Sunteți pe pagina 1din 21

MITROPOLIA BANATULUI

ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ A TIMIȘOAREI

GRADE PROFESIONALE ÎN PREOȚIE


(DEFINITIVAT/GRADUL II)

TIMIȘOARA
2019
OPIS

OPIS 2
I. Biserica Ortodoxă Română: organizare actuală 3
II. Introducere în istoria vieții religioase a românilor ortodocși din 14
Banatul istoric. Secolele XIX-XX

2
I. Biserica Ortodoxă Română: organizare actuală

În România, libertatea religioasă și regimul juridic al cultelor sunt reglementate prin


Legea nr. 489/2006, care (re)stabilește ca și modalitate de relaționare între Stat și
comunitățile religioase sistemul de culte recunoscute. Potrivit acestei legi, toate cultele
recunoscute în România beneficiază de același regim juridic („persoane juridice de utilitate
publică” – art. 8.1), fiind egale în fața legii și a autorităților publice, iar Statul român se
obligă să nu promoveze sau să favorizeze acordarea de privilegii, și nici să creeze
discriminări față de vreun cult recunoscut (art. 9.2). Mai mult chiar, legea precizează că, „în
România nu există religie de Stat” și că „Statul este neutru față de orice credință religioasă
sau ideologie atee” (art. 9.1). Așadar, legea afirmă în mod evident neutralitatea Statului
român în raport cu toate cultele recunoscute, respectând astfel prevederile art. 29 din
Constituția României.
Cu toate acestea, aceeași lege prevede ca autoritățile publice române să coopereze cu
cultele recunoscute în domeniile de interes comun, și chiar să sprijine activitățile acestora
(art. 9.3). În plus, autoritățile publice centrale, pentru domeniile de interes comun, au dreptul
de a încheia cu cultele recunoscute parteneriate și acorduri, care să fie supuse apoi aprobării
prin lege (art. 9.5). Și, pentru a se accentua și mai mult importanța cultelor recunoscute în
societatea românească, Statul român recunoaște acestora „rolul spiritual, educațional, social-
caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale”
(art. 7.1). În aceeași ordine de idei, legea afirmă că „Statul român recunoaște rolul important
al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în istoria națională
a României și în viața societății românești” (art. 7.2).
Conform Anexei respectivei legi, în România, funcționează 18 culte recunoscute,
fiecare având obligația de a prezenta propriile Statute de organizare în vederea recunoașterii
acestora. Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost
aprobat de Sfântul Sinod în data de 28 noiembrie 2007 și recunoscut de Guvernul României
prin Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, fiind apoi publicat în Monitorul
Oficial nr. 50 din 22 ianuarie 2008.
Potrivit propriului Statut, „Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor
ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mănăstiri din
eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care
mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei
Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine,
slujbe liturgice şi rânduieli canonice” (art.1). Biserica Ortodoxă Română este organizată
ca Patriarhie, cu titulatura “Patriarhia Română” și cuprinde 39 de eparhii (episcopii şi
arhiepiscopii) grupate în 9 mitropolii, precum şi alte unităţi în interiorul sau în afara
graniţelor României (art. 6.1).

I. Organismele centrale ale Bisericii Ortodoxe Române

În Biserica Ortodoxă, autoritatea este expresia legală a puterii bisericeşti. Natura


şi modalitatea de constituire a acestei autorităţi, precum şi transmiterea acesteia diferă în
mod esenţial de natura autorităţii profane sau civile, de modalitatea acesteia de constituire
şi de transmitere, şi, în fine, chiar şi în ceea ce priveşte funcţiile precise pe care le
îndeplineşte. Astfel, autoritatea bisericească nu este o autoritate pur omenească constituită
doar prin voinţa omului – după modul în care se constituie autoritatea civilă –, ci ea este, în
mod esenţial, o autoritate de natură divină, în sensul că punctul ei central, adică factorul
putere pe care se fundamentează şi din care se dezvoltă, nu este derivat din voinţa
oamenilor sau constituit de aceştia, ci este un element cu care Însuşi Mântuitorul Iisus
3
Hristos a înzestrat Biserica Sa. Acest element este cunoscut sub numele de putere
bisericească. Aceasta, deşi este unitară, ni se înfăţişează totuşi sub trei aspecte, după
lucrările principale pentru care este destinată şi pe care le îndeplineşte, şi anume: sub
aspect de putere învăţătorească, sub acela de putere sacramentală şi sub acela de putere
judecătorească. Potrivit ecleziologiei ortodoxe, autoritatea în Biserică este reprezentată de
către:
- CHIRIARH (la nivelul eparhiei);
- SINODUL MITROPOLITAN (la nivelul mitropoliei);
- SINODUL PATRIARHAL (la nivelul patriarhiei);
- SINODUL ECUMENIC (la nivelul Bisericii aflate în întreaga lume).
Aceste organisme de autoritate ale Bisericii (episcop sau sinod de episcopi) îşi
exercită puterea bisericească fie în mod direct, fie prin intermediul unor organisme constituite
în acest sens.
Potrivit actualului Statut, organismele centrale ale Bisericii Ortodoxe Române sunt:

1. organisme centrale deliberative

a. Sfântul Sinod (53 de ierarhi; prezidat de Patriarhul României)


b. Sinodul permanent (12 ierarhi; prezidat de Patriarhul României)
c. Adunarea Național Bisericească (53 de ierarhi și 87 de membri laici și clerici;
prezidată de Patriarhul României)

2. organisme centrale executive


a. Patriarhul României
b. Consiliul Național Bisericesc (12 membri, laici și clerici; prezidat de Patriarhul
României)
c. Permanența Consiliului Național Bisericesc (consilieri, laici și mireni;
prezidată de Patriarhul României)
3. organisme centrale administrative
a. Cancelaria Sfântului Sinod
- Oficiul de comunicare și reprezentare,
- Oficiul canonico-juridic,
- Corpul de inspecție bisericească (disciplină și învățământ),
- Serviciul personal-resurse umane,
- Secretariat,
- Registratură,
- Arhiva Sfântului Sinod,
- Biblioteca Sfântului Sinod.
b. Administrația Patriarhală
- Sectorul teologic-educaţional,
- Sectorul social-filantropic,
- Sectorul economic-financiar (cu următoarele servicii: Contabilitate,
Tehnic, Comisia de Pictură Bisericească),
- Sectorul cultură și patrimoniu religios,
- Sectorul comunicaţii şi relaţii publice (Centrul de presă Basilica),
- Radio Trinitas,
- Trinitas TV,
4
- Publicațiile Lumina (Ziarul Lumina, Lumina de Duminică și
Vestitorul Ortodoxiei),
- Agenția de știri Basilica,
- Biroul de presă și relații Publice,
- Sectorul monumente și construcții bisericești,
- Sectorul relaţii bisericeşti, inter-religioase și comunități bisericești externe,
- Relații bisericești și interreligioase,
- Comunități bisericești externe,
- Biroul de protocol,
- Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituțiile europene,
- Sectorul pelerinaje,
- Sectorul de stavropighii patriarhale și centre sociale,
- Sectorul economic-financiar.
Sfântul Sinod este alcătuit din toți ierarhii ortodocși români în funcțiune și constituie
cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate (art.
11 și 12). Pentru studierea şi formularea propunerilor asupra problemelor ce urmează a se
supune deliberării, Sfântul Sinod alege, dintre membrii săi, patru Comisii sinodale (art. 15.1),
fiecare Comisie fiind prezidată de un mitropolit şi având un raportor ales dintre ierarhi (art.
15.2); ceilalţi mitropoliţi sunt co-preşedinţi ai Comisiilor în care sunt repartizaţi de Sfântul
Sinod (art. 15.3). Comisiile Sfântului Sinod sunt:
- Comisia pastorală, monahală şi socială,
- Comisia teologică, liturgică şi didactică,
- Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină,
- Comisia pentru comunităţi externe, relaţii inter-ortodoxe, inter-creştine şi
interreligioase.
Sfântul Sinod se întruneşte anual în cel puţin două şedinţe de lucru în perioadele de
primăvară şi toamnă, iar în şedinţe extraordinare, ori de câte ori este nevoie; Sfântul Sinod se
poate întruni şi în şedinţe solemne (art. 13). Pentru anumite probleme, cu caracter permanent
sau temporar, Sfântul Sinod decide instituirea unor subcomisii speciale afiliate uneia din
cele 4 comisii. Din subcomisii pot face parte şi ierarhi din alte comisii şi pot fi cooptaţi
profesori de teologie, clerici, monahi, mireni, specialişti în domeniul abordat, după modelul
Subcomisiei pentru canonizarea sfinţilor români (art. 15 alin. 5). Sfântul Sinod poate invita la
lucrările comisiilor sale, pentru consultări, profesori de teologie şi specialişti din alte
domenii (art. 16).
Sinodul Permanent funcţionează în timpul dintre şedinţele Sfântului Sinod, când
importanţa unor probleme impune examinarea lor fără întârziere (art. 17.1), fiind alcătuit din
Patriarhul României şi toţi mitropoliţii în funcţie de la eparhiile din ţară şi din afara graniţelor
României, precum și alţi trei ierarhi eparhioţi (1 arhiepiscop şi 2 episcopi) desemnaţi anual de
Sfântul Sinod (art. 17.2). Sinodul Permanent aduce la cunoştinţă Sfântului Sinod, pentru
ratificare, hotărârile luate în timpul dintre şedinţele acestuia (art. 18.4).
Adunarea Naţională Bisericească este alcătuită din câte trei reprezentanţi ai fiecărei
eparhii, un cleric şi doi mireni, delegaţi de Adunările eparhiale, pe termen de patru ani,
aceștia având posibilitatea de a fi delegaţi pentru cel mult două mandate (art.20.1). Ierarhii
Sfântului Sinod participă la lucrările Adunării Naţionale Bisericeşti (art. 20.2). Pentru
studierea problemelor şi formularea propunerilor ce urmează a fi supuse deliberării,
Adunarea alege, la începutul fiecărui mandat de patru ani, dintre membrii ei clerici şi mireni,
cinci Comisii de lucru permanente, care au câte un preşedinte, vice-preşedinte şi raportor

