Gândirea ca sistem de operaţii

Ca proces psihic cognitiv superior, gândirea dispune de conţinut informaţional, operaţii şi

produse specifice. Operaţiile gândirii acţionează în cupluri operatorii ce se completează
reciproc:

Analiza şi sinteza

Acestea se desfăşoară într-un plan mintal, după un model şi sunt mediate prin cuvânt şi prin
alte sisteme de semne şi simboluri. Prin analiza însuşirilor esenţiale ale unui obiect sau ale
unei clase de obiecte, acestea sunt separate, ordonate după anumite criterii, după un anumit
model. Ulterior, ele sunt sintetizate, refăcute la fel sau în mod diferit, în funcţie de cerinţele
activităţii intelectuale. Astfel, sinteza se defineşte ca fiind recompunerea mintală a obiectului
din însuşirile lui iniţiale.
Finalitatea operaţiilor de analiză şi sinteză este elaborarea unui model mintal al obiectului, un
model informaţional, o replică internă proprie subiectului care realizează cunoaşterea.

Abstractizarea şi generalizarea

Constituie operaţiile cele mai complexe ale gândirii.

Abstractizarea este operaţia de extragere a unor însuşiri comune pentru o întreagă clasă,
categorie.
Exprimă simultan două sensuri: pe de o parte se extrage ceva esenţial, iar pe de altă parte se
renunţă la tot ceea ce este irelevant, accidental, contextual.
Generalizarea este operaţia prin care însuşirile extrase cu ajutorul abstractizării sunt extinse la
o întreagă clasă de obiecte-fenomene.
Abstractizarea şi generalizarea operează simultan, astfel încât, pe măsură ce sunt relevate
însuşirile esenţiale, acestea sunt extinse la categorii din ce în ce mai largi.
Rezultatele abstractizării şi generalizării sunt cuprinse în legi, teorii şi modele explicative,
care pun în evidenţă relaţii cauzale cu o sferă cât mai largă de cuprindere.

Inducţia şi deducţia

Piaget arată că inducţia organizează datele observaţiei sau experienţei şi le clasează sub formă
de concepte. Inducţia este suportul logic al procesării ascendente, care porneşte de la baza de
date, experienţe concret-intuitive şi imagini mintale.
Raţionamentul inductiv surprinde regularitatea şi facilitează extragerea şi formularea unei
concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare.
Limita acestui tip de raţionament constă în faptul că nu sunt utilizate cât mai ulte cazuri
specifice şi cât ai variate, astfel că o concluzie rîmâne valabilă până la întâlnirea unei excepţii.
Deducţia descrie demersul descendent al gândirii pe verticala cunoaşterii- raţionamentul
deductiv porneşte de la general, prin inferenţe şi implicaţii şi ajunge la cazuri particulare.
Deducţia debutează prin ipoteze demonstrate ca fiind adevărate şi apoi derivă implicaţiile
acestor ipoteze.
Expresia logică a raţionamentului deductiv este silogismul, în care, pornind de la două
ipoteze, se extrage o concluzie.
Din punct de vedere psihologic, inducţia şi deducţia reprezintă demersurile operaţionale care
stau la baza formării conceptelor empirice şi ştiinţifice.

Comparaţia

Presupune raportarea la unul sau mai multe criterii.

Implică evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor esenţiale dintre minimum două obiecte,
persoane, evenimente etc. după minimum un criteriu comun.
În plan raţional, comparaţia se desfăşoară dupa un plan şi are o anumită finalitate – care nu
este doar constatativă ci este subordonată evidenţierii unor raporturi de superioritate-
inferioritate, a unor poziţii ierarhice.

Caracteristicile gândirii

Caracterul procesual

Procesarea gândirii se realizează pe două sensuri: unul ascendent şi unul descendent.

Procesarea ascendentă este dirijată de datele observaţiei, de experienţele individului, de
imaginile acumulate în timp. Este un demers de tip inductiv, de la particular la general, fiind o
cunoaştere bazată pe informaţiile obţinute prin procesele senzorial-perceptive şi prin
reprezentări.
Procesarea descendentă este dirijată de legi, reguli, norme, principii. Este un demers de tip
deductiv, o evoluţie a gândirii realizată prin învăţare, instrucţie şcolară, educaţie. Are un
caracter imperativ, se impune gândirii şi derivă din nivelul cunoaşterii umane la un moment
dat.

Caracterul mijlocit al gândirii

În procesarea directă, gândirea este mijlocită prin experienţa perceptivă, prin imaginile din
reprezentare, iar aceste date sunt stocate în memorie şi vehiculate cu ajutorul limbajului.
În procesarea indirectă, dirijată de reguli, norme, legi, caracterul mijlocit al gândirii este
asigurat prin cunoştinţele acumulate la un moment dat, prin informaţiile din lucrările
ştiinţifice. Limbajul este instrumentul fundamental care permite vehicularea, coordonarea
acestor informaţii.

