Sunteți pe pagina 1din 12

ÎN AŞTEPTAREA ÎMPĂRĂŢIEI CARE VA VENI.

ÎNDRUMĂRI MISIONARE PENTRU PASTORAȚIA DE AZI1

Curs pentru obținerea gradelor profesionale în cler

Preot lect. dr. MARIUS FLORESCU


Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din Timișoara

A. Introducere
1. În anii păstoririi patriarhului de fericită pomenire Justinian Marina, printre
materiile de curs de la cele două institute teologice care funcționau la vremea aceea, s-a
introdus și cursul de Îndrumări misionare2. Acesta era de fapt vechiul curs de Apologetică,
rebotezat întrucât autoritățile comuniste considerau această denumire ca fiind neconformă cu
idealurile societății socialiste. Îndrumările misionare conțineau, pe capitole, principalele
învățături ale cultelor neoprotestante sau sectelor cum se mai numesc ele, viitorii clerici având
datoria de a le însuși pentru a putea să le combată ulterior, în misiunea preoțească.
Chipul adevăratului misionar, se spunea în cursul de Îndrumări misionare, este dat
credința curată, luminată, trează și activă; iubirea de Dumnezeu și de semeni; viața aleasă și
neprihănită; zelul misionar; optimismul sănătos, senin, ancorat în nădejdea că Dumnezeu îl va
ajuta; o pregătire temeinică teologică și profană; calități fizice sau trupești3.
În vremea noastră, Îndrumările misionare nu se mai studiază ca materie de sine
stătătoare, ci face parte din mai noua materie intitulată Misiologie.
Realitatea este că astăzi nu doar sau nu exclusiv cultele neoprotestante sunt
răspunzătoare pentru atacurile asupra turmei Bisericii lui Hristos, ci și numeroși alți factori, pe
care însă nu îi vom mai aminti aici. De aceea, în cadrul cursului de față vom trece în revistă
metode care ar putea fi adoptate în plan personal și obștesc, pentru a preveni sau a
preîntâmpina efectele cumplitului război văzut și nevăzut pe care îl purtăm noi creștinii cu
vrăjmașii lui Hristos și ai Bisericii Sale.

B. Unele dificultăți pastoral-misionare


În ziua de 30 august 2018, în cuvântul de deschidere al cursurilor sesiunii actuale
pentru obținerea gradelor în preoție, Părintele Mitropolit Ioan al Banatului s-a adresat
clericilor prezenți, îndemnându-i să contribuie la desprăfuirea siglei care conține numele
Bisericii Ortodoxe. Acest mod plastic de a vorbi însumează un efort misionar susținut pentru a
promova cât mai bine cu putință valorile Ortodoxiei și pentru a capacita la maxim misiunea
Bisericii lui Hristos, sub toate aspectele.
Întrebând clericii prezenți despre problemele cu care se confruntă la parohie, s-au
primit următoarele răspunsuri:
1. Indiferentismul credincioșilor (și al clericilor)
2. Lipsa de trăire duhovnicească
1
Curs integrat în Programa cadru pentru cursurile în vederea obținerii gradelor profesionale; cap. 1. Probleme
actuale în Biserica Ortodoxă Română; 6. Coordonatele teologiei ortodoxe românești. Răspunsuri la problemele
contemporane
2
În biblioteca Centrului eparhial din Timişoara există în manuscris, un vechi curs de Îndrumări misionare,
alcătuit de Dr. Petru Deheleanu de la Institutul Teologic Cluj, Diac. Vintilă Popescu de la Institutul Teologic
București, Dr. Corneliu Sârbu de la Institutul Teologic Sibiu, cu binecuvântarea episcopului Andrei Magieru al
Aradului, în anul 1950
3
Ibidem

1
3. Lipsa de modele pentru credincioși
4. Birocrația
5. Lipsa uniformității liturgice
6. Influența negativă a mass-mediei
7. Acceptarea diferitelor tradiții necreștinești din parohie
Desigur, dacă discuția ar fi continuat, probabil că problemele enumerate ar fi fost încă
multe altele.

C. Metode pentru o reînoire a vieții duhovnicești din parohie


Dacă în prezentarea de mai sus, clericii prezenți au avut cuvântul, evocând unele dintre
problemele cu care se confruntă, în cele ce urmează arătăm metode pentru o reînviere a vieții
duhovnicești, toate propuse și discutate de și împreună cu studenții Facultății de Teologie din
Timișoara, în cadrul seminariilor de la disciplina Misiologie.
1. Buna și continua pregătire a clerului. Participarea studenţilor la cursurile Facultății
de Teologie este numai o parte a pregătirii teologice adecvate, pentru a putea sluji Bisericii
Mântuitorului Iisus Hristos și a sluji la mântuirea oamenilor, potrivit învăţăturii de credință.
Cursurile facultății sunt doar baza unui studiu pertinent şi solid, care ar trebui continuat în anii
următori, inclusiv după momentul hirotoniei sau titularizării pe un post în învăţământul
religios. Cursurile pentru obținerea gradelor clericale sunt o ocazie de reîmprospătare a
cunoștințelor teologice și de informare cu privire la noutățile din pastorație și misiune,
inclusiv prin împărtășirea reciprocă a experiențelor din cadrul slujirii la diferite parohii din
Mitropolie.
2. Săvârşirea slujbelor după rânduială. Astăzi există o tendinţă bună în cadrul Bisericii
Ortodoxe Române, mai ales la ierarhii şi slujitorii tineri, de a săvârşi slujbele după rânduiala
prevăzută de cărţile de slujbă, fără omisiuni, fără inovaţii, ci corect, după îndrumările
Sfântului Sinod. Perioada slujbelor prescurtate a fost aceea a slujitorilor mai în vârstă care se
temeau de repercursiunile regimului comunist. Acum, în deplină libertate, slujitorii Altarului
trebuie să împlinească cu timp, răbdare şi evlavie, toate cele prevăzute de tipic. O atenție
aparte ar trebui avută la intensificarea grijii pentru o slujire unitară, cât mai fidelă cu cărțile de
slujbă aprobate de Sfântul Sinod.
3. Aplicarea cântării în comun. Pe cât este posibil, în biserici, la sfintele slujbe,
credincioşii trebuie implicaţi activ, reducându-se statutul lor de asistenţi la slujbele la care un
rol îl are numai preotul şi corul sau strana. Din acest punct de vedere, dacă nu se poate
permanentiza cântarea în comun, cel puțin trebuie observat ceea ce se practica oarecând la
catedrala mitropolitană, unde la Sfânta Liturghie credincioşii cântau la cel puțin trei momente
ale slujbei: Sfinte Dumnezeule, Tatăl nostru şi Fie numele Domnului.
4. Vizitele pastorale la domiciliul credincioşilor și cercetarea celor bolnavi. Vizitele
pastorale la domiciliul credincioşilor nu trebuie limitate la tradiţionala vizită efectuată cu
ocazia sfinţirii caselor, care se face de câteva ori pe an, sau cel puţin o dată. De aceea, e
necesar ca preotul de sector să-i cunoască pe cât mai bine pe credincioşi, problemele şi
frământările lor, pentru a nu fi mereu numai în aşteptarea credincioşilor, ci pentru a ieşi el
însuşi în întâmpinarea lor. Cei bolnavi au nevoie de o grijă aparte, au nevoie să-i simtă
aproape pe cei pe care Mântuitorul Hristos îi îndeamnă să aibă milă faţă de „cei mai mici ai
Săi” (Matei 25, 40). Căutarea chipului și sufletului omului căzut între tâlharii vieții trebuie să
fie o preocupare majoră a preotului, pentru că societatea actuală se uită la acest aspect. Vezi
pilda Bunului samarinean (cf. Luca 10, 25-37).
5. Alcătuirea de cuvinte omiletice şi catehetice actualizate şi bine fundamentate
dogmatic, dar şi practic. Predicile şi catehezele din trecut au farmecul lor, dar de multe ori
mesajul acestora nu este bine perceput de credincioşi, întrucât nu se referă la actualitate. De
aceea, putem eventual să urmărim textul unei predici mai vechi, dar el automat va trebui

