Sunteți pe pagina 1din 148

CUPRINS

Pag.

INTRODUCERE. EUROPA LA SFÂRŞITUL CELUI DE AL


DOILEA RĂZBOI MONDIAL. NAŞTEREA IDEII DE EUROPA
UNITĂ......................................................................................................... 11
1.1. Consiliul Europei.................................................................................. 12
1.2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene...................... 13
1.3. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică............................ 15

PARTEA I. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE………………… 17


CAPITOLUL 1. FONDATORII. TRATATELE FUNDAMENTALE
ÎN CONSTRUCŢIA UE............................................................................. 17
1.1. Fondatorii............................................................................................. 18
1.1.1. Jean Monnet.......................................................................... 18
1.1.2. Robert Schuman................................................................... 18
1.1.3. Konrad Adenauer................................................................. 19
1.1.4. Alcide de Gasperi.................................................................. 19
1.2. Tratatele fundamentale în construcţia UE........................................ 19
1.2.1. Planul Schuman. Tratatul de la Paris................................. 19
1.2.2. Tratatele de la Roma............................................................ 22
1.2.2.1. Comunitatea Economică Europeană (CEE).............. 22
1.2.2.2. Comunitarea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM)............................................................................. 24
1.2.3. Actul Unic European (AUE)................................................ 24
1.2.3.1. Carta Albă a Comisiei Europene................................ 24
1.2.3.2. Actul Unic European................................................... 25
1.2.4. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene......... 26
1.2.5. Tratatul de la Amsterdam.................................................... 28
1.2.6. Tratatul de la Nisa................................................................ 29
1.2.7. Tratatul Constituţional......................................................... 30
1.2.8. Tratatul de la Lisabona........................................................ 32

5
CAPITOLUL 2. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE................................ 37
2.1. Comisia Europeană........................................................................................ 38
2.1.1. Scurt istoric............................................................................................ 38
2.1.2. Structura Comisiei................................................................................ 39
2.1.3. Competenţele Comisiei......................................................................... 40
2.1.4. Funcţionarea Comisiei.......................................................................... 40
2.1.5. Alegerea unei noi Comisii..................................................................... 41
2.2. Consiliul de Miniştrii..................................................................................... 41
2.2.1. Scurt istoric............................................................................................ 41
2.2.2. Componenţa Consiliului de Miniştrii.................................................. 42
2.2.3. Responsabilităţile Consiliului de Miniştrii......................................... 42
2.2.4. Funcţionarea Consiliului de Miniştrii................................................. 44
2.2.4.1. COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi).......... 44
2.2. 4.2. Preşedenţia Consiliului de Miniştrii......................................... 45
2.2. 4.3. Secretariatul General................................................................ 45
2.2.4.4. Câte voturi pentru fiecare ţară?................................................ 45
2.2.4.5. Adoptarea deciziilor.................................................................... 46
2.3. Parlamentul European.................................................................................. 48
2.3.1. Scurt istoric............................................................................................ 48
2.3.2. Structura Parlamentului European.................................................... 49
2.3.3. Atribuţiile Parlamentului European................................................... 49
2.3.4. Organizarea Parlamentului European............................................... 51
2.3.4.1. Comisiile Parlamentare.............................................................. 51
2.3.4.2. Grupurile politice......................................................................... 51
2.3.5. Funcţionarea Parlamentului European.............................................. 52
2.3.6. Sediile Parlamentului European.......................................................... 52
2.4. Curtea Europeană de Justiţie....................................................................... 52
2.4.1. Compoziţia Curţii Europene de Justiţie............................................. 53
2.4.2. Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie.......................................... 53
2.4.3. Tribunalul de primă instanţă............................................................... 54
2.4.4. Tribunalul Funcţiei Publice................................................................. 54
2.4.5. Câteva cazuri celebre ajunse în faţa Curţii Europene de
Justiţie.................................................................................................................... 54
2.5. Consiliul European........................................................................................ 55
2.5.1. Scurt istoric............................................................................................ 55
2.5.2. Competenţele Consiliului European................................................... 56
2.5.3. Obiectivele Consiliului European........................................................ 56
2.5.4. Activităţile Consiliului European........................................................ 57
2.6. Alte instituţii ale Uniunii Europene............................................................. 57

6
2.6.1. Curtea de Conturi................................................................................. 57
2.6.2. Comitetul Economic şi Social............................................................... 58
2.6.3. Comitetul Regiunilor............................................................................ 60
2.6.4. Banca Central Europeană.................................................................... 60
2.7. Procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană................................. 61
2.8. Participarea României la instituţiile Uniunii Europene............................. 64

PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE........................................... 67


CAPITOLUL 3. INTEGRAREA PE VERTICALĂ. DE LA ZONA DE
LIBER SCHIMB LA UNIUNEA POLITICĂ.................................................... 67
3.1. Integrarea – concept şi clasificare................................................................ 68
3.2. Etapele integrării economice......................................................................... 68

CAPITOLUL 4. UNIUNEA VAMALĂ. EFECTELE STATICE ŞI


DINAMICE ALE UNEI UNIUNI VAMALE..................................................... 73
4.1. Efectele statice ale unei unioni vamale. Crearea şi deturnarea de
comerţ..................................................................................................................... 74
4.2. Efectele dinamice........................................................................................... 75
4.2.1. Economiile de scară.............................................................................. 75
4.2.2. Specializarea intra-ramură.................................................................. 76
4.2.3. Accentuarea concurenţei...................................................................... 76
4.2.4. Creşterea investiţiilor în zona integrată............................................. 76
4.3. Concluzii......................................................................................................... 77

CAPITOLUL 5. PIAŢA COMUNĂ. CELE PATRU LIBERTĂŢI DE


MIŞCARE.............................................................................................................. 85
5.1. Libera circulaţie a produselor...................................................................... 86
5.2. Libera circulaţie a capitalului....................................................................... 89
5.3. Libera circulaţie a serviciilor........................................................................ 90
5.4. Libera circulaţie a persoanelor..................................................................... 90

CAPITOLUL 6. PIAŢA UNICĂ. POLITICILE MARII PIEŢE UNICE


EUROPENE.......................................................................................................... 93
6.1. Politicile comune............................................................................................ 94
6.1.1. Politica comercială comună........................................................... 94
6.1.2. Politica agricolă comună................................................................ 95
6.1.3. Politica externă şi de securitate comună....................................... 99
6.1.4. Politica monetară comună.............................................................. 100
6.2. Politicile de însoţire ale Marii Pieţe Unice Europene................................. 100
6.2.1. Politica bugetară............................................................................. 100

7
6.2.2. Politica concurenţei......................................................................... 104
6.2.3. Politica industrială.......................................................................... 106
6.2.4. Politica socială................................................................................. 107
6.2.5. Politica regională............................................................................. 109

CAPITOLUL 7. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ.


CONSTRUCŢIA EUROPEI MONETARE....................................................... 113
7.1.Sistemul de la Bretton Woods.................................................................. 114
7.2.Primii paşi în construcţia monetară europeană..................................... 114
7.2.1. Raportul Werner........................................................................... 114
7.2.2. Şarpele monetar european........................................................... 114
7.2.3. Sistemul monetar european......................................................... 115
7.2.3.1.Criza SME............................................................................... 116
7.2.3.2.Avantajele SME...................................................................... 117
7.3.Uniunea Economică şi Monetară. Tratatul de la
Maastricht.................................................................................................. 117
7.3.1. Calendarul introducerii monezii unice....................................... 117
7.3.2. Criteriile de convergenţă.............................................................. 118
7.3.3. Perspectiva adoptării Euro de către noii membrii UE............. 118

CAPITOLUL 8. INTEGRAREA PE ORIZONTALĂ...................................... 121


8.1.Ţările fondatoare...................................................................................... 122
8.2.De la Cei Şase la Cei Nouă....................................................................... 123
8.2.1. Negocierile cu Marea Britanie..................................................... 123
8.2.2. Intrarea Irlandei şi Danemarcei în Comunitate........................ 125
8.3.Lărgirea de la Nouă la Doisprezece......................................................... 125
8.3.1. Grecia.............................................................................................. 125
8.3.2. Spania.............................................................................................. 126
8.3.3. Portugalia........................................................................................ 126
8.4.Europa celor 15......................................................................................... 126
8.4.1. Cazul Austriei................................................................................ 127
8.4.2. Cazul Suediei................................................................................. 127
8.4.3. Cazul Finlandei............................................................................. 128
8.5.De la 15 la 27. Lărgirile de la 1 Mai 2004 şi de la 1 Ianuarie 2007.... 128
8.5.1. Criteriile de la Copenhaga........................................................... 130
8.5.2. Ce este acquis-ul comunitar?....................................................... 130
8.5.3. Programele de pre-aderare.......................................................... 132
8.5.4. Fondurile structurale şi de coeziune........................................... 132
8.6.România şi UE........................................................................................... 134
8.6.1. Istoricul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi

8
România......................................................................................... 134
8.6.2. Avantaje şi dezavantaje ale integrării României în UE............ 135
8.7.Extinderile viitoare................................................................................... 136

CAPITOLUL 9. RELAŢIILE UE CU RESTUL LUMII ................................. 139


9.1. UE şi AELS. Crearea Spaţiului Economic European (SEE)..................... 140
9.1.1. Relaţiile dintre CEE şi AELS........................................................ 140
9.1.2. Spaţiul Economic European.......................................................... 140
9.2. NAFTA şi UE................................................................................................. 141
9.3. Regimul preferenţial acordat ţărilor în curs de dezvoltare....................... 142
9.4. Poziţia economică globală a Uniunii Europene........................................... 142

Anexă. Simbolurile Uniunii Europene................................................................ 144


Glosar de termeni.................................................................................................. 146
Bibliografie............................................................................................................ 151

9
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3. CAPITOLUL 8. CAPITOLUL 9.


CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA INTEGRAREA RELAŢIILE UE
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE VERTICALĂ PE CU RESTUL
TRATATELE ORIZONTALĂ LUMII
CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6. PIAŢA
UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

10
INTRODUCERE

EUROPA LA SFÂRŞITUL CELUI DE AL DOILEA


RĂZBOI MONDIAL. NAŞTEREA IDEII DE EUROPA
UNITĂ

1. Consiliul Europei
2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene
3. Organizaţia Europeană de cooperare economică

REZUMAT

Pentru a înţelege mai bine ce este Uniunea Europeană în prezent, şi cum


a ajuns construcţia europeană în acest stadiu, este necesar să se cunoască
începuturile acestei aventuri.
De-a lungul timpului, au existat numeroase tentative de unificare a
continentului european, fie prin forţă, în jurul unei puteri hegemonice, fie prin
asocierea statelor europene, pe baza propriei voinţe, într-o formă federativă sau
confederativă. Însă nici una din aceste tentative nu a cunoscut un succes real, şi
nu a fost de durată.
Abia după cel de al doilea război mondial, într-o Europă aflată în ruine,
sub ameninţarea sovietică, dar şi sub spectrul ameninţător al renaşterii
economice şi militare a Germaniei, ideea europeană găseşte în sfârşit suportul
necesar.
Primele încercări postbelice de găsire a unui numitor comun au dus la
înfiinţarea Consiliului Europei. Nu trebuie uitat Planul Marshall şi contribuţia sa
spectaculoasă la reconstrucţia Europei.

11
În 1945, o familie aflată în aproape orice loc din Europa se găsea înuna
din următoarele situaţii: fusese condusă de un dictator fascist brutal, sau fusese
ocupată de o armată străină, sau ambele situaţii. Ca un rezultat direct, zeci de
milioane de europeni muriseră, iar economia europeană era în ruine.
În plus, al doilea război mondial nu era un eveniment istoric izolat.
Pentru persoanele de vârstă medie, era a doua experienţă de acest gen,
implicând distrugeri masive şi pierderi de vieţi omeneşti; al doilea război
mondial a izbucnit la doar două decenii după primul război mondial (1914-
1918). Al doilea război mondial a reprezentat a patra confruntare dintre Franţa
şi Germania în decurs de numai 130 de ani. În 1945, devenise clar pentru toată
lumea că modul în care Europa se guverna era complet greşit. Era nevoie de
schimbări radicale.

1. Consiliul Europei
După al doilea război mondial, necesitatea abordării ideii de unitate
europeană a devenit urgentă, ducând la formarea unei mulţimi de mişcări pro-
europeniste.
În acest context, este memorabil discursul susţinut de Winston
Churchill la Universitatea din Zurich (19 septembrie 1946), în care pledează
pentru dezvoltarea mişcărilor europeniste şi crearea unei organizaţii regionale
europene (Statele Unite ale Europei).
Tot în aceeaşi perioadă trebuie amintit Congresul de la Haga (7-11 mai
1948). Franţa propune constituirea unei Adunări Consultative Europene
denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea
Tratatului Constitutiv al Consiliului Europei (Londra, 5 mai 1949), de către 10
ţări (Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Norvegia şi Suedia).
Competenţa recunoscută Consiliului Europei se manifestă în domeniile:
economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi etic.
Structura Consiliului Europei era următoarea:
- Adunarea Consultativă, care reflecta dimensiunea
federalistă, era compusă din delegaţi nominali în adunarea
deliberativă, înregistraţi în ordine alfabetică, pentru a
favoriza grupurile transnaţionale;
- Comitetul de Miniştrii (ai Afacerilor Externe), care reflecta
dimensiunea unionistă, era alcătuit din reprezentanţii
guvernelor, împuternicit cu luarea deciziilor.
Consiliul de Miniştri a aprobat în şedinţa din 4 noiembrie 1950,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia enumără drepturile
individuale şi libertăţile cetăţeneşti.

12
Consiliul Europei este mai mult decât un club al ţărilor europene, ataşat
valorilor spirituale şi morale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor şi care
sunt la originea principiilor, libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi
proeminenţei dreptului „pe care se fondează orice democraţie veritabilă”.
Activitatea Consiliului Europei în ultimii ani a devenit normativă. În acest sens,
au fost elaborate mai mult de 150 de convenţii propuse spre ratificare ţărilor
membre. Consiliul Europei a contribuit la formarea unui centru european, a
mentalităţilor europene, şi în mod sigur a elitelor continentului european.
Numărul membrilor Consiliului Europei a crescut continuu. În perioada
imediat următoare înfiinţării, în august 1949, au aderat Turcia şi Grecia.
Republica Federală Germană a aderat în 1951; Austria în 1956. În noiembrie
1990 a aderat Ungaria. România a fost admisă în 1993, Moldova şi Federaţia
Rusă în 1995. Cu admiterea Georgiei, în martie 1999, a Armeniei şi
Azerbaidjanului în 2001, a Bosniei Herzegovinei în 2001, a Serbiei împrenună
cu Muntenegru în 2003, şi a Monacco-ului în 2004, numărul membrilor
Consiliului Europei a ajuns în prezent la 48.

2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene


Situaţia economică, socială şi politică din Europa postbelică era atât de
alarmantă, încât se trăia cu teama că partea occidentală a continentului ar fi
putut să cadă în mâinile comuniştilor stalinişti şi deci sub controlul URSS.
Această situaţia a determinat SUA să prezinte „Planul de Reconstrucţie
Europeană” sau „Planul Marchall”.
Programul de ajutor american pentru reconstrucţia Europei este deseori
considerat ca unul dintre marile succese ale istoriei secolului trecut şi a devenit
sinonim cu asistenţa. Rare sunt crizele economice din lume pentru rezolvarea
cărora ochii Occidentului şi ai altora să nu privească spre istoria acestuia.
Secretarul american de stat, George Marchall, a anunţat că SUA va
acorda asistenţă financiară tuturor naţiunilor europene aflate „la vest de Urali”,
cu condiţia ca acestea să se pună de acord asupra unui program comun de
reconstrucţie economică.
Planul Marshall prevedea ca guvernul american să plătească
exportatorii americani ce vindeau produse guvernelor şi fabricanţilor europeni.
Importatorii europeni, la rândul lor, achitau în monedele lor naţionale
contravaloarea, iar aceste plăţi se virau într-un cont deschis în numele
guvernului SUA, în băncile lor naţionale. Această „contravaloare” rămânea
imobilizată şi nu era destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari
cantităţi favorizând deflaţia. În fine, administraţia SUA punea la dispoziţia
guvernelor europene occidentale aceşti bani sub formă de investiţii. Având în
vedere acest mecanism de plată a produselor, de stimulare a investiţiilor şi de

13
realizare a deflaţiei, generalul George Marshall a sugerat statelor europene să
cadă de acord asupra priorităţilor de dezvoltare şi asupra unui program care să
fie capabil să pună în mişcare economia europeană pe ansamblul său. Dar, în
opinia sa, identificarea necesităţilor şi a soluţiilor concrete cădea în
responsabilitatea europenilor, iniţiativa trebuind să vină din partea acestora.
Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în iulie 1947.
Planul Marshall, a fost „arma economică”, ce a servit eficient scopurilor
politice. El viza clar stoparea comunismului, extensia lui în Occident; prin el se
dorea realizată coeziunea Europei de Vest. De asemenea, el este o acţiune
explicită prin care americanii i-au asigurat pe europeni că nu sunt singuri în faţa
comunismului şi că SUA este gata să promoveze o politică economică coerentă
pentru refacerea Europei. Această relaţie poate fi cuantificată în substanţa
dimensiunii ajutorului american care este important, şi nu în ultimul rând în
reacţia de psihologie socială. (În 1947, mass-media indusese în opinia publică
sentimentul degradării situaţiei şi al imposibilităţii europenilor de a se ajuta
singuri.)
În 1948 americanii au lansat Planul Marshall. Pe ansamblul duratei de
aplicare a Planului Marshall (3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952), Europa a
beneficiat de un ajutor american în valoarea de aproape 13 miliarde de dolari.
Franţa, Italia, Germania de Vest şi Marea Britanie au beneficiat, împreună, de
circa 60% din ajutorul american.
Dintre meritele Planului Marshall merită menţionate:
- Existenţa unui plan raţional de „punere pe picioare” a
economiilor europene şi de dezvoltare a acestora;
- Crearea unui regim multilateral de schimburi reciproce;
- Liberalizarea acestor schimburi;
- Reducerea contingentelor;
- Coordonarea planurilor economice naţionale;
- Organizarea convertibilităţii monedelor;
- Stabilirea prin Uniunea Europeană de Plăţi a sistemului
compensaţiilor multilaterale şi de acordare a creditelor.
Beneficiile programelor naţionale şi ale Planului Marshall au permis
Europei Occidentale să depăşească nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de
război în 1949, ceea ce, în fapt, însemna că Reconstrucţia era terminată.
Ajutorul american, prelungit până în anul 1951 - începutul lui 1952, a permis
consolidarea structurilor economice şi a politicilor liberale promovate de
guvernele occidentale.

14
3. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, creată la 16 aprilie
1948, cu ocazia Planului Marshall, a avut două obiective majore:
- repartizarea ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari, 85%
sub formă de materiale sau produse şi 15% împrumuturi, în funcţie de nevoile şi
cerinţele ţărilor membre. (Patru ţări – Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia
– au beneficiat de 60% din ajutorul Marshall);
- creşterea schimburilor comerciale, prin două mijloace – limitarea
contingentărilor şi amenajarea mijloacelor şi modalităţilor de plată şi a
schimburilor între ţările membre.
OECE a contribuit, în cursul anilor ‘50, la reducerea sensibilă a
contingentărilor între statele membre şi la elaborarea, prin intermediul Uniunii
Europene de Plăţi, a mijloacelor şi modalităţilor „vizibile” de reglementare a
schimburilor comerciale. În decembrie 1960 a fost semnată Convenţia prin care
se crea OCDE, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, intrată în
vigoare în septembrie 1961. 18 ţări europene din OECE au pornit la drum
alături de SUA şi Canada - semnatare ale Convenţiei din decembrie 1960; apoi
Japonia (aprilie 1964), Finlanda (ianuarie 1969), Australia (iunie 1971), Noua
Zeelandă (mai 1973). Statele sus-menţionate s-au pus de acord pentru a realiza
„expansiunea, considerată posibilă, a economiei şi slujbelor şi progresul
nivelului de viaţă în ţările membre, pentru a contribui la dezvoltarea comerţului
mondial pe o bază nediscriminatorie şi multilaterală”.
Dincolo de meritele indiscutabile ale Planului Marshall, cel mai
important rămâne faptul că, prin gestionarea în comun a ajutorului american,
Europa Occidentală a învăţat „lecţia itegrării”, reuşind, pentru prima dată în
istorie, să coopereze democratic, în loc să se angajeze în război. OECE a permis
înţelegerea faptului că poate fi construită o Europă bazată pe propriile energii.
În acest fel, Europa Occidentală nu numai că a îngropat securea războiului, dar
a şi construit o lume nouă, a consolidat convieţuirea între popoarele sale şi a
făcut astfel posibilă realizarea unei adevărate reţele de interese comune care să
împiedice, în viitor, războaiele pe continent.

Întrebări recapitulative
1. Ce este Consiliul Europei?
2. Ce este Planul Marshall?
3. Care au fost ţările care au beneficiat cel mai mult de Planul
Marshall?
4. Care a fost suma totală de bani transferată de SUA către Europa,
prin intermediul Planului Marshall?

15
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3. CAPITOLUL 9.
INTEGRAREA CAPITOLUL 8. RELAŢIILE UE
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CU RESTUL
PE VERTICALĂ
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE LUMII
TRATATELE ORIZONTALĂ
CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

16
PARTEA I. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 1. FONDATORII. TRATATELE


FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUCŢIA UE

1.1. Fondatorii
1.1.1. Jean Monnet
1.1.2. Robert Schuman
1.1.3. Konrad Adenauer
1.1.4. Alcide de Gasperi
1.2. Tratatele fundamentale în construcţia UE
1.2.1. Tratatul de la Paris.
1.2.2. Tratatele de la Roma
1.2.3. Actul Unic European.
1.2.4. Tratatul de la Maastricht.
1.2.5. Tratatul de la Amsterdam.
1.2.6. Tratatul de la Nisa.
1.2.7. Tratatul Constituţional.
1.2.8. Tratatul de la Lisabona

REZUMAT
Născută prin eforturile a patru oameni extraordinari, Jean Monnet,
Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi, Europa porneşte în
căutarea propriului destin şi în impunerea sa pe plan mondial, ca o adevărată
forţă economică.
De la semnarea, în 1951, a Tratatului de la Paris, şi apoi a Tratatelor de
la Roma, în 1957, Europa a parcurs un drum lung şi anevoios. Tratatele care au
urmat au consfinţit, pe rând, adâncirea integrării europene.
Actul Unic European (1986) a reprezentat un mare pas înainte, după o
perioadă de stagnare, aducând un suflu nou economiei europene. La numai
câţiva ani, a urmat semnarea Tratatului de la Maastricht (1991) şi a Tratatului de
la Amsterdam (1998), consfinţind, la rândul lor, dinamismul economiei
europene.
Reforma instituţională de mare anvergură reprezentată de Tratatul de la
Nisa (2001) ne arată o Uniune pregătită să se extindă către Est, prin înglobarea
fostelor ţări socialiste în blocul comunitar. Totuşi, eşecul Tratatului
Constituţional (2004) ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea Uniunii
Europene de adâncire a integrării. Ieşirea din impas ar putea fi reprezentată de

17
Tratatul de la Lisabona, dacă acesta va fi ratificat de toate statele membre.
Ratificarea Tratatului în Irlanda reprezintă un semnal pozitiv în acest sens.

1.1. Fondatorii
1.1.1.Jean Monnet
Istoria îl aşează pe Jean Monnet alături de alţi câţiva oameni ai
secolului trecut care, prin activitatea lor, şi-au pus amprenta asupra cursului
evenimentelor. Jean Monnet a fost activ în primul război mondial; a contribuit
la naşterea Societăţii Naţiunilor; s-a implicat în evenimentele celui de-al doilea
război mondial; a ajutat la crearea, la Alger, a Comitetului de Eliberare
Naţională, la reconstrucţia Franţei şi la edificarea Europei unite.
În calitate de secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor, şi-a
câştigat titlul de „părinte al construcţiei europene”. Este frecvent numit
“Monsieur Europe”. De Gaulle (1888-1979) l-a numit “Inspiratorul”; Henry
Kissinger în 1975 l-a considerat singurul om de pe pământ care a marcat, mai
puternic şi a schimbat, mai profund, viaţa politică a timpurilor noastre. A fost
„Părintele Europei”.

1.1.2. Robert Schuman

Robert Schuman, ministru al afacerilor externe al Franţei în perioada


1948-1953, dorea ca organizarea Europei occidentale să progreseze. În martie
1950 Schuman declara în faţa Comitetului Central al Mişcării pentru Patrie şi
Republică (MPR) din conducerea căreia făcea parte, că era în căutarea realizării
unei comunităţi europene şi a reglării şi stabilizării relaţiilor franco-germane. În
28 aprilie 1950, Monnet a trimis o schiţă de plan lui Bidault, primul ministru şi
lui Schuman, ministrul afacerilor externe. Bidault nu l-a citit, însă, după două
zile, Schuman s-a declarat de acord cu el. Schuman are meritul de a-şi fi asumat
responsabilitatea politică a Planului şi acela că a reuşit, în câteva zile să-l facă
să fie adaptat de cabinetul francez. A acţionat cu discreţie şi agilitate. Trebuia ca
acest Plan echilibrat să nu fie slăbit de prea multe discuţii şi obiecţii. Schuman a
prezentat miniştrilor doar o schiţă generală şi s-a ferit să-l prezinte
Parlamentului. Guvernul francez şi-a dat acordul în 9 mai 1950. Prezentarea
Planului într-o conferinţă specială a reprezentat punctul de vârf al carierei lui
politice. Schuman explica în Declaraţie că prin constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului va fi realizată fuziunea de interese
indispensabilă stabilirii unei comunităţi economice. De asemenea, spunea el, se
vor pune bazele unei comunităţi mai largi şi mai profunde între Franţa şi
Germania, ţări între care au existat pentru multă vreme rivalităţi sângeroase.
CECO a venit ca un pas mare spre realizarea reconcilierii franco-germane şi a

18
unificării europene prin punerea bazelor dezvoltării economice comune.
Robert Schuman va rămâne în istoria construcţiei europene ca unul
dintre cei, atât de meritoriu numiţi „fondatori”.

1.1.3. Konrad Adenauer

Adenauer avea 73 de ani în momentul în care a devenit, pentru 14 ani,


cancelar. Puţin cunoscut opiniei publice germane şi internaţionale, după numai
4 ani va fi elogiat de W. Churchill ca cel mai înţelept om politic german de la
Bismark. În 1949 este ales cancelar federal de către Adunarea parlamentară, cu
o majoritate de doar un vot. (Între 1951-1955 a deţinut şi portofoliul externelor.)
„Der Alte” (Bătrânul) îşi atrage simpatia generală a cetăţenilor. Scopul
principal urmărit de cancelar a fost reclădirea statului german şi obţinerea unui
statut egal cu al celorlalţi aliaţi europeni, adică transformarea Germaniei din
obiect al relaţiilor internaţionale în subiect al acestora. În 1952, prin acordurile
asupra Germaniei, obţine suveranitatea limitată, pentru ca prin Tratatul de la
Paris (1954) să se consfinţească ridicarea stării de ocupaţie şi reînarmarea
Germaniei în cadrul UEO şi NATO. Şi el considerat „fondator”, a susţinut cu
succes unificarea Europei şi a pus baze trainice pentru pacificarea continentului.
Timpul i-a dat dreptate şi în privinţa re-unificării Germaniei realizată după
căderea Cortinei de Fier, prin efortul Republicii Federale.

1.1.4. Alcide de Gasperi

Imediat după al doilea război mondial, a fost ales ministru fără


portofoliu, mai apoi ministru de externe, iar între 1945 şi 1953 preşedinte al
Consiliului de Miniştri. În toată această perioadă, în calitate de Prim-ministru,
De Gasperi s-a implicat asiduu în lupta pentru integrarea europeană.
Autor, împreună cu Schuman şi Adenauer al CECO, De Gasperi a
sprijinit şi proiectul realizării rapide a integrării politice şi militare a Europei,
prin Comunitatea Europeană a Apărării şi prin Comunitatea Politică Europeană.
În mai 1954 a fost ales preşedinte al Adunării CECO.

1.2. Tratatele fundamentale în construcţia Uniunii


Europene
1.2.1. Planul Schuman. Tratatul de la Paris
Procesul de integrare europeană a fost declanşat prin declaraţia istorică
a ministrului francez de externe, Robert Schuman, la 9 mai 1950, care a fost
însă concepută şi elaborată de diplomatul francez Jean Monnet.