Caracterul abstract-formal al gândirii

Se regăseşte pe de o parte în faptul că gândirea se desfăşoară într-un plan mintal, intern,

subiectiv, iar pe de altă parte se referă la faptul că gândirea extrage şi utilizează însuşiri
esenţiale, cu un grad ridicat de generalizare.
Caracterul formal reiese şi din faptul că gândirea se ghidează după reguli, norme stricte ale
logicii, utilizând judecăţi ipotetico-deductive.

Caracterul finalist al gândirii

Demersurile gândirii au un scop bine definit: elaborarea unui model mintal, a unor explicaţii
şi a unor răspunsuri cu privire la consecinţele situaţiilor problematice.
Învaţarea cognitivă
    Între procesele psihice şi învatare sunt raporturi de interdependentă.
      Învăţarea implică şi antrenează urmatoarele procese psihice:
                     - percepţia             - limbajul
                     - reprezentările      - voinţa
                     - imaginaţia            - atenţia
                     - memoria              - afectivitatea
                     - motivaţia
                          
   Învaţarea cognitivă- este generativă, formativă si constructivă pentru toate procesele psihice,
                               - contribuie la modelarea, structurarea şi chiar construirea proceselor
psihice

   Pentru învaţare, este hotarâtoare acţiunea cu motivaţia si obiectivele ei, cu modul în care ea
se desfaşoară în vederea receptării, prelucrării şi valorificării informaţiilor.
   Învaţarea cognitivă contribuie şi se sprijină pe dezvoltarea analizei şi sintezei, abstractizarii
si generalizării, a comparaţiei şi clasificării, a algoritmicii şi euristicii, a sistematizării şi
organizării logice a gândirii.
   Învaţarea cognitivă este solidară cu înţelegerea integrală şi aprofundată a materialului supus
studiului şi propune cultivarea inteligenţei.
   Cea mai importantă strategie a învăţării este problematizarea şi activitatea de rezolvare a
problemelor.

Înţelegerea 
   Raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinţe asimilate şi sistematizate.

Sarcini de inţelegere:
- o simplă identificare
- descoperirea unei cauze
- descoperirea unor interdependenţe

                Înţelegerea este ghidată de anumite intenţii sau puncte de vedere.

Înţelegerea se poate realiza - rapid, simplu, spontan  

                                          - multifazic, discursiv

 Rezolvarea de probleme
Rezolvarea de probleme este domeniul performanţial al gîndirii. Problema este definită ca un
obstacol cognitiv, ca o breşă în cunoaştere, ca o situaţie faţă de care repertoriul de răspunsuri
ale subiectului este insuficient pentru a o înţelege. 
Există câteva modele explicative ale rezolvării dintre ele. Unele dintre cele mai reprezentative
ar fi modelul de tip "încercare-eroare"  ce îi aparţine savantului american Thorndike, precum
şi modelul "iluminării", conturat de savantul german Kohler. 

Astfel, primul model are la bază legea efectului, care susţine că o acţiune urmată de succes
tinde să se consolideze, iar dacă este urmată de eşec, ea va fi eliminată din comportament.
Pentru a ilustra modelul său rezolutiv, Thorndike a realizat un experiment în cadrul căruia o
pisică era introdusă într-o cuşcă, din care, pentru a putea evada, trebuia să tragă de o sfoară.
După o serie de încercări şi erori, pisica descoperă soluţia de evadare, iar în zilele următoare
acestui eveniment, tipul necesar felinei pentru a evada s-a redus considerabil.

Experimentul care a dus la conturarea celui de-al doilea model rezolutiv a fost efectuat de
către savantul german pe maimuţe. O maimuţă înfomentată era închisă într-o cuşcă şi avea la
vedere un ciorchine de banane, la care nu putea ajunge, însă, decât dacă se folosea de o cutie
aflată în interiorul cuştii. După o serie de încercări nereuşite aimuţa pare că abandonează, dar
ulterior are un moment de iluminare în care foloseşte cutia pentru a ajunge la hrana dorită.

Primul model corespunde procesării de tip ascendent, iar al doilea procesării de tip
descendent.

În procesul rezolutiv sunt implicate o serie de strategii de rezolvare:

- strategia algoritmică, ce exprimă o convergenţă deplină între problemă, mijloace de
rezolvare şi soluţie;
-strategia euristică, ce exprimă o disordanţă între problemă, mijloacele de rezolvare şi soluţie.

Etapele procesului rezolutiv pot fi grupate în două momente majore:

                   1. Punerea problemei

                   2. Rezolvarea acesteia.

Elementul esenţial al primului moment îl constituie elaborarea unei reprezentări mintale

interne a problemei. Acest demers se realizează în baza definirii datelor problemei, a
explorării bazei de cunoştinţe proprii pentru a stabili tipul de problemă cu care ne confruntăm,
dar şi mijloacele adecvate de lucru.

Factori care influenţează procesul rezolutiv:

- presiunea timpului
- noutatea problemei
- tensiune emoţională, oboseală intelectuală
- lipsa de motivaţie, teama de eşec etc