5
desemnaţi de plen, la propunerea Preşedintelui. Comisiile Adunării Naţionale Bisericeşti
sunt:
- Comisia administrativ-juridică şi de validare
- Comisia socială şi pentru comunicaţii media,
- Comisia culturală şi educaţională,
- Comisia economică, bugetară şi de patrimoniu imobiliar (bunuri bisericeşti),
- Comisia pentru românii ortodocşi de peste hotare şi pentru relaţii externe
bisericeşti.
La lucrările Comisiei pentru românii ortodocşi de peste hotare şi pentru relaţii externe
bisericeşti pot fi invitaţi şi reprezentanţi clerici şi mireni ai eparhiilor ortodoxe române din
afara graniţelor ţării, când ordinea de zi impune acest lucru (art. 23.2). La convocarea
Preşedintelui, comisiile Adunării Naţionale Bisericeşti se pot întruni şi între şedinţele acesteia,
potrivit cerinţelor (art. 23 alin. 3).
Patriarhul României este Arhiepiscopul Bucureştilor şi Mitropolitul Munteniei şi
Dobrogei (art. 25.1), iar titulatura sa completă este „Preafericirea Sa, Preafericitul Părinte (N),
Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei
Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române” sau „Patriarhul României” (art. 25.2).
Patriarhul României este întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele
organismelor centrale deliberative şi executive bisericeşti (art. 24). In conformitate cu Sfintele
Canoane, cu tradiţia panortodoxă şi cu practica Bisericii Ortodoxe Române, la serviciile
religioase Patriarhul este pomenit de către mitropoliţi, mitropoliţii sunt pomeniţi de către ierarhii
sufragani, iar arhiepiscopii şi episcopii sunt pomeniţi de către preoţii slujitori (art. 25 alin. 3). În
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor sale, Patriarhul României emite: tomosuri patriarhale,
gramate patriarhale, acte patriarhale, decizii şi dispoziţii patriarhale, acte de acordare a unor
ordine, distincţii şi ranguri bisericeşti, prevăzute de Statut şi de regulamentele bisericeşti (art.
25.6).
Consiliul Naţional Bisericesc se compune din 12 membri ai Adunării Naţionale
Bisericeşti, câte un cleric şi câte un mirean reprezentând fiecare mitropolie din ţară, desemnaţi
pe o perioada de patru ani si pentru cel mult două mandate (art. 29.2), și este organism central
executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti (art. 28). Episcopii-vicari
patriarhali sunt membri de drept ai Consiliului Naţional Bisericesc, cu vot deliberativ (art.
29.4). De asemenea, vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali şi inspectorul general
bisericesc sunt membri permanenţi ai Consiliului Naţional Bisericesc, cu vot consultativ (art.
29.5).
Între şedinţele Consiliului Naţional Bisericesc funcţionează Permanenţa Consiliului
Naţional Bisericesc, ca organism central executiv (art. 31.1), fiind alcătuită din Patriarhul
României, ca preşedinte, episcopii-vicari patriarhali, vicarii patriarhali, consilierii patriarhali şi
inspectorul general bisericesc, ca membri (art. 31.2). În funcţie de agenda şedinţei, pot
participa şi conducătorii eparhiilor, reprezentanţelor, comunităţilor şi altor unităţi bisericeşti din
interiorul şi din afara graniţelor ţării, aflate sub autoritatea directă a Patriarhiei Române (art.
31.2). Din încredinţarea Patriarhului, Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc poate fi
prezidată de unul din episcopii-vicari patriarhali. În această situaţie, procesul-verbal al
lucrărilor este supus aprobării Patriarhului României. Hotărârile devin executorii numai după
confirmarea lor în scris, de către Patriarhul României (art. 31.3). Permanenţa Consiliului
Naţional Bisericesc se întruneşte, de regulă, săptămânal, la convocarea Preşedintelui sau a
delegatului său (art. 33.1). Hotărârile Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc sunt duse la
îndeplinire de Cancelaria Sfântului Sinod şi de sectoarele celorlalte instituţii centrale bisericeşti
(art. 34).
Cancelaria Sfântului Sinod este organism central administrativ al Sfântului Sinod, al
Sinodului Permanent, al Adunării Naţionale Bisericeşti, al Patriarhului României, al
6
Consiliului Naţional Bisericesc şi al Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc (art. 36.1).
Secretarul Sfântului Sinod, prin decizie patriarhală, coordonează Cancelaria Sfântului Sinod
având colaboratori pe vicarul administrativ patriarhal şi consilierul patriarhal de resort (art.
36.2). Vicarul administrativ patriarhal şi consilierul patriarhal din Cancelaria Sfântului Sinod
pregătesc lucrările pentru convocarea organismelor centrale deliberative şi executive bisericeşti
şi cele care se supun examinării acestora (art. 36.3). Cancelaria Sfântului Sinod este
păstrătoarea sigiliului Sfântului Sinod (art. 36.8). Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, ca
organism central administrativ, Cancelaria Sfântului Sinod are următoarele servicii: Oficiul
canonico-juridic, Corpul de inspecţie bisericească (disciplină şi învăţământ), Secretariat,
Registratură şi Arhivă, Personal-resurse umane, Biblioteca Sfântului Sinod şi altele (art. 36.9).
Administraţia Patriarhală, ca organism central administrativ, are în atribuţiile sale
studierea şi întocmirea referatelor privitoare la problemele bisericeşti de competenţa
organismelor centrale deliberative şi executive, prin următoarele sectoare administrative de
specialitate: Sectorul teologic- educaţional, Sectorul social-filantropic, Sectorul economic-
financiar (cu următoarele servicii: Contabilitate, Tehnic, Comisia de Pictură Bisericească),
Sectorul cultură și patrimoniu religios, Sectorul comunicaţii şi relaţii publice – Centrul de
presă Basilica (Radio Trinitas, Trinitas TV, Publicațiile Lumina, Agenția de știri Basilica,
Biroul de presă și relații Publice), Sectorul monumente și construcții bisericești, Sectorul relaţii
bisericeşti, inter-religioase și comunități bisericești externe (Relații bisericești și
interreligioase, Comunități bisericești externe, Biroul de protocol, Reprezentanța Bisericii
Ortodoxe Române pe lângă instituțiile europene), Sectorul pelerinaje şi Sectorul de
stavropighii patriarhale și centre sociale (art. 38.1). Prin hotărâri ale Permanenţei Consiliului
Naţional Bisericesc pot lua fiinţă şi alte sectoare şi servicii în cadrul Administraţiei Patriarhale
(art. 38.2).

II. Organizarea mitropolitană

Mitropoliile din Patriarhia Română, din ţară şi din afara graniţelor României, sunt
constituite din eparhii (episcopii şi arhipiscopii) şi sunt conduse de un Sinod mitropolitan
prezidat de un mitropolit (art. 110). Mitropolitul împreună cu arhiepiscopii, episcopii, precum
şi episcopii-vicari şi arhiereii-vicari de la eparhiile sufragane alcătuiesc Sinodul mitropolitan
(art. 111.1), care coordonează activităţile comune ale eparhiilor din mitropolie, în limitele
înscrise în Sfintele Canoane, precum şi în normele statutare şi regulamentare în vigoare (art.
111.2). Sinodul mitropolitan veghează ca pe cuprinsul mitropoliei, prin consultare şi cooperare
ierarhică, să fie apărate şi promovate credinţa ortodoxă, unitatea liturgică şi disciplina canonică
a clerului şi monahilor, precum şi întrajutorarea frăţească între eparhii (art. 111.3). Sinoadele
mitropolitane se pot întruni în şedinţe comune pentru a elabora şi a aplica planuri de cooperare
permanentă la nivel pastoral-misionar, social-filantropic şi cultural de interes regional, despre
care vor informa Sfântul Sinod în scris (art. 111.4). Sinodul mitropolitan este prezidat de
mitropolit, care îl convoacă ori de câte ori este nevoie, iar, în caz de vacanţă, prezidează
Patriarhul României sau ierarhul desemnat de acesta canonic şi statutar (art. 112.1).
Mitropolitul este conducătorul canonic al unei mitropolii, având drepturile şi îndatoririle
prevăzute de Sfintele Canoane, de tradiţia bisericească şi de Statut (art. 114.1). Titulatura
mitropolitului este cea a arhiepiscopiei pe care o păstoreşte şi a mitropoliei pe care o conduce
(art. 114.2).