19
Prin ceea ce urma să devină cunoscut ca Planul Schuman, se avea în
vedere punerea în comun a producţiei franco-germane a cărbunelui şi oţelului,
dar şi „acceptarea unei „Înalte Autorităţi”, ale cărei decizii să devină obligatorii
pentru Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera”.
De ce au fost alese tocmai aceste două industrii? În acel moment, 1950,
aceste două industrii erau esenţiale pentru reconstrucţia Europei distrusă de
război. Un alt scop al CECO a fost eliminarea divergenţelor istorice dintre
Franţa şi Germania.
Scopul planului astfel propus de Monnet era construirea în timp a unei
Europe unite. După „unificarea” acestor două industrii, urmează alte sectoare
economice şi politice. Astfel, s-a urmărit în principal ca un nou război între
Franţa şi Germania să fie practic imposibil. Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului a fost creată în 1951, în urma semnării Tratatului de la
Paris de către 6 ţări europene: Franţa, Germania, Italia, Benelux. Astfel, s-a
creat o piaţă comună pentru cărbune şi oţel între cele 6 ţări.
CECO a fost dotată cu 4 instituţii: Înalta Autoritate Comună, Consiliul,
Parlamentul şi Curtea.
Misiunea imparţială a Înaltei Autorităţi Comune a fost de a asigura
modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale, furnizarea condiţiilor
identice de valorizare a cărbunelui şi oţelului pe piaţa germană şi franceză, ca şi
pe a celorlalte ţări aderente, dezvoltarea exporturilor comune către alte ţări, plan
de producţie şi investiţii, fond de reconversie, circulaţia cărbunelui şi oţelului în
ţările membre fără taxe vamale. Înalta Autoritate nu prejudicia cu nimic regimul
proprietăţii întreprinderilor.
Consiliul a implicat împărţirea conceptuală a muncii Comunităţii
Cărbunelui şi Oţelului în două părţi: aspecte care ţineau de responsabilitatea
Înaltei Autorităţi şi aspecte care ţineau de guvernele naţionale, condiţia fiind ca
cele două părţi să acţioneze împreună. Parlamentul creat prin Tratatul de la
Paris în 1951 a devenit ulterior Parlamentul European, o forţă majoră în cadrul
UE. În fine, Curtea s-a transformat ulterior în Curtea Europeană de Justiţie.
Scopul său era să se asigure că legislaţia europeană este interpretată şi aplicată
în acelaşi mod în fiecare stat membru.
Înalta Autoritate (Comisia în UE) dispunea în CECO de putere de
decizie. Ea era controlată de cei 78 de membri ai Adunării, desemnaţi în
parlamentele naţionale. Înalta Autoritate adresa anual un raport către Adunare.
Raportul putea fi respins de majoritatea a 2/3 din membri, prin scrutin public. În
acest caz, membrii Înaltei Autorităţi trebuiau să-şi abandoneze colectiv
funcţiile. Succesorii lor nu puteau fi însă cenzuraţi decât după un nou raport
anual, deci Înalta Autoritate nu risca prea multe faţă de Adunare şi era cu totul

20
independentă faţă de Consiliu. În Consiliu erau desemnaţi 8 membri, al 9-lea era
cooptat cu o majoritate de cel puţin 5 voturi.
Pentru Adenauer, Planul Schuman reprezenta o oportunitate
extraordinară, pentru că permitea Germaniei să reintre în Comunitatea
Europeană. Identitatea de vederi dintre francezi şi germani nu a mai necesitat
negocieri. K. Adenauer căuta prin toate mijloacele să facă să dispară Autoritatea
Internaţională a Ruhr-ului şi limitarea suveranităţii care apăsa încă asupra RFG.
De Gasperi a acceptat Planul Schuman deoarece renaşterea economică a
Italiei era dependentă de crearea unei pieţe comune într-o Europă unificată, în
care CECO era o promisiune. Deci, pentru Adenauer şi De Gasperi acceptarea
formelor de unitate europeană sub direcţie franceză avea avantajul să favorizeze
revizuirea statutului a două ţări învinse. Anglia a rămas în expectativă faţă de
propunerile Franţei.
Crearea Pieţei Comune, a stimulat schimburi de produse între Cei Şase.
Între 1953-1970, livrările de cărbune între partenerii CECO s-au menţinut, chiar
dacă extracţia s-a diminuat cu 2%; schimburile de oţel s-au multiplicat de 2,5
ori. S-a adoptat (la sfârşitul perioadei de acţiune a CECO) un tarif exterior
valabil pentru terţe ţări. Acesta s-a tradus prin scăderea substanţială a taxelor
vamale. Un acord de asociere (în 1954) şi un acord tarifar (în 1957) s-au semnat
între CECO şi Marea Britanie. Libera circulaţie a stimulat dezvoltarea
producţiei în sectorul metalurgic. Resursele financiare obţinute de Înalta
Autoritate (impozitul european, împrumuturile) au fost consacrate în proporţie
de 3/4 investiţiilor. Din 1953 până în 1970, Înalta Autoritate a acordat 280 de
împrumuturi pentru modernizarea întreprinderilor miniere şi metalurgice ale
Comunităţii, în valoare de 725 milioane unităţi de cont (1 uc = 1$ SUA): 265
milioane uc pentru mine de cărbune; 460 milioane uc pentru mine de fier şi
siderurgie.
În domeniul social, CECO a finanţat, din fondurile de readaptare ale
Comunităţii, acţiuni de remediere a incidentelor sociale, a finanţat proiecte de
modernizare a întreprinderilor într-o perioadă de criză a cărbunelui. De aceste
fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi şi italieni.
Pe plan general, CECO „a contribuit larg la formarea unui veritabil
spirit european”, a permis generalizarea Pieţei Comune în ansamblul economiei,
în cadrul organizaţiilor puse în mişcare prin Tratatul de la Roma din 1957.
CECO a constituit un punct de plecare pentru organizarea Pieţei Comune şi a
EURATOM-ului.
CECO a înregistrat şi eşecuri. Chiar dacă nu este responsabilă de criza
cărbunelui (1958-1959), instituţia europeană nu a putut să impună un program
comunitar. Deşi exista o instituţie supranaţională, nu a fost posibil să se
definitiveze o politică comună anticriză sau a energiei.

21
În ceea ce priveşte industria siderurgică, regulile comunitare în materie
de asociere (Art. 65 din Tratatul de la Paris) interziceau cartelarea şi practicile
trustificării, ale concentrării. Penalităţile erau greu de aplicat. Preţurile au
continuat să fie fixate de marile societăţi, care şi-au consolidat puterea
economică cu aprobarea tacită a CECO; în 1970, primele 10 firme siderurgice
din Europa Celor Şase controlau 60% din producţia de oţel faţă de 40% în 1953.
Conform Tratatului de la Paris, existenţa CECO era limitată la o perioadă de 50
de ani. Intrând în vigoare în 1952, CECO a dispărut în 2002.

1.2.2. Tratatele de la Roma


1.2.2.1. Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Momentul semnării Tratatului de la Roma, la 27 martie 1957, a
consfinţit sfârşitul etapelor premergătoare, de pregătire a integrării şi a marcat
începutul extinderii şi consolidării acesteia într-un triunghi comunitar; CEE,
CECO şi EURATOM, cu trei etape succesive; Uniunea vamală; Uniunea
economică şi Uniunea politică.
Tratatul de la Roma a dat răspunsuri unui important set de întrebări
legate de viitorul Europei Occidentale. În domeniul strict economic el prevede
că tarifele vamale şi alte bariere comerciale între statele membre sunt eliminate;
că se formează o uniune vamală; că trusturile, cartelurile şi alte structuri
monopoliste cu poziţii dominante pe piaţă sunt interzise. Proclamă
incompatibilitatea cu Piaţa Comună a sprijinului direct al statului, căci acesta
distruge competiţia. În această abordare, libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalului şi a persoanelor sunt considerate a fi o prioritate pentru Cei Şase şi se
vor asigura, parţial, prin reguli şi practici în scopul eliminării barierelor
netarifare. Se prevede organizarea pieţei agricole comunitare.
Statele membre vor transfera Comunităţii puterea de a negocia şi
asuma tratate cu organizaţii internaţionale şi terţe ţări în probleme care sunt de
competenţa acesteia. În Tratat sunt înscrise şi prevederi legate de relaţiile
speciale ale Comunităţii cu coloniile sau dominioanele statelor membre.
Comunitatea este formată din patru instituţii majore: Comisia, Consiliul
(sau Consiliul de Miniştri), Adunarea şi Curtea de Justiţie. În Tratat sunt
prevăzute Comitetul Economic şi Social şi alte organisme şi instituţii cu rol în
crearea uniunii vamale.
Tratatul de la Roma instituie Comunitatea Economică Europeană
(CEE). Obiectivul general a fost concretizat în Art. 2 al Tratatului, în termenii
căruia, prin crearea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre, Comunitatea are drept misiune să promoveze:
dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice; expansiunea economică
mărită; creşterea accelerată a nivelului de viaţă; relaţii strânse între statele

22
membre. Conform termenilor Tratatului de la Roma, Piaţa Comună urma să fie
instituită progresiv, de-a lungul unei perioade de tranziţie de 12 ani, divizată în
3 perioade de câte 4 ani fiecare – altfel spus, urma să fie instaurată cel mai
târziu în 1970. Ariile de acţiune au fost stabilite în Art. 3 al Tratatului, după
cum urmează:
1. eliminarea tuturor taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din
calea comerţului între statele membre;
2. instituirea tarifului vamal comun şi a unei politici comerciale
comune în relaţiile cu terţe ţări;
3. abolirea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalului între statele membre;
4. crearea politicilor comune pentru agricultură;
5. crearea de politici comune pentru transport;
6. instituirea unui regim pentru asigurarea competiţiei reglementate
în Piaţa Comună;
7. proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale
statelor membre şi să asigure securitatea împotriva dezechilibrelor balanţei de
plăţi;
8. aproximarea legislaţiilor naţionale, atunci când este cazul, pentru
buna funcţionare a Pieţei Comune;
9. crearea Fondului Social European, pentru a ajuta la crearea de
locuri de muncă şi pentru a ridica standardul de viaţă;
10. crearea Băncii Europene de Investiţii pentru a ajuta expansiunea
economică;
11. asocierea ţărilor şi teritoriilor extra-comunitare astfel încât comerţul
să sporească şi să se continue dezvoltările sociale şi economice.
Programul pieţei unice s-a realizat total abia la 1 ianuarie 1995
Tratatul de la Roma a încurajat progresul economic substanţial.
Instituirea parţială a Pieţei Comune, mai ales pentru bunurile strategice, a
coincis cu o perioadă de intensă activitate economică pe continent. În primii
patru ani, comerţul dintre Cei Şase a crescut cu peste 60%. Între 1958 şi 1967
creşterea medie a PIB/persoană în cazul Celor Şase, la ratele schimbului valutar
şi preţurilor din 1963, a atins un înfloritor 4%, în comparaţie cu media anuală a
Marii Britanii de 2,5%. Venitul mediu real pe angajat a crescut pentru Cei Şase,
din 1958 în 1969 cu 76%, în comparaţie cu 39% în Marea Britanie.

23
1.2.2.2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
Pe lângă Piaţa Comună, un alt Tratat, semnat la Roma în cadrul
aceleiaşi festivităţi, a creat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(cunoscută ca EURATOM). În 1956, ca urmare a crizei energetice cauzată de
criza canalului Suez (naţionalizarea acestuia de către Egipt), CECO a propus
extinderea competenţelor sale şi asupra altor surse de energie, precum gazul,
electricitatea şi energia atomică. Jean Monnet a preferat însă crearea unei
comunităţi separate pentru energie atomică. Astfel, în 1957 este creat
EURATOM, între aceleaşi 6 ţări. Premisa pentru EURATOM a fost
dezvoltarea proaspătului sector al energiei atomice, esenţial pentru creşterea
economică europeană. EURATOM-ul urma să fie implicat în asigurarea
distribuţiei know-how-ului tehnic, în elaborarea normelor de securitate pentru
lucrători şi pentru populaţie în general, în a sprijini investiţiile, în a asigura
acces egal la sursele de furnizare şi în lărgirea deschiderii pieţei şi maximizarea
capacităţii tehnice prin fuzionarea pieţelor naţionale pentru materiale şi
echipamente specializate, ca şi libera circulaţie a experţilor.
EURATOM-ul nu a devenit ceea ce s-a sperat. Sectorul energiei
nucleare nu a urmat drumul industriilor grele ale cărbunelui şi oţelului, de
integrator economic natural al Europei. Dezvoltarea separată a programelor
civile pentru energia nucleară în diferite state membre – inclusiv Franţa şi
Germania – a dovedit că cel puţin în acest sector sensibil, modelul naţional
rămâne predominant.
Schimbarea esenţială constă în realizarea de acţiuni comune de către
toate ţările membre ale CEE. Pentru ca aceste acţiuni comune să fie posibile, au
fost adoptate reguli comune, ce trebuie urmate de toate ţările membre, şi
instituţii comune, care să supravegheze aplicarea acestor reguli comune.

1.2.3. Actul Unic European (AUE)


Conjunctura anilor ’70, marcată de crizele petroliere şi monetare, nu a
favorizat relansarea europeană. Deciziile succesive de lărgire şi reajustarea
permanentă a bugetelor comunitare epuizaseră o mare parte din energiile
actorilor din cancelariile naţionale şi de la Bruxelles. O impresie de stagnare era
predominantă. Deceniul 7 este numit, din această cauză, deceniul stagnării. Anii
’80 au readus în prim-plan problematica dezvoltării Comunităţii.

1.2.3.1. Carta Albă a Comisiei Europene


Documentul Carta Albă a Comisiei din 1985 a stabilit programul şi
agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a pieţei interne complet
unificate, până în 1992. Acest scop politic a fost aprobat de către Consiliul

24
European la Milano (iunie 1985) şi înscris în Tratat când a fost semnat Actul
Unic European, în 1986.
Carta Albă, produsă de Comisie sub conducerea vicepreşedintelui Lord
Cockfield, susţinea că, pentru a realiza piaţa internă, mai rămâneau în mod
esenţial trei tipuri de bariere diferite de înlăturat. Prima categorie se referea la
barierele fizice (ca de exemplu timbrele vamale şi alte controale la frontiere
între statele membre). Carta Albă susţinea că aceste bariere fizice sunt mijloace
şi nu rezultate – ele există în principiu datorită faptului că există şi alte două
tipuri de bariere între statele membre, care ar putea fi descrise ca „tehnice”
(standarde naţionale diferite pentru bunuri şi servicii) şi „fiscale” (regimuri
diferite de TVA). O dată ce aceste bariere ar fi înlăturate şi s-ar găsi alte
modalităţi de a trata problemele importante precum siguranţa publică, imigraţia
şi controlul împotriva drogurilor, ar fi eliminate motivele pentru existenţa
continuă a barierelor fizice.
Comisia a propus o soluţie simplă, bazată pe principiul că dacă un
produs este fabricat şi comercializat în mod legal într-un stat membru, nu
ar trebui să existe nici un motiv pentru ca acesta să nu fie vândut în mod
liber în cadrul Comunităţii.
În cazul activităţilor economice ale cetăţenilor, principiul se formula în
termenii de tipul: dacă un cetăţean al Comunităţii sau o compania întruneşte
toate condiţiile pentru activitatea sa într-un stat membru, nu ar trebui să
existe nici un motiv pentru care acei cetăţeni sau acele companii să nu îşi
exercite activităţile economice şi în alte părţi ale Comunităţii.
În sfârşit, la a treia categorie, bariere „fiscale”, Carta Albă susţine că
sistemele naţionale de percepere a taxelor indirecte între statele membre (cum
sunt taxa pe valoarea adăugată, în cazul bunurilor, serviciilor şi accizelor, la
băuturile alcoolice şi tutun) au creat ele însele bariere în cadrul pieţei, de vreme
ce statele utilizau controalele la frontieră pentru a colecta venitul naţional ce li
se cuvenea din impozite. Şi aici sunt propuse soluţii. În toate componentele sale,
Carta Albă va viza, nemijlocit, realizarea pieţei unice.

1.2.3.2. Actul Unic European


Actul Unic este instrumentul de punere în practică a 279 de propuneri
ale Cartei Albe, care explicit vizau să elimine obstacolele din calea liberei
circulaţii a mărfurilor, a oamenilor, a capitalurilor şi a serviciilor. AUE
marchează o nouă etapă de realizare a pieţei interne comunitare. AUE a fost
semnat la 17 februarie 1986 de 9 state membre, şi la 28 februarie 1986 de
celelalte 3 (Italia, Danemarca şi Grecia), şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Scopul principal al AUE a fost realizarea unei Uniuni Economice, şi

25
desăvârşirea Pieţei Interne până la 31 decembrie 1992 (piaţa internă a fost
desăvârşită, de fapt, abia la 1 ianuarie 1995)
Actul Unic European este important mai ales pentru încercarea de a
face să coexiste dispoziţii referitoare la comunitatea economică şi la cooperarea
politică (de unde denumirea de act „unic”).
Actul Unic poate fi considerat urmare a stimulării integrării economice
şi o mare acţiune politică europeană, care a pus capăt perioadei dificile de
stagnare, aşa numita perioadă a „eurosclerozei”. În plus, prin prevederile sale, a
netezit calea spre dezvoltări ulterioare şi a impulsionat ritmul acestora.

1.2.4. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene


(TUE)
Tratatul de la Maastricht trebuie situat în contextul istoric al procesului
de integrare lansat în anii 50. Dacă de la Tratatul de la Roma şi până la Actul
Unic European – prima reformă de ansamblu a acestuia – au trebuit să treacă
aproape 30 de ani, în schimb de la intrarea în vigoare a Actului Unic, în 1987, şi
până la deschiderea Conferinţelor interguvernamentale care au condus la
semnarea, în februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht, au trecut mai puţin de
4 ani.
Accelerarea a fost determinată, pe de o parte, de dinamica internă a
Comunităţii, iar pe de altă parte de evoluţia scenei internaţionale şi în special de
dezintegrarea sistemului comunist şi unificarea Germaniei.
Acest tratat a fost semnat la 7 februarie 1992, şi a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993. Prin acest tratat, s-a schimbat denumirea din Comunitatea
Europeană în Uniunea Europeană.
Prevederile acestui tratat s-au referit la instituirea unei Politici Externe
şi de Securitate Comune (PESC – pilonul 2), la cooperarea statelor membre în
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI – pilonul 3), la instituirea unei
cetăţenii europene, a unei Uniuni Economice şi Monetare (UEM), şi a unei
uniuni politice.

26
Figura nr. 1.1. TEMPLUL DE LA MAASTRICHT

Fronton comun

Principii şi obiective comune

Articolele de la A la F ale Tratatului de la


Maastricht

Coloana 1 a Coloana 2 a Coloana 3 a


Comunităţii Comunităţii Comunităţii
Conţinut Comunitatea Politica externă şi Cooperarea în
Europeană de securitate probleme de justiţie
CECO comună (PESC) şi afaceri interne
EURATOM (JAI)
Principiile Metoda Interguvernamentale Interguvernamentale
de Comunităţii
guvernare Importanţa
Comisiei

Tratatul consemnează că din 1 ianuarie 1993, în mod oficial, între


statele membre s-a creat un spaţiu fără frontiere interne. Parlamentul European
şi-a lărgit competenţele: a obţinut drept de decizie în domenii precum: libera
circulaţie a lucrătorilor, programul de cercetare ştiinţifică, protecţia mediului,
reţelele de transport europene, protecţia consumatorilor, sănătate publică, viaţa
culturală. El poate interveni în numirea preşedintelui Comisiei şi a unor
membrii ai acesteia, aprobă acordurile de aderare, asociere şi alte tratate
internaţionale, cu consecinţe financiare pentru Uniune.
Tratatul de la Maastricht a însemnat un pas înainte către coordonarea în
domeniul politicii externe şi de securitate comună. Conform Tratatului de la
Maastricht, orientarea generală a politicii externe şi de securitate comună este

27
de competenţa Consiliului European, unde statele sunt reprezentate la cel mai
înalt nivel; printre domeniile în care sunt necesare acţiuni comune menţionăm:
procesele OSCE, politica de dezarmare şi controlul armamentelor în Europa,
neproliferarea armelor nucleare, controlul transferului de armament şi
tehnologie militară şi modernă către ţări terţe.
În ceea ce priveşte politica monetară, se poate spune clar că obiectivul
ei este moneda unică. Institutul Monetar European, instaurat de la începutul
fazei a doua, a contribuit la realizarea condiţiilor necesare trecerii la cea de a
treia fază, întărind coordonarea politicilor monetare şi cooperarea între băncile
centrale naţionale, pregătind instrumentele şi procedurile necesare aplicării
politicii monetare unice şi elaborând reguli tehnice ale operaţiilor ce urmau să
fie întreprinse de băncile centrale naţionale.
Politica monetară se realizează prin Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC), instituit în cea de a treia etapă şi compus din băncile centrale
ale statelor membre şi Banca Central Europeană (BCE).
Obiectivul central al SEBC este de a menţine stabilitatea preţurilor,
aducând totodată şi sprijinul său politicilor economice generale în Comunitate.
SEBC este dirijat de organele de decizie ale BCE: Consiliul Guvernatorilor –
guvernatorii băncilor centrale naţionale, şi Directoratul BCE – preşedinte,
vicepreşedinte şi alţi patru membrii.
Banca Central Europeană este dotată cu personalitate juridică; ea a
înlocuit Institutul Monetar European la începutul celei de a treia faze (1999).
Este organul de conducere al SEBC, îşi asumă funcţiile monetare ale SEBC.

1.2.5. Tratatul de la Amsterdam


După punerea în mişcare a Uniunii Economice şi Monetare, marea
problemă a Uniunii Europene rămâne reforma instituţională. Aceasta s-a realizat
în două etape: în 1998, prin Tratatul de la Amsterdam, şi în 2001, prin Tratatul
de la Nisa.
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1998 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999, îşi propune să construiască o Europă mai apropiată de
cetăţenii săi, capabilă să funcţioneze cu un număr sporit de membrii, după
aderarea ţărilor asociate.
Tratatul marchează un remarcabil progres în conturarea politicii sociale
a Uniunii Europene deoarece, pentru prima dată, politica de ocupare a forţei de
muncă a fost extinsă la dimensiune europeană şi recunoscută ca o sarcină
comună de lucru.
Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii: libertate,
securitate şi justiţie; Uniunea şi cetăţenii săi; politica externă eficientă şi
coerentă; problemele instituţionale.

28
Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o anumită
măsură, transformată. Noi sarcini îi sunt încredinţate, rolul cetăţeanului este
subliniat, iar caracterul democratic al instituţiilor este întărit. Accentul este pus
pe responsabilităţile politice ale Uniunii, atât în interior, cât şi în restul lumii.
Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deşi el urmează altor
două mari modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii (Actul Unic
European şi Tratatul de la Maastricht), trebuia, încă, date răspunsuri
numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau rolul şi
drepturile cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul democratic al
instituţiilor europene, ca şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii.
Deşi Tratatul de la Maastricht crea, în special, o cetăţenie europeană,
adică un cadru de drepturi şi obligaţii suplimentare pentru cetăţenii statelor
membre, el nu oferea acestui cadru un conţinut real. Tratatul de la Maastricht,
continuând opera Actului Unic European, ameliora funcţionarea instituţiilor
comunitare şi întărea puterile de codecizie legislativă şi de control ale
Parlamentului European. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituţiilor nu au
fost uşurate, deoarece acestea trebuiau să răspundă unei duble cerinţe: una
decurgând din gestionarea unei monede unice, Euro, şi cooperarea în materia
politicii economice; alta, din perspectiva lărgirii Uniunii. În fine, având în
vedere că divizarea lumii în două blocuri este de domeniul trecutului, trebuie ca
prezenţa Europei în contextul internaţional să se reorganizeze.
Acest tratat pregăteşte lărgirea spre Est a Uniunii Europene. Conform
Tratatului, ţările candidate vor coopera cu UE în ceea ce priveşte Analiza
Politicii de Ocupare a Forţei de Muncă.

1.2.6. Tratatul de la Nisa


A fost semnat la 26 februarie 2001, şi a intrat în vigoare în 2003.
Prezintă o reformă instituţională de mare anvergură, având în vedere extinderile
anterioare şi cele viitoare: componenţa şi funcţionarea instituţiilor.
Reforma instituţiilor europene a devenit un lucru necesar pentru a se
putea duce mai departe procesul de aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de
Est. Componenţa şi funcţionarea instituţiilor comunitare data din anii 50, atunci
când Uniunea număra doar 6 membrii. În timp, Uniunea a cunoscut 4 extinderi,
astfel încât în anul 2000, număra 15 membrii. După crearea Comunităţilor, nici
o reformă instituţională de mare anvergură nu a fost întreprinsă.
O inovaţie importantă a fost introducerea unei proceduri modificate
pentru numirea Comisiei. Aici urma a se aplica pe viitor şi în toate etapele,
principiul majorităţii calificate. Introducerea elementului supranaţional al
deciziei majoritare în domeniul şefilor de state şi de guverne, a fost un fapt nou
şi surprinzător, ale căror urmări nu vor întârzia să apară.

29
Şi în cazul Consiliului s-a prevăzut ca, în urma ratificării Tratatului,
principiul unanimităţii să fie înlocuit de cel al majorităţii calificate, anumite
domenii importante rămânând totuşi neafectate de această prevedere. Un stat
membru poate cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu după principiul
majorităţii calificate, să se verifice, dacă această majoritate constituie minimum
62% din totalul populaţiei Uniunii. Dacă această condiţie nu este respectată,
decizia Consiliului este nevalabilă. Este clar faptul că aceste prevederi nu fac
procedura de luare a deciziilor mai uşoară, ci, dimpotrivă, le împovărează mai
mult.
În ceea ce priveşte reglementările cu privire la Parlamentul European,
importanţa acestui aspect rezultă din faptul că acesta este elementul democratic
din cadrul Uniunii. O problemă care leza oarecum această calitate a
Parlamentului era distribuţia locurilor, deloc reprezentativă. Până în acel
moment, marile state, şi mai ales Germania, erau clar sub-reprezentate. Tratatul
de la Nisa a impus o redistribuire a locurilor din Parlament, care a reuşit, măcar
în parte, să restabilească un oarecare echilibru, limitând, spre o bună funcţionare
a acestei instituţii, numărul deputaţilor la un maximum de 732.
S-au adus de asemenea modificări în ceea ce priveşte şi celelalte
instituţii (Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic
şi Social, Comitetul Regiunilor.

1.2.7. Tratatul Constituţional


După constituirea unei Europe economice sectoriale, prin CECO, CEE
şi EURATOM, prin Actul Unic European se deschidea, în 1986, calea saltului
de la economic la politic, pentru ca, înanul 1992, acesta să se realizeze prin
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene. Au urmat apoi Tratatele de
la Amsterdam şi de la Nisa, fiecare perfecţionând Uniunea Politică Europeană.
Se cerea, în continuare, explicitarea finalităţii politice a UE,
constituţionalizarea procesului de integrare, recunoaşterea federalismului
interguvernamental drept metodă a construcţiei europene şi a federaţiei de state
naţiuni ca model al Uniunii.
La data de 29 octombrie 2004, unul dintre cele mai importante
evenimente al ultimelor decenii a avut loc la Roma, prin semnarea Tratatului de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, depăşind formal încadrarea în
categoria organizaţiilor internaţionale, deoarece noul Tratat conferă construcţiei
comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai
degrabă de esenţa statului federal : monedă unică, buget provenit şi din resurse
proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie
de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă
comună (cu limitele ei), înfiinţarea Parchetului european, a Jandarmeriei

30
europene, a Poliţiei europene de frontieră, a unui Minister pentru Afaceri
Externe, precum şi atribuţii în domenii ca apărarea şi securitatea.
Atribuirea în mod expres a unui statut constituţional noului Tratat
reprezintă un element de noutate, subliniind tendinţa către o integrare din ce în
ce mai accentuată nu numai în domeniul economic (punct de plecare pentru
constituirea Comunităţilor), cât mai ales în plan politic.
Între obiectivele Uniunii, stipulate în Constituţie, sunt menţionate:
- obiectiv de natură economică: un model de societate întemeiat pe dezvoltarea
durabilă, consecinţă a creşterii economice echilibrate, cu o piaţă unică, un grad
cât mai ridicat de ocupare a forţei de muncă, de competitivitate, precum şi al
nivelului de trai;
- obiectiv de natură socială: promovarea coeziunii sociale, a protecţiei mediului,
a protecţiei sociale, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică. Totodată, crearea unui
spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii, este considerat obiectiv al Uniunii;
- obiectivul combaterii discriminării şi excluderii cuprinde menţionarea şanselor
egale pentru toţi, a egalităţii între bărbaţi şi femei, a solidarităţii între generaţii
şi a respectului drepturilor copilului;
- obiectivul coeziunii economice, sociale şi teritoriale, şi al solidarităţii dintre
statele membre. Principiul coeziunii, reflectat în special din punctul de vedere
social şi teritorial, conţine ca element constitutiv necesitatea eliminării treptate a
discrepanţelor între anumite categorii sociale (coeziunea socială), şi între nivelul
de dezvoltare al statelor şi regiunilor acestora, pe scara generală a Uniunii
(coeziunea teritorială).
Cea mai mare inovaţie instituţională pe care o aduce Constituţia este
crearea funcţiei de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii, responsabil cu
iniţiativa şi reprezentarea Uniunii Europene pe arena internaţională. În cadrul
acestei noi funcţii fuzionează actualele funcţii ale înaltului reprezentant al
politicii externe şi de securitate comună şi a comisarului însărcinat cu relaţiile
externe ale Uniunii. Ministrul afacerilor externe va fi, totodată, mandatarul
Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună şi membru deplin al
Comisiei, însărcinat cu responsabilităţi în domeniul relaţiilor externe şi ale
coordonării altor aspecte ale acţiunii externe ale Uniunii.
Tratatul Constituţional a fost supus procesului de ratificare de către
Statele Membre până când, în 2005, votanţii francezi (29 Mai) şi olandezi (1
Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eşecul înregistrat de constituţie în
a câştiga sprijinul popular în aceste două ţări a făcut ca şi alte ţări să amâne sau
să oprească procedura de ratificare, iar în cele din urmă proiectul Constituţiei a
fost abandonat. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1
Noiembrie 2006.