2
trecut prin filtrul experienței personale și al actualității momentului rostirii lui. Credincioșii
simt când predica nu este rostită din suflet, adică preotul nu este el însuși pătruns de ceea ce
spune.
7. Exemplul personal al slujitorilor Bisericii este deosebit de important în context
misionar şi pastoral. Amintind aici mult folosita expresie: „să faci ce zice popa, nu ce face”,
este adevărat că atitudinea multor clerici lasă de dorit. Foarte mulți generalizează
comportamentul nepotrivit al unor clerici sau monahi, ceea ce duce la consecinţe regretabile
privitor la imaginea Bisericii. De aceea, trebuie mereu să ne străduim să fim la înălţimea
chemării Mântuitorului Iisus Hristos, Care ne cere să fim „lumina lumii şi sarea pământului”
(cf. Matei 5, 13-14).
8. Exemplul personal al credincioșilor, pentru cei mai puțini credincioși sau chiar
pentru necredincioși, este de asemenea de luat în considerare, mai ales din perspectiva
sintagmei Liturghia după Liturghie. Se știe că termenul acesta, de o profunzime misionară
aparte, a fost introdus în circulație teologică de către actualul arhiepiscop Anastasie al
Albaniei, fiind mult dezvoltat apoi de părintele dr. Ion Bria. În vremea mai apropiată de noi,
arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos a restructurat termenul în Liturghia de dinainte și de
după Liturghie4. Înţelesurile acestei sintagme sunt uşor de intuit: credinciosul sau hristoforul
unit cu Trupul şi Sângele lui Hristos, trimis în lume odată cu îndemnul „Cu pace să ieşim!”,
trebuie să trăiască toată viaţa lui ca o Liturghie, dăruind şi altora din lumina lui Hristos.
9. Răspândirea textului autentic al Sfintei Scripturi tipărită cu binecuvântarea Sfântului
Sinod. E important să găsim resursele necesare aşa încât să nu mai existe credincios ortodox
care să nu aibă acasă Biblia tradusă după dreptarul Bisericii. Un părinte îndemna credincioşii,
la începutul anului 2018: „Să citim Biblia în întregime în acest an!”, iar un altul zicea: „Să
citim zilnic Biblia!”. Deci clericii ar trebui să-i îndemne pe credincioşi să citească Biblia, cel
puţin o dată în viaţa lor, în întregime, sau măcar Noul Testament.
10. Catehizarea tinerilor şi credincioşilor maturi. Credincioșii ar trebui să fie mai ales
intruiți cu privire la ceea ce se întâmplă în cadrul Sfintei Liturghii și al celorlalte Taine.
Astăzi, la nivelul Patriarhiei se desfăşoară proiectul „Hristos împărtăşit copiilor”, care
complează învățăturile primite de copii la ora de Religie. Sperăm ca şi programul catehetic
pentru adulţi intitulat „Calea mântuirii”, să aibă o tot atât de mare receptivitate în rândul
clericilor şi al celor cărora le este adresat.
11. Praticarea diaconiei creştine sau a filantropiei. Aici este importantă mărturia pe
care o avem din activitatea Sfinţilor Părinţi care s-au ocupat de filantropie, tradiţia Bisericii
noastre, dar şi experienţa altor Biserici surori, care s-au adaptat la cerinţele moderne ale
îngrijirii bolnavilor, în materie de organizare, funcţionare şi dotaţii.
12. Promovarea educării corecte şi după principiile Bisericii, a copilului în familie.
Despre cei şapte ani de acasă se vorbeşte mereu. Familia se împlinește prin naşterea sau
creşterea de prunci, bine formaţi duhovniceşte şi moral, care să aibă o bază solidă şi profund
creştinească atunci când vor părăsi casa părintească şi se vor avânta spre şcoală. Pledoaria
pentru păstrarea Religiei în școală trebuie intensificată, în contextul în care mulți factori
reclamă scoaterea acesteia din învățământul de Stat.
13. Implicarea tinerilor în viaţa Bisericii. Dacă în anii de după Revoluţie, asociaţii
religioase binecuvântate de Biserică, precum ASCOR şi Liga tineretului ortorox, au adus rod
mult în câmpul misionar al Bisericii, în ultimii ani acestea resimt o lipsă de membri. Exemplul
dat de tinerii din cadrul acestor asociaţii trebuie implementat de către clericii de la parohii,
pentru care activitățile cu tinerii trebuie să constituie o prioritate misionară.
14. Iniţierea sau sporirea vizitelor misionare ale seminariştilor şi studenţilor teologi în
parohiile rurale ale eparhiei. Se bucură duhovniceşte credincioşii unei parohii atunci când
4
Despre preoţie în texte alese, alcătuire de Ioan Popescu-Galicea şi Ignatie Monahul, Editura Ştefan, Bucureşti,
2009, p. 191

