El a venit să defrişeze pădurea păcatelor şi a nelegiuirilor umane, pentru ca oamenii să poată primi „Calea, Adevărul şi

Viaţa”, prin Hristos. El a deschis uşa ca să intre Stăpânul ceresc pe arena acestei lumi, stigmatizată de blestem şi de
moarte.

El i-a pregătit pe oameni pentru venirea Izbăvitorului, botezând şi „propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea
păcatelor”. Esenţa predicii sale este: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Mt. 3, 2; cf. Mc. 1, 15), fiindcă
numai pocăinţa pregăteşte calea, ca Hristos şi Împărăţia Lui să vină la noi cu putere.

POCĂINŢA este, cum spunea poetul Robert Frost (†1963), „revoluţia unui om”, o revoluţie nu împotriva lumii sau a altor
oameni, ci împotriva răului din noi. Când am păcătuit, nu putem suporta mustrările conştiinţei şi nopţile fără somn. Ce-i
de făcut cu aceste sentimente de vină? Le putem scoate din minte sau uita, aceasta fiind o înăbuşire, dar ea nu merge,
fiindcă poate produce boală mintală.

Ce cere adevărata pocăinţă? Ea cere cinci lucruri foarte importante! MINTE SCHIMBATĂ – cuvântul grecesc pentru
pocăinţă este „metanoia”, care înseamnă chiar schimbarea minţii. Aceasta te ajută să vezi acel rău din mintea ta, care
te-a făcut să acţionezi greşit.

Apoi, te ajută să actualizezi „mintea lui Hristos”, Care locuieşte în tine de la Botez, aducându-I Lui „gânduri nemuşcate
de fiare”, cum zice Sfântul Marcu Ascetul. Aşa a făcut Zaheu, vameşul din Ierihon.

INIMĂ SCHIMBATĂ – este inima ce exprimă adevărata tristeţe pentru păcat; inima e centrul spiritual al fiinţei umane, eul
cel mai adânc şi adevărat, care e menit să fie sălaş pentru Hristos.

Nicolae Cabasila spune: „Inima omului a fost creată pe măsura lui Hristos, o raclă atât de largă cât să încapă pe
Dumnezeu în ea; de aceea, aici jos nimic n-o satură, căci inima omului este însetată de infinit”. Aşa a simţit femeia
păcătoasă din Evanghelie.

DIRECŢIE SCHIMBATĂ – schimbarea minţii şi a inimii, prin pocăinţă, duce la schimbarea direcţiei vieţii. Cuvântul evreiesc
pentru pocăinţă înseamnă „a te întoarce”, adică să lepezi răul, întorcându-ţi faţa spre Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel
s-a întors, pe drumul Damascului, devenind din prigonitor un atlet al lui Hristos. Nici nu se poate altfel, că la aceasta ne
cheamă Domnul.

VIAŢĂ SCHIMBATĂ – este necesară, după îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Lc.
3, 8). Nu-i suficientă căinţa şi mărturisirea, ci acestea trebuie exprimate printr-o viaţă nouă. Mântuitorul Iisus zice:
„Pomul bun face roade bune”. Pocăinţa lăuntrică se manifestă şi în afară. Trebuie să înlocuim cuvintele rele cu cele
bune, necinstea cu cinste, mândria cu smerenie, ura cu iubire.

SLUJIRE SCHIMBATĂ – o viaţă schimbată duce la o slujire schimbată. Mântuitorul l-a întrebat pe Simon Petru, de trei ori:
„Mă iubeşti tu pe Mine?”, pentru a-i adânci pocăinţa acestuia, care, de trei ori, se lepădase. L-a chemat din nou la slujire
spunându-i: „Paşte oile Mele!”.

Pocăinţa înseamnă că noi încetăm să slujim păcatul, sinea şi idolii şi ne întoarcem la adorarea şi slujirea adevăratului
Dumnezeu. Aşa a procedat şi Fericitul Augustin.

Aceasta este ca şi cum ai spune: „Am fost orb şi acum văd, am fost pierdut şi sunt aflat, am fost mort şi am înviat!”.
Sfântul Paisie zice: „Fără puterea şi lumina Ta, Hristoase, orice am face, ne paşte primejdia de a ne pomeni pe alt
drum decât pe cel care duce spre Tine”.

 Aceasta este pocăinţa, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aşa: „Nici un păcat nu este atât de mare, ca el să
nu poată cuceri generozitatea Stăpânului. Chiar dacă cineva este închinător la idoli, sau un desfrânat, puterea iubirii
Stăpânului este destul de mare ca să facă toate aceste păcate să dispară şi să-l facă pe păcătos să strălucească mai mult
decât razele soarelui...”. Şi Hristos Însuşi, adresându-Se întregului neam omenesc, a zis: «Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!»”.

Tâlharul pocăit, care a fost răstignit alături de Iisus, s-a îndreptat spre Domnul cu pocăinţă, zicând: „Pomeneşte-mă,
Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta!”. Şi Iisus i-a zis: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc. 23, 42-43).
El era un tâlhar care a furat cai, bijuterii, bani. Dar, acum el fură cerul. El fură încuietoarea uşii cerului cu cheia pocăinţei.
Iisus Hristos, Domnul slavei, nu intră la noi până nu-I deschidem de bunăvoie cămara tainică a sufletului nostru. Mielul
lui Dumnezeu nu pătrunde în noi până nu acceptăm să se înlăture din calea Lui bolovanii păcatului şi colţurile nelegiuirii.

Un ucenic al Apostolilor scrie: „Calea vieţii este aceasta: Întâi să iubeşti pe Dumnezeu, care te-a creat; al doilea pe
aproapele, ca pe tine însuţi. Tot ce tu nu voieşti să ţi se întâmple, să nu faci nici tu altuia. Drumul morţii însă este acesta:
mai întâi de toate este rău şi plin de blestem, omor, divorţ, stricăciune, desfrâu, furt, idolatrie, vrăjitorie, otrăvire,
răutate, deznădejde, lăcomie, vorbire deşănţată, invidie, obrăznicie, semeţie, dorinţă de laudă”.

Căinţa înseamnă stingerea orgoliului, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, hotărârea de a trăi o viaţă plăcută lui
Dumnezeu, fapte care asigură accesul liber la Hristos, dătătorul tuturor harurilor.

Se cuvine să ne amintim apoi că Ioan Botezătorul însuşi a făcut o clară distincţie între Botezul său şi Botezul
Mântuitorului. „Eu vă botez cu apă, iar cel ce va veni după mine vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3, 11;
Marcu 1, 8).