31
1.2.8. Tratatul de la Lisabona
Ca urmare a eşecului Tratatului Constituţional, statele membre, reunite
la Bruxelles în iunie 2007, au ajuns la un acord privind redactarea unui nou
tratat, intitulat Tratatul privind funcţionarea UE. Conform acestui nou tratat, nu
va exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele trei tratate
fundamentale, iar noile texte nu vor include termenul „Constituţie” sau referiri
la simboluri de factura statală ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul.
Negocierile s-au purtat pe câteva teme mari: personalitatea juridică a Uniunii,
sistemul de vot din Consiliul UE, includerea sau nu a Cartei drepturilor
fundamentale în interiorul tratatului, politica externă şi de securitate şi funcţia
de ministru de externe al UE, creşterea rolului parlamentelor naţionale în
procesul de luare a deciziilor în UE, supremaţia dreptului european asupra
dreptului naţional şi distribuţia competenţelor între statele membre şi
comunitate.
„Comunitatea” se va numi „Uniune”, va exista un preşedinte pe termen
lung (doi ani şi jumătate) al Uniunii, care va fi responsabil de afacerile UE,
precum şi un Înalt Reprezentant. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene
pentru afaceri externe şi politica de securitate va avea un rol dublu: va
reprezenta Consiliul în problemele legate de politica externă şi de securitate
comuna (PESC) şi va deţine funcţia de vice-preşedinte al Comisiei, fiind
Comisar pentru afaceri externe.
Parlamentele naţionale ale ţărilor membre vor căpăta un cuvânt mai
important cu privire la modul în care sunt adoptate legile UE. Deşi vetoul
naţional va fi desfiinţat în peste 50 de capitole de negociere, Marea Britanie va
păstra clauzele de exceptare în domeniul cooperării în materie de poliţie şi
justiţie, ca şi în domeniul obligativităţii cartei drepturilor fundamentale.
În ceea ce priveşte supremaţia dreptului european asupra dreptului
naţional, statele membre au apelat la un compromis, prin care Conferinţa
Interguvernamentală va adopta o declaraţie separată prin care să recunoască
supremaţia dreptului european prin jurisprudenţa Curţii Europene. Olanda şi
Cehia au obţinut întărirea rolului parlamentelor naţionale în procesul decizional
din UE. Astfel, intervalul de timp acordat parlamentelor naţionale pentru a
examina propunerile legislative europene se va mări de la 6 la 8 săptamâni. De
asemenea, mecanismul de control al subsidiarităţii va fi întărit printr-o
procedură specială, în care dacă o propunere legislativă europeană este
contestată de majoritatea simplă a voturilor alocate parlamentelor naţionale,
Comisia Europeană va reexamina actul şi va decide păstrarea textului sau
amendarea lui. Dacă decide păstrarea textului, Comisia trebuie sa îl prezinte din
nou parlamentelor naţionale, împreună cu o scrisoare de argumentaţie (reasoned

32
opinion) referitoare la motivele pentru care principiul subsidiarităţii este
respectat.
În ultimul timp, susţinerea populaţiei europene pentru reforma UE a
crescut de la 63% la 66%, conform datelor din ultimul Eurobarometru. Bătălia
s-a purtat pe frontul proiectului de mandat pentru convocarea unei Conferinţe
Interguvernamentale care să modifice actualul text al Tratatului Constituţional,
cel respins în referendum de Franţa şi Olanda in 2005, pentru a da naştere unui
Tratat pentru reforma care să amendeze cele trei tratate ale UE: Tratatul privind
constituirea Comunităţii Europene, Tratatul Euratom şi Tratatul Uniunii
Europene, care îşi va schimba denumirea în Tratatul privind funcţionarea
Uniunii.
După aderarea la Uniunea Europeana, orice stat poate să aleagă în orice
moment dacă ramâne sau nu membru al acestei structuri. Deşi exista un
precedent în care un teritoriu a încetat să mai facă parte din Comunitatea
Europeană (Groenlanda în 1985), în prezent nu exista nici o prevedere legală
conform căreia un stat poate părăsi Uniunea Europeană. De aceea, pentru prima
dată, Tratatul de la Lisabona include o clauză conform căreia este la latitudinea
oricărei ţări să rămână sau nu membru al UE.
Trataul de la Lisabona înseamna şi un pas înainte în ceea ce priveşte
drepturile omului. Pe lângă faptul că se garantează punerea în aplicare a Cartei
Europene a Drepturilor Fundamentale, deschide şi oportunitatea pentru Uniunea
Europeană de a adera la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodata, Tratatul introduce un nou drept
pentru cetăţenii europeni, conform căruia o petiţie cu 1 milion de semnaturi din
mai multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o iniţiativă
legislativă.
Tratatul de la Lisabona stipulează cine va acţiona, în ce domeniu –
Uniunea Europeana sau statele membre, identificând trei categorii de
competenţe pentru UE:
- Competenţa exclusivă – în domenii precum uniunea vamală, politica
comercială şi de concurenţă, numai Uniunea Europeană are putere
legislativă
- Acţiuni de sprijin, coordonare şi complementare – în domenii ca
educaţia, cultura, industria, Uniunea Europeană poate numai să sprijine
statele membre (acordând finanţări, de exemplu)
- Competenţa comună – în ceea ce priveşte mediul, transportul şi
protecţia consumatorilor, atât Uniunea Europeană cât şi statele membre
au putere de legiferare, fără a uita însă de principiul subsidiarităţii.

33
Stadiul ratificării Tratatului de la Lisabona
Până în prezent, în 26 de ţări din cele 27 membre procesul de ratificare
s-a încheiat cu succes (Ungaria, Slovenia, Malta, România, Franţa, Bulgaria,
Austria, Slovacia, Portugalia, Danemarca, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Estonia, Grecia, Cipru, Olanda, Belgia, Spania, Marea Britanie, Italia, Finlanda,
Suedia).
La 12 iunie 2008, Irlanda a respins prin referendum Tratatul de la
Lisabona, 53,4% dintre irlandezii prezenţi la urne votând împotriva Tratatului.
Irlanda a promis partenerilor săi europeni că va organiza un nou referendum
până în noiembrie 2009, obţinând o serie de modificări ale textului. Pe 2
octombie 2009, al doilea referendum ţinut în Irlanda a adus câştin de cauză
susţinătorilor Tratatului de la Lisabona, 67% din irlandezii prezenţi la urne
votând în favoarea Tratatului.
În Polonia, Parlamentul a adoptat Tratatul de la Lisabona în aprilie
2008, dar preşedintele polonez a aşteptat rezultatul referendumului din Irlanda,
înainte de a-l semna, la 10 octombrie 2009.
În Cehia, după unda verde dată de Parlamentul naţional în mai 2009,
preşedintele ceh, eurosceptic, a anunţat că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a
evita să îşi pună parafa finală pe acest text care, în opinia sa, ameninţă
suveranitatea ţării sale.

34
Întrebări recapitulative
1. Care sunt fondatorii Comunităţilor Europene?
2. Ce este Planul Schuman?
3. Care sunt tratatele fundamentale în construcţia europeană? Indicaţi şi
anul semnării lor.
4. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la Paris?
5. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatelor de la Roma?
6. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Actului Unic European?
7. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la
Maastricht?
8. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la
Amsterdam?
9. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa?
10. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului
Constituţional?
11. De ce nu a fost ratificat Tratatul Constituţional?
12. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la
Lisabona?
13. Care este ultimul Tratat ratificat în Uniunea Europeană?

35
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3.
INTEGRAREA CAPITOLUL 8. CAPITOLUL 9.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. PE VERTICALĂ INTEGRAREA RELAŢIILE UE
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE CU RESTUL
TRATATELE ORIZONTALĂ LUMII
CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

36
PARTEA I. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 2. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

2.1. Comisia Europeană


2.2. Consiliul de Miniştrii
2.3. Parlamentul European
2.4. Curtea Europeană de Justiţie
2.5. Consiliul European
2.6. Alte instituţii ale UE
2.6.1. Curtea de Conturi
2.6.2. Comitetul Economic şi Social
2.6.3. Comitetul Regiunilor
2.6.4. Banca Central Europeană
2.7. Procesul de luare a deciziilor în Uniunea
Europeană
2.8. Participarea României la instituţiile Uniunii
Europene

REZUMAT

În analiza instituţiilor europene, patru aspecte devin evidente. În primul


rând, acestea sunt irevocabil interdependente: oricât de multe ar concura între
ele, sunt condamnate să reuşească sau să eşueze împreună. În al doilea rând,
capacitatea lor de a îndeplini funcţiile centrale ale Uniunii Europene este
subiectul multor dubii, mai ales după extinderea la 10 noi state membre. În al
treilea rând, guvernele statelor membre ale Uniunii Europene au lansat un nou
tip de opţiuni instituţionale pentru a lega „naţionalul” de modalităţile de luare a
deciziilor în Uniune. În al patrulea rând, înţelegerea guvernării colective în
Europa cere examinarea atentă a modului în care instituţiile Uniunii Europene
funcţionează şi interacţionează.

37
2.1. Comisia Europeană
Comisia Europeană a reprezentat, de la înfiinţare până în prezent, în
calitate de organ executiv, unul dintre cele mai importante motoare ale integrării
şi extinderii europene. Comisia a suferit de-a lungul timpului numeroase
transformări, legate de structura sa, de rolul şi locul său în complexul
mecanism de elaborare a politicilor şi legislaţiei UE.

2.1.1. Scurt istoric


Comisia Europeană s-a format în urma fuziunii organelor
administrative separate ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), Comunităţii Economice Europene (CEE) şi EURATOM, în urma
Tratatului de Fuziune semnat la Bruxelles în 1965 şi intrat în vigoare în 1967.
Organul administrativ al CECO era reprezentat de Înalta Autoritate, cu
sediul la Luxemburg. În compoziţia sa figurau nouă membrii, desemnaţi pe o
perioadă de şase ani de către guvernele celor şase state fondatoare. Principala
atribuţie a acestui organism era de a superviza înlăturarea barierelor din calea
liberei circulaţii a cărbunelui şi oţelului, iar activitatea sa, independentă faţă de
guvernele statelor membre, era supusă controlului din partea Consiliului Special
al Miniştrilor şi a Adunării Parlamentare Comune.
În baza Tratatelor de la Roma, s-au creat Comisii separate, cu sediul la
Bruxelles, pentru CEE şi EURATOM (Comisia Comunităţii Economice
Europene şi respectiv Comisia Comunităţii Europene pentru Energie Atomică),
formate de asemenea din nouă membrii, numiţi de guvernele statelor membre pe
o perioadă de patru ani. Comisia CEE, spre deosebire de Înalta Autoritate, nu
adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniştrii.
Potrivit prevederilor Tratatului de Fuziune de la Bruxelles, cele trei
Comisii s-au contopit la 1 iulie 1967, formând o nouă instituţie – Comisia
Comunităţilor Europene, cunoscută sub numele de Comisia Europeană, cu
sediul la Bruxelles.
Numărul comisarilor a crescut, pe măsura extinderii Uniunii Europene.
La început, Comisia era formată din nouă comisari (câte doi pentru Franţa,
Germania de Vest şi Italia, şi câte unul pentru fiecare stat Benelux). Numărul
comisarilor a crescut la treisprezece în 1973, odată cu aderarea Marii Britanii
(doi comisari), a Danemarcei şi Irlandei (câte un comisar). Numărul comisarilor
a ajuns la 14 în 1981 (un comisar pentru Grecia), la 17 în 1986 (doi comisari
pentru Spania, un comisar pentru Portugalia), şi la 20 în 1995, în urma aderării
Austriei, Finlandei şi Suediei (câte un comisar pentru fiecare).
Lărgirea din 2004 a adus modificări importante în atribuirea numărului
de comisari pentru fiecare ţară. Astfel, fiecare ţară membră a Uniunii Europene

38
are câte un comisar, indiferent de mărimea sa. Numărul comisarilor a ajuns la
25.
Din 2007, după aderarea României şi Bulgariei la UE, numărul
comisarilor s-a ridicat 27. Conform Tratatului de la Lisabona, numărul
membrilor Comisiei Europene ar putea fi redus de la 27 la 18, începând cu
2014, noul sistem implicând faptul că pentru o perioadă de 5 ani (cât durează
mandatul Comisiei Europene) într-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru nu va
fi reprezentat în Comisie. O alta schimbare pe care o aduce Tratatul de la
Lisabona se referă la preşedintele Comisiei, a cărui numire va fi strâns legată de
rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European, şi ale cărui puteri vor fi
sporite, putând să demită pe oricare dintre comisari.

2.1.2. Structura Comisiei


Comisia e structurată pe două paliere:
Palierul 1 grupează colegiul celor 27 de comisari cu funcţii
ministeriale, numiţi de statele membre pentru 5 ani (câte un comisar din fiecare
ţară membră a Uniunii, numiţi însă de Consiliu, pe baza propunerilor făcute de
statele membre). Comisarii au independenţă totală faţă de statele membre şi
acţionează în interesul general al comunităţii. Preşedintele Comisiei stabileşte
responsabilitatea fiecărui Comisar (politica ce îi este atribuită).
„Colegiul Comisarilor” (cei 27 de comisari) se întâlneşte o dată pe
săptămână, de regulă miercuri, în Bruxelles. Fiecare problemă de pe agendă este
prezentată de comisarul însărcinat cu politica respectivă, după care colegiul ia o
decizie colectivă.
Palierul 2 este format din cei 24.000 de membrii ai personalului
permanent, divizaţi în 23 de Direcţii Generale sau departamente: relaţii externe
(3 departamente), probleme economice şi financiare, industrie, concurenţă,
ocuparea forţei de muncă, relaţii industriale şi probleme sociale, agricultură,
transporturi, dezvoltare, personal şi administraţie, informare, comunicare
cultură şi audiovizual, mediu înconjurător, siguranţă nucleară şi protecţie civilă,
ştiinţă, cercetare şi dezvoltare, telecomunicaţii, informarea pieţei, pescuitul,
piaţa internă şi serviciile financiare, energie, buget, control financiar, taxe şi
uniune vamală, educaţie, politica întreprinderilor, turism, politica de consum şi
asigurarea protecţiei consumatorului.
Cel mai influent şi mai prestigios post din comisie este cel al
Preşedintelui; el este reprezentatul principal al comisiei în întâlnirile cu alte
organizaţii sau instituţii. Preşedinţii comisiei au fost: Jean Rey (Belgia, 1967-
1970), Franco Maria Malfatti (Italia, 1970-1972), Sicco Mansholt (Olanda,
1972-1973), Francois Xavier Ortoli (Franţa, 1973-1977), Roy Jenkins (Marea
Britanie, 1977-1981), Gaston Thorn (Luxembrug, 1981-1985), Jacques Delors

39
(Franţa, 1985-1995), Jacques Santer (Luxemburg, 1995-1999), Manuel Marin
(Spania, iulie-septembrie 1999), Romano Prodi (Italia, 1999-2004) şi Jose
Manuel Durao Barroso (Portugalia, 2004 – 2009 şi 2009 – 2014).

2.1.3. Competenţele Comisiei


Tratatul de la Maastricht a acordat Comisiei Europene următoarele 4
competenţe:
1. Comisia face propuneri legislative către Parlament şi Consiliu: este
competenţa de iniţiativă în materie de legislaţie. În acest scop,
Comisia contactează guvernele statelor membre, prin reprezentanţii
permanenţi.
2. Comisia adoptă şi implementează politicile UE şi bugetul: este
competenţa de execuţie – aplicarea normelor stabilite de Consiliu,
luarea deciziilor proprii, participarea la procesul de adoptare a a
actelor Consiliului şi ale Parlamentului European şi realizarea
politicilor comune pe baza deciziilor Consiliului.
3. Comisia asigură respectarea dreptului european (împreună cu
Curtea de Justiţie Europeană): este competenţa de control. Comisia
veghează la aplicarea corectă a tratatelor şi deciziilor adoptate de
instituţii.
4. Comisia reprezintă UE pe plan intern şi internaţional, în negocierile
cu alte state: este competenţa de reprezentare.
În scopul verificării îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor sale,
Comisia este supusă unui dublu control: politic şi financiar. Controlul politic
este realizat de către Parlamentul European care, în cazul constatării de unor
nereguli în activitatea Comisiei, poate adopta cu majoritate calificată o moţiune
de cenzură, urmată de demiterea colectivă a membrilor Comisiei. Controlul
financiar este exercitat pe de o parte de către Curtea de Conturi, care
examinează cheltuielile totale ale Comunităţilor şi înaintează Parlamentului şi
Consiliului un raport în acest sens, şi de către Parlament, care la recomandarea
Consiliului descarcă financiar Comisia în ceea ce priveşte execuţia bugetară.

2.1.4. Funcţionarea Comisiei


Aprobarea propunerilor în cadrul comisiei se face în următorul mod: un
proiect iniţial este formulat de către funcţionarii din departamentul de resort;
dacă este necesar, sunt contactate şi alte persoane: experţi, cadre universitare,
oficiali din ţările membre sau grupuri de interes; de asemenea, sunt consultate
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, dacă este cazul.

40
Proiectul este apoi înaintat către superiori, prin Cabinetele Comisarilor,
trece de şedinţa săptămânală a şefilor de cabinet şi ajunge la Comisie (cei 27 de
comisari); evident, pe parcurs proiectul poate suferi modificări majore.
Comisia poate: să accepte proiectul (toţi comisarii, sau majoritatea
comisarilor), să refuze proiectul, să îl trimită înapoi spre reformulare la
departamentul de unde a plecat sau să amâne luarea unei decizii.
Dacă proiectul este acceptat, va fi trimis către Consiliu şi Parlament.

2.1.5. Alegerea unei noi Comisii


Comisia este numită pe 5 ani, la 6 luni de la alegerile pentru
Parlamentul European.
Procedura de alegere a unei noi Comisii este următoarea: guvernele
statelor membre stabilesc împreună persoana care va fi preşedintele
Comisiei; preşedintele astfel desemnat, împreună cu guvernele statelor
membre, îi aleg pe ceilalţi membrii ai Comisiei; Parlamentul European îi
intervievează pe cei nominalizaţi, şi stabileşte dacă acceptă sau refuză
întreaga Comisie.
Prima Comisie Barroso îşi va încheia mandatul în toamna anului 2009,
urmând ca o nouă Comisie să fie aleasă, pentru un nou mandat de cinci ani.
Preşedintele noii Comisii Europene va fi acelaşi. Jose Manuel Durao Barroso
a fost reconfirmat în funcţie, în urma votului Parlamentului European din 16
septembrie 2009.

2.2. Consiliul de Miniştrii (Consiliul Uniunii


Europene)
Consiliul de Miniştrii sau Consiliul Uniunii Europene se află în centrul
aparatului instituţional comunitar, fiind inconturnabil în procesul alcătuirii şi
luării deciziilor, şi în procesul punerii lor în practică.

2.2.1. Scurt istoric


Consiliul UE este cel care ia deciziile în cadrul uniunii. Consiliul a luat
fiinţă în urma tratatelor constitutive din anii ‘50. Actuala sa structură a fost
consacrată prin Tratatul de Fuziune a celor trei Comunităţi. Înainte de această
fuziune, fiecare din cele trei comunităţi avea câte un Consiliu de Miniştrii
separat. Tratatul menţionat stipulează că cele trei consilii aferente celor trei
comunităţi s-au unificat într-un Consiliu unic care preia integral rolul şi
atribuţiile acestora.

41
2.2.2. Componenţa Consiliului de Miniştrii
Consiliul reprezintă statele membre, şi la întâlnirile Consiliului
participă câte un ministru delegat din fiecare guvern naţional.
Miniştrii care participă la diferitele întâlniri ale Consiliului sunt
desemnaţi în funcţie de problemele ce urmează a fi dezbătute. Dacă, de
exemplu, se discută probleme legate de mediul înconjurător, atunci va participa
ministrul mediului din fiecare ţară a UE, iar întrunirea se va numi „Consiliul
Mediului”.
Relaţiile UE cu restul lumii sunt în sarcina „Consiliului Afacerilor
Generale şi al Relaţiilor Externe”. La întrunirile Consiliului poate participa însă
orice ministru sau secretar de stat, desemnat de guvernul naţional.
În total sunt 9 Consilii: Afaceri Generale şi Relaţii Externe; Afaceri
Economice şi Financiare (ECOFIN); Justiţie şi Afaceri Interne; Ocupare,
Politică Socială, Sănătate şi Consum; Concurenţă (Piaţă Internă, Industrie şi
Cercetare); Transport, Telecomunicaţii şi Energie; Agricultură şi Pescuit;
Mediu; Educaţie, Tineret şi Cultură.
Totuşi, Consiliul rămâne o singură instituţie.
Plasat în fruntea ierarhiei este Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe,
numit şi „Consiliul General”. Acesta se ocupă de problemele generale ale
Uniunii şi se întruneşte cel puţin o dată pe an. În cazul celorlalte reuniri ale
Consiliului, acesta se va numi „Consiliu Specializat”. Este format din miniştrii
de diferite resorturi, desemnaţi de către guvernele statelor membre, şi se
reuneşte ori de câte ori este necesar, la intervale mai lungi sau mai scurte, în
funcţie de importanţa domeniilor şi de stringenţa problemelor circumscrise.
Fiecare ministru al Consiliul este împuternicit să se angajeze în numele
guvernului pe care îl reprezintă. Astfel, semnătura ministrului reprezintă
semnătura întregului guvern. Fiecare ministru al Consiliului răspunde în faţa
Parlamentului său naţional şi în faţa cetăţenilor pe care parlamentul naţional îi
reprezintă. Acest lucru asigură legitimitatea democratică a deciziilor
Consiliului.

2.2.3. Responsabilităţile Consiliului


Consiliul are 6 responsabilităţi.
1. Adoptarea legislaţiei europene, împreună cu Parlamentul European
Legislaţia UE este adoptată de Consiliu, împreună cu Parlamentul
European. Consiliul acţionează doar ca urmare a unei propuneri din partea
Comisiei. Comisia are răspunderea de a se asigura că legislaţia UE, odată
adoptată, este corect aplicată.
2. Coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre

42
Ţările UE au decis ca politica economică de ansamblu să se bazeze pe o
strânsă coordonare între politicile economice naţionale. De această coordonare
se ocupă miniştrii economiei şi finanţelor, care formează Consiliul Afacerilor
Economice şi Sociale (ECOFIN).
3. Încheierea de acorduri internaţionale între UE şi alte state sau
organizaţii internaţionale
În fiecare an, Consiliul încheie (semnează în mod oficial) acorduri între
UE şi alte ţări terţe, sau între UE şi organizaţii internaţionale. Aceste acorduri
pot acoperi domenii vaste precum comerţul, cooperarea şi dezvoltarea, sau se
pot referi la lucruri specifice precum textilele, pescuitul, ştiinţa şi tehnologia,
transportul, etc.
În plus, Consiliul poate încheia convenţii între statele membre UE, în
domenii precum taxele, legislaţia, sau protecţia consulară. Convenţiile se pot de
asemenea referi la cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.
4. Aprobarea bugetului UE, împreună cu Parlamentul
Bugetul anual al UE este adoptat împreună de Consiliu şi de
Parlamentul European. Dacă cele două instituţii nu cad de acord, regulile permit
Consiliului să ia decizia finală cu privire la „cheltuielile obligatorii” (mai ales în
domenii precum agricultura, sau în ceea ce priveşte acordurile internaţionale cu
state terţe), în timp ce Parlamentul are ultimul cuvânt cu privire la „cheltuielile
non-obligatorii”, şi la aprobarea finală a bugetului pe ansamblu.
5. Dezvoltarea Politicii externe şi de securitate comună (PESC),
bazându-se pe indicaţiile Consiliului European
Statele membre dezvoltă o politică externă şi de securitate comună
(PESC). Dar în domenii precum politica externă, securitatea şi apărarea, fiecare
stat UE are control independent. Suveranităţile naţionale nu s-au unit în aceste
domenii, deci Parlamentul şi Comisia joacă un rol limitat, în timp ce Consiliul
este principalul forum în care „cooperarea interguvernamentală” are loc.
Pentru ca UE să poată răspunde mai eficient la crizele internaţionale,
Consiliul European a decis (la summit-ul de la Helsinki, din decembrie 1999),
crearea unei „Forţe Rapide de Reacţie”, compusă din peste 60 000 de militari,
care poate fi deplasată în 60 de zile şi poate rămâne la locul operaţiunilor cel
puţin un an.
Aceasta nu este o „armată europeană”. Personalul rămâne membru al
forţelor armate naţionale, şi sub comandă naţională, iar rolul lor va fi limitat la
acţiuni umanitare, salvări, păstrarea păcii.
Pentru a avea control politic şi o direcţie de acţiune strategică în caz de
criză, Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a hotărât stabilirea unor
structuri permanente politice şi militare, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.
Aceste noi structuri sunt:

43
1. Comitetul Politic şi de Securitate;
2. Comitetul Militar al UE;
3. Personalul Militar al UE, alcătuit din experţi militari secondaţi
în Secretariatul Consiliului de către statele membre.
Personalul Militar al UE este sub controlul direct al Comitetului Militar
al UE.
6. Coordonarea cooperării între tribunalele naţionale şi forţele
poliţiei, în probleme legate de infracţiuni şi crime (Justiţie şi
Afaceri Interne)
Drogurile, terorismul, fraudele internaţionale, traficul de fiinţe umane
sau exploatarea sexuală a copiilor sunt toate probleme preocupante pentru
cetăţenii Europei. Este vorba de activităţi criminale ce depăşesc graniţele
naţionale, şi care pot fi prevenite doar prin cooperare între ţări. Dacă cetăţenii
Europei beneficiază de acces egal la justiţie în toată UE, atunci curţile naţionale,
forţele poliţiei, autorităţile vamale şi serviciile de imigraţie ale tuturor ţărilor UE
trebuie să lucreze împreună.
Astfel, frontierele externe ale UE trebuie supravegheate corespunzător,
autorităţile vamale şi poliţia schimbă informaţii despre mişcările suspecte ale
traficanţilor de droguri sau oameni, cei care cer azil sunt trataţi la fel în toate
ţările UE, etc.
De astfel de preocupări, cunoscute sub numele de Justiţie şi Afaceri
Interne (JAI), se ocupă Miniştrii Justiţiei şi Miniştrii de Interne, care formează
Consiliul Justiţiei şi Afacerilor Interne.
Majoritatea acestor responsabilităţi se referă la domeniul Comunităţii:
domenii de acţiuni în care statele membre au decis să se unească şi să delege
puterea de luare a deciziilor către instituţiile UE. Este vorba de primul pilon al
UE.
Ultimele două responsabilităţi se referă la domenii pentru care statele
membre nu au delegat puterea, ci pur şi simplu lucrează împreună. Este vorba
de „cooperarea interguvernamentală”, şi acoperă pilonii 2 şi 3 ai UE (PESC şi
JAI).

2.2.4. Funcţionarea Consiliului


2.2.4.1.COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi)
La Bruxelles, fiecare stat are o echipă permanentă, care îl reprezintă şi îi
apără interesele naţionale la nivelul UE. Şeful fiecărei astfel de echipe este
ambasadorul ţării respective în UE.
Aceşti ambasadori, cunoscuţi sub numele de „reprezentanţi
permanenţi”, se întâlnesc săptămânal în cadrul Comitetului Reprezentanţilor
Permanenţi (COREPER). Rolul acestui comitet este de a pregăti munca

44
Consiliului, cu excepţia aspectelor legate de agricultură, de care se ocupă
Comitetul Special pentru Agricultură. COREPER este asistat de mai multe
grupuri de muncă, alcătuite din oficiali ai administraţiilor naţionale.

2.2.4.2. Preşedenţia Consiliului


Conducerea Consiliului de Miniştrii revine aceleaşi ţări care asigură
preşedenţia Consiliului European, printr-un mecanism de rotaţie cu o durată de
şase luni. Ţara respectivă asigură deci concomitent Preşedenţia Consiliului
European, a Consiliului de Miniştrii şi deci Preşedenţia Uniunii Europene.
Consiliul de Miniştrii nu are sediu permanent, acesta mutându-se de
fiecare dată în capitala statului care exercită Preşedenţia.
Preşedenţia Consiliului se schimbă o dată la 6 luni. Fiecare ţară UE se
ocupă de agenda Consiliului şi prezidează întâlnirile pentru o perioadă de 6 luni,
promovând deciziile legislative şi politice.
În perioada 2003-2006, preşedenţia Consiliului a aparţinut, pe rând: în
2003, Greciei şi Italiei; în 2004, Irlandei şi Olandei; în 2005, Luxemburgului şi
Marii Britanii; în 2006, Austriei şi Finlandei.
Începând cu anul 2007, preşedenţia Consiliului va aparţine, pe rând,
următoarelor ţări: Germania şi Portugalia (2007), Slovenia şi Franţa (2008),
Republica Cehă şi Suedia (2009), Spania şi Berlgia (2010), Ungaria şi Polonia
(2011), Danemarca şi Cipru (2012), Irlanda şi Lituania (2013), Grecia şi Italia
(2014), Letonia şi Luxemburg (2015), Olanda şi Slovacia (2016), Malta şi
Marea Britanie (2017), Estonia şi Bulgaria (2018), Austria şi România (2019),
şi Finlanda pentru primele şase luni ale anului 2020.