III. Organizarea eparhială

Eparhiile (arhiepiscopiile sau episcopiile) sunt unităţi bisericeşti constituite dintr-un


număr de parohii, grupate în protopopiate, precum şi din mănăstirile aflate pe un anumit
7
teritoriu, şi sunt conduse de către arhiepiscop sau episcop (art. 84.2). În cuprinsul
eparhiilor pot funcţiona instituţii de învăţământ teologic şi confesional, social-filantropice
etc. (art. 84.1). Nicio eparhie nu poate avea, înfiinţa sau administra unităţi de cult pe
teritoriul altei eparhii (art. 84.3).
Organismele de conducere ale eparhiei sunt: Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul
eparhiot), Adunarea eparhială ca organism deliberativ, Consiliul eparhial şi Permanenţa
Consiliului eparhial ca organisme executive (art. 85). În exercitarea atribuţiilor sale,
Chiriarhul este ajutat de un episcop- vicar sau de un arhiereu-vicar, potrivit rangului
eparhiei (arhiepiscopie sau episcopie)8, de Cancelaria eparhială şi de Administraţia
eparhială (art. 103). Episcopii-vicari şi arhiereii-vicari sunt membri de drept ai
organismelor deliberative şi executive eparhiale (art. 104.1).
Chiriarhul exercită slujirea de învăţător, slujitor al Sfintelor Taine şi păstor al
eparhiei sale (art. 88.1.a), conducând eparhia în conformitate cu prevederile Sfintelor
Canoane, ale Statutului şi regulamentelor bisericeşti, precum şi cu hotărârile Sfântului
Sinod (art. 88.1.b).
Adunarea eparhială este organism deliberativ pentru toate problemele administrative,
culturale, social-filantropice, economice şi patrimoniale ale eparhiei (art. 90), şi se compune
din 30 de reprezentanţii aleşi ai clerului şi ai credincioşilor (art. 91.5), în proporţie de o treime
clerici şi două treimi mireni, cu o viaţă morală şi religioasă demnă de un creştin, care au
candidat cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) ierarhului locului. Pentru activitate potrivnică
Bisericii, mandatele acestora se revocă de Adunarea eparhială, la propunerea Chiriarhului (art.
91). Membrii mireni din Adunarea eparhială se aleg de către delegaţii consiliilor parohiale,
constituiţi în colegii electorale mireneşti, pe circumscripţii (art. 91.2), iar membrii clerici din
Adunarea eparhială se aleg de către toţi preoţii şi diaconii în funcţie, constituiţi în colegii
electorale preoţeşti, pe circumscripţii (art. 91.3). Membrii Adunării eparhiale, clerici şi mireni,
se aleg pe termen de 4 ani, având dreptul de a fi aleşi pentru cel mult două mandate (art.
91.4)9.
Preşedintele Adunării eparhiale este arhiepiscopul sau episcopul, iar în caz de
vacanţă, locţiitorul desemnat canonic şi statutar (art. 91.6). Episcopul-vicar sau arhiereul-
vicar este membru de drept al Adunării eparhiale, cu vot deliberativ (art. 91.7).
Adunarea eparhială se întruneşte în şedinţă anuală de lucru, în primul trimestru al
anului, iar în şedinţe extraordinare, ori de câte ori este nevoie (art. 93.1). Pentru studierea şi
formularea propunerilor asupra problemelor ce urmează a fi supuse deliberării, Adunarea
eparhială alege, la începutul fiecărui mandat de 4 ani, dintre membrii clerici şi mireni, 5
comisii de lucru permanente, care vor avea câte un preşedinte şi un raportor din mijlocul
lor, desemnaţi de plen, la propunerea Preşedintelui (art. 94). Comisiile Adunării eparhiale
sunt:
- Comisia administrativ-bisericească,
- Comisia culturală şi educaţională,
- Comisia economică, bugetară şi patrimonială,
- Comisia social-filantropică,
- Comisia organizatorică, juridică şi de validare.
Consiliul eparhial este organism executiv al Adunării eparhiale pentru problemele
bisericeşti administrative, culturale, social-filantropice, economice, patrimoniale şi
fundaţionale pentru întreaga eparhie (art. 95), şi se compune din 9 membri, 3 clerici şi 6
mireni, aleşi pe termen de 4 ani de Adunarea eparhială dintre membrii ei. Aceştia pot fi
aleşi pentru cel mult două mandate, iar pentru activitate potrivnică Bisericii, mandatele
acestora se revocă de Adunarea eparhială, la propunerea Chiriarhului (art. 96.1). Consiliul
eparhial se întruneşte la convocarea preşedintelui de două ori pe an sau ori de câte ori este
nevoie (art. 97.1).
8
Preşedintele Consiliului eparhial este Chiriarhul, iar, în caz de vacanţă, locţiitorul
desemnat canonic şi statutar (art. 96.2). Episcopul-vicar sau arhiereul-vicar este membru de
drept al Consiliului eparhial, cu vot deliberativ (art. 96.3). Din încredinţarea Chiriarhului,
şedinţele Consiliului eparhial pot fi prezidate şi de către episcopul-vicar, respectiv de
arhiereul-vicar. În această situaţie, procesul- verbal al lucrărilor este supus aprobării
Chiriarhului (art. 96.4). Vicarul eparhial, consilierii eparhiali, inspectorul eparhial,
secretarul eparhial, exarhul, consilierul juridic şi contabilul-şef sunt membri permanenţi ai
Consiliului eparhial, cu vot consultativ. Conducătorii instituţiilor de învăţământ teologic
din eparhie participă la lucrări în calitate de invitaţi (art. 96.5).
Între şedinţele Consiliului eparhial funcţionează Permanenţa Consiliului eparhial
(art. 100), care se compune din Chiriarh, ca preşedinte, episcopul-vicar sau arhiereul-vicar,
vicarul eparhial, consilierii eparhiali, inspectorul eparhial, secretarul eparhial, exarhul,
consilierul juridic şi contabilul- şef, ca membri. În caz de vacanţă, prezidează locţiitorul
desemnat canonic şi statutar (art. 101.1). Permanenţa Consiliului eparhial se întruneşte, de
regulă, săptămânal, la convocarea Chiriarhului sau a delegatului său (art. 101.2). Din
încredinţarea Chiriarhului, Permanenţa Consiliului eparhial poate fi prezidată de
episcopul-vicar, arhiereul-vicar, vicarul eparhial sau de unul dintre consilierii eparhiali. În
acest caz, procesul-verbal al lucrărilor este supus aprobării Chiriarhului (art. 101.3).
Hotărârile Adunării eparhiale, ale Consiliului eparhial şi ale Permanenţei
Consiliului eparhial devin executorii doar după confirmarea lor în scris de către Chiriarh.
În caz de neconfirmare, Chiriarhul dispune rediscutarea problemei (art. 99).
Cancelaria eparhială are următoarele servicii şi compartimente: cabinetul
chiriarhului, secretariatul, oficiul canonic-juridic, corpul de inspecţie bisericească, biroul
de comunicaţii şi relaţii cu publicul, registratură, arhivă (art. 106.2). Din încredinţarea
Chiriarhului, Cancelaria eparhială pregăteşte, împreună cu vicarul eparhial şi sectoarele
Administraţiei eparhiale, lucrările organismelor deliberative şi executive eparhiale şi duce
la îndeplinire hotărârile acestora (art. 106.1). Vicarul eparhial are, în principal, atribuţii de
protocol, reprezentare şi relaţii cu instituţii şi organizaţii care sprijină activităţile eparhiei.
În acest sens, el activează ca delegat al Chiriarhului, căruia îi prezintă raport scris despre
modul de îndeplinire a activităţilor încredinţate (art. 106.3).
Administraţia eparhială duce la îndeplinire hotărârile organismelor deliberative şi
executive centrale şi eparhiale, prin următoarele sectoare de activitate: Sectorul
administrativ-bisericesc, Sectorul învăţământ şi activităţi cu tineretul, Sectorul cultural şi
comunicaţii media, Sectorul social- filantropic şi misionar, Sectorul economic-financiar,
Sectorul patrimoniu şi construcţii bisericeşti, Sectorul Exarhatul mănăstirilor, Control
financiar şi audit intern 10 (art. 108.1). În funcţie de solicitările pastorale şi administrative
locale, Permanenţa Consiliului eparhial poate înfiinţa şi alte sectoare de activitate (art.
108.2). Administraţia eparhială este condusă de Chiriarh, ajutat de episcopul-vicar sau
arhiereul-vicar, împreună cu vicarul eparhial şi consilierii eparhiali (art. 108.4).

IV. Vicariatul
Vicariatul este o unitate bisericească administrativă cu regim misionar-pastoral,
aflată sub autoritatea directă a Patriarhiei Române, care cuprinde mai multe protopopiate,
parohii şi mănăstiri (art. 73.1). Organizarea şi funcţionarea vicariatului se fac pe baza unui
regulament propriu aprobat de Sfântul Sinod, la propunerea Patriarhului României, şi care
se comunică instituţiei administraţiei publice centrale de resort (art. 73.2). Conducătorul
vicariatului şi protopopii din cuprinsul acestuia sunt numiţi de Patriarhul României dintre
preoţii din vicariat, în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute pentru personalul clerical de
conducere de la eparhii (art. 73.3). Unităţile bisericeşti din cuprinsul vicariatului primesc

9
Antimisul sfinţit, Sfântul şi Marele Mir, precum şi pastoralele chiriarhale de la Patriarhul
României (art. 73.7).

V. Protopopiatele
Protopopiatul (protoieria) este o unitate bisericească administrativă care cuprinde
mai multe parohii arondate de pe teritoriul aceleiaşi eparhii (art. 69.1). Înfiinţarea,
desfiinţarea, delimitarea şi schimbarea întinderii teritoriale a protopopiatelor se aprobă de
Permanenţa Consiliului eparhial, ţinând seama de solicitările misionar-pastorale locale, de
situarea parohiilor şi filiilor dintr-o zonă geografică, precum şi de posibilităţile economice
de funcţionare (art. 69.2). Fiecare protopopiat are o cancelarie administrativă proprie în
cadrul căreia funcţionează personal clerical şi neclerical, potrivit competenţelor date prin
Statut şi regulamentele bisericeşti (art. 69.3).
Protopopul (protoiereul) este preotul conducător al protopopiatului şi al cancelariei
administrative a protopopiatului, în numele chiriarhului (art. 70.1), şi se numeşte sau se
reconfirmă de către Chiriarh pe o perioadă de patru ani, într-o şedinţă de lucru a
Permanenţei Consiliului eparhial (art. 70.2). Protopopul îndrumă, coordonează şi
supraveghează activitatea bisericească a parohiilor şi filiilor din protopopiat (art. 71.a) şi
este, pe teritoriul protopopiatului său, reprezentantul oficial al Centrului eparhial faţă de
autorităţile publice locale şi faţă de terţi (art. 72.1). Cu aprobarea prealabilă scrisă a
Chiriarhului, protopopul reprezintă protopopiatul şi, când este cazul, unităţile bisericeşti
din protopopiat, în justiţie, în faţa autorităţilor locale şi faţă de terţi, personal sau prin
delegaţi (art. 72.2).