3
seminariştii sau studenţii teologi vin, însoţindu-l pe episcop, sau altă dată numai pe câte un
preot profesor, pentru a le împodobi Liturghia dintr-o Duminică sau sărbătoare, sau vecernia
de la o biserică dintr-un sat vecin! De aceea, prin grija autorităţilor bisericeşti, ar trebui
promovate şi mai mult aceste vizite numite şi misionare, pentru că impactul este unul mai
mult decât pozitiv, pentru revigorarea vieţii bisericeşti la nivel parohial.
15. Rolul mass-mediei ortodoxe nu poate fi omis din slujba misiunii Bisericii
Ortodoxe Române. Trinitas TV şi Radio Trinitas, cotidianul „Ziarul Lumina”, revistele
centrale şi publicaţiile locale bisericeşti sunt folositoare nu numai pentru pregătirea teologică
a slujitorilor Altarului, dar şi pentru ducerea Cuvântului lui Dumnezeu în casele credincioşilor
și nu numai. Valoarea internetului este covârşitoare în zilele secolului XXI. Un teolog clujean
(rev. „Renaşterea”, Cluj-Napoca, mai 2012) era de părere că inclusiv Facebookul poate fi
folosit pentru a promova interesele Bisericii, prin crearea unei pagini a eparhiei sau a parohiei,
sau a unei asociaţii bisericeşti ortodoxe.

D. Câteva sfaturi pentru clerici


Părintele prof. dr. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie din București, într-
un studiu apărut cu prilejul aniversărilor Patriarhiei Române din anul 1995, intitulat Duhul
misionar al Bisericii Ortodoxe, era de părere că sfințenia lui Dumnezeu se împărtășește lumii
prin sfinți. „Prin urmare, pledoaria pentru lucrarea misionară a Bisericii este în esență o
pledoarie pentru sfințenie”5.
În introducerea cursului de față arătam unele probleme ridicate de preoți cu privire la
slujirea din parohii. Unul dintre preoți a spus că preoții trebuie să fie modele și că unii dintre
ei nu sunt de fapt modele.
Bineînțeles că toate metodele pastoral-misionare de a impulsiona viața bisericească în
ansamblul ei nu vor da rezultate, câtă vreme preotul nu va fi el însuși subiectul unei schimbări
duhovnicești.
Din această perspectivă, preotul nu trebuie să fie aşa cum este lumea, ci el trebuie să
vadă lumea şi tot ceea ce se întâmplă în ea, prin ochii lui Hristos. Exemplul cel mai grăitor
pentru această sintagmă este momentul în care în faţa lui Iisus a fost adusă femeia păcătoasă,
pentru a fi ucisă cu pietre (cf. Ioan 8, 1-11). Domnul Iisus, nu numai că nu face acest gest, ci
ca unul care vede în ascuns, iartă toate păcatele femeii şi astfel o reabilitează în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor.
În esenţă, preotul trebuie să fie același în parohie, pe stradă, când pleacă din parohia
lui în altă parte, când călătorește cu mașina, cu trenul, cu avionul, când se întâlnește cu cineva,
când îl știe cineva că este preot și când nu-l știe că este preot. Căci întotdeauna cineva îl știe,
căci ochiul lui Dumnezeu îl vede permanent, îl știe, îl cunoaște. Nu se poate ascunde nicăieri.
Din această perspectivă, „preotul trebuie să fie ca în Liturghie în toată viața lui și peste
tot. Această comportare este cerută astăzi mai mult decât oricând. În primul rând de către cei
pe care preotul îi păstorește. Vor să știe că preotul lor nu este doar un purtător de haină și de
chip preoțesc, fiind în realitate gol de sfințenie. Preotul trebuie să stea în ajutorul tuturor, cu
pricepere și la nivelul fiecăruia. Preotul este un generos. El este un făcător de bine de profesie.
Preoția nu e profesie, dar a fi făcător de bine e un act de dăruire profesională şi personală.
Preotul vrea ca toți să se mântuiască. El trebuie să îi învețe cum să facă aceasta. De aceea
misiunea preotului e mare și frumoasă. El e fratele tuturor oamenilor. Ele e cel de care oricine
se poate ajuta. E prietenul tuturor. Preoții sunt chemați să fie sfințitorii și învățătorii credinței.
Și modele!”6.

5
Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura I.BM.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 340
6
Mitropolit Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura Eparhială, Sibiu, 1996, pp. 95, 145,
205