2.2.4.3. Secretariatul General


Preşedenţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi
asigură buna funcţionare a muncii Consiliului la toate nivelele. În 1999, Javier
SOLANA a fost numit Secretar General al Consiliului. El este de asemenea
Înaltul Reprezentant pentru PESC, şi ajută Consiliul să schiţeze şi să
implementeze deciziile politice. De asemenea, se angajează în dialogul politic,
din partea Consiliului, ţările terţe.
Secretarul General este asistat de un Deputat Secretar General, care se
ocupă de conducerea Secretariatului General.

2.2.4.4. Câte voturi pentru fiecare ţară?


Deciziile Consiliului sunt adoptate în urma votării. Cu cât populaţia
ţării este mai mare, cu atât ţara respectivă are mai multe voturi. Dar numărul de
voturi nu este strict proporţional, ci este ajustat în favoarea ţărilor cu o populaţie
mai puţin numeroasă.

45
Până la 1 mai 2004, fiecară ţară avea următorul număr de voturi:
Germania 10, Franţa 10, Italia 10, Marea Britanie 10, Spania 8, Belgia 5, Grecia
5, Olanda 5, Portugalia 5, Austria 4, Suedia 4, Danemarca 3, Irlanda 3, Finlanda
3, Luxemburg 2. În total, 87 de voturi.
Între 1 mai şi 31 octombrie 2004, au fost făcute aranjamentele necesare
schimbare.
De la 1 noiembrie 2004, voturile sunt împărţite astfel: Germania 29,
Franţa 29, Italia 29, Marea Britanie 29, Spania 27, Polonia 27, Olanda 13,
Belgia 12, Cehia 12, Grecia 12, Ungaria 12, Portugalia 12, Austria 10, Suedia
10, Danemarca 7, Irlanda 7, Lituania 7, Slovacia 7, Finlanda 7, Cipru 4, Estonia
4, Letonia 4, Luxemburg 4, Slovenia 4, Malta 3. În total, 321 de voturi.
De la 1 ianuarie 2007, dupa intrarea României si Bulgariei în UE,
numărul voturilor a crescut la 345. România are 14 voturi în Consiliul de
Miniştrii, iar Bulgaria 10 voturi.

2.2.4.5. Adoptarea deciziilor


În activitatea sa, Consiliul de Miniştrii apelează la patru metode
procedurale: majoritatea simplă, majoritatea calificată, unanimitatea şi folosirea
dreptului de veto.

Votul cu majoritate simplă


Sub incidenţa procedurii majorităţii simple cad toate deciziile
Consiliului care ţin de organizarea internă: stabilirea procedurii de vot, a
necesităţii desfăşurării şedinţelor cu uşile închise, a ordinii de zi, a programului
şi metodelor specifice de lucru. Această procedură se aplică şi atunci când
Consiliul solicită în mod expres Comisiei să redacteze şi să propună proiecte
privind realizarea unor obiective comunitare. Un ultim domeniu în care
Consiliul decide pe baza acestei proceduri este cel al amendării Tratatelor
Comunitare, procedură în care este însă implicat şi Parlamentul European.

Votul cu majoritate calificată


Cea mai folosită procedură de votare în cadrul Consiliului este votul cu
majoritate calificată. Pentru ca o propunere să fie adoptată, trebuie să fie
susţinută de un număr minim de voturi. Majoritatea calificată nu a reuşit să se
impună decât începând cu Actul Unic European, şi mai ales cu Tratatul de la
Maastricht. Până atunci, Consiliul opera în cea mai mare măsură pe baza
procedurii unanimităţii. Dar nivelul tot mai profund de integrare, precum şi
incidenţa sporită a blocajelor datorate procedurii unanimităţii au permis
generalizarea majorităţii calificate.

46
În unele domenii mai sensibile (PESC, taxele, azilul politic, imigraţia),
deciziile Consiliului trebuie să fie luate cu unanimitate (adică fiecare stat are
dreptul de veto).
Acordul unanim era deja greu de obţinut într-o uniune cu 15 membrii.
Într-o uniune cu 25, sau 27 de membrii, acest lucru ar fi aproape imposibil.
Dacă ar continua să funcţioneze după aceste reguli, Uniunea ar fi aproape
paralizată, neputând acţiona în multe domenii importante. De aceea, Tratatul de
la Nisa a schimbat regulile, permiţând Consiliului să ia decizii cu o majoritate
calificată în multe domenii care necesitau unanimitatea.
Până la 1 mai 2004, numărul minim de voturi pentru a avea majoritatea
calificată era de 62 din 87 (adică 71,3%). Pentru o perioadă de 6 luni după 1
mai, au fost aplicate aranjamente temporare. De la 1 noiembrie 2004,
majoritatea calificată înseamnă că:
1. majoritatea statelor (în unele cazuri două treimi din state)
aprobă măsura respectivă,
2. 72,3% din totalul voturilor este favorabil măsurii respective
(adică 232 de voturi).
În plus, orice stat membru poate cere confirmarea faptului că voturile
favorabile reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a UE. Dacă nu este
cazul, decizia nu va fi adoptată.
De la 1 ianuarie 2007, numărul minim de voturi pentru a avea
majoritatea calificată este de 258 din 345. Pentru ca o decizie să fie adoptată,
este nevoie de suportul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din
populaţia Uniunii.

Votul în unanimitate
Procedura unanimităţii şi-a perdut treptat generalitatea de care se
bucura mai ales în anii 1970, atunci când procesul integrării intrase într-o nouă
fază, iar statele membre se simţeau ameninţate de pierderea autorităţii în
favoarea instituţiilor eropene sau de posibilele tendinţe hegemonice ale unora
dintre state. Procedura unanimităţii este cea care se aplică atunci când sunt
adoptate norme comunitare de mare importanţă, altele decât cele privind
organizarea internă a Consiliului, precum şi în cazul directivelor adresate
statelor comunitare vizând armonizarea legislaţiilor naţionale cu cele
comunitare. Tot prin această decizie sunt repartizate fondurile structurale.

Dreptul de veto
Trecerea treptată din anii 1970 de la procedura unanimităţii la cea a
majorităţii calificate a determinat o serie de temeri şi nemulţuniri din partea
unor state, care îşi vedeau ameninţate poziţiile dobândite în cadrul

47
Comunităţilor în primii 20 de ani. În consecinţă, la propunerea Franţei, a fost
instituită procedura dreptului de veto. Acesta nu trebuia însă folosit de către un
stat decât în mod absolut excepţional şi numai atunci când se apreciază că sunt
ameninţate în mod direct interesele comunitare sau cele ale unui stat membru.
Tocmai de aceea, această procedură poate fi respinsă de către plenul
Consiliului, pe motiv de nerespectare a condiţiilor, statul care a propus veto-ul
refuzat neavând nici o altă posibilitate de blocare a adoptării deciziei respective.
De asemenea, este important de menţionat că un stat membru nu poate abuza de
dreptul de veto. Această procedură este din ce în ce mai rar utilizată.

Majoritatea dublă
Cea mai importantă schimbare pe care Tratatul de la Lisabona îl aduce
funcţionării Consiliului Uniunii Europene (dacă acest Tratat va intra în
vigoare) se referă la procedura de luare a deciziilor. Dupa intrarea lui în vigoare,
majoritatea calificată se va extinde şi la alte domenii decât cele din prezent (de
exemplu, imigrare şi cultură). Din 2014, va fi introdusă o nouă procedură de
luare a deciziilor – majoritatea dublă. Pentru a adopta o reglementare
europeană, va fi nevoie ca majoritatea statelor membre (55%) să reprezinte
majoritatea populaţiei europene (65%). Aceasta procedură va fi însoţită de un
mecanism prin care un număr mic de state membre se pot opune adoptării unei
măsuri.

2.3. Parlamentul European

Reprezentarea cetăţenilor a fost una din principalele idei din retorica


politică, indiferent de epocă, filosifie sau ideologie guvernantă. Parlamentul este
reprezentare poporului în statele democratice. Parlamentul European este una
din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene.

2.3.1. Scurt istoric


Parlamentul European constituie fundamentul democratic al UE şi parte
integrantă a sistemului instituţional comunitar.
Parlamentul European a fost înfiinţat prin Tratatul de la Paris. Organul
executiv al Înaltei Autorităţi se numea „Adunarea Comună” şi avea drept rol
exercitarea controlului democratic. Prima reuniune a avut loc în 1952, la
Strasburg şi a reunit 78 de reprezentanţi.
În 1957, prin Tratatul de la Roma, numele se schimbă în „Adunarea
Parlamentară Europeană”, iar din 1962, în „Parlamentul European”.

48
2.3.2. Structura Parlamentului European
În 1974, s-a luat decizia de organizare de alegeri directe pentru
Parlamentul European. Primele alegeri directe au avut loc în iulie 1979, fiind
aleşi 410 parlamentari. După aderarea Greciei, numărul de parlamentari a
crescut cu 24, ajungându-se la 434. După aderarea Spaniei şi a Portugaliei,
numărul de parlamentari a crescut cu 60 şi 24, ajungându-se la 518 (în 1986).
În 1995, numărul de parlamentari a crescut la 625, dupa aderarea
Austriei, Finlandei şi Suediei. După lărgirea din 2004, numărul de
europarlamentari a ajuns la 732, iar din 2007 la 785. Europarlamentarii sunt
aleşi prin vot direct pe o perioadă de cinci ani. Ultimele alegeri
europarlamentare s-au derulat în perioada 4-7 iunie 2009 în toate ţările Uniunii
Europene.
Începând cu legislatura 2009-2014, numărul de europarlamentari s-a
redus la 736 (735 + preşedintele). Numărul de europarlamentari pentru fiecare
ţară variază între minimum 5 şi maximum 99. Locurile sunt împărţite între ţări
conform principiului „proporţionalităţii regresive”, adică un parlamentar dintr-o
ţară cu o populaţie mai mare va reprezenta mai mulţi oameni decât un
parlamentar dintr-o ţară cu o populaţie mai mică. Situaţia este prezentată în
tabelul următor:

Tabelul 2.1. Repartizarea numărului de parlamentari pe ţări


Belgia – 22 Grecia – 22 Luxemburg – 6 România – 33
Bulgaria – 16 Spania – 50 Ungaria – 22 Slovenia – 7
Cehia – 22 Franţa – 72 Malta – 5 Slovacia – 13
Danemarca – 13 Italia – 72 Olanda – 25 Finlanda – 13
Germania – 99 Cipru – 6 Austria – 17 Suedia – 18
Estonia – 6 Letonia – 8 Polonia – 50 Marea Britanie – 72
Irlanda – 12 Lituania – 12 Portugalia – 22

2.3.3. Atribuţiile Parlamentului European


1. Controlul asupra Comisiei şi Consiliului.
Supraveghere democratică a tuturor instituţiilor UE, şi în special a
Comisiei; dreptul de a cenzura şi de a demite întreaga Comisie. Investeşte
Comisia. În acest sens, PE are următoarele instrumente de control: întrebări
scrise sau orale, în cadrul „Orei Întrebărilor”, care pot fi cu sau fără dezbateri.
Comisia şi Consiliul sunt obligate să răspundă întrebărilor adresate; audierea
comisarilor; discutarea Raportului anual general; descărcarea şi execuţia
bugetară; investitura Comisiei şi aprobarea programului de activitate; crearea

49
comisiei de anchetă temporară privind dreptul comunitar; moţiunea de cenzură
împotriva Comisiei.

2. Competenţa bugetară.
Este consultat în stabilirea bugetului, alături de Consiliu. În virtutea
acestui atribut, PE este prezent în toate momentele procesului bugetar: pregătire,
discutare, aprobare şi controlul executării sale,inclusiv discutarea raportului
general anual şi desărcinarea privind execuţia bugetului.

3. În materie legislativă.
Putere legislativă limitată, participă la elaborarea legilor, nu şi la
semnarea lor. Deşi nu este principalul legislator, PE participă la elaborarea
multor acte, astfel: în multe domenii, Comisia şi Consiliul nu pot lua măsuri
legislative fără consultarea prealabilă a PE; pentru actele cu implicaţii financiare
mai deosebite pentru UE, s-a introdus procedura de cooperare, care este
aplicabilă atunci când Consiliul decide cu majoritate calificată; tratatul UE a
prevăzut introducerea unei proceduri de codecizie pentru unele domenii,
permiţând PE să adopte hotărâri împreună cu Consiliul, asupra unor acte
normative; PE poate avea drept de iniţiativă legislativă, deşi destul de limitat.

4. Posibilităţi de recurs în faţa Curţii Europene de Justiţie


În următoarele situaţii: în caz de încălcare a tratatului de către o altă
instituţie; drept de intervenţie, adică de a se înlătura unei părţi în faţa Curţii
Europene de Justiţie; în cazul recursului în anulare, pentru protejarea
prerogativelor sale; în cazul recursului în carenţă, pentru violarea tratatului.

5. În materie de relaţii externe.


PE primeşte informaţii cu privire la acorduri internaţionale de orice
natură, şi poate iniţia dezbateri prealabile, după care sunt informate comisiile
parlamentare. Înaintea semnării oricărui acord, un reprezentant al Consiliului
prezintă în Parlament rezultatele negocierilor şi numai apoi este semnat,
dispunând de competenţă decizională.
PE poate primi petiţii de la orice cetăţean al UE (individual sau în
grup), cu privire la activitatea UE în domeniile care îl afectează, numind un
mediator pentru rezolvarea cazurilor de proastă administrare din partea
instituţiilor şi organelor comunitare, excluzând Curtea de Justiţie şi Tribunalul
de Primă Instanţă, în exerciţiul funcţiei lor jurisdicţionale.
De asemenea, PE emite opinii referitoare la activitatea UE şi i se cere
avizul pentru extinderea UE.

50
Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European va avea
puteri sporite în domeniul adoptării legislaţiei, a bugetului şi a aprobării
acordurilor internaţionale. O nouă procedură legislativă, numită „ordinară”, se
va aplica majorităţii domeniilor, iar Parlamentul va avea aceleaşi puteri ca şi
Consiliul. Pentru restul domeniilor, se va aplica „procedura legislativă
specială”, conform căreia Parlamentul are dreptul de a consimţi asupra unei
măsuri a Consiliului, sau invers. În afară de aceste proceduri, rămâne în vigoare
şi vechea procedură de consultare – Consiliul, înainte de a vota o propunere a
Comisiei, trebuie să consulte Parlamentul şi să ţină cont de propunerile sale.
Conform noului tratat, şi parlamentele naţionale vor avea puteri sporite, mai
ales în ceea ce priveşte orice altă reforma a Tratatului asupra Uniunii Europene,
a răspunsului la orice nouă aplicaţie pentru statutul de membru ale UE şi a
cooperării judiciare pe probleme civile.

2.3.4. Organizarea Parlamentului European


Organele conducătoare sunt:
Biroul (Preşedintele şi 14 vicepreşedinţi); Conferinţa Preşedinţilor
(Preşedintele şi preşedinţii grupurilor politice); Cei 5 chestori, însărcinaţi cu
probleme administrative şi financiare care se referă la parlamentari; Conferinţa
preşedinţilor de comisii şi conferinţa preşedinţilor de delegaţii. Toţi
membrii biroului sunt aleşi pe o perioadă de 2 ani şi jumătate.
Preşedintele PE este ales de constituantă şi dispune de toate
prerogativele pentru prezidarea lucrărilor şi a deliberărilor din Parlament,
inclusiv pentru buna desfăşurare a lucrărilor acestui for. Tot preşedintele
reprezintă instituţia în relaţiile internaţionale.
Preşedintele, împreună cu vicepreşedinţii şi cu preşedinţii comisiilor
formează biroul lărgit.

2.3.4.1. Comisiile parlamentare


Parlamentarii sunt repartizaţi în 20 de comisii parlamentare (fiecare
având câte un domeniu de activitate precis), 2 subcomisii, 35 de delegaţii
interparlamentare şi delegaţii ale comisiilor parlamentare mixte. Regulamentul
interior al PE prevede posibilitatea de a înfiinţa comisii temporare, comisii
temporare de anchetă şi subcomisii. Fiecare comisie sau delegaţie îşi alege un
„birou”, compus dintr-un preşedinte sau 2-3 vicepreşedinţi.

2.3.4.2. Grupurile politice


Membrii delegaţilor naţionale nu au sediu propriu-zis, dar se pot grupa
după afinităţi politice în grupuri transnaţionale.

51
Numărul minim de parlamentari necesar pentru a se constitui un grup
politic este de 25. Cel puţin o pătrime din statele membre trebuie să fie
reprezentate în cadrul grupului. Grupurile politice ţin în mod regulat reuniuni, în
timpul săptămânii precedente sesiunii plenare, sau în pauzele de studiu, în
cursul cărora decid asupra unor principii şi poziţii ce urmează a fi dezbătute în
sesiunile plenare.

2.3.5. Funcţionarea Parlamentului European


PE organizează, în medie, o sesiune săptămânală în fiecare lună, cu
excepţia lunii august. La acstea se adaugă sesiunile extraordinare dedicate unor
teme specifice cum ar fi: buget, preţuri agricole, etc. Până în 1981, sesiunile
plenare se ţineau la Strasburg şi la Luxemburg. Din 1981, ele se ţin doar la
Strasburg. PE hotărăşte ordinea de zi la începutul sesiunii plenare, prevede
adoptarea de rapoarte (deja discutate de comisiile parlamentare), se pun
întrebări Comisiei şi Consiliului, se fac dezbateri de urgenţă, declaraţii, etc.
Şedinţele plenare sunt publice. În afară de şedinţele plenare, mai au loc reuniuni
ale diferitelor organe de lucru: birou, birou lărgit, comisii, subcomisii, grupuri
politice de lucru, delegaţii interparlamentare, comisii parlamentare mixte.

2.3.6. Sediile Parlamentului European


Sediul Parlamentului European este la Strasburg, Franţa, unde au loc
sesiunile plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Sesiunile plenare
suplimentare se ţin la Bruxelles. Comisiile parlamentare au sediul la Bruxelles.
Secretariatul General al Parlamentului European, împreună cu serviciile sale,
rămân instalate la Strasburg. Celelalte secretariate şi serviciile tehnice deservesc
cele două sedii.

2.4. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE


Dezvoltarea graduală a unui organ al legislaţiei europene şi al
jurisprudenţei interpretative oferită de către Curte nu a fost prevăzută în
procesul de elaborare a tratatelor. În timp ce integrarea europeană a fost tema
dominantă de la naşterea Comunităţii, cea mai importantă inovaţie instituţională
s-a dovedit a fi aplicarea legii europene fără de care Piaţa Comună nu s-ar fi
putut dezvolta, şi cu siguranţă nici Piaţa Unică.
Curtea Europeană de Justiţie a luat fiinţă în 1952, prin Tratatul de la
Paris.
Scopul său este de a asigura respectarea dreptului comunitar,
interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive. Legislaţia europeană este
interpretată şi aplicată în acelaşi mod în fiecare stat membru.

52
Puterea cu care a fost investită Curtea Europeană de Justiţie : să
regleze disputele legale între statele membre, între state şi instituţiile UE, între
state şi mediul de afaceri, sau disputele cu persoanele fizice.

2.4.1. Compoziţia Curţii Europene de Justiţie


Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Judecătorii şi
avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către
guvernele statelor membre.
Până la 1 mai 2004, exista câte un judecător pentru fiecare stat membru
(toate sistemele juridice naţionale sunt reprezentate), deci în total 15 judecători.
După extinderea de la 1 mai 2004, există câte un judecător din fiecare stat
membru, deci în total erau 25 de judecători. După extinderea de la 1 ianuarie
2007, numărul judecătorilor a ajuns la 27.
Curtea Europeană de Justiţie are 8 avocaţi generali. Rolul lor este să se
pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii care
constituie stadiul final al procedurii orale.
Numărul judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-
o hotărâre a Consiliului, luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea
Curţii.
Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit pentru încă un mandat sau două
mandate de 3 ani, ceea ce duce la stabilitatea Curţiii, deşi la o perioadă de 3 ani
are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a avocaţilor generali.
Judecătorii şi apărătorii sunt foşti membrii ai Curţilor Naţionale de
Justiţie, avocaţi competenţi şi imparţiali.
Unul dintre judecători este ales Preşedinte al Curţii, pentru o perioadă
de 3 ani.

2.4.2. Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie


Din cauza volumului mare de cauze, Curtea de Justiţie este împărţită în
6 „Camere”, formate din 3-5 judecători. Curtea poate delibera numai în prezenţa
unui număr impar de judecători. Când numărul de judecători este par,
judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la deliberări.
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei
„Camere de Consiliu”, desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au
participat şi în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în
cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi. În şedinţa plenară, este obligatorie
prezenţa unui număr minim de 7 judecători, iar în Camere de 3.
Deoarece numărul cazurilor prezentate anual Curţii a crescut de la 50 de
cazuri pe an, în anii ’60, la 400-500 cazuri pe an în prezent, Curtea Europeană
de Justiţie a cerut crearea tribunalului de Primă instanţă.

53
2.4.3. Tribunalul de Primă Instanţă
A fost creat în 1989, la cererea Curţii Europene de Justiţie. Este
însărcinat cu anumite cazuri (mai ales acţiuni ale persoanelor fizice, şi cazuri
referitoare la concurenţa neloială în mediul de afaceri). Preşedintele tribunalului
este ales pentru o perioadă de 3 ani.

2.4.4. Tribunalul Funcţiei Publice


Tribunalul Funcţiei Publice a fost creat în 2004, fiind compus din şapte
judecători numiţi de către Consiliul de Miniştrii pe o perioadă de şase ani.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii
lor, ceea ce reprezintă aproximativ 150 de cauze pe an, în condiţiile în care
personalul instituţiilor comunitare numără în jur de 35 000 de persoane. Aceste
litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă
propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare
etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de
muncă, alocaţii familiale etc.). Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile
privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust,
Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în
cadrul Pieţei Interne (OAPI). Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile
dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.

2.4.5. Câteva cazuri celebre ajunse în faţa Curţii de Justiţie


1. 1963, s-a hotărât ca legea Comunităţii Europene să aibă efect direct în
statele membre, (adică legea comunitară se aplică guvernelor,
persoanelor fizice şi companiilor din statele membre).
2. 1964, în cazul unui conflict între legea naţională şi cea comunitară,
legea comunitară are supremaţie faţă de cea naţională.
3. 1979, „Cassis de Dijon” – reglementări naţionale diferite cu privire la
acelaşi produs. Curtea a stabilit principiul recunoaşterii reciproce: un
produs fabricat şi comercializat conform legii într-un stat membru
trebuie acceptat pe pieţele celorlalte state membre.
4. 1986, „Nouvelles Frontières” – acordarea de ajutoare de stat
companiilor aeriene. Curtea a hotărât că legea concurenţei se aplică şi
companiilor aeriene. Astfel, statele nu mai pot acorda ajutoare
companiilor aeriene naţionale.
5. 1987, „Philip Morris” – fuziunea companiilor a fost percepută ca o
înţelegere restrictivă. Prin urmare, Comisia este cea care autorizează
sau, dimpotrivă, nu autorizează realizarea de fuziuni.

54
6. 1987, „Comisia împotriva Germaniei”. Producătorii de bere germani
susţineau că berea lor este pură, în timp ce berea importată conţinea
aditivi ce afectau sănătatea consumatorilor. Prin urmare, berile străine
ar fi trebuit excluse de pe piaţa germană. Curtea de Justiţie a hotărât că
aditivii nu reprezintă un pericol pentru sănătate, şi în consecinţă nu
există motive pentru a interzice produsele respective pe piaţă. Curtea s-
a folosit de principiul „recunoaşterii reciproce”.
7. 1988, „Comisia împotriva Italiei”. Producătorii italieni de paste
foloseau grâu dur în fabricarea pastelor. Ei au cerut ca pastele ce nu
erau fabricate din grâu dur (ca de exemplu pastele germane, fabricate
dintr-un amestec de grâu dur cu grâu „uşor”) să nu mai fie
comercializate în Italia. Curtea de Justiţie a hotărât că pastele făcute din
amestec de două tipuri de grâu nu reprezintă nici o ameninţare pentru
sănătatea consumatorilor, şi deci produsele puteau fi comercializate în
continuare în Italia.
8. 1992, „Spania, Belgia şi Italia împotriva Comisiei”. Acest caz se referă
la liberalizarea pieţei monopolistice a telecomunicaţiilor. Curtea de
Justiţia a hotărât că puterile Comisiei nu se limitează doar la
supravegherea aplicării corecte a legislaţiei referitoare la concurenţă, ci
că poate acţiona pentru a „sparge” monopolurile.
Toate aceste exemple indică impactul considerabil pe care Curtea de
Justiţie îl are asupra legislaţiei comunitare.

2.5. Consiliul European


Chiar şi cel mai neavizat observator, la o privire fugară asupra Uniunii
Europene, va remarca faptul că una din instituţiile acesteia se detaşează în mod
evident de celelalte. Prin contrastul dintre statutul său oficial şi importanţa sa
practică, Consiliul European face notă distinctă în peisajul instituţional
european.

2.5.1. Scurt istoric


În anii 1950 şi 1960, rolul de coordonare şi supraveghere a afacerilor
comunitare a fost îndeplinit mai ales de către Consiliul Ministerial pentru
Afaceri Externe. Totuşi, se făcea simţită din ce în ce mai mult nevoia implicării
directe a şefilor de state şi de guverne. În aceste condiţii, în 1961, la Paris, are
loc prima conferinţă la vârf a şefilor de state şi de guverne. Au urmat şi alte
conferinţe de acest gen, la intervale mai mult sau mai puţin regulate.
Abia în 1974, Franţa a propus denumirea de „Consiliul European”.
Actul Unic European şi Tratatul UE instituţionealizează Consiliul European,
stabilind întrunirea sa cel puţin de două ori pe an, sub preşedenţia unui şef de

55
stat sau de guvern; la întruniri participă şi miniştrii de externe şi un membru al
Comisiei. Pe lângă întrunirile obişnuite, pot avea loc şi reuniuni extraordinare.

2.5.2. Competenţele Consiliului European


Consiliul European defineşte obiectivele politice ale UE şi modul de
atingere a acestora. Prin impulsurile pe care le dă, Consiliul European
contribuie activ la evoluţia integrării europene (de exemplu, iniţierea Uniunii
Economie şi Monetare). Consiliul European are un rol deosebit în pilonul II
(Politica Externă şi de Securitate Comună), unde trasează liniile de activitate
externă ale UE. În fine, Consiliul European are ultimul cuvânt de spus în
desemnarea persoanelor pentru funcţie de Preşedinte al Comisiei.
Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul European devine oficial
instituţie a Uniunii Europene şi va fi condus de un Preşedinte, ales pentru un
mandat de doi ani şi jumătate. Dacă Tratatul de la Lisabona va fi ratificat,
primul preşedinte al Consiliul European va fi ales în 2009. Această funcţie nou
înfiinţată şi-a atras denumirea de „Preşedinte al Uniunii Europene”, în special în
media, în discuţiile despre cine va ocupa prima dată aceast post. Deşi nu va avea
puteri executive sporite, Preşedintele Consiliului European va avea ca sarcini
organizarea lucrărilor Consiliului şi va veghea la asigurarea consensului între
statele membre. În plus, funcţia de Preşedinte al Consiliului European este
incompatibilă cu orice alt mandat la nivel naţional.

2.5.3. Obiectivele Consiliului European


Obiectivele Consiliului European au fost stabilite în 1983, la Stuttgart,
când a fost semnată „Declaraţia solemnă asupra UE” de către şefii de state şi de
guvern; aceste obiective sunt: să asigure schimburi de informaţii într-un registru
vast de subiecte neoficiale sau declaraţii publice; să prezinte soluţii la
problemele pe care Consiliul de Miniştrii nu a fost capabil să le rezolve, uneori
acţionând în calitate de Consiliu al Comunităţii; să organizeze dezbateri care să
se finalizeze cu decizii, directive pentru acţiuni viitoare sau declaraţii publice;
să participe la „cooperarea politică”, adică la coordonarea politicii externe
europene în problemele internaţionale majore; Consiliul European determină
marile orientări economice şi politice ale UE, însărcinând Consiliul de Miniştrii
să traducă formal aceste orientări în decizii, reglementări şi directive
comunitare. Conform Tratatului UE, Consiliul European devine cheia de boltă a
sistemului, el prezentând Parlamentului European un raport după fiecare din
sesiunile sale, şi un raport anual cu privire la progresele realizate de Europa
Comunitară.