VI. Parohia și filia


Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un
anume teritoriu şi subordonată Centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic,
administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de Chiriarhul (arhiepiscopul
sau episcopul) eparhiei respective (art. 43). Parohia are ca organism deliberativ Adunarea
parohială (art. 54.1), iar Consiliul Parohial este organismul executiv al Adunării parohiale
(art. 59.1).
Preotul paroh, ca delegat al Chiriarhului, este păstorul sufletesc al credincioşilor
dintr-o parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administraţiei parohiale
şi preşedinte al Adunării parohiale, al Consiliului parohial şi al Comitetului parohial (art.
49.1). Înfiinţarea, desfiinţarea şi delimitarea teritorială a parohiilor se aprobă de către
Permanenţa Consiliului eparhial, ţinând seamă de cerinţele misionare şi pastorale din
teritoriu (art. 44). Numirea sau revocarea din oficiul de paroh se face de Chiriarh într-o
şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial, având în vedere calitatea activităţii desfăşurate
(art. 49.2). În cadrul parohiei, preotul paroh îndeplineşte întreita slujire sacerdotală,
învăţătorească, sfinţitoare şi pastoral-misionară (art. 50).
Preotul paroh este administratorul tuturor bunurilor parohiale, mobile şi imobile,
împreună cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului eparhial, şi răspunde canonic-
disciplinar şi administrativ-bisericesc în faţa acestuia, iar pentru administrarea şi gestionarea
defectuoasă a bunurilor bisericeşti răspunde şi în faţa instanţelor civile şi penale, în baza
legislaţiei în vigoare (art. 64.1). Când unele atribuţii gestionare au fost delegate altui preot
sau unui diacon slujitor de la parohie, acesta răspunde canonic-disciplinar, administrativ-
bisericesc, civil şi penal pentru gestionarea bunurilor încredinţate (art. 64.2). Aprobarea
anuală a gestiunii nu îl exonerează de răspundere pe preotul paroh, pe preotul sau diaconul
gestionar pentru neregulile descoperite ulterior (art. 64.3).
Credincioşii parohiei au dreptul de a beneficia de asistenţă religioasă, de a alege şi
a fi aleşi în organismele parohiale, de a beneficia de ajutor filantropic, după posibilităţi,
10
precum şi îndatorirea de a susţine, întări şi mărturisi credinţa Bisericii Ortodoxe, de a vieţui
potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, de a participa la sfintele slujbe, de a se împărtăşi
cu Sfintele Taine, de a împlini faptele milei creştine, şi de a întreţine şi a ajuta Biserica şi
pe slujitorii ei (art. 45). Comunitatea credincioşilor care nu poate susţine cu mijloace
proprii o parohie, prin hotărâre a Permanenţei Consiliului eparhial, se poate alătura la o
comunitate vecină, împreună cu care formează parohia. În acest caz, comunitatea care se
alătură poartă denumirea de filie, iar membrii săi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de
parohie ca şi cei din comunitatea la care se alătură (art. 46.1). Prin hotărâre a Permanenţei
Consiliului eparhial, parohiile cu posibilităţi economice ajută parohiile sărace şi cu număr
mic de credincioşi (art. 46.2).
Pe lângă preotul paroh, într-o parohie pot fi unul sau mai mulţi preoţi şi diaconi
slujitori numiţi de Chiriarh într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial. Numărul
slujitorilor la parohie se stabileşte în funcţie de solicitările misionar-pastorale locale
constatate de conducerea eparhiei (art. 51.1). Pe durata activităţii lor în parohie, preoţii şi
diaconii sunt datori a locui în parohie, în case parohiale, acolo unde acestea există, sau în
case închiriate, şi au dreptul de folosinţă gratuită a unei anumite suprafeţe de teren,
proprietatea parohiei, aprobată de Centrul eparhial (art. 48.1). Pentru asigurarea unei
prezenţe stabile a preotului (preoţilor) în parohie, acolo unde nu se află casă parohială,
aceasta va fi construită, iar dacă nu sunt condiţii pentru construire, Consiliul parohial va
lua măsuri pentru achiziţionarea unei case existente sau pentru plata chiriei locuinţei
preotului, până când se va construi o casă parohială nouă (art. 48.2). La parohiile cu mai
mulţi preoţi slujitori, aceştia sunt egali în drepturile şi îndatoririle sacramentale,
învăţătoreşti şi pastoral-misionare (art. 52.1), fiecare preot slujitor având în cuprinsul
parohiei un sector bine delimitat şi aprobat de Chiriarh, pe baza raportului întocmit de
către delegaţii Centrului eparhial (art. 52.2).
Adunarea parohială este compusă din credincioşii majori ai parohiei, bărbaţi şi
femei, care mărturisesc prin credinţa, faptele şi ţinuta lor morală, ataşamentul faţă de
Biserica Ortodoxă, de învăţătura ei de credinţă şi de instituţiile ei (art. 54.2). Preşedintele
Adunării parohiale este preotul paroh, iar dacă acesta este absent sau suspendat din
funcţie, un preot delegat de protopop dintre slujitorii parohiei sau de la o altă parohie
învecinată. În cazul în care la Adunarea parohială ia parte protopopul sau un preot delegat
de către Centrul eparhial, acesta prezidează şedinţa (art. 54.3). Preoţii şi diaconii slujitori
activi ai unei parohii, precum şi preoţii pensionari care au domiciliul stabil pe teritoriul
parohiei respective, sunt membri de drept ai Adunării parohiale (art. 54.4). Adunarea
parohială se întruneşte în şedinţă ordinară o dată pe an, şi anume în primul trimestru al
anului, iar în şedinţe extraordinare, ori de câte ori este nevoie (art. 56.1).
Consiliul Parohial este compus din 7, 9 sau 12 membri – în funcţie de categoria
parohiei –, precum şi 2-4 membri supleanţi, aleşi de Adunarea parohială dintre membrii ei
(art. 59.1); aceştia sunt aleşi pentru o perioadă de 4 ani şi activează benevol, având
posibilitatea de a fi realeşi (art. 59.2). Membrii aceleiaşi familii (soţul şi soţia, părinţii şi
copiii, fraţii, verii primari, ginerii, naşii şi finii) nu pot fi, în acelaşi timp, membri ai
Consiliului parohial (art. 59.3). Sunt membri de drept în Consiliul parohial, cu vot
deliberativ, preotul paroh ca preşedinte, ceilalţi preoţi şi diaconi slujitori activi ai parohiei,
precum şi primul cântăreţ (cantor, dascăl) al bisericii parohiale (art. 59.4). Pentru activitate
ostilă Bisericii, comportament imoral şi ofensator, membrii Consiliului parohial pot fi
revocaţi de Permanenţa Consiliului eparhial, la cererea motivată a parohului, avizată de
protopop, sau în urma constatării de către autoritatea superioară bisericească. Membrii
revocaţi nu pot fi realeşi timp de 5 ani în Consiliul parohial (art. 60). Consiliul Parohial se
întruneşte lunar, la convocarea preotului paroh, sau ori de câte ori este nevoie (art. 61.1).

11
Consiliul parohial deleagă unul sau doi membri care, în calitate de epitropi, sprijină
parohul în administrarea corectă şi eficientă a bunurilor parohiale. Numele epitropilor se
comunică protopopiatului pentru aprobare (art. 63).
Comitetul parohial este organismul bisericesc parohial care funcţionează sub
preşedinţia preotului paroh şi este subordonat Consiliului parohial. Membrii Comitetului
parohial sunt aleşi de Adunarea parohială dintre membrii ei; Comitetul parohial are un
număr dublu de membri faţă de cel al Consiliului parohial (art. 66.1). Comitetul parohial
poate avea prevederi şi evidenţă gestionară proprie în cadrul bugetului parohial pentru
activităţile desfăşurate utilizând, sub controlul preotului paroh, acelaşi cont bancar, şi face
justificarea financiară anuală faţă de Consiliul parohial. Pentru controlul financiar al
Comitetului parohial sunt desemnaţi doi cenzori de către Consiliul parohial (art. 66.4).
Comitetul parohial are cinci servicii, fiecare fiind condus de un coordonator numit de
către biroul de conducere, şi anume: social, misionar, cultural, pentru tineret şi
administrativ- gospodăresc (art. 67.1).