4
E. Misiunea Bisericii
Misiunea este forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi faţă de om, revelată de Domnul
nostru Iisus Hristos şi lăsată ca moştenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului. Dumnezeu
Sfânta Treime se revelează pentru a intra în relaţie directă şi liberă cu omul, trimite pe Fiul în
lume şi dă urmaşilor ca misiune: „Să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan
13,34 şi 15,17) şi „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; cel ce
va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15-16).
Din această perspectivă, „misionarul” este cel ce iubeşte pe semenul său pe care voieşte să-L
mântuiască, iar Biserica este martoră şi participantă la evenimentele lui Hristos, a vieţii celei
noi în Duhul Sfânt, a prezenţei în lume a „Împărăţiei celei ce va să vină” 7.
Misiunea, apostolatul sau trimiterea spre lume evocă dinamica Bisericii lui Hristos
care nu este un organism static, reflectând un stadiu în istorie, ci un organism viu care se
adaptează la condiţiile de viaţă, urmărind în permanenţă slujirea lui Hristos, Capul nevăzut al
trupului Său care este Biserica8. Avându-şi originea în jertfa lui Hristos, eficientă pentru
întreaga lume, Biserica a primit adevărul Lui prin Apostoli, devenind „apostolească”, adică
misionară, păstrătoare a adevărului revelat direct apostolilor care L-au vestit: „Ceea ce era la
început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii – şi viaţa S-a arătat şi noi am văzut-o şi mărturisim şi
vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat, ceea ce am văzut şi ceea ce
am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi, iar părtăşia noastră,
din parte-ne, este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Şi pe acestea vi le scriem pentru ca
bucuria noastră să fie deplină. Şi aceasta este vestea pe care noi de la el am auzit-o şi v-o
vestim: că Dumnezeu este lumină” (Ioan 1, 1-5) şi „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).
Biserica, în calitatea ei de voce profetică a lui Dumnezeu în istorie şi în lume, are
datoria ca, până la sfârşitul veacurilor, să propovăduiască Evanghelia şi să exprime mila lui
Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană şi chemarea la pocăinţă pentru Împărăţia care va veni.
De aceea, Biserica în mers9, are nevoie mereu de noi pedagogii misionare care să o
însoţească pe cărarea Împărăţiei10. În cele de mai jos, am identificat câteva repere teologice
sistematice, aparţinând unor teologi ortodocşi contemporani, care pot folosi slujitorilor
Bisericii, teologilor, monahilor şi tuturor celor care slujesc Biserica se pe o treaptă sau alta.

1. Probleme misionare şi pastorale urgente, în viziunea părintelui profesor


Ion Bria
În emblematica lucrare Liturghia după Liturghie11, părintele profesor Ion Bria, face o
radiografie a misiunii actuale a Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul acestui studiu, sunt
scoase în evidenţă şi câteva tipologii misionare de primă necesitate, pentru vremea în care au
fost ele gândite şi pentru vremea de acum, pe care le enumeră astfel:
a. Necunoaşterea creştinismului (formalismul), stă la baza lipsei de participare
activă a celor botezaţi la viaţa Bisericii.
b. Metode şi modele de misiune (noi programe misionare, de evanghelizare
explicită, o mai mare atenţie exegezei şi studiilor biblice). Dincolo de faptul că termenul de
evanghelizare nu este propriu tradiţiei ortodoxe, remarcăm necesitatea redactăriri unor

7
Pr. Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 194
8
† DANIEL, Patriarch of the Romanian Ortodox Church, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions
of Life, Mission and Unity, Basilica, 2008, p. 143
9
Antonie Plămădeală, Biserica în mers, 2 volume, Editura Eparhială, Sibiu, 1999, 234 pp.
10
Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Charisma, Deva, 2016, 321 pp.
11
Preafericitul Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi al întregii Albanii, în volumul Misiune pe urmele lui
Hristos (Editura Andreiana, Sibiu, 2013), aduce unele lămuriri cu privire la expresia Liturghia după Liturghie

5
strategii misionare pentru întreaga Biserică, din care nu trebuie să lipsească citirea şi
propovăduirea Sfintei Scripturi.
c. Mobilizarea misionară a parohiilor, reactivarea laicatului. Această idee a fost
în centrul gândirii teologice a părintelui Ion Bria. De mai multe ori apare în textele pe care le-
a scris imperativul ca toate categoriile de credincioşi botezaţi să se regăsească în dinamica
vieţii bisericeşti, evitându-se o monopolizare a rolului clericilor, din această perspectivă.
d. Viitorul Teologiei şi Biserica de mâine („cea mai mare lacună a
învăţământului teologic este aceea că nu pune în legătură Teologia cu mediul universitar
profan şi că viitorii slujitori şi cateheţi au cunoştinţe strict teologice” 12). Desigur că părintele
Ion Bria, în calitate de cadru didactic în învăţământul teologic superior, a putut foarte limpede
să constate această lacună a sistemului. De altfel, un alt fin misiolog al Bisericii noastre nota
undeva despre necesitatea dialogului dintre Teologie şi mediul academic universitar, respectiv
ştiinţele profane13.
e. Morala şi disciplina clericilor. Se cunoaşte cât de mare este impactul atitudinii
nepotrivite a unor clerici în conştiinţa credincioşilor şi chiar necredincioşilor. Cu siguranţă
acest fapt nu va putea niciodată să fie pe deplin rezolvat. Însă, dincolo de aceste constatări,
rămâne de apreciat opinia unui părinte profesor de la Facultatea de Teologie din Capitală, cum
că niciodată o conştiinţă profund religioasă nu va putea fi afectată de comportmentul nefiresc
al unor clerici14.
f. Autonomie politică. Societatea civilă. Diaconia socială. Relaţia Bisericii cu
autorităţile Statului trebuie să fie una corectă şi echilibrată. De asemenea, Biserica ar trebui să
fie partenerul Statului în crearea de centre sociale şi caritative, în sprijinul celor suferinzi15.

2. Cerinţe misionare noi, în viziunea Mitropolitului Nifon Mihăiţă al


16
Târgoviştei
a. Biserica Ortodoxă trebuie să găsească soluţii la realităţile prezente 17. Este
temeiul principal pentru care Biserica Ortodoxă se străduieşte de mai mulţi ani să convoace
Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei, întrucât este nevoie de un mesaj unitar din partea
Ortodoxiei cu cu referire la unele dintre cele mai importante problematici ale omului
contemporan (între timp Sfântul și Marele Sinod s-a întrunit, n.n.).
b. O mai mare implicare a elementului laic în viaţa bisericească. Laicii în general
sunt incluşi în organismele deliberative şi executive de la toate nivelurile vieţii bisericeşti în
Patriarhia Română.
c. Un permanent dialog cu cultura şi ştiinţa. Sunt de mare actualitate congresele,
simpozioanele şi conferinţele interdisciplinare, în care Teologia poate intra în dialog cu alte
ştiinţe şi discipline.
d. Implicarea femeii în viaţa Bisericii. A fost un mare câştig când noul Statut
pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, votat în anul 2008, a dat
posibilitatea femeilor de a face parte din Adunările parohiale, care erau compuse până atunci
din toţi credincioşii maturi botezaţi, numai de parte bărbătească.