56
2.5.4. Activităţi ale Consiliului European
Principala activitate a Consiliului European se referă la iniţiative în
domeniul reformei Tratatului CEE, în ceea ce priveşte Actul Unic European
(care revizuieşte şi completează tratatul CEE).
Între 1986 şi 1987 – Consiliul European s-a ocupat de concretizarea
prevederilor Actului Unic European; în 1988 a finalizat un acord privind noul
instrument de finanţare (a patra resursă), a luat câteva decizii privind reforma
politicii structurale şi a politicii comune, şi a adoptat un plan de finanţare până
în 1992; în 1989, Consiliul European a decis ca prima etapă a UEM să înceapă
în iulie 1990; în 1989 s-a adoptat „Carta Comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor”; în 1990, Consiliul European a precizat data
deschiderii Conferinţei Interguvernamentale a UEM (în decembrie 1990); în
1992 au avut loc 3 întâlniri ale Consiliului European, în care s-a hotărât
continuarea ideii comunitare, a luptei pentru integrare, elaborarea de acorduri cu
privire la realizarea principiului subsidiarităţii, şi deschiderea negocierilor de
aderare cu diferite ţări ale AELS; în 1994 s-a discutat despre noi posibilităţi de
lărgire; în 1996, Consiliul European a precizat criteriile de admitere, reformele
instituţionale ce trebuie făcute în perspectiva lărgirii, calendarul de lansare a
negocierilor pentru aderare; în decembrie 2004, la Bruxelles, Consiliul
European a constatat terminarea negocierilor cu România, şi a stabilit semnarea
Tratatului de Aderare (pe 25 aprilie 2005, la Luxemburg); de asemenea, s-a
hotărât începerea negocierilor cu Turcia în septembrie 2005. Multe reuniuni ale
Consiliului European s-au concentrat asupra problemelor de reformă
instituţională.

2.6. Alte instituţii ale Uniunii Europene

2.6.1. Curtea de Conturi (CC)


Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată prin Tratatul
din iulie 1975, intrat în vigoare în iulie 1977.
Curtea de Conturi ajută Parlamentul şi Consiliul de Miniştrii în
exercitarea funcţiei de control al execuţiei bugetului comunitar, şi asigură
gestiunea financiară a UE, conform Tratatului de la Maastricht.
CC are în componenţă câte un membru pentru fiecare stat membru (15
membrii până la 1 mai 2004, 25 de membrii de la 1 mai 2004, 27 de membrii de
la 1 ianuarie 2007). Membrii sunt numiţi de către Consiliul de Miniştrii, cu
unanimitate, pentru 6 ani, după consultarea Parlamentului. Membrii Curţii de
Conturi sunt personalităţi ale statelor membre, sau au lucrat în instituţii de
control extern, sau posedă o calificare deosebită. Membrii trebuie să acţioneze

57
pentru interesul general, şi să fie complet independenţi în exercitarea funcţiilor
lor.
Unul dintre membrii este ales preşedinte al Curţii de Conturi, pe o
perioadă de trei ani, cu posibilitatea de reînnoire. Preşedintele Curţii de Conturi
se ocupă de derularea eficientă a activităţii, şi reprezintă Curtea în relaţiile cu
exteriorul.
Fiecare membru are un sector specific de activitate, şi responsabilităţi
precise cu privire la pregătirea şi implementarea deciziilor Curţii de Conturi.
În 1998, Curţii de Conturi avea un personal administrativ de peste 500
de persoane. În prezent, personalul administrativ este de aproximativ 550 de
persoane.
Atributul său principal se referă la controlul gestionării finanţelor UE (a
veniturilor şi cheltuielilor comunităţii şi ale organismelor sale).
În exercitarea atribuţiilor sale, CC se angajează în două tipuri de
activităţi: verifică dacă veniturile au fost încasate, şi dacă cheltuielile au fost
făcute conform legii; verifică managementul financiar al instituţiilor UE.
Puterile de control ale Curţii de Conturi acoperă bugetul general al UE
şi anumite operaţiuni financiare ce nu sunt incluse în buget (ajutoare acordate
ţărilor în curs de dezvoltare, finanţate prin contribuţii naţionale).
Instituţiile Comunităţii şi instituţiile naţionale trebuie să comunice
Curţii de Conturi, la cerere, orice document sau informaţie necesară îndeplinirii
misiunii sale. Controlul Curţii de Conturi poate fi exercitat înaintea închiderii
conturilor sau la recepţia cheltuielilor sau angajamentelor de cheltuieli.
După închiderea fiecărui exerciţiu, Curtea de Conturi întocmeşte un
raport anual, care este transmis instituţiilor comunitare şi publicat în Monitorul
Oficial. Curtea de Conturi elaborează un raport anual privind gestiunea UE şi a
organismelor sale satelit.
Instituţiile comunitare trebuie să ceară avizul Curţii de Conturi cu
privire la amendamente de ordin financiar. La sfârşitul anului, Curtea transmite
Parlamentului şi Consiliului de Miniştrii raportul său anual asupra gestiunii în
exerciţiul precedent. Raportul este examinat de Parlament şi Consiliul de
Miniştrii, după care Parlamentul European, după recomandările Consiliului de
Miniştrii, se pronunţă asupra bunei gestiuni a Comisiei.

2.6.2. Comitetul Economic şi Social (CES)


Comitetul Economic şi Social este un organism consultativ. Este
alcătuit din reprezentaţi ai diverselor categorii ale vieţii economico-sociale:
patroni din industrie, comerţ, transporturi; muncitori; reprezentaţi din
agricultură, artizanat, cooperaţie, sănătate, liber-profesionişti, etc;

58
În 1996, cuprindea 222 de membrii din categoriile amintite. De la 1
ianuarie 2007, numărul membrilor a crescut la 344.
Membrii săi sunt numiţi de către Consiliul de Miniştrii, în unanimitate,
pe 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii. Membrii sunt repartizaţi în trei grupe:
muncitori; patroni; activităţi diverse: profesii liberale, agricultori, cooperative,
camere de comerţ, asociaţii ale consumatorilor.
Funcţiile principale ale Comitetului Economic şi Social
1. să contribuie la decizia comună a Europei comunitare, calitate în care
transmite Comisiei şi Consiliului de Miniştrii opinia reprezentanţilor
vieţii economico-sociale cu privire la proiectele legislative;
2. să întreţină un dialog permanent cu privire la problemele economico-
sociale, în toate componentele sale;
3. să fie un centru de informare important, în legătură cu iniţiativele şi
realitatea europeană legate de mediul socio-profesional şi opinia
publică.
Pentru CECO, aceste funcţii erau asigurate de către un „Comitet
Consultativ”, compus din reprezentanţi ai producătorilor, lucrătorilor,
negociatorilor şi utilizatorilor din industria carboniferă şi a metalurgiei; pentru
CEE şi EURATOM, aceste funcţii aparţin Comitetului Economic şi Social;
Funcţia comună a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Consultativ este de a adresa Comisiei şi Consiliului European avize cu privire la
proiecte legislative, acolo unde au competenţă; consultarea este necesară pentru
domeniile: politică agricolă, politică socială, transporturi, armonizarea
legislaţiilor; de asemenea, Comisia şi Consiliul European pot decide consultarea
Comitetului Economic şi Social, şi a Comitetului Consultativ, chiar dacă
această consultare nu este obligatorie, atunci când consideră necesar;
Actul Unic European a mai introdus şi alte sectoare pentru care
consultarea a devenit astfel obligatorie: cercetare – dezvoltare, mediu, fonduri
structurale, sănătatea şi securitatea muncitorilor, piaţa internă; Comitetul
Economic şi Social a avut un rol important şi în elaborarea Cartei Comunitare a
Drepturilor Sociale Fundamentale ale muncitorilor;
Tratatul asupra Uniunii Europene consolidează independenţa CES:
membrii săi îşi exercită funcţiile în interesul general al Comunităţii; CES îşi
stabileşte regulamentul intern; CES se poate întruni din proprie iniţiativă şi
poate emite un aviz, dacă consideră oportun;
CES nu are aproape nici un rol în integrarea europeană şi nu participă la
luarea deciziilor.

59
2.6.3. Comitetul Regiunilor (CR)
Comitetul Regiunilor este un organ consultativ autonom, care asigură
reprezentarea colectivităţilor regionale şi locale în UE. CR este purtătorul de
cuvânt al intereselor colectivităţilor regionale şi locale pe lângă Comisie şi
Consiliul de Miniştrii, cărora le adresează avize. Comitetul Regiunilor a fost
creat în 1994.
Membrii şi supleanţii CR sunt propuşi pe o perioadă de 4 ani. Până la 1
mai 2004, erau în număr de 444, după mai 2004, erau în număr de 344. În
prezent, numărul membrilor Comitetului Regiunilor se ridică la 344. Membrii
CR sunt propuşi de statele membre şi de Consiliu. Mandatul lor poate fi
reînnoit.
Preşedintele CR şi biroul CR sunt aleşi dintre membrii CR şi
funcţionează pe o perioadă de doi ani, după un regulament interior.
Atribuţiile Comitetului Regiunilor
CR acordă aviz obligatoriu în domeniile: educaţie, formare profesională
şi a tineretului, cultură, sănătate publică, reţele transeuropene, infrastructură,
transport, telecomunicaţii, energie, coeziune economică şi socială, fonduri
structurale, Fondul European de Dezvoltare Regională;
CR acordă aviz facultativ în 3 situaţii: la iniţiativa Consiliului şi a
Comisiei; din proprie iniţiativă, pentru aspecte de interes specific regional; din
proprie iniţiativă, pentru politicile comunitare;
Avizele din proprie iniţiativă se referă la : promovarea IMM-urilor, a
turismului, sănătăţii, industriei, fondurilor structurale, reţelelor transeuropene,
dezvoltării urbane, programe de formare şi programe de protecţie a mediului;

2.6.4. Banca Central Europeană (BCE)


În 1994, a fost creat Institutul Monetar European, la Frankfurt,
Germania. Scopurile sale: să ajute la coordonarea politicilor economice
naţionale ale statelor membre; să dezvolte instrumentele şi procedurile necesare
pentru introducerea monedei unice; să sprijine obiectivul european de stabilitate
a preţurilor; să elaboreze rapoarte statistice cu privire la sectorul bancar; să
promoveze mecanismele necesare pentru eficienţa plăţilor în cadrul UE; să
supravegheze fabricarea bancnotelor euro.
Preşedintele Institutului Monetar European a fost belgianul Alexandre
LAMFALUSSY. La 1 ianuarie 1999, Institutul Monetar European a fost
înlocuit cu Banca Central Europeană.
Sistemul European a Băncilor Centrale (SEBC), şi Banca Central
Europeană (BCE) trebuie să fie independente: nu vor solicita şi nu vor accepta
instrucţiuni de la instituţiile comunitare sau de la bancheri, de la guvernele
statelor membre sau de la orice alte organizaţii. Atribuţiile lor sunt: să introducă

60
şi să gestioneze moneda unică europeană; să definească şi să implementeze
politica monetară a Comunităţii; să conducă operaţiunile de schimb; să
gestioneze rezervele în valută ale statelor membre; să promoveze operaţiunile
sistemelor de plăţi; să acorde sfaturi Comunităţii şi autorităţilor naţionale, în
domeniile sale de competenţă; să contribuie la buna derulare a politicilor de
către autorităţile competente, mai ales cu privire la supravegherea instituţiilor
financiare.
Structura organizaţională a SEBC şi a BCE este alcătuită din
Consiliul de Guvernare, Consiliul Executiv şi Consiliul General.
Consiliul de Guvernare are următoarele principale responsabilităţi: să
adopte liniile directoare şi să ia deciziile necesare, pentru a asigura realizarea
sarcinilor SEBC; să formuleze politica monetară a Comunităţii, inclusiv
deciziile referitoare la obiectivele de intermediere monetară; ratele cheie ale
dobânzilor şi rezervele SEBC, precum şi stabilirea liniilor directoare pentru
implementarea acestora; este alcătuit din membrii Consiliului Executiv şi din
guvernatorii băncilor centrale participante la zona euro.
Consiliul Executiv are următoarele principale responsabilităţi: să
implementeze politica monetară în concordanţă cu liniile directoare şi deciziile
stabilite de Consiliul de Guvernare, şi să dea instrucţiunile necesare băncilor
centrale naţionale; să aplice politicile, aşa cum i-au fost transmise de Consiliul
de Guvernare; este alcătuit din preşedintele BCE, vice-preşedintele BCE, şi alţi
4 membrii.
Consiliul General este alcătuit din preşedintele BCE, vice-preşedintele
BCE, şi din guvernatorii tuturor băncilor centrale naţionale; contribuie cu sfaturi
şi muncă de coordonare la completarea activităţii BCE, şi ajută la pregătirea
viitoarelor lărgiri ale zonei euro.
BCE are un personal administrativ de aproximativ 550 de persoane.
Primul preşedinte ale BCE a fost olandezul Wim Duisenberg. Acesta a fost
înlocuit de francezul Jean-Claude Trichet.

2.7. Procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană


Luarea deciziilor la nivelul UE se face prin trei procedee: consultarea,
cooperarea şi codecizia.
Procedura de consultare
Aceasta a fost procedura utilizată iniţial şi care încă se mai foloseşte în
unele domenii. Ca orice procedură, începe cu propunerea făcută de către
Comisie. Proiectul Comisiei este transmis apoi PE, spre avizare. Opinia PE nu
este obligatorie din punct de vedere juridic dar, în conformitate cu jurisprudenţa
CEJ reprezintă o procedură în mod esenţial necesară, fără de care anumite acte
pot deveni nule.

61
Consiliul este cel care va lua decizia finală, ţinând cont sau nu de
observaţiile făcute de PE. În cazul în care ţine cont de observaţii, Comisia va
modifica propunerea făcută iniţial. În final, Consiliul se va pronunţa, în funcţie
de problema în discuţie, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau
unanimitate. Consiliul se va pronunţa în unanimitate atunci când doreşte să
amendeze propunerile Comisiei (la rândul lor, acestea pot fi amendate în lumina
opiniilor PE).
Domeniile în care deciziile se iau prin consultarea sunt: agricultură;
fiscalitate; libera circulaţie a persoanelor (control la frontiere, drept de sejur);
exercitarea dreptului de vot, eligibilitatea la alegerile locale şi europene; politica
industrială; investirea Comisiei Europene; programe specifice de cercetare, etc.

Procedura de cooperare
A fost instituită prin AUE, odată cu votul cu majoritate calificată, pe
fondul măsurilor menite să permită crearea Pieţei Unice. Procedura a fost
extinsă prin Tratatul de la Maastricht, deşi ulterior Tratatele de la Amsterdam şi
Nisa îi vor reduce semnificaţia în mod covârşitor, cea mai mare parte a
domeniilor care făceau subiectul ei fiind incluse sub procedura de codecizie.
Spre deosebire de procedura de consultare, cea de cooperare impune o a
doua lectură, puterea de care dispune PE sporeşte, iar Consiliu poate decide prin
VMC (cu excepţia situaţiilor în care este în dispută cu instituţia Comisiei sau cu
PE).
După o primă lectură, PE îşi face cunoscută „opinia” asupra propunerii
făcute de către Comisie, opinie care trebuie luată în considerare de către
Consiliu atunci când îşi elaborează „poziţia comună”. La a doua lectură, PE are
posibilitatea de a propune amendamente sau de a respinge poziţia Consiliului,
ceea ce demonstrează rolul important care-i revine
Astfel, PE are puterea de a respinge un act comunitar (cu majoritatea
membrilor săi), deşi respingerea nu are un caracter definitiv de vreme ce
Consiliul, în unanimitate, poate adopta actul respectiv chiar şi în această
ipoteză. Prin urmare, şi în cazul acestei proceduri, Consiliul are ultimul cuvânt.
Rolul Comisiei este şi el sporit în această procedură, deoarece ea poate
veni cu o nouă propunere înainte de cea de a doua lectură realizată de Consiliu.
Acest lucru înseamnă că, în cazul în care Consiliul doreşte să respingă
propunerea modificată, el are nevoie de unanimitate. Şansele Comisiei de a
vedea acceptată propunerea modificată cresc dacă ea are în vedere şi
amendamentele propuse de PE. Procedura poate fi considerată o etapă
tranzitorie între procedura de consultare şi cea de codecizie.

62
Domeniile în care deciziile se iau prin cooperare sunt: libera stabilire a
liber-profesioniştilor; libera circulaţie a lucrătorilor; marea piaţă; recunoaşterea
reciprocă a diplomelor; sănătatea şi securitatea lucrătorilor; fondul social
european; formarea profesională; ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare;
transport, etc.

Procedura de codecizie
Deşi a fost solicitată cu mult timp în urmă de către Parlament (a figurat
în proiectul Tratatului Uniunii Europene, cunoscut şi sub numele de Proiectul
Spinelli, adoptat de către Parlamentul European în 14 februarie 1984, fără a mai
fi inclusă ca atare în Actul Unic, decât sub forma avizului conform, care făcea
necesar acordul PE anterior încheierii de acorduri de aderare sau asociere), a
fost instituită abia prin Tratatul de la Maastricht în 1993, pentru câteva domenii
importante precum cercetarea, mediul, reţelele de transport trans-europene etc.
Într-o primă variantă, procedura era foarte complexă, ea fiind ulterior, prin
Tratatul de la Amsterdam şi apoi Nisa, simplificată (Această procedură
aplicabilă anumitor domenii, este oarecum similară bicameralismului din
procedurile naţionale). Prin Tratatul de la Nisa această procedură a fost instituită
ca procedura de drept comun în toate situaţiile în care Consiliul decide cu
majoritate calificată.
Tratatul de la Amsterdam a suprimat cea de a doua lectură a Consiliului
şi a plasat Parlamentul pe o poziţie de egalitate cu acesta. Astfel, odată ce o
propunere a Comisiei a fost examinată o primă dată de către Consiliu şi
Parlament:
• sau Parlamentul aprobă „poziţia comună” a Consiliului, ceea ce
finalizează procedura decizională în mod favorabil; sau PE respinge
prin majoritatea membrilor săi „poziţia comună” şi textul nu mai poate
fi adoptat, ceea ce transformă votul PE într-un drept de veto; fie PE
adoptă cu majoritate anumite modificări, pe care dacă, la rândul său şi
Consiliul le aprobă, procesul se poate încheia aici;
• în cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele votate de PE,
preşedintele Consiliului de comun acord cu preşedintele PE convoacă
un „comitet de conciliere”, care reuneşte membri ai Consiliului sau
reprezentanţi ai lor, ca şi membri ai PE. Comisia este şi ea prezentă la
lucrările acestui comitet cu scopul de a apropia punctele de vedere
divergente;
• dacă într-un interval de şase săptămâni de la convocarea sa, comitetul
aprobă un nou proiect comun, PE şi Consiliul dispun fiecare de un

63
termen de şase săptămâni pentru a aproba actul respectiv, în
conformitate cu proiectul comun; în absenţa aprobării uneia din cele
două instituţii, actul respectiv nu mai poate fi adoptat. Dacă respectivul
comitet nu poate propune un proiect comun, Consiliul poate totuşi, cu
unanimitate, să adopte propunerea dar PE, acţionând cu majoritatea
membrilor, are puterea să se opună prin veto adoptării acesteia.

Domeniile în care deciziile se iau prin codecizie sunt: dreptul de


stabilire; reţele transeuropene de transport, telecomunicaţii, energie; acţiuni de
încurajare în domeniul sănătăţii, culturii, educaţiei; funcţionarea pieţei interne;
protecţia consumatorilor, etc.

2.8. Participarea României la instituţiile Uniunii Europene


Dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene implică atât
drepturi cât şi obligaţii. Printre drepturile pe care România le-a dobândit
începând cu 1 ianuarie 2007 se numără şi participarea la procesul de luare a
deciziilor la nivelul UE, prin reprezentanţii săi în instituţiile europene.
România este a şaptea ţară ca mărime din Uniunea Europeană, lucru
care se vede şi prin prisma reprezentării noastre în instituţiile europene.
Astfel, la nivelul Comisiei Europene, avem dreptul la un comisar.
Delegarea comisarului din partea României s-a făcut la sfârşitul anului 2006.
Leonard Orban, fost negociator din partea României cu Uniunea Europeană,
este cel de al 27-lea comisar, însărcinat cu problemele multilingvismului.
Reprezentanta Bulgariei, Meglena Kuneva, are portofoliul protecţiei
consumatorului, fiind cel de al 26-lea comisar. Trebuie menţionat faptul că
Leonard Orban şi Meglena Kuneva s-au alăturat „din mers” echipei lui Barroso,
mandatele lor încheindu-se la sfârşitul anului 2009.
Din noiembrie 2009, o nouă Comisie va fi aleasă şi îşi va prelua
mandatul. România va avea astfel, pentru prima dată, un comisar numit pentru o
perioadă de cinci ani.
La nivelul Consiliului de Miniştrii, suntem reprezentaţi de miniştrii din
guvernul de la Bucureşti; în cadrul acestui Consiliu, România beneficiază de 14
voturi.
În Parlamentul European, avem dreptul la 33 de europarlamentari, cu
doi europarlamentari mai puţin decât în legislatura anterioară. În iunie 2009,
pentru prima oară, în România s-au organizat alegeri europarlamentare în
acelaşi timp cu alegerile europarlamentare derulate în toate celelalte ţări ale UE.
De asemenea, tot pentru prima oară, europarlamentarii români au un mandat
complet de cinci ani la Strasburg.

64
Cei 35 de europarlamentari români care ne-au reprezentat în legislatura
anterioară la Strasburg au avut un mandat mai scurt, sub doi ani. Aceştia s-au
alăturat „din mers” colegilor lor, aleşi în iunie 2004.
La Curtea de Justiţie, dintre cei 27 de judecători, unul este
reprezentantul României. De asemenea, la Tribunalul de Primă Instanţă avem,
începând cu 1 ianuarie 2007, un judecător. La Curtea de Conturi, România a
trimis de asemenea un expert. La Comitetul Economic şi Social, România
participă cu 15 membrii, reprezentanţi ai principalelor centrale sindicale şi
patronale, şi ai societăţii civile (câte 5 reprezentanţi din fiecare categorie).
În cadrul Comitetului Regiunilor, România participă cu 15 membrii, şi
respectiv 15 membrii supleanţi. Cei 15 membrii ai Comitetului Regiunilor sunt
reprezentanţi ai autorităţii publice locale (preşedinţi ai Consiliilor Judeţene din 6
judeţe ale ţării, primari din 6 oraşe, inclusiv municipiul Bucureşti, precum şi
primari din 3 comune). Aceştia trebuie să deţină un mandat electoral în cadrul
autorităţilor regionale sau locale. Aceşti membrii au fost desemnaţi astfel încât
să reprezinte, pe ansamblu, toate regiunile ţării, astfel încât promovarea
intereselor acestora în Comitetul Regiunilor să fie asigurată.

Întrebări recapitulative
1. Enumeraţi principalele instituţii ale Uniunii Europene.
2. Care sunt atribuţiile Comisiei Europene?
3. Care este numărul de comisari atribuiţi fiecărei ţări membre, după
lărgirea din 2004?
4. Care sunt cele 4 proceduri de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului
de Miniştrii?
5. Care sunt competenţele Consiliului de Miniştrii?
6. Care sunt competenţele Parlamentului European?
7. Care sunt competenţele Consiliului European?
8. Care sunt competenţele Curţii de Conturi?
9. Care sunt competenţele Comitetului Economic şi Social?
10. Care sunt competenţele Comitetului Regiunilor?
11. Care sunt competenţele Băncii Central Europene?
12. Care este diferenţa între Consiliul Europei, Consiliul European şi
Consiliul Uniunii Europene?
13. Care sunt cele 3 proceduri de adoptare a deciziilor la nivelul Uniunii
Europene?
14. Care este numărul de europarlamentari pe care România îi are în
Parlamentul European?

65
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3. CAPITOLUL 9.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. RELAŢIILE UE
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA CU RESTUL
TRATATELE VERTICALĂ PE LUMII
ORIZONTALĂ

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

66
PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 3. INTEGRAREA PE VERTICALĂ. DE LA


ZONA DE LIBER SCHIMB LA UNIUNEA POLITICĂ

3.1. Integrarea – concept şi clasificare


3.2. Etapele integrării economice
Zona de liber schimb.
Uniunea vamală.
Piaţa Comună.
Piaţa Unică.
Uniunea Economică şi Monetară.
Uniunea Politică.

REZUMAT

Integrarea economică europeană şi-a făcut simţite efectele asupra


dezvoltării economice, asupra dinamismului economiei europene, precum şi
asupra standardelor de viaţă ale europenilor.
Dinamizarea schimburilor comerciale a fost posibilă datorită, într-o
primă fază, eliminării taxelor vamale şi a contingentărilor (cunoscutele bariere
tarifare), prin instaurarea uniunii vamale. A urmat eliminarea barierelor
netarifare, prin introducerea celor patru libertăţi de mişcare (a bunurilor, a
serviciilor,a capitalurilor şi a persoanelor), şi instituirea de politici comune şi de
însoţire, pentru desăvârşirea Pieţei Comune şi instaurarea Pieţei Unice.
Introducerea monedei unice europene a consfinţit trecerea, pentru o
parte din ţările membre, la următoarea etapă a integrării: Uniunea Economică şi
Monetară.
În fine, etapa integrării politice, cu introducerea unei cetăţenii unice
europene şi adoptarea unei Constituţii comune încă nu a fost atinsă de Uniunea
Europeană.

67
3.1. Integrarea – concept şi clasificare
Teoria integrării economice este în esenţă o teorie a schimburilor între
ţări, a relaţiilor economice internaţionale. Teoria integrării economice se referă
la procesul de integrare a pieţelor, a politicilor şi la interdependenţa dintre piaţă
şi politică.
În accepţiunea generală, integrarea este un proces de unire a părţilor
într-un întreg. Din punct de vedere economic, integrarea este un proces prin
intermediul căruia două sau mai multe pieţe se unesc pentru a forma o singură
piaţă.
Procesul de integrare este suma unor procese de integrare pozitivă şi de
integrare negativă.
Integrarea negativă constă în eliminarea tuturor barierelor din calea
liberei circulaţii. Piaţa unică reprezintă exemplul elocvent de integrare negativă.
Ea presupune integrarea obţinută prin reducerea obstacolelor în acţiunea forţelor
pieţei şi crearea unei zone fără frontiere interne, în care să se asigure libera
circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Fundamentul
instituţional al creşterii acestei zone este principiul recunoaşterii reciproce a
legilor şi reglementărilor.
Integrarea pozitivă constă în crearea unor instituţii supranaţionale,
care guvernează ansamblul astfel integrat. Consolidarea UE reprezintă o sumă
de măsuri de integrare pozitivă menită să faciliteze ajustăriloe şi să menţină
coeziunea economică şi socială, în concordanţă cu concurenţa liberă, deschisă.
Coordonarea politicilor economice ale UE poate fi privită ca un alt exemplu ce
caracterizează procesul de integrare pozitivă.

3.2. Etapele integrării economice sunt:


- zona de liber schimb;
- uniunea vamală;
- piaţa comună;
- piaţa unică (sau uniune economică);
- uniune economică şi monetară;
- uniune politică.

Zona de liber schimb


ZLS se caracterizează prin eliminarea taxelor vamale şi a
contingentărilor (restricţiilor cantitative) între statele membre, dar fiecare stat îşi
păstrează propriul tarif vamal faţă de terţi. Mărfurile pot circula liber, fără
restricţii cantitative, în interiorul zonei, între statele membre.
Un mare dezavantaj al acestei etape de integrare îl reprezintă
posibilitatea ocolirii barierelor tarifare ridicate ale unor state. Este vorba aici de

68
deturnarea de trafic între ţările membre. Astfel, o ţară terţă, urmărind să intre cu
mărfuri în Zona de Liber Schimb, se foloseşte de regulă de ţara cu tariful cel
mai mic pentru a extinde apoi circulaţia la toate ţările.
Zona de liber schimb a fost creată în momentul semnării Tratatului de la
Paris, în 1951. Astfel, toate taxele vamale pentru cărbune şi oţel au fost
eliminate din calea comerţului în cadrul Comunităţii. S-a trecut la o zonă de
liber schimb generalizată (valabilă pentru toate produsele), în momentul
semnării Tratatului de la Roma, instituind Comunitatea Economică Europeană.
Această etapă a construcţiei europene a durat până la 1 iulie 1968.

Uniunea vamală
UV constă, ca şi zona de liber schimb, în eliminarea taxelor vamale şi a
contingentărilor între statele membre. În plus faţă de zona de liber schimb,
această a doua etapă de integrare aduce şi introducerea unui tarif vamal unic
faţă de terţi (taxele vamale aplicabile bunurilor importate din ţările terţe fiind
negociate de către statele membre). Cu alte cuvinte, statele membre adoptă o
politică comercială comună faţă de exterior. Tariful vamal comun este
elementul care permite eliminarea deturnărilor de trafic pentru că, indiferent de
ţara de intrare, tariful vamal aplicat mărfurilor este acelaşi. Ţările terţe nu pot
deci profita de disparităţile vamale dintre statele membre.
Comunitatea Economică Europeană a adoptat primul Tarif Vamal Unic
faţă de terţi la 1 iulie 1968. Acesta a reprezentat o medie aritmetică a tarifelor
vamale ale celor şase state memre, fiind apoi redus periodic, în conformitate cu
negocierile derulate în cadrul GATT şi OMC.
Caracteristica unei faze ca Uniunea Vamală este că o dată cu eliminarea
taxelor vamale, se instituie o serie de norme tehnice, fizice şi fiscale care
îngreunează circulaţia liberă a produselor. În esenţă, Uniunea Vamală completă
generalizează libera circulaţie a mărfurilor, dar menţine restricţii la circulaţia
factorilor de producţie (a forţei de muncă, a capitalului financiar, nu este
permisă libera stabilire a agenţilor în spaţiul uniunii).