VII. Mănăstirea, schitul, metocul

Mănăstirea este o comunitate de călugări sau călugăriţe, care s-au hotărât în mod
liber să-şi ducă viaţa în înfrânare, sărăcie de bună voie şi ascultare (art. 74.1), şi depinde
direct de Chiriarh, care este conducătorul ei canonic (art. 74.4). Schitul şi metocul
funcţionează în subordinea mănăstirii rânduită de Chiriarh sau, direct, a Centrului eparhial
(art. 74.2). Catedrala eparhială are statut canonic de mănăstire (art. 74.3).
Înfiinţarea, desfiinţarea şi transformarea mănăstirilor de călugări în mănăstiri de
călugăriţe sau a mănăstirilor de călugăriţe în mănăstiri de călugări, precum şi ridicarea
schiturilor la rang de mănăstiri se aprobă de către Sinodul mitropolitan la propunerea motivată
a Chiriarhilor eparhiilor sufragane, după o atentă şi riguroasă evaluare a motivelor, a existenţei
bazei materiale şi a personalului monahal necesar, precum şi a condiţiilor misionare locale
(art. 75.1). Înfiinţarea, desfiinţarea şi transformarea schiturilor şi a metocurilor de călugări în
schituri şi metocuri de călugăriţe sau a schiturilor şi a metocurilor de călugăriţe în schituri şi
metocuri de călugări se aprobă de către Chiriarh, aducându-se la cunoştinţa Consiliului
eparhial (art. 75.2). În mănăstirea, schitul sau metocul date în folosinţă prin sfinţire, niciunul
dintre ctitori, donatori şi binefăcători nu are vreun drept de proprietate, folosinţă sau amestec în
conducerea, administrarea şi viaţa spirituală a acestora (art. 75.3).
Chiriarhul este conducătorul canonic al mănăstirilor, schiturilor şi metocurilor din
eparhia sa, cu excepţia stavropighiilor (art. 26 lit. w). Prin delegaţie din partea
Chiriarhului, conducerea mănăstirii este asigurată de stareţ(ă), a schitului de egumen(ă),
iar a metocului de persoana anume desemnată ca administrator (art. 78.1).

VIII. Disciplina ecleziastică

În Biserica Ortodoxă Română, din încredinţarea organismului de autoritate (episcop sau


sinod de episcopi), exercitarea puterii de judecată se face prin consistoriu, care
instrumentează şi propune hotărâri spre aprobare respectivului organism de autoritate (art.
148.1). Pentru cauzele de judecată ale personalului bisericesc clerical de mir şi monahal, în
activitate sau pensionat, precum şi pentru întreg personalul neclerical, în probleme ce
privesc abateri de natură administrativă, morală şi dogmatică, funcţionează următoarele
consistorii:

12
- de judecare în fond:

a. Consistoriul disciplinar protopopesc, pentru cauzele personalului neclerical de la


parohii;
b. Consistoriul eparhial, pentru cauzele clericilor de mir, ale cadrelor didactice, clerici
sau laici, din învăţământul teologic preuniversitar şi universitar şi ale mirenilor din
administraţia bisericească;
c. Consistoriul eparhial monahal, pentru cauzele monahilor.

- de judecare în apel:

a. Consistoriul mitropolitan, pentru cauzele clericilor de mir sancţionaţi cu caterisirea;


b. Consistoriul mitropolitan monahal, pentru cauzele monahilor clerici sancţionaţi cu
caterisirea.

- de judecare în recurs:

a. Consistoriul eparhial, pentru cazurile de destituire a cântăreţilor bisericeşti ;


b. Consistoriul mitropolitan, pentru cauzele clericilor de mir sancţionaţi cu destituirea
din slujirea clericală, ale cadrelor didactice din învăţământul teologic preuniversitar
şi universitar şi ale mirenilor din administraţia bisericească;
c. Consistoriul mitropolitan monahal, pentru cauzele monahilor clerici sancţionaţi cu
destituirea din slujirea clericală;
d. Consistoriul Superior Bisericesc, pentru cauzele clericilor de mir sancţionaţi cu
caterisirea;
e. Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, pentru cauzele monahilor clerici
sancţionaţi cu caterisirea.

Cauzele de judecată bisericească se introduc pe rolul instanţelor disciplinare şi de


judecată cu aprobarea Chiriarhului – în cazul consistoriilor protopopeşti şi eparhiale, a
Mitropolitului – în cazul consistoriilor mitropolitane, şi a Patriarhului României – în cazul
Consistoriului Superior Bisericesc şi a Consistoriului Superior Bisericesc Monahal (art.
148.3). Personalul bisericesc trimis în faţa instanţelor de judecată bisericească în calitate de
acuzat, poate fi asistat în faţa tuturor instanţelor bisericeşti de un apărător ales de acuzat
din lista de apărători bisericeşti, numiţi prin decizie chiriarhală din rândul celor admişi în
urma examenului pentru apărători (art. 160).
Procedura de judecată a instanţelor bisericeşti şi modul de sancţionare a abaterilor sunt
prevăzute în Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod în şedinţa sa de lucru din 5-6 februarie
2015.

Bibliografie minimală:

1. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor;


2. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române;
3. Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române.

13
II. Introducere în istoria vieții religioase
a românilor ortodocși din Banatul istoric. Secolele XIX-XX
1. Banat - Geografie și Demografie
Banatul istoric este provincia ce se întinde între Dunăre, Mureş, Tisa şi Carpaţi. În
secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea arealul Banatului era de 28.526 km, din care 18.966 km2
aparţin României, 9.276 km aparţin Serbiei, iar un colţ din nord-vest, la confluenţa
Mureşului cu Tisa, depinde de Ungaria (284 km).
La o populaţie de aproximativ 1,3 milioane locuitori, raportul naţionalităţilor care
trăiau în Banatul istoric era dominat în preajma primului război mondial de patru mari
comunităţi etnice:
 română – 41,7%;
 germană – 22,5%;
 sârbă – 17,4%;
 maghiară – 13,3%.

2. Timișoara (Capitala Banatului). Scurte aspecte etnice și demografie


În anul 1910 din totalul populației timișorene – 10% erau vorbitori de limba
română, 40% vorbeau maghiară, iar 44% comunicau în limba germană.
Structura populaţiei din punct de vedere al limbei materne a locuitorilor,
înregistrată în recensămintele oficiale periodice, pune în lumină aspecte deosebit de
importante din realităţile comunităţilor urbane până în preajma primului război mondial.
Trebuie reţinut faptul că în perioada respectivă, Banatul istoric deţinea o poziţie importantă
în politica economică a guvernanţilor maghiari, mai cu seamă în domeniul agrar, industrial,
comercial. Din această perpesctivă, centrele urbane bănăţene aveau o însemnătate aparte.
În Timișoara își desfășurau activitatea, nu doar centre economice importante, ci şi reşedinţe
administrative de comitate sau plăşi, episcopii ortodoxe, ori catolice.
În Timișoara viețuiau în anul 1864 în jur de 35000 de locuitori. Numărul lor a
crescut la 68.000 în anul 1910.

3. Biserica Ortodoxă din Banat. Scurt istoric


Biserica Ortodoxă a avut o evoluţie continuă. Nu se cunoaşte cu exactitate când şi
în ce condiţii a luat fiinţă episcopia în Timişoara. Cercetările istorice efectuate până acum,
deşi au confirmat existenţa unei vieţi creştine ortodoxe în Banat, înainte de stăpânirea
turcească (1552), pusă în evidenţă prin atestarea mai multor mănăstiri, biserici şi clerici care
într-adevăr reclamau şi o organizaţie bisericească, totuşi ştirile despre o organizare
bisericească în Banat înainte de stăpânirea turcească sunt puţine, lacunare şi contradictorii.
Astfel, când este vorba de începuturile episcopiilor bănăţene, Timişoara şi Vârşeţ, o bună
parte a istoricilor îşi încep discursul lor pe această temă cu perioada de după reorganizarea
Patriarhiei de Ipek din anul 1557 când sunt menţionaţi şi primii ierarhi ai eparhiilor
amintite.
Un mare rol în reînfiinţarea Patriarhiei de Ipek 1-a avut marele vizir turc Mohamed
Sokolovič de origine sârb - bosniac, care până la vârsta de 18 ani când a fost dus la
Constantinopol şi trecut la mahomedanism, a fost crescut în duhul credinţei ortodoxe.
Datorită aptitudinilor sale de excepţie, acest sârb islamizat a ajuns la demnitatea de mare
vizir al Imperiului Otoman. Prin influenţa conferită de demnitatea sa, el 1-a determinat pe
sultanul Soliman Magnificul să reînfiinţeze Patriarhia de Ipek.

14
În calitate de întâistătător al noii Patriarhii, a fost numit o rudă a vizirului, Macarie,
care până atunci a îndeplinit funcţia de stareţ la mănăstirea Hilandar. După cum arată
istoriografia sârbă, odată ajuns întâistătător al proaspetei reînfiinţate Patriarhii, Macarie a
trebuit să ia aproape totul de la început, întrucât organizaţia bisericească era fărâmiţată, iar
în scaunele episcopale abia de se mai găsea vreun episcop sârb. În această situaţie, Macarie
a trecut la reinstaurarea puterii canoanelor şi la săvârşirea unei noi reorganizări a Bisericii
pe eparhii, protopopiate şi parohii.
După cum afirmă istoricul Radoslav Gruič, patriarhul Macarie ,,a reînnoit eparhiile
pustiite şi a rânduit în ele episcopi". Noua Patriarhie şi-a extins jurisdicţia nu numai asupra
teritoriilor otomane locuite de sârbi, ci şi asupra teritoriilor din Ungaria ocupate de turci
după 1541.
Istoricul Gioko Slepčevič, autorul unei istorii a Bisericii Ortodoxe Sârbe în 3
volume, susţine că numai în teritoriile stăpânite de turci în Ungaria, patriarhul Macarie a
înfiinţat 8 eparhii ortodoxe cu sediile la Buda, Pecui, Seghedin, Arad, Timişoara, Vârşeţ etc.
Datorită extinderii jurisdicţiei asupra noilor teritorii ocupate de turci, patriarhia de Ipek a
ajuns să întreacă patriarhia ecumenică de Constantinopol în ce priveşte teritoriul, numărând
în jur de 40 de eparhii.
În anul 1721, mitropolitul Belgradului, Moise Petrovci, invocă faptul că turcii sunt
prea aproape de Belgrad şi mută sediul mitropoliei de la Belgrad la Timişoara. După
moartea mitropolitului Karloviţului, Vikentie Popovici, Congresul bisericesc 1-a ales în
unanimitate şi în funcţia de mitropolit al Karloviţului pe mitropolitul Belgradului, Moise
Petrovici, unificând astfel cele două mitropolii în pofida nemulţumirilor austriecilor. Sediul
noii mitropolii Belgrad - Karloviţ a fost mutat la Belgrad. Deşi, Curtea de la Viena după
moartea mitropolitului Moise Petrovici (1730), dorea să despartă din nou cele două
mitropolii prin numirea a doi mitropoliţi, la Timişoara respectiv Karloviţ, Congresul
bisericesc sârb din 22 martie 1731 în unanimitate 1-a ales pe episcopul Aradului, Vikentie
Iovanovici. Acesta a fost mitropolit a unificatei mitropolii Beograd - Karloviţ până la
moartea sa în 1737.

