

- A doua formă este frica de Dumnezeu, care în primă fază se manifestă ca frică de pedeapsa
dumnezeiască, iar pe o treaptă duhovnicească superioară se arată ca frică de a nu fi
despărţit de Dumnezeu.

Omul care înţelege faptul că viaţa sa îşi are temeiul în Dumnezeu va putea învinge orice fel
de frică pătimaşă, dorind să aibă doar frica de Dumnezeu, adică frica de ceea ce l-ar putea
despărţi de El: păcatul şi răutatea. În concluzie, acest prim fel de frică – de a muri şi de a fi
despărţit de Dumnezeu – a fost unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului
pentru a-l ajuta să fie atent la viaţa sa şi să rămână aproape de El.

Patima fricii
Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi îl privesc ca patimă, este o urmare a păcatului
strămoşesc şi se manifestă ca o teamă a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau
distruge cele de care s-a legat în lume. Adică omului îi este frică de a nu îi fi distruse
mijloacele sau obiectele prin care obţine o plăcere. Ideea sau sentimentul că îl poate pierde
naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare.
Teama ca patimă arată alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea
simţuală de ele, şi iubirea vieţii pământeşti. Patericul ne dezvăluie un astfel de exemplu,
când un ucenic şi-a întrebat stareţul de ce atunci când iese noaptea afară îi este frică.
Răspunsul stareţului a fost: „pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume.”.

Cine se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic

Frica de Dumnezeu şi frica de pierderea plăcerilor lumeşti nu sunt două atitudini diferite
prin natura lor, ci sunt doar îndreptate spre ţeluri diferite. Însă ele se exclud una pe alta:
dacă ţi-e teamă că vei pierde ceva din lumea aceasta înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu
şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic.

Acest tip de frică patologică, legată de posibilitatea pierderii bunurilor, îşi arată gravitatea
prin faptul că în această stare îl uităm pe Dumnezeu ca fundament al existenţei noastre, îl
ignorăm îl respingem ca Proniator şi Păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Omul se
amăgeşte crezând că a fost părăsit şi socoteşte că nu se mai poate baza decât pe propriile
puteri.

Iraţională şi dominată de imaginaţie

O altă caracteristică a patologiei fricii, este că se dovedeşte de cele mai multe ori iraţională.
Omul nu va putea împiedeca prin ea nimic din ceea ce i se pot întâmpla pentru că niciodată
nu va putea controla totul în viaţa sa. În această dimensiune patologică a fricii este implicată
de asemenea şi imaginaţia omului, mai mult sau mai puţin intensă, prin care omul
deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. În imaginaţia sa pot apărea pericole
exagerat de mari, sau pierderea unui lucru oarecare ce urmează să se petreacă. Îşi poate
închipui lucruri care nici nu există, creând scenarii în prezent sau în viitor, care de cele mai
multe ori sunt false. Astfel imaginaţia ajunge să domine raţiunea şi să-i impună scenariile,
iar puterile sufletului care-i îngăduie omului să vadă dimensiunile reale ale lucrurilor sunt
paralizate sub stăpânirea fricii.

Frica de nereuşită
Un alt soi de frica bolnăvicioasă este identificată de Sfinţii Părinţi ca fiind frica de a nu
izbuti, frica de nereuşită. Se caracterizează prin slăbiciune, lipsă de curaj în faţa unui lucru
şi îl face pe om slab şi parcă fără putere în faţa a ceea ce are de făcut. Sfântul Apostol Pavel
spune că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al
înţelepciunii” (2 Tim. 1,7). Or acest gen de frică este chiar un semn al lipsei de credinţă. A fi
lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu, în puterea Sfântului Duh, Care pururi
îl sprijină pe cel care-L cheamă pe Domnul în ajutor. Unit cu puterea lui Dumnezeu,
primind harul Său, omul nu are a se teme de nimic atunci când vrea să facă ceva. Atunci
când se teme să acţioneze, omul este dominat de imaginaţia sa. Şi în acest caz, imaginaţia
poate deforma realitatea, prezentând acţiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte
grea, plină de primejdii sau cu totul imposibilă, în timp ce în realitatea nu este deloc aşa.
Omul lipsit de curaj de cele mai multe ori este victima unei amăgiri.
Acest gen de frică pătimaşă este şi ea foarte periculoasă, fiindcă blochează dinamismul
omului, îi frânează elanurile spre desăvârşire, îi încetineşte sau chiar îi paralizează
activitatea. Se dovedeşte în mod special dăunătoare pentru lucrarea duhovnicească.