Piaţa Comună
Piaţa Comună păstrează caracteristicile uniunii vamale (eliminarea
taxelor vamale şi a contingentărilor, precum şi instituirea unui tarif vamal unic
faţă de terţi), la care însă se adaugă libertatea de circulaţie a factorilor de
producţie, adică cele 4 libertăţi de circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a
serviciilor, a capitalului şi a persoanelor. În cadrul Pieţei Comune apar elemente
de legislaţie comună (în domeniul fiscal, în domeniul concurenţei), încep să
funcţioneze politicile comune sau acţiuni sectoriale comune (politica comercială

69
comună, politica agricolă comună, politica comună în domeniul transporturilor,
politica comună în domeniul pescuitului, etc.)
Aceste libertăţi de circulaţie au fost introduse prin Actul Unic
European, în 1986.

Piaţa Unică sau Uniunea Economică


Piaţa Unică sau Uniunea Economică se caracterizează, pe lângă toate
caracteristicile etapelor anterioare, prin introducerea politicilor comune şi de
însoţire ale Marii Pieţe. Piaţa Unică este de fapt o Piaţă Comună desăvârşită,
completă. Piaţa Unică este „marea piaţă naţională a spaţiului integrat”.
În cazul Uniunii Europene, politicile comune sunt: Politica Agricolă
Comună (din 1967), Politica Comercială Comună (din 1968), Politica Externă şi
de Securitate Comună (din 1993), şi Politica Monetară Comună (din 1999).

Uniunea Economică şi Monetară


Uniunea Economică şi Monetară presupune introducerea şi gestionarea
unei monede unice. Acest lucru presupune o politică monetară comună.
În cazul Uniunii Europene, moneda unică EURO a fost introdusă la 1
ianuarie 1999, iniţial pentru 11 ţări din cele 15 membre, apoi pentru 12 ţări,
pentru 13 ţări în 2007, 15 ţări din 2008, şi 16 ţări din 2009.

Uniunea Politică
Uniunea Politică, o etapă a integrării pe care Uniunea Europeană încă
nu a cunoscut-o, se referă la introducerea unei cetăţenii unice pentru toţi
cetăţenii săi, şi adoptarea unei Constituţii comune.

70
Exerciţii recapitulative
1. Completaţi următorul tabel cu caracteristicile fiecărei trepte de
integrare, punând un X în căsuţa corespunzătoare.
Caracteristici Eliminarea Tarif Cele 4 Politici Monedă Cetăţenie
taxelor vamale vamal libertăţi comune unică şi unică
Etape unic de şi de politică
integrare circulaţie însoţire monetară
comună
Zonă de liber
schimb
Uniune
Vamală
Piaţă
Comună
Piaţă Unică
Uniune
Economică şi
Monetară
Uniune
Politică

2. Completaţi următorul tabel cu diversele etape de integrare, ţinând


cont de intensitatea fiecărei etape de integrare.

71
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3. CAPITOLUL 9.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. RELAŢIILE UE
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA CU RESTUL
TRATATELE VERTICALĂ PE LUMII
ORIZONTALĂ

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă
Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

72
PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 4. UNIUNEA VAMALĂ. EFECTELE


STATICE ŞI DINAMICE ALE UNEI UNIUNI VAMALE

4.1. Efectele statice


4.2. Efectele dinamice
4.2.1. Realizarea de economii de scară pentru întreprinderile
ce beneficiază de o piaţă lărgită.
4.2.2. Specializarea intra-ramură.
4.2.3. Accentuarea concurenţei, ca urmare a deschiderii intra-
regionale.
4.2.4. Creşterea investiţiilor în zona integrată.
4.3. Concluzii

REZUMAT

Prima etapă a integrării economice (dacă considerăm Zona de Liber


Schimb ca o uniune vamală nedesăvârşită) constă în eliminarea taxelor vamale
între statele membre şi introducerea unui tarif vamal unic faţă de terţi.
Toate acestea conduc la modificări ale fluxurilor de schimburi
comerciale, atât în cadrul noii uniuni vamale, cât şi între uniunea vamală şi
restul lumii. Este vorba de efectele statice (crearea şi deturnarea de comerţ).
Prin crearea de comerţ, sunt avantajaţi producătorii mai eficienţi din
interiorul uniunii, în timp ce prin deturnarea de comerţ sunt dezavantajaţi
producătorii mai eficienţi din exteriorul uniunii.
Pe lângă aceste efecte statice, care se produc o singură dată, avem şi
efecte dinamice, care sunt cumulative şi mai importante: realizarea economiilor
de scară, specializarea intra-ramură, accentuarea concurenţei şi creşterea
investiţiilor în zona astfel integrată.

73
4.1. Efectele statice ale uniunii vamale. Crearea şi
deturnarea de comerţ
Teoria neoclasică a schimbului internaţional demonstrează că liberul
schimb generalizat este cea mai importantă sursă de ameliorare a bunăstării, în
raport cu o situaţie de izolare sau cu o situaţie de protecţionism. Această
ameliorare rezultă din realocarea resurselor şi ameliorarea termenilor de schimb.
Fondatorii Uniunii Europene sperau să obţină prin integrarea economică
un câştig de eficacitate, printr-o mai bună alocare a resurselor productive şi prin
exploatarea economiilor de scară, favorizate de lărgirea pieţei. Suprimarea
barierelor vamale în interiorul uniunii a reprezentat un pas către liberul schimb
mondial, şi a permis creşterea eficacităţii aparatului productiv comunitar.
Uniunea vamală a permis ameliorarea bunăstării membrilor săi, dar nu şi
maximizarea acestei bunăstări.

Efectele statice fac referire la impactul formării unei uniuni vamale


asupra fluxurilor comerciale şi asupra consumului în ţările participante.
Uniunea vamală constă în suprimarea taxelor vamale în interiorul
uniunii, între ţările membre (situaţie de liber schimb), şi instaurarea unui tarif
vamal comun (situaţie de protecţionism). Prin urmare, o astfel de integrare nu
conduce la o situaţie optimală de liber schimb. Fluxurile de schimburi
internaţionale se vor modifica atât în interiorul uniunii, cât şi între uniune şi
ţările terţe. Aceste modificări au fost explicate de Viner. Este vorba de efectul
de creare de comerţ şi de efectul de deturnare de comerţ.
1. Efectul de creare de comerţ apare atunci când, în urma formării unei
uniuni vamale şi suprimării tarifelor vamale în interiorul uniunii,
producţia naţională pentru un anumit bun este înlocuită prin importuri
dintr-o ţară membră a uniunii, care are costuri mai reduse (este preferat
un producător mai ieftin, mai eficient).
2. Efectul de deturnare de comerţ apare atunci când, în urma formării
unei uniuni vamale şi punerii în aplicare a unui tarif vamal comun faţă
de terţi, importurile din ţările terţe sunt înlocuite cu importuri dintr-o
ţară membră, deşi costurile acesteia sunt mai ridicate (este preferat un
producător mai scump, mai puţin eficient).
Rezultatul net al uniunii vamale este dat de diferenţa dintre crearea de
comerţ şi deturnarea de comerţ (Creare de comerţ – Deturnare de comerţ).
Rezultatul net va fi pozitiv în următoarele condiţii:
1. Structura comerţului: dacă numărul de bunuri produse pe plan
naţional este mare (va exista o creare mare de comerţ); dacă numărul de
bunuri importate este mic (va exista o deturnare mică de comerţ).

74
2. Mărimea uniunii vamale: cu cât uniunea vamală are mai mulţi
membrii, cu atât mai mult creşte probabilitatea unor efecte pozitive.
3. Concurenţă şi complementaritate: cu cât structurile productive ale
ţărilor membre erau mai concurenţiale, cu atât mai mult crearea unei
uniuni vamale va mări bunăstarea ţărilor membre; cu cât structurile
productive ale ţărilor membre sunt mai complementare după
înfăptuirea uniunii, cu atât mai mult uniunea este avantajoasă.
4. Costurile de transport: cu cât costurile de transport sunt mai mici, cu
atât mai mare este câştigul constituirii unei uniuni vamale
5. Taxele vamale: taxele vamale ridicate faţă de viitorii membrii ai
uniunii vor determina creare de comerţ; taxele vamale reduse faţă de
ţările terţe vor reduce riscurile de deturnare de comerţ.

4.2. Efectele dinamice al uniunii vamale


Aceste efecte permit evaluarea creşterii economice datorate constituirii
uniunii vamale. Avem 4 efecte dinamice:
1. Realizarea de economii de scară pentru întreprinderile ce beneficiază de
o piaţă lărgită.
2. Specializarea intra-ramură.
3. Accentuarea concurenţei, ca urmare a deschiderii intra-regionale.
4. Creşterea investiţiilor în zona integrată.

4.2.1. Economiile de scară


O întreprindere realizează economii de scară atunci când costurile
sale unitare se reduc pe măsură ce cantitatea produsă creşte. În aceste
condiţii, întreprinderea respectivă este interesată să treacă la fabricarea în
serie. Această reducere a costurilor unitare, pe plan intern, este datorată:
i. ameliorării în timp a performanţelor muncitorilor;
ii. îmbunătăţirii tehnologice a procesului de
producţie;
iii. îmbunătăţirii structurilor organizatorice.
Prin creşterea taliei, o întreprindere poate să obţină o mai mare putere
pe piaţă, ceea ce îi permite să îşi reducă costul de aprovizionare, sau o mai mare
putere de negociere cu creanţierii, ceea ce îi facilitează obţinerea de fonduri.
Cercul virtuos al creşterii economice, datorat economiilor de scară:
Scăderea costurilor interne duce la creşterea productivităţii
întreprinderilor. Prin urmare, exporturile efectuate de întreprinderi cresc. Acest
lucru atrage creşterea investiţiilor, deci ameliorarea dotării cu factori de
producţie. În consecinţă, întreprinderile îşi dezvoltă activitatea, apar noi
economii de scară, ceea ce duce la o nouă scădere a costurilor unitare, s.a.m.d.

75
Acest cerc virtuos se repetă până când întreprinderea atinge talia
optimă.
Rezultatul global net poate fi pozitiv sau negativ, după cum declinul
producţiei într-o ţară este mai mic sau mai mare decât câştigul realizat prin
creşterea producţiei în cealaltă ţară. Chiar dacă rezultatul global net este pozitiv,
mai rămân două probleme: redistribuirea câştigului între ţările membre şi
localizarea unităţilor de producţie. Costurile determinate de încetarea activităţii
sunt mari, şi nu sunt luate în considerare de analiza tradiţională.

4.2.2. Specializarea intra-ramură


Este vorba de schimburi încrucişate de produse similare, care se
bazează pe caracteristici absente de pe piaţa locală.
În cazul Uniunii Europene, calculele făcute au indicat o accentuare a
specializării intra-ramură.

4.2.3. Accentuarea concurenţei


Consumatorii, graţie deschiderii pieţelor, exersează presiuni asupra
preţurilor diferiţilor producători regionali, ceea ce conduce la diminuarea
preţurilor (efectul preţ).
Într-un prim moment, producătorii îşi pierd o parte din clientelă, apoi îşi
reduc costurile, caută o mai mare eficacitate, şi îşi reorganizează producţie.
Deseori, această reorganizare este însoţită de o adaptare tehnologică, în faţa noii
concurenţe (efecte non-preţ).
Această difuzare a progresului tehnic este facilitată de deschiderea
pieţei regionale, care pune la dispoziţia întreprinderilor mai multe informaţii.
Integrarea permite, de asemenea, o cooperare între ţările membre în materie de
cercetare – dezvoltare. Astfel, se evită alocarea unor sume de bani în mai multe
ţări pentru acelaşi proiect.

4.2.4. Creşterea investiţiilor în zona integrată


Aceste investiţii sunt efectuate fie de statele membre, fie de ţări terţe,
care nu doresc să piardă accesul la piaţa comunitară.
În cazul UE, s-a constatat că investiţiile directe ale ţărilor membre ale
Uniunii Europene au fost mai degrabă reduse, datorită absenţei de taxe
vamale. În aceste condiţii, multe întreprinderi europene au considerat că
exporturile către restul ţărilor partenere sunt suficiente pentru a le asigura
prezenţa pe piaţa comunitară.
În schimb, investiţiile directe americane şi japoneze în Uniunea
Europeană au fost însemnate. Acestea sunt principalele ţări exterioare UE care
au investit în UE. Motivul lor principal este evitarea protecţionismului.

76
4.3. Concluzii
Efectele statice ale uniunii vamale se realizează o singură dată. Efectele
dinamice sunt cumulative şi mult mai importante decât efectele statice.
Efectele statice se datorează specializării în funcţie de avantajele
comparative: fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri pentru care
este dotată cu factori de producţie din abundenţă. Dar acest avantaj comparativ
nu este suficient pentru a explica liberul schimb mondial.
În cazul UE, dotarea cu factori de producţie a ţărilor membre este
similară. Comerţul cu produse manufacturate între ţările membre corespunde
unei specializări axate pe realizarea de economii de scară, şi nu pe diferenţele
naţionale în ceea ce priveşte dotarea cu factori de producţie.

Exerciţii recapitulative
Crearea şi deturnarea de comerţ. Exemple numerice

Aplicaţia nr. 1.1.

Enunţ
În 1970, o firmă din Irlanda doreşte să exporte pantofi în Germania şi
Franţa. Costul de producţie pentru o pereche de pantofi în Irlanda este de 60
ECU, în Germania de 70 de ECU şi în Franţa de 71 ECU. Firmele producătoare
de pantofi îşi exportă produsele în Franţa, iar firmele producătoare din Franţa îşi
exportă produsele în Germania.
Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de pantofi o taxă vamală
de 20%.
Calculaţi la ce preţ ajunge o pereche de pantofi pe piaţa germană, ţinând
cont de costurile de producţie din Irlanda, Germania şi Franţa, şi de taxele
vamale aplicate de Comunitatea Europeană.
Ce producător va fi preferat? La ce preţ?

Răspuns
În 1970, Irlanda încă nu face parte din Comunitatea Europeană, deci
dacă exportă pantofi către oricare din ţările CE (inclusiv Germania şi Franţa),
produselor respective li se va aplica taxa vamală de 20%, în conformitate cu
tariful vamal unic.
În aceste condiţii, perechea de pantofi produsă cu 60 de ECU în Irlanda
ajunge în Germania la preţul de 72 ECU.
Perechea de pantofi din Franţa, în schimb, ajunge pe piaţa germană la
acelaşi preţ ca şi în ţara de origine, adică 71 de ECU, deoarece Franţa şi

77
Germania sunt membre ale Comunităţii Europene şi, după cum se ştie, între
ţările membre CE nu se aplică taxe vamale.

Cost de Preţ pe piaţa germană


producţie
Irlanda 60 20
60 + × 60 = 60 + 12 = 72 ECU
100
Germania 70 70 ECU
Franţa 71 71 ECU

După cum se observă în urma calculelor, cel mai mic preţ pe piaţa
germană este cel propus de producătorul german: 70 ECU.

Aplicaţia 1.2.

Enunţ
În 1990, o firmă din Irlanda doreşte să exporte pantofi în Germania şi
Franţa. Costul de producţie pentru o pereche de pantofi în Irlanda este de 60
ECU, în Germania de 70 de ECU şi în Franţa de 71 ECU. Firmele producătoare
de pantofi îşi exportă produsele în Franţa, iar firmele producătoare din Franţa îşi
exportă produsele în Germania.
Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de pantofi o taxă vamală
de 20%.
Calculaţi la ce preţ ajunge o pereche de pantofi pe piaţa germană, ţinând
cont de costurile de producţie din Irlanda, Germania şi Franţa, şi de taxele
vamale aplicate de Comunitatea Europeană.
Ce producător va fi preferat? La ce preţ?
În comparaţie cu situaţia de la punctul 1.1., avem creare sau deturnare
de comerţ?

Răspuns
În 1980, Irlanda face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă
exportă pantofi către oricare din ţările CE (inclusiv Germania şi Franţa),
produselor respective nu li se va aplica nici o taxă vamală (după cum se ştie,
între ţările membre CE nu se aplică taxe vamale).
În aceste condiţii, perechea de pantofi produsă cu 60 de ECU în Irlanda
ajunge în Germania la preţul de 60 ECU.
Perechea de pantofi din Franţa ajunge pe piaţa germană la acelaşi preţ
ca şi în ţara de origine, adică 71 de ECU, deoarece Franţa şi Germania sunt
membre ale Comunităţii Europene.

78
Cost de Preţ pe piaţa germană
producţie
Irlanda 60 60 ECU
Germania 70 70 ECU
Franţa 71 71 ECU

După cum se observă în urma calculelor, cel mai mic preţ pe piaţa
germană este cel propus de producătorul irlandez: 60 ECU.

Creare sau deturnare de comerţ?


La punctul 1.1., este preferat producătorul german, deşi are la un cost de
producţie ridicat, de 70 de ECU. La punctul 1.2., este preferat producătorul
irlandez, la un cost de producţie mai scăzut, de 60 de ECU.
Trecându-se de la un producător mai scump la un producător mai ieftin,
avem creare de comerţ.

Aplicaţia nr. 2.1.

Enunţ
În 1975, o firmă din Grecia doreşte să exporte măsline în Marea
Britanie. Costul de producţie pentru un kilogram de măsline în Grecia este de 15
ECU.
Tunisia doreşte de asemenea să exporte măsline pe piaţa din Marea
Britanie, costul de producţie fiind de 13 ECU.
Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de măsline o taxă
vamală de 25%.
Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de măsline pe piaţa britanică,
ţinând cont de costurile de producţie din Grecia şi din Tunisia, şi de taxele
vamale aplicate de Comunitatea Europeană.
Ce producător va fi preferat? La ce preţ?

Răspuns
În 1975, nici Grecia şi nici Tunisia nu fac parte din Comunitatea
Europeană, deci dacă exportă măsline către oricare din ţările CE (inclusiv
Marea Britanie), produselor respective li se va aplica taxa vamală de 25%, în
conformitate cu tariful vamal unic.
În aceste condiţii, un kilogram de măsline provenind din Grecia ajunge
pe piaţa Marii Britanii la un preţ de 18,75 ECU, iar un kilogram de măsline
provenind din Tunisia ajunge pe piaţa Marii Britanii la un preţ de 16,25 ECU.

79
În aceste condiţii, producătorul preferat va fi cel din Tunisia.

Cost de producţie Preţ pe piaţa Marii Britanii


Grecia 15 25
15 + × 15 = 15 + 3,75 = 18,75 ECU
100
Tunisia 13 25
13 + × 13 = 13 + 3,25 = 16,25 ECU
100

Aplicaţia 2.2.

Enunţ
În 1982, o firmă din Grecia doreşte să exporte măsline în Marea
Britanie. Costul de producţie pentru un kilogram de măsline în Grecia este de 15
ECU.
Tunisia doreşte de asemenea să exporte măsline pe piaţa din Marea
Britanie, costul de producţie fiind de 13 ECU.
Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de măsline o taxă
vamală de 25%.
Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de măsline pe piaţa britanică,
ţinând cont de costurile de producţie din Grecia şi din Tunisia, şi de taxele
vamale aplicate de Comunitatea Europeană.
Ce producător va fi preferat? La ce preţ?
În comparaţie cu situaţia de la punctul 2.1., avem creare sau deturnare
de comerţ?

Răspuns
În 1982, Grecia face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă
exportă măsline către oricare din ţările CE (inclusiv Marea Britanie), produselor
respective nu li se va aplica nici o taxă vamală (după cum se ştie, între ţările
membre CE nu se aplică taxe vamale).
În aceste condiţii, kilogramul de măsline produs cu 15 de ECU în
Grecia ajunge în Marea Britanie la preţul de 15 ECU.
În schimb, Tunisia nu face parte din Comunitatea Europeană, deci
produselor tunisiene li se aplică taxe vamale. În aceste condiţii, kilogramul de
măsline produs cu 13 ECU în Tunisia ajunge pe piaţa Marii Britanii la 16,25
ECU, preţ mai ridicat în comparaţie cu producătorul din Grecia.
În aceste condiţii, va fi preferat producătorul din Grecia.

80
Cost de producţie Preţ pe piaţa Marii Britanii
Grecia 15 15 ECU
Tunisia 13 25
13 + × 13 = 13 + 3,25 = 16,25 ECU
100

Creare sau deturnare de comerţ?


La punctul 2.1., este preferat producătorul tunisian, deoarece are un cost
de producţie scăzut, de 13 de ECU. La punctul 2.2., este preferat producătorul
grec, deşi are un cost de producţie mai ridicat, de 15 de ECU.
Trecându-se de la un producător mai ieftin la un producător mai scump,
avem deturnare de comerţ.

Aplicaţia nr. 3.1.

Enunţ
În 1975, o firmă din Norvegia doreşte să exporte somon în Italia. Costul
de producţie pentru un kilogram somon în Norvegia este de 80 ECU.
Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de somon o taxă vamală
de 50%.
Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de somon pe piaţa italiană,
ţinând cont de costurile de producţie din Norvegia, şi de taxele vamale aplicate
de Comunitatea Europeană.

Răspuns
În 1975, Norvegia nu face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă
exportă somon către oricare din ţările CE (inclusiv Italia), produselor respective
li se va aplica taxa vamală de 50%, în conformitate cu tariful vamal unic.
În aceste condiţii, un kilogram de somon provenind din Norvegia
ajunge pe piaţa italiană la un preţ de 120 ECU.

Cost de producţie Preţ pe piaţa Italiei


Norvegia 80 50
80 + × 80 = 80 + 40 = 120 ECU
100

81
Aplicaţia 3.2.

Enunţ
În 1999, o firmă din Norvegia doreşte să exporte somon în Italia. Costul
de producţie pentru un kilogram somon în Norvegia este de 80 ECU.
Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de somon o taxă vamală
de 50%.
Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de somon pe piaţa italiană,
ţinând cont de costurile de producţie din Norvegia, şi de taxele vamale aplicate
de Comunitatea Europeană.

Răspuns
Nici în 1999, Norvegia nu face parte din Comunitatea Europeană, deci
dacă exportă somon către oricare din ţările CE (inclusiv Italia), produselor
respective li se va aplica taxa vamală de 50%, în conformitate cu tariful vamal
unic.
În aceste condiţii, un kilogram de somon provenind din Norvegia
ajunge pe piaţa italiană la un preţ de 120 ECU.

Cost de producţie Preţ pe piaţa Italiei


Norvegia 80 50
80 + × 80 = 80 + 40 = 120 ECU
100

82
Aplicaţia 4.

Fie 3 ţări Marea Britanie, Germania şi România. Costurile de producţie


pentru o pereche de pantofi în cele trei ţări sunt date în tabel.

Marea Britanie Germania România


Cost de producţie 80 60 50

Se cere să se calculeze preţul la care o pereche de pantofi ajunge pe


piaţa Marii Britanii, în următoarele trei situaţii:
Situaţia 1. Marea Britanie aplică o taxă vamală de 100% la importul
pantofilor.
Situaţia 2. Marea Britanie aplică o taxă vamală de 50% la importul
pantofilor.
Situaţia 3. Marea Britanie şi Germania realizează o uniune vamală.
Taxa vamală aplicată ţărilor din restul lumii la importul de pantofi este de 30%.
Identificaţi efectele de creare şi de deturnare de comerţ, trecând de la o
situaţie la alta.

83
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. CAPITOLUL 9.
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA RELAŢIILE UE
TRATATELE VERTICALĂ PE CU RESTUL
ORIZONTALĂ LUMII

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă
Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

84
PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 5. PIAŢA COMUNĂ. CELE PATRU


LIBERTĂŢI DE MIŞCARE

5.1. Libera circulaţie a produselor


5.2. Libera circulaţie a capitalului
5.3. Libera circulaţie a serviciilor
5.4. Libera circulaţie a persoanelor

REZUMAT

Cele patru libertăţi de circulaţie (sau de mişcare) sunt: libera circulaţie a


produselor, libera circulaţie a capitalului, libera circulaţie a serviciilor, libera
circulaţie a persoanelor.
Pentru adâncirea integrării economice, după constituirea uniunii
vamale, este necesară şi eliminarea barierelor netarifare care stau în calea liberei
circulaţii a bunurilor: barierele tehnice, fiscale şi administrative.
Pe lângă libera circulaţie a bunurilor, piaţa comună presupune şi libera
circulaţie a capitalului şi serviciilor.
În fine, libertatea de circulaţie a persoanelor se referă atât la libera
circulaţie a turiştilor, cât şi a forţei de muncă. Constatăm în consecinţă o
diminuare a decalajelor salariale, dar nu şi dispariţia lor.

85
5.1. Libera circulaţie a produselor
În calea liberei circulaţii a produselor există două tipuri de bariere:
barierele tarifare, reprezentate de taxele vamale şi de contingentări, şi
barierele netarifare.
Liberalizarea circulaţiei bunurilor a început cu formarea uniunii vamale,
când au fost eliminate barierele tarifare, la 1 iulie 1968. Celelalte bariere
netarifare urmau a fi înlăturate.
Acestea sunt barierele tehnice (standardele de calitate, standardele
ecologice), barierele fiscale şi barierele administrative.
A. Barierele tehnice se referă, în principal, la standarde.
a) Standardele de calitate
Standardele de calitate au devenit una din barierele cele mai importante
pentru produsele exportate în ţările dezvoltate. Ce sunt standardele şi de ce
reprezintă acestea bariere tehnice?
Standardele sunt descrieri privind caracteristicile tehnice ale produselor,
calitatea acestora (conţinut, greutate, design, performanţe, durabilitate,
consumul de energie, manipulare, adaptabilitate, impactul asupra mediului etc.).
Scopul standardelor constă în asigurarea securităţii lucrătorilor, protecţia
sănătăţii consumatorilor, protecţia mediului, reducerea costurilor prin
standardizare.
Standardele şi normele tehnice devin bariere tehnice în calea comerţului
numai dacă sunt diferite de la o ţară la alta, sau dacă nu sunt recunoscute în alte
ţări. Ca urmare, piaţa externă este mai îngustă sau mai largă, accesul mai ieftin
sau mai costisitor, şi în funcţie de barierele de aceasta natură.
Modalităţile de a depăşi barierele care decurg din existenta unor
standarde diferite în ţările respective sunt fie de a se stabili standarde comune,
fie de a se promova recunoaşterea reciprocă a standardelor.
Din punct de vedere legal, standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea
şi respectarea acestora face exportul mult mai uşor deoarece dovedeşte
conformitatea produsului cu o calitate deja cunoscută şi acceptată a bunurilor.
Ca urmare, standardele devin „obligatorii” din punct de vedere comercial.
Aceasta dovedeşte şi că respectiva întreprindere a introdus sistemul de
management al calităţii, care arată şi cum operează compania în acest domeniu:
cum asigură calitatea designului, producţiei, instalării, service-ului, controlului
şi testării. Sistemul trebuie să fie acreditat de către organisme recunoscute de
acreditare şi înregistrat. În multe cazuri, respectivele organisme vor proceda la o
reacreditare periodică a sistemului. Aşa se explică de ce se recomandă adoptarea
Standardelor Internaţionale ISO 9000 şi a subsecţiunilor acestora.
Tratatul de la Roma cu privire la barierele tehnice se referă la
armonizarea legislaţiei, ceea ce înseamnă elaborarea şi impunerea de norme şi

86
standarde europene. Au apărut două probleme: stabilirea de standarde comune
pentru toate bunurile ar fi fost o sarcină uriaşă, imposibil de realizat într-un
interval rezonabil, având în vedere marea varietate de produse şi frecventele
modificări, îmbunatăţiri ale parametrilor. Elaborarea unor standarde comune
pentru toate produsele ar fi fost în bună măsură inutilă deoarece, fiind vorba de
ţări dezvoltate, nivelul tehnic şi calitativ al produselor este apropiat.
Soluţia de compromis constă în aşa-zisa dublă abordare: În cadrul aşa
numitei „abordări sectoriale” sau a „vechii abordări”, CEE a introdus Directive
europene asupra specificaţiilor privind prelucrarea şi ambalarea unui anumit
număr de produse cum sunt: securitatea jucăriilor, produsele de construcţii,
echipamentele de protecţie personală, articole medicale, materiale chimice,
produse alimentare, medicamente de uz uman (unul dintre sectoarele
reglementate cel mai sever), medicamentele de uz veterinar, echipamentele
terminale pentru telecomunicaţii, toate articolele electrice, sistemul de
autorizare standard pentru vehiculele cu motor şi trailerele acestora care au
devenit obligatorii pentru noile vehicule cu motor începând cu 1 ianuarie 1996,
etc. Unele dintre acestea au fost deja introduse în legislaţiile naţionale. Un
produs care este acoperit de o directivă comunitară trebuie să răspundă întocmai
prevederilor respectivei directive pentru a fi vândut legal în CEE, iar respectivul
produs poartă marca CE.
Pentru a vinde în UE produse din categoria celor menţionate mai
înainte, statele nemembre trebuie să creeze structuri naţionale de autorizare şi
certificare, care să ateste că bunurile produse şi oferite pieţei răspund criteriilor
comunitare privind calitatea, securitatea şi efectele.
În cadrul „noii abordări” privind armonizarea condiţiilor pe care trebuie
să le îndeplinească produsele, numai cerinţele esenţiale precum nivelul de
securitate pentru protecţia sănătăţii consumatorilor şi a mediului trebuie să fie
armonizate la nivel comunitar. Pentru a înlătura interdicţiile la import ale
produselor care nu corespundeau unor prescripţii naţionale, dar care respectau
normele comunitare privind protecţia sănătăţii consumatorilor sau/şi a mediului,
a fost adoptat principiul recunoaşterii reciproce a standardelor. La aceasta
soluţie s-a ajuns ca urmare a sentinţei Curţii Europene de Justiţie în faimosul
caz numit “Cassis de Dijon” din 1979, care se referea la interzicerea vânzării în
Germania a unui anumit lichior franţuzesc, pe motiv ca nu ar răspunde
prescripţiilor germane privind conţinutul de alcool. Alte cazuri, devenite de
referinţă, sunt cele ale berii germane, ciocolatei englezeşti şi a pastelor italiene.
Principiul recunoaşterii reciproce: „Orice produs fabricat în
condiţii legale într-un stat membru este recunoscut ca atare în toate
celelalte state membre”.