4. Biserica Ortodoxă Română din Banat. 1864-1939


Regretatul istoric Nicolae Bocșan amintea în studiul „Andrei Șaguna și Andrei
Mocioni” că cei doi politicieni ai Casei de Habsburg, înainte de retragerea lor din viața
politică – Mocioni 1869 și Șaguna în 1865, au avut viziuni diferite cu privire la înființarea
unei episcopii românești la Timișoara. În 1890 Vicențiu Babeș acuza pe Șaguna că a cedat
ierarhiei sârbești mai multe probleme, printre care și înființarea unei episcopii românești la
Timișoara.
După ce au dus greul separației ierarhice dintre anii 1860-1865, liderii românilor
din Banat nu și-au ascuns nemulțumirea pentru că nu a fost înființată o episcopie
(românească) la Timișoara. La sfârșitul anului 1864, Andrei Mocioni, într-o scrisoare
adresată lui Șaguna își exprimă aceste nemulțimiri.
Prin urmare, până în 1864 românii ortodocşi din Timişoara au fost păstoriţi de
ierahi sârbi. După reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului în 1864, cu două eparhii sufragane
la Arad şi Caransebeş, Andrei Şaguna a convocat un Congres naţional bisericesc al
românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie în toamna anului 1868, la Sibiu, care a aprobat
Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, sancţionat de autoritatea
de stat în anul 1869. Este actul istoric după care s-a condus Biserica transilvăneană până în
1925.
Perioada cuprinsă între 1867-1918, a fost pentru clericii români (episcopi şi preoţi)
o perioadă dificilă. Istoriografia consemnează eforturile organizatorice al celor două
episcopii care păstoreau teritoriul Banatului istoric: Arad și Caransebeș. Erau doar la
15
început. Mai mult, separaţia ierarhică, problema patrimoniului, a stârnit nu puţine tensiuni
între cele două etnii care vieţuiau în mod paşnic în Banat. Totuşi, au fost destule cazuri
când, datorită unei cât mai bune delimitări „financiare”, reprezentanţii celor două Biserici
au recurs la dreptatea justiţiei.
Desigur, a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al
XX-lea, s-a remarcat, printr-un efort susţinut, de construire de biserici, acțiuni filantropice,
înființarea de ziare sub egida Bisericii etc.
De acum putem vorbi de slujbe numai în limba română. Toate aceste aspecte, pe
parohii, a fost surprinsă foarte bine de cărturarii timişoreni Nicolae Ilieşiu1 şi Virgil
Popovici2, care au elaborat două lucrari de proporţii consacrată trecutului istoric al
Timişoarei. Cu bogate informaţii inedite, argumentează amplitudinea vieţii spirituale şi
culturale din municipiu.
Sub aspect educativ, la Arad în 1812 a fost deschisă o școală pedagogică, iar 10 ani
mai târziu (1822) se deschid și cursurile Institutului Teologic. Tot în anul 1822, la Vârșeț
se deschid cursurile teologice în limba română. La Vârșeț au predat: Andrei Șaguna,
Nicolae Tincu Velea, Ignatie Vuia etc. În anul 1865, episcopul Ioan Popasu transferă secția
teologică de la Vârșeț la Caransebeș. Majoritatea preoților din Banatul istoric au fost
absolvenți al celor două școli teologice (Caransebeș și Arad).
În ceea ce privește presa, pe lângă ziarele coordonate de clericii (așa cum s-a
remarcat David Voniga) din Banatul istoric, două ziare au avut cel mai mare impact,
întrucât erau susținute de centrele eparhiale din Arad și Caransebeș.
La Caransebeș, de numele episcopului Ioan Popasu se leagă apariția Foii Diecezane
al cărei prim număr a văzut lumina tiparului la 5/17 ianuarie 1886. Ziarul s-a înscris printre
gazetele româneşti din Banat cu cea mai lungă existenţă şi a jucat un rol de prim ordin în
difuzarea unor articole, studii, apeluri şi ştiri de interes major pentru progresul cultural al
poporului român3.
La Arad, apare ziarul Biserica şi Şcoala. Primul număr vede lumina zilei la 30
ianuarie/11 februarie 1877 numită şi „foaie bisericească, scolastică, literară şi economică”,
iar ea avea obiectiv principal, aşa cum reiese din titlu, aspectele bisericeşti şi şcolare.
Redactorul responsabil a fost Vicenţiu Mangra, care în opinia noastră, a inserat în cadrul
foii pe care o conducea, cele mai elevate studii din întreaga presă bisericească bănăţeană.
Școlile teologice de la Arad și Caransebeș, alături de ziarele „Foaia Diecezană” și
„Biserica și Școala” au reprezentat principalele instituții care au diseminat (în limba
română) în Banatul istoric valorile autentice creștin ortodoxe.
După evenimentele din 1864-1865, viața bisericească sârbă și-a continuat cursul. În
scaunul episcopal timișorean au arhipăstorit:
Antonije Nako (1864-1872),
Gheorghije Voinovic (1874-1881)
Gheorghije Brankovic (1882-1890)
Nikajior Popovic (1891-1901),
Gheorghije Letic (1904-1935) etc.

1
N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943.
2
V. Popovici, Ortodoxismul şi Biserica Naţională Românească din Timişoara, Timişoara, 1933.
3
Vezi Foaia Diecezană, Caransebeş, XV-XXXIII, 1900-1918.
16
5. Protopopiatul Ortodox Român al Timișoarei. 1867-1939. Implicarea
Bisericii în viaţa socială şi religioasă. Alumneul greco-oriental român din Timişoara

În Timişoara funcționa un protopopiat ortodox român, dependent canonic de


Episcopia Aradului.
Sub aspect filantropic, în secolul al XIX-lea se distinge Alumneul Naţional Român
din Timişoara. Prin această societate, clerul ortodox român şi-a îndreaptat atenţia asupra
modului de ajutorare a elevilor români care nu aveau posibilităţi materiale pentru a urma o
şcoală. La 5 noiembrie 1866, protopopul Meletie Dreghici, propune spre dezbatere
preoţilor timişoreni, statutele alumneului ce se va înfiinţa la Timişoara.4
Alumneul Naţional Român şi-a început activitatea de întrajutorare în anul 1868 şi îl
avea ca preşedinte pe protopopul Timişoarei Meletie Dreghici. În anul 1888 Alumneul
Naţional Român îşi schimbă denumirea în Alumneul greco-oriental român din Timişoara.
Conform Statutelor publicate în Foaia Diecezană5, Alumneul greco-oriental român
din Timişoara era subordonat Consitoriului greco-ortodox român din Arad şi se adresa
doar tinerilor care studiau în Timişoara. Tinerii puteau urma oricare dintre şcolile
gimnasiale, reale, comerciale, industriale sau alte institute de cultură.6 Existau condiţii
impuse de Alumneu, celor care doreau să obţină o bursă: „trebuie să aibe purtare bună
morală şi din studii să producă calculi îndestulători”.7
La capitolul 4 al Statutelor suntem informaţi că Alumneul greco-oriental român din
Timişoara se compunea din membrii fondatori şi membrii ordinari. Membrii fondatori erau
cei care donau la intrarea în Asociaţie suma de 100 de florini, iar cei ordinari se obligau în
scris să cotizeze cu suma de 3 florini anual pe o perioadă de 6 ani. Membrii fondatori la
vechiul Alumneu au fost trecuţi ca şi fondatori şi în Alumneul greco-oriental român din
Timişoara. Societatea se administra prin adunarea generală şi prin comitetul de
administrare (art. 6). Exista o adunare generală ordinară anuală, care era anunţată în presa
din Timişoara cu cel puţin 14 zile înainte (art. 7). Preşedintele Societăţii era episcopul de
Arad, iar în absenţa lui Consitoriul din Arad putea trimite un reprezentant (art. 9).
Consitoriul din Arad era organismul care administra averea Societăţii prin votul membrilor
fondatori şi ordinari (art. 10). Pentru a deveni membru nu era suficientă cotizarea cu suma
de bani solicitată la intrare. Membrii trebuiau să dovedească absolvirea unei şcoli, apoi
aveau nevoie de o recomandare din partea unui preot şi de o adeverinţă că au fost botezaţi
(art. 16). Elevul care comitea abateri de la morală şi se constata că are o situaţie slabă la
învăţătură era eliminat din Alumneu (art. 16). Statutele au fost aprobate de Consitoriul din
Arad la şedinţa consitorială ţinută la 5/17 iulie 1890.8
Foaia Diecezană ne prezintă protocolul Alumneului greco-oriental român din
Timişoara din data de 26 august 1890. Este amintit ca membru timişoreanul Pavel Rotariu.
Protocolul precizează printre altele că unul dintre elevi a obţinut calificative slabe la
învăţătură, drept urmare a fost eliminat de Asociaţie.9 Articolul 6, litera f, ne prezintă suma
de care dispunea Asociaţia: 8241 florini.10 Toate hotărârile luate de membrii Asociaţiei
erau publicate în revista „Luminătoriul” din Timişoara, „Biserica şi şcoala” din Arad şi
„Foaia Diecezană” din Caransebeş. Cele trei organe de presă menţionate prin care îşi făcea