12
Preotul Profesor Doctor Ion Bria, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei
creştine azi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 160
13
Mitropolit Nicolae Corneanu, Pe baricadele presei bisericeşti, vol I, Editura Învierea, Timişoara, 2000, pp.
482-485
14
Preot prof. dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2010, p. 181
15
Preotul Profesor Doctor Ion Bria, o.c., pp. 158-183
16
Metropolitan Nifon Mihăiţă, Dialogue and Orthodox Mission Today, „International Review of Mission”, no.
102.1(396), April 2013, pp. 112-113
17
Vezi şi studiul lui Mihai Himcimschi, „Modernitate, Globalizare, Biserică”, în Biserica în era globalizării,
Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, pp. 394-399

6
e. Prezenţa pozitivă a Bisericii în mass-media. În afară de mass-media Bisericii,
unde lucrarea misionară a acesteia este reflectată în mod pozitiv, în mass-media profană
lucrurile nu pot fi generate automat, la comandă. Şi aici mai apare şi interesul pentru audienţă
şi din această perspectivă elementele negative sunt mai prezente. Dar sunt şi excepţii, în
prezentarea unor locuri deosebite din cadrul Bisericii, unor oameni cu activitate
duhovnicească şi socială mai vizibilă, ş.a.m.d18.

3. Recomandări pentru o înnoire duhovnicească, ale Mitropolitului Ierotheos


Vlachos
Mare agitată, spune Mitropolitul într-un loc, este lumea contemporană, afundată în crize şi
tulburări. Corabia în care se află Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi reprezintă Biserica. Când
marea este agitată, iar corabia este în primejdie, ucenicii nu se pot lupta singuri, ci trebuie să ceară
grabnic ajutorul lui Hristos – Capul Bisericii şi Făcătorul lumii. Într-un fel, furtuna sau starea de criză
de azi, trebuie să ne facă să ne apropiem şi mai mult de Hristos, să deşteptăm pe Hristosul din noi,
prin rugăciuni fierbinţi şi prin întoarcere cu faţă la El, invocând ajutorul Celui Prea Înalt. În mod
concret, avem nevoie să întreprindem trei lucruri mari:

a) trezvia sau discernământul teologic-spiritual;


b) intensificarea vieţii duhovniceşti;
c) predicarea Evangheliei prin fapte concrete (ortopraxia).

a. Avem nevoie de colaborare mai strânsă între teologie academică şi viaţa spirituală
a mănăstirilor, pentru a cultiva o teologie a discernământului (diakrisis) spiritual, a trezviei şi a
privegherii. Tineretul, în special, şi credincioşii, în general, trebuie să fie ajutaţi de păstorii lor
sufleteşti, de părinţii duhovniceşti, şi de către profesorii de Teologie să poată decerne în această
perioadă de criză şi de confuzie între: Duhul Lui Hristos şi Duhul Lumii căzute (idolatre) între
dreapta credinţă şi falsa credinţă, între libertatea sfântă de a face binele şi libertatea demonică de a
face răul, între iubirea sfântă (dezinteresată), şi iubirea înşelătoare, sau ipocrită, interesată.
Din această perspectivă, Biserica vede o necesitate extrem de importantă în lectura
Bibliei, fără care „nu poate exista activitate rodnică, nici îngrijire duhovnicească” 19,
aducându-ne aminte de Omilia a 35-a a Sf. Ioan Gură de Aur la Cartea Facerii, unde aflăm că
citirea Sfintei Scripturi „face sufletul înţelept, înalţă cugetul către ceruri, face pe om plăcut, îl
determină să nu se teamă de nimic din cele prezente. Citirea ei este pavăză mai tare ca
diamantul şi ea dă sufletului o veselie nepieritoare şi o plăcere nesfârşită, îndepărtează
răutatea şi îndreaptă spre virtute” 20. Şi, în general, citirea literaturii cu conţinut religios-moral
poate aduce folos mult la îmbogăţirea sufletului cu hrană duhovnicească, atât de necesară
creştinului ortodox.
b. Intensificarea vieţii duhovniceşti şi înnoirea ei în Ortodoxie nu se face prin
împrumutări şi inovaţii eterodoxe, ci prin punerea în practică a sfaturilor marilor duhovnici, şi anume:
rugăciunea zilnică, rugăciunea lui Hristos, spovedania deasă la un părinte duhovnicesc, postul şi
milostenia, pelerinaje la hramuri de biserici şi mănăstiri, prietenia cu oameni care au o credinţă
puternică, fără, însă a fi fanatici şi extremişti. Dezvoltarea cunoştinţei că fiecare credincios mirean
trebuie să fie membru viu şi duhovnicesc al Bisericii, care suferă când Biserica este încercată,
dezbinată, batjocorită sau slăbită, dar care se bucură atunci când simte că Biserica se conformează în
18
A se vedea şi pertinentul studiu al părintelui Gheorghe Cristian Popa, intitulat Preotul – misionar în areopagul
mediatic. Mijloace moderne de comunicare în pastoraţia ortodoxă, Editura Cuvântul vieţii, Mitropolia
Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2013, 162 pp. De asemenea, semnalăm apariţia Catalogului mediatic ortodox
– ediţia 2017 -, Editura Basilica, Bucureşti, 2017, 238 pp.
19
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti,
2001, p. 22
20
Ibidem

7
cuvânt şi faptă cu Evanghelia lui Hristos, devenind un laborator al Învierii omului şi un spital de
vindecare a sufletului acestuia rănit de păcate sau patimi egoiste. 
Trebuie să redescoperim, de asemenea, adevărul că iubirea noastră faţă de aproapele se naşte
din rugăciune, iar rugăciunea este ea însăşi expresie a iubirii faţă de Dumnezeu. Rugăciunea nu este o
simplă datorie umană, ci un izvor de putere spirituală, un izvor de iubire şi de înnoire a vieţii noastre.
Ea este respiraţia sufletului şi cultura libertăţii şi a vieţii noastre interioare.    
c. Evanghelia predicată în fapte (ortopraxia), înseamnă astăzi un limbaj concret şi
credibil: acela al iubirii faţă de semenul nostru. Trebuie să redescoperim şi să intensificăm opera
filantropică, de caritate, în orfelinate, spitale, case de bătrâni, unităţi militare, închisori, ştiind că
iubirea faţă de aproapele este singurul criteriu al judecăţii de apoi21.
Angajarea tineretului în înnoirea vieţii spirituale şi în lucrarea filantropică a Bisericii este
astăzi o necesitate şi un semn al faptului că Biserica foloseşte libertatea spre slava lui Dumnezeu şi
mântuirea oamenilor. Cooperarea tinerilor ortodocşi din diferite Biserici-surori atât la intensificarea
vieţii spirituale, cât şi la dezvoltarea diaconiei sociale, filantropice, va întări şi mai mult comuniunea
(sau unitatea) ortodoxă şi va da mai mult curaj Bisericii întregi de a mărturisi Ortodoxia prin
ortopraxie, adică dreaptă credinţă prin faptele bune22.