87
b) Standarde ecologice
Protecţia mediului este o problemă globală. Un produs de calitate
trebuie să răspundă nevoilor consumatorilor dar fără a dăuna mediului. Paralel
cu standardele de calitate, s-a dezvoltat un management ecologic. În contextul
problematicii Pieţei Interne, Comunitatea Europeană a elaborat reguli care se
aplică peste tot în comunitate, indiferent de originea comunitară sau
necomunitară a respectivelor companii, cu privire la protecţia sănătăţii şi
securităţii la locul lor de muncă – acesta incluzându-se în noţiunea de mediu în
sens larg – , la responsabilitatea patronatului.

B. Bariere fiscale:
Barierele fiscale se referă la diferenţele între ţări privind sistemele de
impozite, tipul şi mărimea impozitelor pe consum sau indirecte, variatele accize
etc.
Barierele fiscale distorsionează fluxul de bunuri şi concurenţa: fluxurile
de bunuri, ca urmare a diferenţelor în impozitele pe consum; orientarea
capitalului şi alocarea resurselor, ca urmare a diferenţelor în impozitarea
firmelor; fluxul mişcării de bani, ca urmare a diferenţelor în impozitarea
economiilor populaţiei; preferinţele consumatorilor, mai ales în zonele
frontaliere, privind cumpărarea anumitor bunuri supuse accizelor (băuturi,
ţigări, etc.).
De ce s-au menţinut asemenea diferenţe până relativ târziu? Deoarece
sistemul fiscal naţional şi politica fiscala în fiecare ţară a Uniunii Europene erau
printre puţinele instrumente de politică economică rămase în mâinile guvernelor
după transferarea la nivel comunitar a competenţelor în domeniul politicii
comerciale, a celei agricole, a unor politici industriale, regionale, a
transporturilor, iar, de curând, a politicii monetare.
Armonizările care s-au făcut constau în introducerea unui impozit pe
consum, în toate ţările UE, şi anume sistemul TVA, iar pentru a reduce
diferenţele de mărime a nivelului impunerii, s-a introdus un nivel minim de
15%. Disparităţile care mai exista, cum sunt cele ale impozitării produselor
energetice, urmează a fi înlăturate. În ultimii ani, s-au făcut eforturi pentru o
mai mare armonizare a impozitării afacerilor, pentru a introduce un nivel minim
al impozitării veniturilor din dobânzi plătite nerezidenţilor şi pentru
armonizarea impozitării indirecte. Diferenţele cele mai mari între statele UE sub
aspectul impozitării erau cele referitoare la accizele aplicate băuturilor
alcoolice, ţigărilor şi produselor petroliere. În acest domeniu, gradul de
armonizare trebuie să fie îmbunătăţit.

88
C. Barierele administrative:
Controlul la frontiera reprezintă un impediment important pentru
libertatea de circulaţie a bunurilor. Acest control a fost necesar chiar şi după
înlăturarea taxelor vamale, deoarece s-a menţinut impozitarea cu TVA şi accize.
Staţionarea la frontiera provoca pierdere de timp şi costuri mai ridicate ale
transportului. Desfiinţarea controlului vamal între ţările UE s-a pus în aplicare
cu începere la 1 ianuarie 1993, aşa cum fusese prevăzut în programul de
completare a pieţei interne. Procesul de înlăturare a barierelor netarifare a durat
o perioadă destul de lungă, dar urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri
comerciale, intensificarea comerţului intra-comunitar şi sporirea ponderii
comerţului intra-comunitar în PIB.

5.2. Libera circulaţie a capitalului


Principalele forme ale mişcării capitalului sunt investiţiile directe
(construirea de întreprinderi în diferite ramuri), plasamentele de portofoliu
(titluri: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur) şi depozite bancare în străinătate.
Tratatul de la Roma prevedea liberalizarea circulaţiei capitalului ca o
componentă a viitoarei Pieţe comune.
Procesul liberalizării capitalului a avut loc lent şi treptat, prioritate
acordându-se liberalizării comerţului cu bunuri. Primele două directive asupra
liberalizării capitalului, din 1960 şi 1962, aveau în vedere mişcarea capitalului
sub formă de investiţii directe, credite comerciale pe termen scurt, comerţ cu
acţiuni cotate la bursa. Restricţiile impuse se refereau la emiterea şi plasarea de
acţiuni, restricţii pe motive de balanţă de plăţi.
Schimbările apărute în sistemul monetar internaţional constau în
apariţia „euromonedelor”, dezvoltarea pieţei capitalului privat, trecerea de la
sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante, crearea Sistemului
Monetar European.
Liberalizări ale capitalului au avut loc în Germania, Olanda,
Luxemburg şi Belgia, urmate mai târziu de Regatul Unit (1979) şi Danemarca
(1985). Franţa şi Italia au invocat clauze de salvgardare pentru o perioadă mai
lungă în timp ce noii veniţi – Grecia, Portugalia şi Spania – au menţinut
restricţii în decursul unei perioade de tranziţie.
Cartea Albă din 1985, privind măsurile pentru desavârşirea Pieţei unice
interne, se referea la înlăturarea restricţiilor care mai existau asupra mişcărilor
de capital şi crearea unei pieţe unice a serviciilor financiare.
O directivă din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1990, a
introdus o listă revizuită de liberalizări necondiţionate de capital în care s-au
inclus noi tranzacţii şi transferuri. La 1 iulie 1990, circulaţia capitalului în
Comunitatea Europeană a devenit liberă.

89
5.3. Libera circulaţie a serviciilor
În ţările dezvoltate, sectorul terţiar are o importanţă din ce în ce mai
mare: serviciile reprezintă aproximativ 60% din PIB-ul ţărilor dezvoltate, circa
25% din volumul comerţului mondial; serviciile presupun mişcarea
internaţionala a consumatorilor (ex. turişti) sau a furnizorilor de servicii
(service, servicii medicale etc.); prestarea unor servicii are legătură cu
investiţiile directe de capital sau/si cu regimul mobilităţii persoanelor (vize,
drept de rezidenta, de lucru); unele dintre aceste servicii au constituit monopolul
statului şi erau oferite de către un singur furnizor, aşa cum a fost în general
cazul întreprinderilor din sectorul public (electricitate, apa, telecomunicaţii,
transporturi feroviare), în absenta oricărei concurente; unele servicii au fost, şi
sunt, în general, supuse unor reglementari foarte stricte, severe, datorita
implicaţiilor mari pe care acestea le au asupra credibilităţii anumitor sectoare
(bancar, al asigurărilor etc.);
Uniunea Europeana a început să liberalizeze serviciile în cadrul mai
larg al integrării economice şi al programului de realizare a Pieţei interne.

5.4. Libera circulaţie a persoanelor


Conceptele de coeziune economica şi sociala şi de cetăţenie europeana
oferă cadrul legal pentru libertatea de deplasare în oricare tara a Uniunii
Europene. Rezulta. Cetăţenii pot calatori în oricare dintre tarile UE aşa cum ar
calatori în propria lor tara (fără controlul paşaportului, fără declaraţie vamala
sau control vamal, fără a fi nevoiţi să treacă prin biroul de imigrări.). Ei pot opta
pentru a-si stabili rezidenta şi pentru a munci în oricare din tarile UE, au dreptul
de a vota şi de a candida în alegerile municipale în tara în care si-au stabilit
rezidenta. Interesele lor, când se afla în străinătate, sunt aparate de ambasada
oricărei tari a UE.
Libertatea de mişcare a persoanelor în calitate de forţă de munca şi de
factor de producţie este o importantă componenta a Pieţei Interne şi se refera la
libertatea de mişcare a lucratorilor, inclusiv a liber-profesioniştilor, o anumita
politica a ocupării forţei de munca; calificarea profesionala, condiţiile de
munca, protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de munca, libertatea de
asociere, de informare, consultarea şi participarea angajaţilor la procesul de
luare a deciziilor, la tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor şi la protecţia
sociala.

90
În acest sens, în iunie 1985 a fost semnat acordul Schengen1, între
Franţa, Germania şi BeNeLux; în 1990 a aderat şi Italia, în 1991 Spania şi
Portugalia, în 1992 Grecia, apoi, Austria, Finlanda şi Danemarca. De asemenea,
acest acord a fost semnat şi de o parte din statele membre AELS: Elveţia,
Norvegia şi Islanda. Trei ţări nu au semnat acest acord: Marea Britanie, Irlanda
şi Suedia.
Conform acordului Schengen: controalele la frontierele interne ale
UE sunt rărite, se înăspresc controalele la frontierele externe ale UE, este
stabilită o politică comună pentru acordarea vizelor, este stabilită o cooperare
judiciară şi vamală între statele membre. Libera circulaţie a forţei de muncă
presupune 4 drepturi esenţiale: de a se prezenta la un concurs pe post în altă ţară
membră a UE, de a se deplasa liber pe teritoriul altui stat membru în acest scop,
de a putea rămâne pe teritoriul altui stat membru în caz de angajare, de a se
putea stabili definitiv pe teritoriul altui stat membru; în ceea ce priveşte
profesiile liberale, aceştia au dreptul de a se stabili în mod liber pe teritoriul
statelor membre ale UE.
Zona de liberă circulaţie a Uniunii Europene va fi extinsă cu încă nouă
state membre în 21 decembrie 2007, când cetăţenii din Cehia, Estonia, Ungaria,
Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia vor putea călători fără
paşapoarte în cele 15 state existente ale spaţiului Schengen. România şi
Bulgaria, care abia au aderat la Uniunea Europeană, mai au de făcut multe
progrese pentru a răspunde criteriilor de securitate impuse de Uniunie, înainte
de a deveni membre ale spaţiului Schengen. Cele două ţări nu vor deveni
membre ale spaţiului Schengen înainte de anul 2011.
Libera circulaţie a forţei de muncă permite apropierea salariilor,
dar nu şi egalizarea lor.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt libertăţile de mişcare?
2. Ce este principiul recunoaşterii reciproce?
3. Care sunt barierele ce stau în calea circulaţiei produselor?
4. Care sunt barierele netarifare ce stau în calea circulaţiei produselor?
5. Ce este spaţiul Schengen?
6. Care sunt efectele migraţiei forţei de muncă asupra diferenţelor
salariale?

1
Numele Schengen vine de la un orăşel din Luxemburg unde a fost semnat acordul de
înlăturare a controlului la frontierele interne ale UE.

91
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. CAPITOLUL 9.
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA RELAŢIILE UE
TRATATELE VERTICALĂ PE CU RESTUL
ORIZONTALĂ LUMII

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă
Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

92
PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 6. PIAŢA UNICĂ. POLITICILE MARII


PIEŢE UNICE EUROPENE

6.1. Politicile comune


6.1.1. Politica comercială comună
6.1.2. Politica agricolă comună
6.1.3. Politica externă şi de securitate comună
6.1.4. Politica monetară comună
6.2. Politicile de însoţire ale Marii Pieţe Unice Europene

REZUMAT

Realizarea unei Uniuni Economice presupune, pe lângă elementele


celorlalte etape de integrare, şi existenţa unor politici comune şi de însoţire, a
căror coordonare asigură succesul Marii Pieţe.
Încă de la începuturi, Uniunea Europeană a beneficiat de o politică
comercială comună şi de o politică agricolă comună. Politica comercială
comună este indispensabilă pentru realizarea uniunii vamale, în timp ce politica
agricolă comună a constituit, încă de la început, soluţia pentru problemele
alimentare la nivelul Uniunii Europene.La aceste două politici comune s-au mai
adăugat Politica Externă şi de Securitate Comună, din 1993, şi politica monetară
comună, devenită realitate odată cu introducerea monedei unice europene la 1
ianuarie 1999.
La cele patru politici comune se adaugă politicile de însoţire. Dintre
acestea, amintim politica bugetară, însărcinată cu gestionarea veniturilor şi
cheltuielilor Uniunii Europene, politica concurenţei, pentru garantarea unor
structuri de piaţă competitive şi descurajarea practicilor de monopol, politica
industrială, îndreptată spre dezvoltarea spiritului antreprenorial şi creşterea
performanţei antreprenoriale în Europa, politica socială, preocupată de
asigurarea de condiţii decente pentru forţa de muncă, şi politica regională, care
se concentrează pe decalajele existente între diferitele regiuni ale Uniunii
Europene.

93
6.1. Politicile comune ale Marii Pieţe Unice Europene
6.1.1. Politica comercială comună
Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri,
instrumente, politici aplicate în domeniul comercial extern al Uniunii Europene.
Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevazută în textul
Tratatului de la Roma.

Obiective Politicii Comerciale Comune

Politica comercială comună îşi propune evitarea distorsionării


concurenţei indiferent de teritoriul ţării importatoare (un tratament identic al
mărfurilor la frontiera, indiferent care este ţara de intrare a respectivelor
importuri), şi crearea condiţiilor pentru o liberalizare progresivă, dar
armonizată, în relaţiile cu ansamblul comerţului mondial (negocieri de
liberalizare în cadrul GATT/OMC).

Instrumentele politicii comerciale comune


Pentru realizarea obiectivelor, politica comercială comună dispune de
următoarele instrumente:
- tariful vamal comun faţă de terţi;
- mecanismul contingentelor de import;
- restituirea taxelor antidumping (adică a taxelor aplicabile produselor
importate în UE la un preţ inferior preţului de vânzare în ţările
producătoare);
- armonizarea regimurilor de sprijin acordate de către statele membre
exportatorilor către ţările terţe.
Prin aplicarea tarifului vamal comun, un produs sau serviciu dintr-o ţară
terţă nu este taxat decât o singură dată, atunci când pătrunde pe teritoriul uneia
dintre ţările membre ale UE.
Un tarif vamal este cel mai simplu mijloc de evidenţiere şi măsurare a
politicii comerciale. Tariful este o taxă care se pune cu ocazia importului unui
bun. Tarifele specifice sunt puse fie sub forma unei sume fixe pe unitate de
marfă importată (de exemplu, 3 $ pe barilul de petrol), fie sub forma unui
procent pe valoarea bunului (de exemplu 25% asupra importului unui camion).
În ambele cazuri, tariful vamal ridică preţul de livrare a bunului.
Tarifele vamale sunt cele mai vechi forme de politică comercială şi au
fost tradiţional utilizate ca sursă pentru venituri bugetare. De asemenea, prin
intermediul taxelor vamale se realizează şi protecţia sectoarelor economice
naţionale.

94
În elaborarea tarifului vamal comun (TVC), trebuia să se ţină cont şi de
prevederile GATT. Conform acestora, tariful vamal al unei uniuni vamale nu
poate crea incidenţe protectoare suplimentare faţă de cele generate de tarifele
precedente ale ţărilor membre. Tratatul prevedea o regulă simplă: taxele vamale
ale tarifului vamal comun se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor
vamale aplicate în cele patru teritorii vamale ale Comunităţii de origine
(Germania de Vest, Franţa, Italia şi ţările Beneluxului). Tariful vamal comun
elaborat iniţial a fost rezultatul unui compromis între ţările ce doreau protecţie
exterioară ridicată (Franţa şi Italia), şi cele care se pronunţau pentru protecţie
scăzută (Germania şi Benelux). Protecţia varia în funcţie de categoria
produsului: nulă sau neglijabilă pentru materii prime (mai ales pentru cele care
nu se puteau obţine în interiorul Comunităţii), moderată la produsele semifinite
şi mai ridicate pentru cele finite. Rezultat al unei medii aritmetice, tariful vamal
comun comporta o dispersie limitată.
În prezent, în industrie, protecţia tarifară este puţin semnificativă şi este
orientată îndeosebi spre produse sensibile. Media tarifară în acest sector, pentru
importurile taxate, s-a stabilit în 1997 la 3,6%. În agricultură, în schimb,
protecţia tarifară este puternică. Media tarifară în acest sector s-a stabilit la
20,8% în 1997. Tarifele superioare a 35% se referă la cereale, carne, produse de
lapte, păsări, zahăr şi tutun.

6.1.2. Politica Agricolă Comună (PAC)


Politica Agricolă Comună s-a dorit a fi soluţia pentru atingerea a trei
categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea
optimă a resurselor, creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru
agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori, şi politice – garantarea
securităţii alimentare.
La sfârşitul celui de al doilea război mondial, principalii factori care au
determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei
politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile
structurale şi randamentele scăzute în agricultura europeană, importanţa politică
a agricultorilor şi contextul internaţional

Obiectivele Politicii Agricole Comune


Prin Politica Agricolă Comună, ţările membre şi-au dorit atingerea
următoarelor obiective:
1. creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic,
asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a
factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;
2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin

95
ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;
3. stabilizarea pieţelor agricole europene;
4. garantarea securităţii în aprovizionare;
5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.

Principiile Politicii Agricole Comune


Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune au fost aplicate
trei principii esenţiale: unicitatea pieţei, preferinţa comunitarã şi solidaritatea
financiarã şi politica structurală.Unicitatea pieţei: Unicitatea pieţei presupune
libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin eliminarea taxelor
vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu
efect similar, precum şi unicitatea preţurilor pe întreg teritoriul Uniunii. Pentru
realizarea acestui principiu este necesară utilizatea aceloraşi mijloace şi
mecanisme peste tot în UE.
Preferinţa comunitară: Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică
a constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţei Comunităţii de a elimina
dependenţa consumului de piaţa externă. Acest principiu este destinat să
stimuleze comerţul intracomunitar,descurajând importurile de produse agricole
de provenienţă din exteriorul UE. Produsele agricole ale UE vor fi preferate
altor produse, iar preţul va fi mai avantajos decât cel al produselor importate.
De asemenea, produsele de pe piaţa internă vor fi protejate de produsele cu
preţuri mai mici, importate din terţe ţări. Instrumentele caracteristice sunt
prevalările pentru importurile de produse agricole din exteriorul UE şi
restituirile pentru sprijinirea exporturilor de produse europene în restul lumii.
Solidaritatea financiară: Considerată o condiţie esenţială de realizare
şi menţinere a unui spaţiu integrat, solidaritatea financiară a constat în sfera
politicii agricole în gestionarea şi suportarea în comun a cheltuielilor aferente.
Statele membre sunt obligate să finanţeze susţinerea pieţelor (garantarea
preţurilor şi exportul cantităţilor excedentare).

Evoluţia agriculturii europene şi reforma PAC


Începând cu anii ´60, agriculturile europene sunt antrenate în schimbări
profunde care afectează atât sistemele de cultură cât şi structurile de exploatare.
Alături de creşterea industrială şi ridicarea generală a nivelului de viaţă, un rol
esenţial în formidabila reuşită economică a agriculturii vest-europene a avut-o
Politica Agricolă Comună. Ea a reprezentat un model de intervenţie eficientă,
un instrument de modernizare şi dezvoltare rapidă a agriculturii, cel puţin în
condiţiile economico-sociale ale anilor ´60. Europa a trecut de la penurie la
autosatisfacere şi surplus agricol, de la situaţia de importatoare netă la cea de
exportatoare pentru majoritatea produselor agricole temperate; este în prezent

96
cel mai mare importator şi al doilea exportator mondial, având una din
agriculturile de mare randament.
Dar, anii `80 au adus „reversul medaliei”: creşterea excedentelor
agricole şi a cheltuielilor de finanţare fără ameliorarea veniturilor agricultorilor
şi fără reducerea inegalităţilor de venituri, exod rural ridicat, concentrarea
exploataţiilor etc. Europa agricolă începe o perioadă de instabilitate pe fondul
lipsei unei politici structurale eficace şi într-un context extern nefavorabil, dat
de presiunile de liberalizare exercitate în cadrul fostului GATT.
Reforma PAC, solicitată încă din 1968, este acceptată într-o manieră
globală şi devine realitate abia în mai 1992. Prin proiectul de reformă, PAC
renunţă la mecanismele tradiţionale de susţinere, apropiindu-se treptat de
modelul nord-american al politicii agricole axat pe plăţile compensatorii. Deşi
novatoare, PAC păstrează atât principiile esenţiale, cât şi Organizaţiile Comune
de Piaţă. De asemenea, reforma a atins în mod fundamental doar un număr
restrâns de produse de mare cultură: cereale, oleaginoase, produse din lapte şi
carne de vită.
Se impune deci, o politică de preţuri „prudentă” dar, mai ales, o
reformă fundamentală a structurilor agricole concepută într-un cadru mai
larg decât cel al politicii agricole.
Reforma din mai ´92 a cuprins măsuri vizând apropierea preţurilor
europene de ele mondiale pentru marile producţii (cereale, oleaginoase, carne
bovină, produse lactate), reducerea excedentelor, diminuarea rolului politicii de
garantare a preţurilor în favoarea plăţilor compensatorii, favorizarea
exploataţiilor de mică dimensiune. În completarea măsurilor cu acţiune asupra
organizaţiilor comune de piaţă, reforma a stabilit măsuri structurale pentru
sprijinul împăduririi, al pensionării timpurii şi pentru protecţia mediului.
Obiectivul principal l-a constituit reducerea preţurilor garantate în
scopul corelării lor cu preţurile mondiale şi diminuării excedentelor. Pentru a nu
afecta veniturile agricultorilor, reducerile de preţ sunt compensate printr-un
sistem de subvenţii directe. În principiu, scăderea preţurilor ar fi antrenat un
proces de concentrare a exploataţiilor însoţit de un puternic exod rural. În
scopul menţinerii exploataţiilor de dimensiune mică şi mijlocie şi a evitării
depopulării mediului rural, reforma a prevăzut acordarea compensaţiilor
indiferent de nivelul productiv, pe hectar sau pe suprafaţa exploataţiei.
Dincolo însă de efectele economico-sociale ale reformei – extrem de
controversată, reforma PAC a însemnat mai ales un succes politic pentru UE,
care a demonstrat încă o dată capacitatea de a inova şi de a depăşi divergenţele
de interese. emnificaţia politică este evidentă: problemele cele mai dificile pot
fi rezolvate fără a pune în discuţie principiile de bază ale integrării.

97
Problemele întâlnite în agricultura europeană, şi deci necesitatea
reformării PAC decurg din excedentele la care a contribuit PAC, în mare
măsură, prin sistemul preţurilor garantate; costul bugetar excesiv al PAC,
datorat supraproducţiei; diminuarea veniturilor agricultorilor după 1973, pe
fondul accentuãrii disparitãtilor; exodul rural; accentuarea decalajelor, prin
concentrarea producţiei în lipsa unei politici structurale eficace; presiunile
externe exercitate de la debutul PAC, dar care au devenit efectiv un
determinant al reformei datorită negocierilor rundei Uruguay.
Sistemul preţului european. Preţul indicativ, preţul de intervenţie
şi preţul prag
În cadrul politicii agricole comune preţurile agricole sunt fixate
deasupra preturilor pietelor mondiale şi o subvenţie la export permite a se
debarasa de surplusul care rezultă.
Preţul indicativ (preţ de bază, preţ de orientare) este preţul pe care
Consiliul urmăreşte să-l obţină producătorul în medie pe întreaga campanie
agricolă. Preţul de piaţă care rezultă din jocul liber al cererii şi ofertei,
evoluează deasupra sau dedesubtul preţului indicativ.
Preţul de intervenţie este preţul plafon de la care plecînd, organismele
de intervenţie care depind de FEOGA (Fondul European de Orientare şi
Garantare a Producţiei Agricole) cumpără produse agricole pentru a le menţine
cursul. Acesta este preţul cel mai important deoarece în jurul lui este organizat
întregul sistem comunitar. El protejează agricultura contra prăbuşirilor de preţ
datorită mecanismelor de intervenţie. Uniunea deţinătoarea stocurilor are
obligaţia de a le plasa îndată ce conjunctura devine mai favorabilă pe piaţa
europeană sau pe piaţa mondială. Existenţa preţului comunitar mai ridicat decât
cel mondial necesită vărsămintele de restituire la export care completeză pentru
exportator diferenţa între cele două preţuri. Vânzările Comunităţii Europene pe
piaţa mondială sunt deci subvenţionate. Ciclul Uruguay a programat reducerea
restituirilor până în anul 2000.
Preţul prag a jucat, până la eliminarea lui, în 1995, rolul unui preţ
minim de import determinat astfel ca nici un produs provenit din ţările terţe să
nu poată fi vândut pe piaţa comunitară la un preţ inferior preţului indicativ.
Diferenţa între cursul mondial, aproape tot timpul inferior, şi preţul prag
permitea perceperea prelevărilor variabile. Preţul prag a instaurat preferinţa
comunitară, adică protecţia pieţei de la dispariţia sa, prelevările variabile au fost
înlocuite cu taxe vamale fixe care au fost diminuate până în cursul anului 2000.
În cadrul politicii agricole comune preţurile agricole sunt fixate deasupra

98
pieţelor mondiale şi o subvenţie la export permite a se debarasa de surplusul
care rezultă.
Politica agricolă intra-comunitară este tratată cu prioritate (preţurile
produselor agricole în Uniunea Europeană sunt, în general, mai ridicate decât
preţurile mondiale, iar prin Politica Agricolă Comună se protejează piaţa internă
de importuri ieftine şi de fluctuaţiile pieţei mondiale printr-un sistem de taxe de
import). Pentru facilitare, exporturilor prin PAC se acordă restituiri la export
pentru a compensa diferenţa dintre preţul mondial şi preţul intern.

6.1.3. Politica externă şi de securitate comună


Politica externă şi de securitate comună a fost introdusă prin Tratatul de
la Maastricht. Conform Tratatului, „Uniunea defineşte şi aplică o Politică
Externă şi de Securitate Comună” acoperind toate domeniile. Obiectivele PESC
sunt: apărarea valorilor comune, apărarea intereselor fundamentale, apărarea
independenţei, apărarea integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei
Naţiunilor Unite, întărirea securităţii Uniunii, menţinerea păcii, întărirea
securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite, apărarea
frontierelor exterioare, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi
întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor sale fundamentale.
Statele membre s-au angajat să sprijine activ şi fără rezerve PESC al UE
în spiritul loialităţii şi al solidarităţii mutuale. Ele au acceptat să se abţină de la
orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să dăuneze eficacităţii
acesteia în calitate de forţă coerentă în relaţiile internaţionale.
Pentru a atinge aceste obiective, statele membre au instaurat o
cooperare sistematică: ele se informează şi se pun de acord asupra tuturor
problemelor de politică externă şi de securitate prezentând un interes general,
definesc împreună principiile şi orientările generale ale PESC. Atunci când se
dovedeşte necesar ele adoptă, în sânul Consiliului, „poziţii comune” cărora
fiecare stat trebuie să li se conformeze şi care sunt apoi apărate în organizaţiile
internaţionale.
De asemenea, Consiliul European poate să dea orientările generale pentru
a urmări „acţiunile comune” cu titlul de PESC.
Este necesar totuşi să se precizeze că PESC constituie o politică
„comună” dar nu unică; fiecare stat membru are un anumit nivel de iniţiativă
proprie în ceea ce priveşte PESC.

99
6.1.4. Politica monetară comună
Cu începere din ianuarie 1999, Banca Central Europeană (BCE) a
definit o politică monetară unică pentru toate ţările zonei Euro. Această politică
este pusă în practică de către băncile centrale naţionale. Strict independent, BCE
urmăreşte un obiectiv principal de stabilitate a preţurilor.
Politica monetară a fost prevăzută ca o politică unică în Tratatul de la
Maastricht. Astfel, până în prezent, monedele naţionale a 16 state membre au
fost înlocuite cu moneda unică europeană Euro (€). Prin urmare, o politică
monetară unică este absolut necesară pentru gestionarea lui euro.
De ce a fost necesară o unificare monetară în cadrul Uniunii Europene?
Pentru ca Marea Piaţă să funcţioneze corect, este necesară o anumită stabilitate
a cursurilor de schimb. Într-o piaţă mare, existenţa mai multor monede
determină apariţia de bariere în calea schimburilor comerciale. Cu cât monedele
sunt mai instabile, cu atât barierele sunt mai puternice. O puternică variaţe a
cursurilor de schimb afectează deciziile de producţie, de investiţie, de consum
ale diferiţilor participanţi la viaţa economică. Aceeaşi variaţie a cursurilor de
schimb poate conduce la decizii nesatisfăcătoare şi poate antrena alocaţii
necorespunzătoare ale resurselor. Stabilitatea monetară este deci complementul
necesar al pieţei unice. Ea poate fi realizată doar prin introducerea unei monede
unice, gestionată cu ajutorul unei politici monetare unice.
Acest aspect, al unificării monetare europene, va fi prezentat şi dezbătut
pe larg în capitolul următor.

6.2. Politicile de însoţire ale Marii Pieţe Unice


Europene
6.2.1. Politica bugetară

Până în 1970 bugetul european era alimentat din contribuţiile statelor


membre, acest sistem fiind înlocuit de regimul resurselor proprii prin decizia din
21 aprilie 1970, decizie ce va fi înnoită în 1988, 1994 şi septembrie 2000.
O dată cu creşterea responsabilităţilor bugetare ale Parlamentului,
puterea bugetară este partajată actualmente între Consiliu şi Parlament, acesta
din urmă având ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare
neobligatorii, poate respinge bugetul şi poate accepta modul de execuţie al
acestuia.