4
I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. II, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 883.
5
Foaia Diecezană, Caransebeş, V, 1890, nr. 35, 2/14 septembrie, p. 2-3.
6
Ibidem, p. 2.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 3.
9
Ibidem, V, nr. 38, 23 septembrie/5 octombrie, p. 2-3.
10
Ibidem, p.3.
17
publică Alumneul activitatea sa, abundă în informaţii privitoare la donaţiile acumulate. De
pildă, Foaia Diecezană din anul 1890, nr. 38, la pagina 3, ne prezintă o listă cu cei care au
făcut donaţii şi suma donată. De aici aflăm, de exemplu, că Pavel Rotariu a donat atunci 18
florini şi Emanuil Ungureanu 3 florini etc Protocolul mai menţiona că s-au înscris 9
membrii ordinari noi, de la care s-au încasat 27 de florini şi că în anul şcolar 1890/1891,
Asociaţia putea susţine financiar 10 elevi (alumnişti).11 Protocolul a mai ales comitetul
Asociaţiei compus din patru membrii: Pavel Rotariu, Georgiu Crăciunescu, Aureliu Drăgan
şi Ioan Marcu. Preşedinte era Emanuil Ungureanu, vice-preşedinte Petru Anca, notar
Ioachim Boancea şi casier Ioan Bandu.12
După separaţia ierarhică dintre ortodocşii sârbi şi români, românii timişoreni au
avut în intervalul 1867-1918 trei protopopi: Meletie Dreghici, Traian Putici şi Ioan Oprea.
Surse documentare atestă activitatea rodnică a protopopiatului de Timişoara aparţinând
canonic de nou înfiinţata Episcopie a Aradului.
Un protopop al cărui nume istoria l-a reţinut a fost Meletie Dreghici. În 1863
protopopul Meletie a trecut de sub jurisdicţia episcopului sârb de Timişoara, sub jurisdicţia
preasfinţitului Procopie Ivaşcovici al Aradului.
A fost coordonator al Alumneului Naţional Român din Timişoara până la
pensionarea sa din anul 189013. Se preocupă de înfiinţarea unei şcoli de agricultură în
Timişoara. Acest deziderat este prezentat în carul Sinodului protopresbiteral din 11
octombrie 1875 care s-a desfăşurat la Timişoara.14
La 8/ 20 mai 1890 a depus la Consistoriul din Arad cererea de pensionare.
Episcopia hotărând acordarea unei pensii anuale de 1000 de florini, ca răsplată pentru
întreaga activitate depusă de protopop în slujba Bisericii Ortodoxe Române.
După moartea protopopului Meletie Dreghici, Episcopia din Arad în şedinţa
consistorului ţinută la 26 aprilie/8 mai 1891 scoate la concurs postul de protopop vacant,
stabilind veniturile protopopului din protopopiat şi parohie la 1610 florini.15 Precizăm că
toţi protopopii Timişoarei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul
secolului al XX-lea au fost parohi la biserica „Sf. Ilie” din Fabric.
După publicarea concursului în organul oficial „Biserica şi Şcoala", nr 17, 18 şi 19
din 1891, la 21 august a avut loc alegerile, sub conducerea protosinghelului Iosif Goldiş.
Au candidat Dr. Traian Putici şi Dr. Ioan Trailescu, ambii profesori la Institutul Teologic
din Arad. Atât sinodul parohial cât şi cel protopopesc au ales cu majoritate de voturi pe
diaconul Dr. Traian Putici.
Traian Putici primeşte confirmarea din 29 octombrie 1891 din partea Consistorului
din Arad. În 15/28 august a fost instalat în postul de protopop.
S-a născut la 17 februarie 1865 în Lipova, unde tatăl său Darie a fost învăţător.
Studiile primare le-a urmat în localitatea natală, iar cele secundare la liceul greco-catolic
din Beiuş, unde în 1883 a luat bacalaureatul. La intervenţia episcopului Ioan Meţianu o fost
trimis la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucovina. După absolvirea studiilor
teologice a obţinut gradul de doctor în teologie.16 Obţinerea titlului ştiinţific de doctor este
elogiată şi în presa vremii. Astfel, Foaia Diecezană precizează că „gratulăm din tot
sufletul atât dluĭ doctor cât şi naţiuneĭ române”.17

11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Foaia Diecezană, Caransebeş, V, 1890, nr. 20, 20 mai/1 iunie, p. 7.
14
I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 926.
15
N. Ilieşiu, Timişoara-monografie istorică, vol.I, Timişoara, 1943, p. 45.
16
Ibidem, p. 68.
17
Foaia Diecezană, Caransebeş, III, 1888, nr. 51, 11 /30 decembrie, p. 7.
18
Activitatea de profesor şi-o începe în 3 decembrie 1887, când consiliul eparhial îl
numeşte profesor la catedra de caligrafie şi desen, mai apoi şi pentru cântarea bisericească
şi tipic la Institutul Pedagogic-Teologic din Arad, iar în şedinţa plenară din 25 iulie 1889 a
fost ales profesor titular la catedra de teologie exegetică-istorică.
Ca protopop s-a preocupat de refacerea şi construcţia de biserici. Un moment
dificil din viaţa parohiei Sf. Ilie are loc după moartea sa, părintele Traian Putici fiind
sufletul tuturor acţiunilor în legătură cu construirea bisericii Sf. Ilie, şcolii şi a casei
parohiale. Prin moartea protopopului (28 august/10 septembrie 1912), la vârsta de abia 42
ani, situaţia financiară a parohiei devine problematică. A fost o personalitate a Timişoarei,
contribuind cu articole ziditoare de suflet în presa vremii.18
Protopopul Traian Putici s-a implicat şi în activităţile ASTREI. Astfel,
despărţământul din Timişoara, a fost primul organizat în Timiş. La 6 octombrie 1898,
Comitetul Central al Asociaţiunii i-a încredinţat lui Emanuil Ungureanu coordonarea
adunării de constituire a despărţământului. Această desemnare este rodul eforturilor
susţinute de protopopul român. Traian Putici făcea parte din categoria membrilor ordinari
ai Asociaţiunii.
Un protopop pe care istoriografia l-a reținut a fost Ioan Oprea. A fost unul dintre
liderii mişcării naţionale româneşti din Banat. Se cunoaşte că s-a născut la Ezeriş în 18
octombrie 1844. Urmează clasele primare la Nagy Köröt. După absolvirea claselor
primare, pleacă la Vârşeţ, unde frecventează şcoala din localitate între anii 1861-1864.
Ajunge apoi la Caransebeş unde îşi finalizează studiile în anul 1868. După terminarea
studiilor este numit administrator parohial la Doman începând cu 6 august 1868. Din
punct de vedere politic, a susţinut activităţile P.N.R. în timpul campaniilor electorale. A
făcut parte din conducerea P.N.R. din Banat.19
Episcopia Aradului numeşte protopop, după trecerea la cele veşnice a lui dr. Putici,
pe parohul loan Oprea din Izvin. Noul protopop se străduiește să evite dezastrul financiar
spre care se îndrepta parohia Sf. Ilie. A fost primul merit al său după preluarea funcţiei de
protopop.20 Are un rol important în organizarea românilor bănăţeni. Pe lângă activitatea pe
care o desfăşura ca preot şi protopop a mai cumulat şi funcţia de director general al Băncii
Timişiana. S-a remarcat şi prin fondarea cercului civil-militar Principele Carol din
Timişoara. La 1 noiembrie 1918, la adunarea naţională a românilor din Timişoara,
protopopul Ioan Oprea este ales delegat în Sfatul poporului din Banat. El protestează
împotriva intenţiilor de proclamare a Republicii Bănăţene şi îşi exprimă dorinţa unirii
Banatului cu România. După încheierea misiunii ecleziastice (protopop şi preot) şi politice,
părintele Ioan Oprea se retrage la prima sa parohie (Doman) unde trece la cele veşnice în
anul 1934.21
Pe lângă personalitățile evocate, o altă serie de preoți din jurul Timișoarei s-au
remarcat prin activitatea lor publicistică. Îl voi aminti, de pildă pe părintele girocean David
Voniga
Născut la Giula în anul dualismului austro-ungar (1867) în ziua sfinţilor arhangheli
Mihail şi Gavril, David Voniga studiază primele clase în localitatea natală, apoi studiile
liceale le frecventează la şcolile din Gyula, Beiuş şi Budapesta22. Înclinat spre studiile