OPT POVEŢE CĂTRE PREOŢI,


SPRE NEÎNCETATĂ LUARE AMINTE23

1. Să fii bun, când toţi în jurul tău sunt răi. Şi să fii bun mai ales când toţi sunt răi
chiar cu tine. Căci dacă ar fi răi numai cu alţii, ai putea fi indiferent. Sau ai putea trece de
partea lor. Sau te-ai putea indigna, rămânând totuşi comod în afara conflictelor.
Dar când ar fi răi şi cu tine, şi mai ales atunci, tu să fii bun.
Bun în principiu şi bun în fapt, cu toţi.
E uşor? E greu? E posibil? E imposibil? E drept? Disputa interioară ar putea începe
mai ales de aici: E drept?
N-aş fi printre cei care s-ar grăbi cu răspunsul, deşi el pare ştiut dinainte. E drept să fii
bun cu cei răi, fiindcă aşa ne-a îndrumat Mântuitorul să facem. Şi atunci, de ce zic eu, care
ştiu răspunsul, că nu m-aş grăbi să-l dau? Pentru că, în sinea mea, n-aş vrea să dau un răspuns
„din carte". Mi-aş da timp pentru o mai îndelungată reflecţie.
Totul în mine - aceasta e judecata comună - mi-ar spune că nu e echitabil să faci bine
celui ce îţi face rău. Că cel care face răul, trebuie să fie pedepsit. Mi s-ar părea chiar că n-aş
putea fi deloc bun cu cei răi.
Dar, în cazul acesta, de ce Mântuitorul a zis „Iartă-i Doamne“? Desigur pentru că
soluţia nu e în a plăti răul cu rău. Când dreptatea cauzează un rău celui căruia i-o
administrezi, ea nu mai este dreptate, ci este rău.
Aşadar, răul care te-a pus în situaţia de a răspunde cu dreptate la rău, pedepsindu-1, de
fapt te-a transformat şi pe tine într-un făcător de rău, într-un om care îl face pe altul să sufere.
Poate pe drept, dar suferă! Îl doare. Durerea lui nu alină durerea ta.
Cred că aşa se înţelege acel: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău“ (Rom. 12, 1.7; I
Tes. 5, 15; I Petru 3,19). Mai simplu încă: nu faceţi şi voi răul, ca şi cei ce vi l-a făcut vouă.
Intraţi în aceeaşi categorie cu ei, dacă faceţi ca dânşii.
21
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timişoara, 1998, pp. 67-109
22
Ierotei Vlahos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, Editura Mitropoliei Olteniei,
2005, p. 281
23
Din volumul mitropolitului dr. Antonie Plămădeală al Ardealului: Preotul în Biserică în lume, acasă (Sibiu,
1996)

8
Înseamnă aceasta că trebuie să lăsăm nedreptatea şi răul să domnească, să nu fie
oprite, să nu fie pedepsite?
Nu. În cele de mai sus e vorba de cauzele personale şi de reacţia noastră; personală.
Noi nu putem face dreptate fără să facem şi rău, la rândul nostru.
Pentru rânduiala morală din lume, pentru reglementarea vieţii în societate, cauzele care
privesc răul făcut cuiva se judecă de către judecători cărora inculpatul nu le-a făcut nimic.
Judecătorul, aşadar - cel puţin aşa ar trebui să fie - judecă după norme prestabilite,
valabile obiectiv, pentru toţi făcătorii de rău, ei fiind interesaţi doar de încadrarea exactă a
culpei, apoi de măsurarea ei, de circumstanţe şi de orice le mai îngăduie legea. Când trec prin
toate aceste etape cu judecată limpede şi imparţială, ei pedepsesc cu conştiinţa că nu fac rău.
Ba chiar dimpotrivă: că fac bine. Ei reglementează convieţuirea în societate. Şi Vechiul şi
Noul Testament admit existenţa judecătorilor. Dreptatea făcută de dânşii e rânduită de
Dumnezeu: „Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai marii sunt judecătorii pământului" (Prov.
8, 16). Şi Mântuitorul însuşi s-a supus judecăţii. Ba chiar unei judecăţi nedrepte. Iată de ce
intervine din nou o problemă. Toţi judecătorii sunt drepţi? Ar trebui să fie. Mântuitorul însă
vorbeşte şi de judecători „nedrepţi" (Luca, 18, 1-8). Aceştia fac rău. Intră în categoria
făcătorilor de rele, deci chiar în categoria celor pe care sunt chemaţi să-i judece. Pe aceştia
Mântuitorul îi condamnă. Şi condamnându-i introduce - desigur nu numai în cazul în speţă din
Luca 18, 1-8 - o reglementare definitivă a cauzelor, ci litigiilor dintre oameni, a răului care
trebuie să cadă sub pedeapsă: această reglementare finală e Judecata lui Dumnezeu.
Dumnezeu va face dreptatea ultimă. Tot cuvântul rău, nefolositor, va cădea sub judecată
(Matei 12, 36), căci toţi ne vom înfăţişa înaintea „scaunului de judecată al lui Hristos” (II
Cor. 5, 10).
Iată de ce, acum putem spune: în cauzele strict personale e drept să lăsăm orice
judecată lui Dumnezeu. Altfel riscăm să cădem în postura judecătorului nedrept. Fiindcă noi
nu avem măsura judecăţii dumnezeieşti, drepte. Din mânie, din răzbunare, căutând să ne
facem noi înşine dreptate, putem deveni făcători de rău, chiar când credem că doar judecăm şi
pedepsim răul. Unii chiar se laudă că şi-au reglementat disputele, că au plătit răul ce li s-a
făcut, „cu vârf şi îndesat”! Victima devine astfel călău! Şi, pentru că a fost victimă, nu e mai
puţin călău! Putem face aceasta? E greu, e uşor? E foarte greu. Dar aşa e porunca. Măcar să
încercăm. Acesta e calea pe care se nasc Sfinţii.
Acum aş repeta, socotind sfatul cât de cât demonstrat: Să fii bun, când toţi în jurul tău
sunt răi. Şi mai ales când sunt răi chiar cu tine!

