După moartea regelui Ferdinand, sub domnia căruia fusese promulgată Constituția democratică din

1923, noul monarh a devenit Regele Mihai, minor la acea vreme. Astfel, funcția de șef al statului era
îndeplinită în numele său de o regență, care nu a reușit să se ridice la înălțimea pe care o impuneau
problemele vieții politice românești. În aceste condiții, prințul Carol s-a întors ilegal din străinătate,
îndepărtându-și fiul de pe tron și preluând funcția de suveran.

Domnia lui Carol al II-lea a fost de rău augur pentru sistemul democratic, partidele politice fiind
compromise treptat de noul rege, care susținând facțiuni minoritate din cadrul partidelor a condus la
slăbirea acestora. În prima parte a anului 1938 a profitat de ocazie pentru a da lovitura de stat care a
inaugurat așa-zisa dictatură regală. L-a demis pe prim-ministrul Octavian Goga, numind pe 10/11
februarie un guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Politicianul Constantin Argetoianu, un apropiat al regelui Carol, scria în memoriile sale despre ziua de 10
februarie 1938:„Urdăreanu a început prin a-mi explica că Regele îl trimisese la mine fiindcă nu putea
convoca „șefii de partide” pentru a-i consulta asupra răsturnării regimului de partide, dar că ținea să mă
pună la curent cu hotărârile Majestății Sale. Dealtminteri, Majestatea Sa n-a avut această delicată
atenție — spunea dl. Mare Șambelan — decât pentru mine și pentru dl Iorga (Neculai). M-am arătat
foarte măgulit și am ascultat mai departe. Urdăreanu mi-a expus atunci tot planul Regelui: suspendarea
și revizuirea Constituției (prin decret), suprimarea tuturor alegerilor, și chiar înainte de promulgarea noii
Constituții — suspendarea inamovibilității magistraturii, a statutului funcționarilor, a activității
partidelor și „punerea la punct” a presei. Măsuri energice pentru depolitizarea administrației și pentru
moralizarea vieții publice vor fi luate imediat ca să se taie iarba sub picioare curentului ce împinge lumea
spre Garda de Fier.”[1 Textul noii constituții a fost aprobat de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie
1938. Pe 24 februarie a fost supus unui plebiscit: la vot s-au prezentat un număr de 4.303.064 de
cetățeni, din care 4.297.221 au votat pentru și 5.843 (0,13%) s-au opus. Astfel noua constituție a fost
promulgată la 27 februarie 1938.[2

Fiindcă Constituția din 1938 era un document mai puțin democratic decât cea din 1923 (fiind elaborată
sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după
evenimentele de la 23 August 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Din punct de
vedere juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară
sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la Lovitura de stat de la 30
decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut, prin șantaj și amenințare
cu forța, semnătura Regelui pe un act nelegal de abdicare. În aceeași seară, printr-o ședință măsluită a
Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în
circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „desființând”
(sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare. A urmat o perioadă de vid constituțional,
până la adoptarea Constituției totalitare a Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948.[3]