18
V. Popovici, op. cit., p. 94.
19
I. Munteanu, V. M. Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul şi Marea Unire 1918, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1992, p. 243-244.
20
N. Ilieşiu, op. cit., p. 68.
21
I. Munteanu, V. M. Zaberca, Mariana Sârbu, op. cit., p. 244.
22
Maria Berényi, Influenţa folclorului asupra literaturii româneşti din Ungaria în secolul al XIX-lea,
în Izvorul. Revistă de etnografie şi folclor, Publicaţia Institutului de Cercetări al Românilor din
Ungaria, Giula, Ungaria, 2008, nr. 29, p. 16-17.
19
teologice, urmează ciclul de licenţă la teologia arădeană pe care o absolvă în anul 189023.
Se stabileşte apoi în anul 1892 la Şiria unde editează Gazeta Economului. Un an mai târziu
activează în localitatea natală - Giula, devenind un reper cultural al românilor din regiune.
Sub preşedenţia sa în cadrul diferitelor societăţi de lectură din Giula a dinamizat elementul
cultural românesc. Acest aspect este evidenţiat în numeroase rânduri de cercetătorii
ştiinţifici de profil24. Tot în 1893 publică volumul de poezii „Dor şi jale” prefaţată de Ioan
Russu Şireanu. Ioan Russu Şireanu avea să-l caracterizeze astfel: „Autorul acestor poezii ni
se prezintă cu focul unei tinereţe, care pentru viitor ne îndreptăţeşte la multe speranţe... Ni
se dau în versuri accente sincere, oglinda unui suflet simţitor”25. În tot cazul înclinaţia
teologică îşi spune cuvântul şi în acest volum întrucât pe lângă poeziile sentimentale şi
moralizatoare, un rol însemnat îl ocupă versurile cu caracter biblic, mai cu seamă
noutestamentar.
În anul 1894 editează revista „Lumina”, care va apare timp de doi ani. În anul 1896
se mută în Mica Vienă – Timişoara, chemat să dezvolte presa românească din Ungaria de
Sud, aşa cum era denumită de istoricii vremii. La Timişoara este redactor la „Dreptatea”,
„Foaia de duminică”, „Controla”, „Revista Preoţilor”, Tribuna Nouă”, „Banatul”,
„Luminătoriul” şi Nădejdea”. A colaborat la „Tribuna Poporului”, „Biserica şi Şcoala”,
„Lumina” şi „Adevărul” din Arad. A publicat o serie de lucrări indispensabile clerului de
la începutul secolului trecut26.
La 25 februarie 1900 se căsătoreşte cu Ecaterina Vuia din localitatea Lipova, având
ca naş de cununie pe David Nicoară din Giula şi pe doamna Iulia Savici din Temesújfalu27.
Este numit preot în localitatea Giroc în anul 1900, unde va păstori până la sfârşitul vieţii
sale din 193328.

5. Episcopii arădeni
Episcopul sârb Isaia Diacovici mută, în anul 1706, sediul episcopiei de la Ineu la Arad.
Din șirul episcopilor arădeni, primul român a fost Nestor Ioanovici – (originar din
Făgăraș). Arhipăstorirea a fost scurtă: februarie 1829 – februarie 1830.

23
Pavel Vesa, Învăţământul teologic de la Arad..., p. 463.
24
Maria Berényi , Influenţa folclorului asupra literaturii româneşti..., p. 16.
25
David Voniga, Dor şi jale, Giula, 1893, p. 3.
26
1. Cuvântări bisericeşti pentru Dumineci şi sărbători. Vol. I. 1903. Timişoara; 2. Cuvântări bisericeşti
pentru Dumineci şi sărbători. Vol. II; 3. Etica sau morala creştinească. Studiu teol. 1905. Timişoara; 4.
Omiletica, studiu oratoriei bisericeşti. 1907. Orăştie; 5. Cuvântări ocazionale şi funebrale. Aprobate de Ven.
Conzistor arădan. Vol. I. 1909. Orăştie; 6. Predica de pe munte. Cuvântări bisericeşti; 7. Istorioare Biblice,
manual de religiune. Aprobat de Ven. Conzistor. 1908. Arad; 8. Micul Catechism, manual de religiune.
Aprobat de Ven. Conzistor. 1909. Arad; 9. Credinţa şi morala creştinească, manual de religiune. Aprobat de
Ven. Conzistor. 1910. Sibiu; 10. Mizerie, Boală, Crimă şi Degenerare. Orăştie; 11. Despre creşterea relig.
morală a pruncilor; 12. Cauzele rezultatului nemulţumitor al catechizării. 1910. Lugoj.
27
Maria Berényi, Românii din Ungaria de azi în presa română din Transilvania şi Ungaria
secolului al XIX-lea (1821-1918). Documente, Editura Noi, Giula, 1991, p. 123.
28
Începând din ianuarie 2012 primarul Girocului Iosif Ionel Toma, susţinut de consilierii locali, înfiinţează
Asociaţia Culturală „David Voniga”. Prima manifestare de amploare s-a desfăşurat la 1-3 noiembrie 2012
prin Simpozionul Internaţional „Istorie şi cultură în Banat”, având directori executivi pe Alin Cristian
Scridon şi Viorel Dorel Cherciu. Cele peste 100 de persoane particiante la lucrările Simpozionului au fost din
Sebia (Institutul Cultural al Românilor din Voivodina); Ungaria (Institutul de Cercetări al Românilor din
Ungaria); membrii Academiei Române, filialele Cluj-Napoca şi Timişoara; cadre didactice de la
Universităţile din Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Oradea şi Reşiţa ş.a.m.d.. Vezi
www.davidvonigagiroc.ro. Începând cu toamna anului curent, 2013, primarul localităţi de la marginea
Timişoarei, Giroc, deschide porţile Liceului „David Voniga”, ridicând în faţa şcolii un bust reprezentând pe
părintele David Voniga. Bustul a fost sfinţit cu ocazia ediţiei a II-a a Simpozionului Internaţional „Istorie şi
cultură în Banat”, Giroc, 25-26 octombrie 2013.
20
Din șirul chiriarhilor arădeni, după 1830 (Ghrasim Raț, Procopie Ivașcovici, Miron
Romanul etc) îl vom evoca pe Ioan Mețianu.
Ioan Mețianu a luat o serie de măsuri după instalarea sa: ridică nivelul intelectual şi
moral al viitorilor preoţi prin primirea la teologie a tinerilor cu pregătire mai bună;
înmulţirea catedrelor şi crearea unei generaţii de profesori cu studii academice, oameni
profesionişti, care să nu aibe şi alte funcţii administrative bisericeşti; a mărit salariile
învăţătorilor de la 600 la 1000 florini; reactivează în 1877 fundaţia „Elena Ghiba Birta”,
care la sfârşitul anului 1899, avea un fond de 62.722 florini, din care începând cu anul
înfiinţării, oferă anual câte 12 burse a câte 200 florini; ajută preoţii săraci, văduvele şi
orfanii de preoţi din Timişoara prin intermediul Fondului preoţimii greco-ortodoxe, care în
anul 1899 ajunsese la 373.671 florini.29
Prin tipografia creată din banii episcopului Mețianu şi apoi donată episcopiei
(inaugurată în anul 1879) se tipăresc cărţi care vizau consolidarea culturii şi a religiei
străbune în condiţiile unui regim de asuprire socială şi naţională.30 Această tipografia avea
să aibe un fond de peste 45.000 de florini. 31 La aceste fonduri, episcopul mai adaugă la 18
februarie 1899 (înainte de plecarea ca mitropolit) suma de 10.000 de florini. Cu cei 55.000
de florini, episcopul pune bazele unui Fond nealienabil diecezan, din al cărui venit erau
ajutate bisericile sărace din eparhia Aradului, construirea de biserici etc.32
Un alt merit al arhiereului ortodox a fost reînfiinţarea Reuniunii române de lectură
din Timişoara. Protocolul Reuniunii, semnat la 27 iunie 1882 anunţa totalul membrilor: 71,
din care 61 ortodocşi şi 10 greco-catolici. Din aceştia 5 erau preoţi, 1 avocat, 23
funcţionari, 6 ofiţeri, 2 farmacişti, 1 ziarist, 18 industriaşi, 1 artist, 1 tipograf, 2 doctori și 2
notari.33
Pe lângă realizările evocate mai sus, până la sfârșitul arhipăstoririi sale, episcopul
Ioan Mețianu a reușit să înfiinţeze și 160 de şcoli.

7. Episcopia Caransebeșului
În estul Banatului istoric, avea drept jurisdictional Episcopia Caransebeșului. Se
cunoaște că în anul 1865 a fost adusă la Caransebeș secția românească de teologie de la
Vârșeț. O serie de absolvenți ai teologiei caransebeșene au devenit preoți în Banatul istoric
și în jurul Timișoarei.
Episcopii Caransebeșului au fost în atenția unor cercetători, care au reușit să
surprindă, în tezele de doctorat, atât viața bisericească, dar și societatea bănățeană din
perioada episcopului cercetat. Vom aminti episcopii: Ioan Popasu (1865-1889); Nicolae
Popea (1889-1908); Miron Cristea (1909-1919); Iosif Traian Badescu (1920-1933); Vasile
Lăzărescu (1933-1940).

8. Episcopia Timișoarei. Arhiepiscopia Timișoarei


S-a înființat prin decretul regal din 7 noiembrie 1939. Până la alegerea unui titular,
au arhipăstorit episcopia, Andrei Magieru al Aradului (1939-1940) și Nicolae Popovici al
Oradiei (1940-1941). În anul 1941 este înscăunat Vasile Lăzărescu. Episcopia este ridicată
la rangul de arhiepiscoipie în aprilie 1947, iar în iulie 1947 se înființează Mitropolia
Banatului. Vasile Lăzărescu arhipăstorește până în 1961. Mitropolitul Nicolae Corneanu a
arhipăstorit între anii 1962-2014.

29
Viaţa, activitatea şi înfăptuirile arhiepiscopului şi mitropolitului Ioan Meţianu, Biblioteca Episcopiei
Aradului, fondul manuscrise, mss, nr. 121, p. 1.
30
I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 966.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 947-948.
21