***

Pentru un alt îndemn, biblic şi el, care decurge din acesta, cred că nu mai este nevoie
de o demonstraţie specială:
2. Să fii iertător, când totul te îndeamnă să nu ierţi. Ce simplu pare acest sfat la prima
vedere! Ce uşor îi iertăm pe cei care nu ne-au greşit nouă! Şi ne declarăm atât de uşor de
acord cu iertarea. Când însă ni se prezintă o situaţie în care noi suntem victima, dintr-odată
apar dificultăţile. Cum să iert? Doar mi-a greşit. M-a defăimat. M-a furat, etc. şi etc. Şi din
nou: e drept să iert?
Tot ceea ce teoretic admiteam înainte, acum, în practică, nu mai putem admite.
Dar dacă am schimba o clipă rolurile? Să fim noi cel care a făcut răul. Ce am dori de la
cel căruia i l-am făcut? Să ne pedepsească, sau să ne ierte? E uşor de răspuns. Aici, în
asemenea cazuri, se aplică Legea de aur a creştinismului: „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii,
aceea să le faceţi voi lor“ (Matei 7, 12; Luca 6, 31). Să ne verificăm întotdeauna prin această
Lege, şi nu vom greşi niciodată.
Dar preotul în scaunul spovedaniei ce face? Iartă sau pedepseşte? Iartă. Dar dă şi

9
canon de pocăinţă. Şi canon de îndreptare, de reechilibrare a celui ce a greşit. De pildă dacă a
furat, să restituie ceea ce a furat. Dar de la spovedanie nu se trimite nici pe eşafod, nici la
închisoare. Iată ceva ce trebuie să ne dea de gândit.
Şi acum, şi câteva cuvinte de învăţătură anume către preoţi ca penitenţi ei înşişi. Mulţi
preoţi cred că nu mai au nevoie de astfel de cuvinte, de vreme ce au devenit ei înşişi
învăţători, adică investiţi cu darul şi cu ştiinţa de a-i învăţa pe alţii. Aceştia nu au decât să
citească şi să se verifice şi să-şi spună: pe toate acestea le ştiu, pe toate acestea le fac! Sau: nu
le fac! Sau: nu le fac chiar pe toate. Oricum întâi, să se judece drept şi pe ei înşişi.
De fapt nu voi schiţa un portret complet, ci voi încerca să ofer doar câteva, două, trei
criterii de verificare. Dacă eventual se vor găsi şi unii care să zică: e bine că ierarhul ne aduce
aminte de unele îndatoriri, voi fi mulţumit că n-am grăit chiar în pustiu. Desigur, în teorie, toţi
ştiu de toate. Dar în practică?

***

3. Preotul să nu uite nicio clipă că e sacerdot. Suntem sub ochii duşmănoşi ai multor
creştini de ultimă oră, fie că-s prefăcuţi, făţarnici şi atei, fie că-s fanatici, fie că-s neîmpliniţi
în cultura teologică şi în simţămintele cu care noi venim din adânc de două milenii creştine, ca
români şi ortodocşi. Oricum ar fi, aceştia au un numitor comun: ne duşmănesc. În general sunt
sectarii care resping preoţia. Nu ne îngăduie să fim cum suntem şi cum vrem şi ne simţim bine
să fim. Nu le place vorba lui Eminescu:
Iar noi locului ne ţinem
Cum am fost, aşa rămânem!
Ei ar vrea să ne facă să fim altfel. Nu ai locului.
Nu ne putem lupta altfel cu unii ca aceştia, decât fiind preoţi autentici şi creştini
autentici. Unul dintre neiubitorii Ortodoxiei, duşman deschis al preoţiei, spunea zilele trecute
într-o emisiune televizată, că e o ruşine că poporul a ajuns la zicala: „Să faci ce zice popa, nu
ce face popa.”
Credea că a descoperit, în sfârşit, relaţia preot-credincios din Ortodoxie! Dar, are
vedere scurtă şi ochi răi, domnul respectiv. Zicala, vorbă înţeleaptă din popor, e o observaţie
privitoare la unele situaţii în care preotul poate greşi ca om. Dar zicala nu-1 blamează pe preot
până la a se lepăda de el. Dimpotrivă, alege din preot ceea ce zice, adică învăţătura. Adică
ceea ce nu alege sectarul, care nu mai are putere de discernământ.
Poporul ştie să deosebească între om şi har. Domnii aceştia, care ne dau lecţii, îşi
argumentează pe ceea ce face popa - desigur în unele rare cazuri - discreditarea a ceea ce zice
popa. Pe ei nu-i interesează ce face. Asta fac şi ei.
Totuşi! Pentru a preîntâmpina intrarea lupului în stână, pentru a nu lăsa fisuri de niciun
fel care ar putea fi luate drept pretexte pentru a ne ataca doctrina, credinţa, preotul nu trebuie
să uite nici o clipă că e sacerdot. În biserică şi acasă. Şi pe stradă.
Chiar când nu e în veşminte, să se simtă în veşmintele preoţeşti.
Între a zice şi a face, să nu se perceapă nicio diferenţă. De se întâmplă vreo scădere,
vreodată, să urmeze de îndată pocăinţa, refacerea. După cădere, ridicare imediată. Aceasta
înseamnă ridicarea moralului propriu, dar şi al comunităţii pe care o slujeşte.

***

4. Preotul trebuie să fie puternic nu prin autoritate ca orice autoritate, ci prin


autoritatea iubirii, a iertării, a îndrumării pe calea cea bună. El e depozitul de suflete al
satului, al parohiei. Ştie mai multe despre fiecare, decât oricine altul. Trebuie să fie un bun
administrator de suflete. Pe fiecare să-l îndrumeze după adevărata învăţătură, pe măsura

10
capacităţii fiecăruia de înţelegere, şi pe măsura capacităţii fiecăruia de a pune în practică ceea
ce înţelege. Preotul nu e al său. E al altora. E al parohiei şi al parohienilor. E Părintele lor.
Preotul slăbănog sufleteşte, incapabil de jertfelnicie, incapabil de sfat bun, decade
repede până la starea deplorabilă de martor împotriva ortodoxiei, folosit de „evanghelizatorii"
sectanţi care atâta aşteaptă. Degeaba ar căuta un preot ca acesta să se explice, să se „aranjeze".
Nu există decât o singură ieşire dintr-o astfel de situaţie: îndreptarea.
Zic unii, în apărare: „oameni suntem!"
Nu. „Preoţi suntem!" Argumentul „oameni suntem“, poate justifica orice. Totul. Toate
călcările de lege. Dacă „oameni suntem", preoţia devine o profesiune. Un eşec. O viaţă ratată.
Suntem oameni dar, cum îi zice Sf. Pavel lui Timotei: „oameni ai lui Dumnezeu". Şi îl
sfătuieşte aşa: „Tu însă, omul lui Dumnezeu, fugi de acestea (pofte vătămătoare, îmbogăţire,
iubire de arginţi, rătăcirea de la credinţă cf. vers. 9-10) şi propăşeşte în dreptate, în cuvioşie,
în credinţă, în dragoste, în răbdare şi în blândeţe. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, ţine-te
de viaţa veşnică la care şi eşti chemat şi pentru care ai dat mărturie înaintea multor martori"
(I Tim. 6, 11-12).
Şi astăzi candidaţii la hirotonie dau, înainte de hirotonie, o „Declaraţie”, adică o
mărturie despre felul cum îşi înţeleg preoţia în care intră, şi o dau în biserică „înaintea multor
martori". Iată de unde vine Declaraţia citită de candidaţii la hirotonie. Cei care o uită, e bine
să le fie amintită din când în când.
O Declaraţie scrisă dau în fata episcopului şi viitoarele preotese. Cele mai multe se ţin
de promisiune. Sunt preotese care sunt jumătatea misionară a preotului în parohie. Dar sunt şi
unele care uită de îndată Declaraţia, şi apar cu pretenţii de cuconiţe la modă, care chinuie
bieţii preoţi. Aceştia realizează târziu că n-au ajuns decât pe post de soţi necesari pentru o
anumită poziţie socială, şi nu şi-au găsit preotese. Încep să primeze problemele economice,
încep presiunile asupra bietului preot ca să se lupte pentru transferarea în parohii „mai bune"
etc., etc. încep chiar ameninţările cu divorţul, cu mutarea la mama, şi câte altele. Declaraţiile
că-şi vor urma soţii oriunde le va cere misiunea lor preoţească, şi că îl vor ajuta, devine o
promisiune cel puţin uitată, dacă nu o evidentă călcare de jurământ.

***

5. Preotul să fie în parohia sa ca un Iisus. Trebuie să-L cunoască bine şi să-L imite pe
Iisus în toate cele posibile. Dar nu cu o imitaţie actoricească. Imitaţia din iubire adevărată e cu
totul altceva. Modelul devine întruchipat în gândurile şi în sentimentele, şi în lucrarea celui
care îl imită. Ortodoxia, în general, nici nu şi-a însuşit calificativul de imitator - imitatio
Christi - tocmai pentru a evita căderea în imitaţia exterioară. Dacă aceasta e interioară, ea
devine biblică: „Urmaţi deci pilda lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi" (Efes. 5, 1). Ortodoxia
a preferat termenul introdus de Sfântul Nicolae Cabasila: „Viaţa în Hristos", mai exactă în
articulaţiile trăsăturilor pe care trebuie să şi le însuşească preotul.
Preotul trebuie să fie Samarineanul milostiv al parohiei. Să aibă grijă şi de bolile
trupeşti. În general preoţii au acum maşini. Ei să ducă bolnavii la spitale. Ei să-i viziteze.
Parohia să simtă într-însul pe omul gata să ajute în orice împrejurare. În felul acesta nici nu
vor mai fi de conceput neînţelegerile dintre unii preoţi şi parohienii lor.

***

6. Copiilor preotului să nu le fie ruşine să spună: „Tata e preot". Sau că e preotul


cutare. Se cunosc cazuri când, sub vechea dictatură atee, unii copii spuneau cu mândrie: tata e
preot! Aceasta însemna: tata ajută bolnavii, săracii, învaţă poporul frica de Dumnezeu şi
poruncile morale creştine, îi învaţă pe toţi să fie buni, şi el însuşi e foarte bun, cinstit şi drept.

11
***

7. Preotul să fie în toate om luminat, evlavios, în pas cu evlavia poporului nostru,


păstrător al bunelor obiceiuri. Să fie în pas cu cultura şi cu civilizaţia vremii, dar şi cel care
ţine trează atenţia spre ceea ce e bun şi plăcut lui Dumnezeu, spre ceea ce are valoare veşnică.
În misiunea lui să fie demn, iar convingerile şi învăţăturile lui să fie limpezi şi să servească
drept exemple credincioşilor lui. Evident, nu trebuie să devină un bigot, care mai întâi atrage
iar după aceea, de regulă, respinge. Şi, în niciun caz, să nu cadă în acea atitudine care face din
el doar o unealtă folosită la nevoie de credincioşi pentru anumite servicii, dar care să fie sde
fapt dispreţuit de dânşii.

***

8. Preotul trebuie să fie omul prin care vorbeşte Dumnezeu, iubeşte Dumnezeu, iartă
Dumnezeu. Să fie omul lui Dumnezeu, cum învaţă Sfântul Pavel.

12