Principiile bugetare
Există 5 principii ce stau la baza procedurii bugetare:

100
a) principiul unicităţii conform căruia ansamblul veniturilor şi cheltuielilor
trebuie să se regăsească într-un singur document bugetar pentru o cât mai
eficientă utilizare a resurselor bugetare.
b) principiul universalităţii potrivit căruia bugetul trebuie să finanţeze toate
cheltuielile, fără deosebire. Exista totuşi 2 reguli caracteristice dreptului
bugetar : regula non-afectării (încasările bugetare nu trebuie să fie afectate de
anumite cheltuieli precise deşi sunt admise excepţii pentru programe de
cercetare) şi cea a non-contradicţiei (nu sunt acceptate micşorări ale încasărilor
sau cheltuielilor).
c) principiul anualităţii conform căruia bugetul se stabileşte anual, pentru
fiecare acţiune bugetară. Uneori sunt necesare acţiuni plurianuale când se face
apel la credite disociate, şi anume la credite de angajament (costul total al
obligaţiilor juridice ce depăşesc anul în curs) şi credite de plăţi (cheltuielile
provenite din angajamentele contractate în acel an sau în anul anterior). Sunt
posibile derogări de la acest principiu prin sistemul reportărilor de credite
pentru încasări, credite disociate sau chiar şi în mod excepţional pentru credite
neutilizate ce sunt de obicei anulate.
d) principiul echilibrului ce stabileşte faptul că bugetul comporta acelaşi nivel,
la echilibru perfect între încasări şi cheltuieli. Comunitatea nu poate recurge la
împrumuturi pentru a-şi acoperi cheltuielile. Totuşi exista situaţii când soldul
este fie excedentar (mai des) fie deficitar. În acest scop s-a instaurat un sistem
numit „rezerva negativă”, o anticipare de economii ce se vor realiza pe
parcursul unui an bugetar, fără a se identifica sursele în momentul votării
bugetului.
e) principiul specializării conform căruia fiecare credit sau încasare trebuie sa
aibă un scop precis pentru a se evita confuzii între diferite credite.

Structura bugetului UE
După primii 12 ani ai existenţei CEE când bugetul era constituit din
contribuţiile statelor membre, în 1970 se adopta sistemul „resurselor proprii”
stabilit de Consiliul de Miniştrii de la Luxemburg cu 2 elemente :
- taxele vamale asupra bunurilor importate din afara UE
- prelevări variabile la importul produselor agricole, înlocuite cu taxele vamale
de la 1 iulie 1995.
În 1979 a fost inclusă o a 3-a resursă : resursa TVA colectată în fiecare
din statele membre pe baza unei taxe aplicate TVA-ului încasat de fiecare stat
membru.
Sistemul se dovedeşte ineficient pentru că reducerea taxelor vamale în
urma negocierilor GATT a dus la resurse scăzute iar veniturile provenind din
TVA au stagnat.

101
Criza bugetară ce a urmat a dus la un nou sistem (1986), bazat pe
creşterea pragului TVA de la 1% la 1,4%. O altă soluţie va fi propusă prin
intermediul pachetului Delors (1988), ce introduce o a 4-a resursă, variabilă, în
funcţie de posibilităţile fiecărei ţări pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. Se
încearcă astfel un sistem de taxare progresist, prin corelarea contribuţiei fiecărui
stat membru cu nivelul său de prosperitate.
Astfel bugetul este alcătuit din :

• taxe vamale la import: mărimea încasarilor s-a diminuat treptat, ca


urmare a liberalizărilor comerciale;
• prelevări la importul de produse agricole: o dată cu creşterea gradului
de acoperire a necesarului de produse agricole din producţie proprie, s-
au redus importurile de produse agricole şi încasarile din aceste taxe;
• un anumit procent din TVA, fixat pentru fiecare an (1%, iniţial, urcat la
1,4%, în 1986, revenit la maximum 1% din 1993, 1,27% în 1999, 1% în
2006); baza de calcul a contribuţiei TVA s-a limitat la maximum 55%
din PNB;
• 1,2% din PNB al fiecărui stat membru (din 1988) – resursă
complementară

În ceea ce priveşte cheltuielile, acestea sunt grupate astfel:

a. Cheltuieli administrative: în cadrul bugetului comunitar acestea sunt


grupate în 6 secţiuni, şi anume Parlamentul European I, Consiliul II,
Comisia III, Curtea de Justiţie IV, Curtea de Conturi V, Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor VI.
b. Cheltuieli de finanţare a politicilor comunitare: agricultura (peste 50%
din bugetul UE); fondurile structurale şi acţiunile regionale (peste 30%
din bugetul UE); educaţie, tineret, cultură, aspecte sociale, sănătate
publică; energie, securitate nucleară, mediu; cheltuieli cu Piaţa Internă;
cercetare şi dezvoltare; acţiuni externe (ajutoare de preaderare, acţiuni
umanitare, etc.); politica externă şi de securitate comună.

Procedura bugetara anuală. Etape


Instituţiile comunitare implicate în adoptarea şi executarea bugetului
european sunt Comisia, Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European.
Procesul începe la Comisie care stabileşte o schiţă bugetara
preliminară pe baza cheltuielilor estimative ale diferitelor instituţii comunitare
(1 iulie). Schiţa este prezentată Consiliului, care stabileşte forma în care aceasta
va merge la Parlament (începutul lunii octombrie). Acesta îi propune eventuale

102
amendamente (drept dobândit în 1975) după care, modificată, schiţa se
returnează Consiliului pentru o a 2-a citire (în 45 de zile). În acest stadiu,
Consiliul trebuie să adopte sau să respingă cu majoritate calificată modificările
Parlamentului (în 15 zile). Dacă întregul buget nu va fi ulterior respins de
Parlament, se va stabili nivelul cheltuielilor obligatorii, astfel că Parlamentului
îi revine sarcina la a 2-a citire să se concentreze pe cheltuielile neobligatorii.
Daca PE nu respinge întregul buget, preşedintele PE declară bugetul adoptat.

Cadrul financiar al UE
Începând din anii ’80, necesitatea unui nou cadru financiar a devenit tot
mai evidentă. Sistemul finanţării prin resurse proprii se dovedea tot mai
ineficient, cheltuielile depăşind tot mai mult resursele proprii, lucru mascat prin
artificii contabile şi ulterior prin avansuri rambursabile ale statelor membre. În
1985, acest sistem dovedit ineficient a fost înlocuit de contribuţiile bugetare
nationale. Cauzele crizei financiare au fost numeroase: de la creşterea
cheltuielilor comunitare, în special agricole, la dezvoltarea fondurilor
structurale, introducerea de noi programe, un nivel redus de taxe vamale, a
volumului prelevărilor din import. Procedura bugetară se dovedea inadecvată şi
crea tensiuni accentuate în desfăşurarea procesului.
Ca soluţie, Parlamentul, Comisia şi Consiliul UE adoptă un Acord
Interinstitutional care introduce noţiunea de perspective financiare ce
trebuiau să anticipeze marile priorităţi bugetare, dar având totuşi plafonare
limitativă. Astfel, se garantează o analiză transparentă şi precisă a totalităţii
acţiunilor comunitare, iar repartizarea cheltuielilor din buget pe rubrici
evidenţiază marile priorităţi politice pentru perioada respectivă.
Volumul fondurilor incluse în bugetul comunitar a crescut în mod
constant, pe măsură ce au apărut noi priorităţi. Fondul de coeziune spre
exemplu, creşte de la 1500 ECU în 1993 la 2600 ECU în 1999. State membre
precum Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda sunt cele mai mari beneficiare ale
acestui fond pentru finanţarea unor proiecte de infrastructură. O altă categorie
ce beneficiază de fonduri din ce în ce mai mari este cea a ajutorului pentru
aderare pentru care suma creşte constant.
Bugetul total al Uniunii pentru perioada 2007-2013 va fi de 862,4
miliarde de euro. Din acestea, 29,2 miliarde de euro vor fi disponibile pentru
România în primii şapte ani dupa aderare putând fi accesate doar pe baza unor
proiecte bine făcute, fiind destinate pentru proiecte de dezvoltare rurală şi
infrastructură.

103
Concluzii
Politica bugetară este un domeniu în care controversele vor exista
întotdeauna. În perspectivă, principala problemă cu care se va confrunta UE în
plan bugetar este găsirea unei soluţii viabile financiar odată cu lărgirea către
Est. Un număr mai mare de membrii implică o procedură bugetară mai
complicată, un nivel bugetar general mai scăzut datorat concentrării creditelor
înspre noii membrii. Rămâne de văzut cum va face faţă UE acestei noi
provocări, deşi persistă întrebarea dacă, pe lângă dezavantajele imediate, vor
exista şi avantaje pe termen lung la întregul nivel comunitar.

6.2.2. Politica concurenţei


În general, principalul scop al politicii concurenţei este acela de a
proteja mecanismele pieţei, promovând structurile de piaţă competitive,
amplificând astfel atât eficienţa economiei ca întreg, cât şi bunăstarea
consumatorului.
Raţiunea de a fi a politicii concurenţei este determinată de faptul că
piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii
din afară, care să îi asigure o evoluţie corespunzătoare.
În Comunitatea Europeană, regulile competiţiei au mai fost introduse şi
prin Tratatul Comunităţii Economice Europene, din 1957, dar din motive
diferite. În acest caz, regulile competiţiei au servit mai ales pentru a se asigura
ca restricţiile de comerţ dintre statele membre (barierele tarifare şi non-tarifare)
pe care guvernele acestor state au decis să le înlăture, nu vor fi înlocuite de
carteluri formate prin înţelegeri pe linie naţională.
Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în
3 categorii:
1. Politica concurenţei trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să
evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul
intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (controlul
concentrărilor).
2. Politica concurenţei caută să împiedice situaţiile în care una sau mai
multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă
puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice
(abuzul de poziţie dominantă). Se interzic de asemenea acordurile şi
practicile restrictive între întreprinderi
3. Politica concurenţei trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor
statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei
(ajutoarele de stat).
Conform Tratatului de la Maastricht, „Concurenţa la nivelul Pieţei
Comune nu trebuie să fie distorsionată”.

104
1. Controlul concentrărilor
În cazul unei concentrări, structura internă a întreprinderilor se
modifică, iar raporturile de proprietate se modifică. Concentrările pot îmbrăca
forme precum fuziunile, participările, întreprinderile comune.
2. Abuzul de poziţie dominantă
Orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi în
poziţie dominantă pe piaţă comună este interzisă. Abuzul de poziţie dominantă
se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o firmă influenţează
structura sau gradul de concurenţă pe piaţă.
3. Ajutoarele de stat
Ajutoarele de stat sau persistenţa monopolurilor în favoarea
întreprinderilor publice sau private care beneficiază de avantaje privilegiate
deformează concurenţa. Există doar trei situaţii când aceste ajutoare pot fi
acordate:
- ajutoare cu caracter social, acordate consumatorilor individuali;
- ajutoare pentru remedierea pagubelor provocate de calamităţi naturale
sau evenimente excepţionale;
- ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania, după reunificarea
ţării.
În cazul României, de exemplu, ajutoarele acordate marilor combinate
au constituit un motiv de încetinire a negocierilor de aderare.

Exemplu în cazul concentrărilor: firma CONTINENTAL CAN


Firma americană CONTINENTAL CAN, prin intermediul unei filiale
din Belgia, a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni al unei firme belgiene şi al
unei firme germane, ambele producătoare de ambalaje metalice şi de capace de
borcane.
Prin urmare, în partea de nord-est a Pieţei comune nu mai exista
concurenţă pentru astfel de produse.
Comisia Europeană a intervenit (1973) şi a interzis achiziţionarea
pachetului majoritar de acţiuni de către o întreprindere din acelaşi sector de
activitate, dacă această concentrare influenţează semnificativ libera concurenţă
(dacă întreprinderile care mai rămân devin dependente de întreprinderea
dominantă).

Exemplu de comportament abuziv: firma COMMERCIAL


SOLVENTS CORPORATION (CSC)
Firma americană COMMERCIAL SOLVENTS CORPORATION
(CSC) deţinea monopolul, pe plan mondial, pentru fabricarea şi vânzarea unor
produse chimice, necesare pentru fabricarea de medicamente folosite în tratarea

105
tuberculozei. CSC livra acest produs în Piaţa Comună prin intermediul filialelor
sale. În Italia, filiala se numea Instituta Chemico Terapico Italiano (ICI). Filiala
italiană ICI vindea apoi produsul producătorilor de medicamente, printre care şi
firma italiană ZOJA, unul dintre cei mai importanţi producători din comunitate.
Grupul american CSC a încercat, prin intermediul filialei ICI, să
absoarbă firma ZOJA. Operaţiunea a eşuat. Grupul american şi-a însărcinat
filiala ICI să producă medicamentul respectiv, şi să nu mai aprovizioneze firma
ZOJA cu substanţa respectivă. De asemenea, grupul american a luat măsuri
pentru ca firma ZOJA să nu se poată aproviziona din altă parte (nici din altă ţară
membră, nici dintr-o ţară terţă). Este vorba de o tentativă de ştrangulare a unui
client care doreşte să rămână independent.
Comisia Europeană a impus grupului american obligaţia de a relua
furnizarea de materii prime firmei ZOJA (1970).

Exemplu de acorduri restrictive între întreprinderi: cazul


GRUNDIG / COSTEN
Fabricantul german de televizoare, GRUNDIG, a încheiat un acord cu
un concesionar francez, CONSTEN, prin care acesta din urmă beneficia de o
protecţie teritorială absolută. Firma GRUNDIG nu livra aparate în Franţa decât
prin concesionarul CONSTEN, şi a interzis reexporturile din celelalte ţări către
Franţa. Astfel, orice televizor GRUNDIG trebuia, în mod obligatoriu, să treacă
prin firma CONSTEN.
Prin urmare, televizoarele GRUNDIG erau cu 30-40% mai scumpe în
Franţa decât în Germania.
Curtea de Justiţie a condamnat această situaţie şi a interzis, ulterior,
protecţia teritorială absolută cu ajutorul contractelor de vânzare exclusivă
(1964).

6.2.3. Politica Industrială


Nu apare în Tratatul de la Roma. Prima încercare de formulare a unei
politici industriale în UE a avut loc în 1970.
Scopul politicii industriale este cresterea performantei antreprenoriale
în Europa.
De ce este nevoie de intervenţie în industrie? Pentru a corecta
imperfecţiunile pieţei, pentru a elabora strategii de dezvoltare pe termen lung,
peste ceea ce este posibil la nivelul unei firme, pentru depăşirea anumitor
situaţii de criză, pentru crearea cadrului favorabil concurenţei, care să duca la o
mai bună alocare a resurselor, pentru sprijinirea dezvoltării industriilor
„începătoare”, pâna în faza în care acestea devin autosustenabile, şi să ajute
competitivitatea externă a celor mai „de viitor” produse. Rezultă că intervenţia

106
trebuie să fie selectivă, pentru promovarea, prin instrumente specifice,
dezvoltării infrastructurii, educaţiei, calificării, şi cercetării stiintifico –
tehnologice, pentru facilitarea ajustării structurale.

6.2.4. Politica socială


Obiectivele se referă la: promovarea ocupării forţei de muncă;
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă; protecţie socială
corespunzătoare; asigurarea unui dialog între angajati şi angajatori; dezvoltarea
resurselor umane în vederea obţinerii şi menţinerii unei rate înalte de ocupare a
forţei de muncă; combaterea excluderii sociale.

Ocuparea forţei de muncă


La Consiliul European de la Essen (1995) au fost identificate cinci
domenii prioritare de actiune pentru ocuparea forţei de muncă: promovarea
investiţiilor în învăţământul profesional, reducerea costurilor indirecte ale forţei
de muncă, creşterea economică bazată pe ocuparea intensivă a forţei de muncă,
creşterea eficienţei utilizării forţei de muncă, întărirea măsurilor de ajutorare a
grupurilor expuse riscului excluderii de pe piaţa muncii.
Guvernele statelor membre au hotarât să sprijine dezvoltarea unei
strategii coordonate la nivel comunitar privind ocuparea forţei de muncă.
Dezvoltarea strategiei se bazează pe:
- luarea în considerare a ocupării forţei de muncă în formularea şi
implementarea politicilor şi activităţilor la nivelul Comunităţii;
- introducerea la nivelul Comunităţii a mecanismelor de coordonare,
cum ar fi: un raport anual comun al Consiliului şi al Comisiei privind ocuparea
forţei de muncă, pe baza căruia Consiliul European să adopte concluzii;
adoptarea de către Consiliu, la propunerea Comisiei, a unor linii directoare
privind ocuparea forţei de muncă şi care să ia în considerare politica economică;
un sistem de monitorizare privind implementarea liniilor directoare, din care să
poată fi făcute recomandări statelor membre asupra politicilor privind ocuparea
forţei de muncă; crearea unui Comitet pentru ocuparea forţei de muncă care să
promoveze coordonarea politicilor statelor membre privind ocuparea forţei de
muncă şi piaţa muncii, şi care să formuleze opinii pertinente faţă de aceste
subiecte; adoptarea de către Consiliu a unor măsuri de încurajare, sub forma
unor proiecte pilot.
La Consiliul European extraordinar de la Luxemburg din 1997 au fost
adoptate liniile directoare ale politicii în domeniul ocupării forţei de muncă:
- îmbunătăţirea măsurilor şi acţiunilor de ocupare a forţei de muncă.
Dintre aceste măsuri se pot enumera cele referitoare la: ajutorarea
tineretului şi a adulţilor ce nu au avut un loc de muncă în ultimele luni

107
prin programe de formare; revizuirea sistemelor de asistenţă prin care
şomerii să poată accede la un loc de muncă sau la un curs de formare
profesională; revizuirea sistemelor de învăţământ, care să ducă la
reducerea numărului de tineri ce părăsesc şcoala şi introducerea de
programe şcolare care să fie în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii.
- dezvoltarea spiritului antreprenorial.
În acest sens, statele membre au fost chemate să adopte o legislaţie
clară, stabilă şi previzibilă pentru crearea de noi afaceri, să reducă barierele
administrative pentru întreprinderile mici şi mijlocii. De asemenea, au fost
chemate să ia masuri în vederea reducerii impozitării forţei de muncă, în special
a celei necalificate, şi a reducerii cotelor de TVA aplicate serviciilor ce folosesc
munca intensivă.
- încurajarea adaptabilităţii în afaceri.
Partenerii sociali negociază acorduri care să ducă la modernizarea
organizării muncii prin care să se ajungă la un echilibru între flexibilitate şi
securitate, cum ar fi: numărul anual de zile de muncă, extinderea sistemului
timpului parţial de muncă sau a muncii cu jumătate de normă, reducerea
numărului de ore de muncă. Statele membre iau în considerare posibilitatea
includerii în legislaţie a unor tipuri de contracte flexibile care să diversifice
formele de ocupare a forţei de muncă.
- întărirea politicilor privind şansele egale.
Prin aceste politici, statele membre urmăresc să reducă diferenţa dintre
ratele de angajare dintre bărbaţi şi femei, încurajând angajarea femeilor.De
asemenea, sunt puse în aplicare măsuri care au în vedere îmbunătăţirea relaţiilor
dintre viaţa de familie şi muncă, cum ar fi: întreruperea temporară a muncii,
acordarea de concedii pentru îngrijirea copiilor, contracte de muncă cu durata
fracţionată.

Protecţia socială
Sistemele de securitate socială din statele membre nu au la bază acelaşi
model, date fiind tradiţia, istoria şi cultura specifice fiecărei ţări. Din acest
motiv, nu se poate vorbi de armonizarea acestor sisteme, dar trebuie avute în
vedere măsuri şi acţiuni care să nu aducă prejudicii drepturilor fundamentale, în
special a liberei circulaţii a persoanelor, şi la agravarea disparităţilor regionale.
Acestea au fost motivele lansării, în anul 1990, a programului „MISEP”, ce are
ca obiectiv promovarea schimburilor de informaţii privind sistemele şi politicile
de protecţie socială din statele membre.
Chiar dacă politica privind protecţia socială este responsabilitatea
fiecărui stat, Comisia a considerat că poate veni în ajutor, prin promovarea unor
măsuri de cooperare şi acţiuni comune. Astfel, în 1995 a fost lansată

108
„Comunicarea privind viitorul protecţiei sociale”, ce propune un cadru european
de dezbatere a acestui domeniu. Drept urmare, în 1997, comunicarea
„Modernizarea şi îmbunătăţirea protecţiei sociale în Uniunea Europeană”
prezintă propuneri specifice de sprijin la nivel european. La baza comunicatului
stă conceptul prin care protecţia sociala trebuie privită ca un factor productiv şi
cel privind întarirea legaturilor dintre protecţia sociala şi politica de ocupare a
fortei de munca. În 1998 este publicat „Raportul privind protecţia sociala în
Europa” (1997) în care sunt revăzute măsurile adoptate de statele membre şi
analizate tendinţele sistemelor de protecţie socială.
Egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, lupta împotriva rasismului şi
xenofobiei sunt alte priorităţi ale politicii sociale.

6.2.5. Politica regională


Problemele regionale cu care se confruntă Uniunea Europeană se referă
în principal la: disparităţi în privinţa nivelului venitului, a ratelor de creştere
economică, a producţiei, gradului de ocupare a forţei de muncă. Cauzele acestor
disparităţi sunt resursele insuficiente, mai ales de capital; nivelul de educaţie a
forţei de muncă – neadecvat; structura economică a regiunii; mobilitate redusă.
Teoretic – dezvoltarea regională ar trebui, prin alocarea factorilor de producţie
pe criterii de piaţă, să tindă spre dispariţia inegalităţilor. Practic însă, mobilitatea
deplină a factorilor de producţie nu se realizează, iar noile industrii sunt atrase
de existenţa infrastructurii şi a serviciilor necesare. Apar „poli de dezvoltare”.
Integrarea economică poate încuraja orientarea noilor industrii spre zone cu
infrastructură superioară, costuri mai mici ale transporturilor şi forţă de muncă
înalt calificată; regiuni care au fost prospere în afara uniunii, pot deveni regiuni
înapoiate în cadrul uniunii.

Forme de intervenţii

Există următoarele trei forme de intervenţie: asistenţa din partea


guvernelor/organismelor comunitare prin donaţii directe, scutiri de impozite,
credite subventionate; cheltuieli publice pentru infrastructură; descurajarea
concentrării şi stimularea investiţiilor în regiunile defavorizate. Tratatul de la
Roma nu se referea în mod expres la problemele economice regionale. Raportul
Werner din 1970 se referea la politicile regionale şi structurale. Din 1975, există
un Fond European pentru Dezvoltare Regionala (FEDER), care împreună cu
Fondul Social şi cu Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă –
FEOGA – fonduri cu finalitate structurala – au promovat o mai bună finanţare a
dezvoltării regionale. Care regiuni sunt eligibile pentru a beneficia de programe
de finanţare-dezvoltare?

109
Criterii de eligibilitate:

Următoarele trei criterii sunt aplicate, pentru ca o regiune să beneficieze


de fonduri comunitare: Criteriu strict: Puterea de cumparăre standard trebuie să
fie sub 75% din media comunitară pentru trei ani consecutivi;grad de
dependenţă peste medie faţă de agricultură sau de industriile în declin; rată
ridicată a şomajului, în special structural, şi migraţiei: rata şomajului să fie mai
ridicată decât media comunitară, iar ocuparea în industrie să fie în declin şi un
venit scăzut din agricultură.

Obiectivele politicii regionale


Conform Comisiei Europene, obiectivele politicii regionale constau în
dezvoltare şi ajustare structurală în regiunile rămase în urmă, inclusiv facilitarea
schimbărilor structurale; conversia regiunilor afectate de declin industrial;
combaterea şomajului de durată; schimbarea structurilor agricole şi dezvoltarea
zonelor rurale; susţinerea regiunilor cu foarte slabă densitate a populaţiei
(zonele nordice).

Rezultate obţinute
S-a putut constata că disparităţile regionale nu au dispărut, deoarece
apar mereu probleme noi (de exemplu, noile landuri ale Germaniei; dezvoltare
regională plus problemele de mediu). S-a modificat ierarhia statelor sub
aspectul venitului/locuitor şi s-au îngustat disparităţile, la acest nivel:
Luxemburg – poziţie consolidată în vârful listei; progres mare în cazul Irlandei,
Spaniei; progres important în cazul Greciei şi Portugaliei; reducere de
venit/locuitor în cazul Germaniei (din cauza reunificării), dar şi al Suediei şi
Finlandei; venituri mai mari pentru anumite regiuni, ca urmare a apariţiei unor
surse noi de venit (Groningen: Nord-Estul Olandei; Aberdeen, în Estul Scoţiei).
Gradul de ocupare a forţei de muncă a crescut semnificativ în Irlanda, Olanda şi
Marea Britanie. Există însă şi regiuni în cadrul ţărilor dezvoltate cu o rată
ridicată a şomajului: Andaluzia, în Spania.
Politica regională nu a fost suficient de eficientă deoarece, pe de o
parte, bugetul comunitar nu este suficient de mare pentru amploarea nevoilor şi
nici suficient de redistributiv, iar, pe de altă parte, s-a practicat şi o anumită
fărâmiţare a fondurilor. Trebuie stimulată dezvoltarea regiunilor pe baza de
profitabilitate: investiţii internaţionale, inclusiv ale UE. Precondiţii: existenţa
infrastructurii, problemele de mediu; stabilitate politică.

110
Întrebări recapitulative

1. Ce este politica comercială comună?


2. Care este instrumentul politicii comerciale
comune?
3. Ce este politica agricolă comună?
4. Care sunt principalele probleme întâlnite în
agricultura europeană?
5. Care sunt cele 4 resurse ale bugetului
european?
6. Cum este cheltuit bugetul european?
7. Care sunt problemele regionale cu care se
confruntă Uniunea Europeană?

111
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. CAPITOLUL 9.
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA RELAŢIILE UE
TRATATELE VERTICALĂ PE CU RESTUL
ORIZONTALĂ LUMII

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă
Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

112
PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 7. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI


MONETARĂ. CONSTRUCŢIA EUROPEI MONETARE

7.1. Sistemul de la Bretton Woods


7.2. Primii paşi în construcţia monetară europeană
7.3. Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

REZUMAT

De-a lungul timpului, au existat numeroase preocupări pentru o


unificare monetară în Europa, fiecare înregistrând succese sau eşecuri.
Încercarea de introducere a unei monede comune nu este deci o noutate.
De altfel, şarpele monetar şi apoi sistemul monetar european reprezintă dovezi
în acest sens.
Ideea unei monede unice a apărut în contextul creşterii economice de la
sfârşitul anilor 80, o dovedesc şi vestitele şi controversatele criterii de la
Maastricht, „croite” după realităţile economice ale acelor ani. Între timp însă,
Uniunea Europeană a cunoscut o puternică criză a sistemului monetar european,
precum şi o perioadă de declin economic. Proiectul monedei unice a devenit
realitate abia la 1 ianuarie 1999.
Criteriile de eligibilitate pentru moneda unică nu au fost în totalitate
respectate de ţările din zona euro, care şi în prezent înregistrează dificultăţi în
ceea ce priveşte criteriile bugetare.
În acelaşi timp, noii membrii ai Uniunii Europene se pregătesc, fiecare
în propriul ritm, pentru adoptarea monedei unice.

113
7.1. Sistemul de la Bretton Woods
Apariţia sistemului de la Bretton Woods
La sfârşitul celui de al doilea război mondial, sistemul de la Bretton
Woods, stabilit în iulie 1944, a stabilit următoarele axe principale: sistem de
schimburi fixe, dar ajustabile, între monedele diferitelor ţări; fiecare ţară
stabileşte valoarea externă a monedei sale în aur şi în funcţie de dolar; valoarea
dolarului este stabilită în aur; marjele de fluctuaţie a monedelor în raport cu
dolarul sunt de ± 1%; pot avea loc realinieri, în caz de dezechilibru fundamental
al balanţei de plăţi.
Au fost create următoarele organisme internaţionale: Fondul Monetar
Internaţional, pentru supravegherea sistemului monetar internaţional, şi Banca
Mondială, pentru reconstrucţie şi dezvoltare. În 1948, Organizaţia Europeană
pentru Cooperare Economică a fost înfiinţată, pentru a gira planul Marshall şi
Uniunea de Plăţi Europeană.

Sfârşitul sistemului de la Bretton Woods


În anii ’60, ca urmare a războiului din Vietnam, americanii au adoptat o
politică inflaţionistă, pentru a finanţa acest război. Dolarul american se
depreciază, încrederea în moneda americană scade. În august 1971, SUA
suspendă convertibilitatea în aur a dolarului, lucru ce consfinţeşte prăbuşirea
sistemului de la Bretton Woods.

7.2. Primii paşi în construcţia monetară europeană


7.2.1. Raportul Werner
În 1970, raportul Werner schiţează un obiectiv de uniune monetară
pentru anul 1980. În acest scop, următoarele axe de acţiune au fost trasate:
convertibilitatea monedelor; diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb, până la
fixitatea irevocabilă a parităţilor; liberalizarea mişcărilor de capital.
Această încercare de uniune monetară nu a putut însă fi pusă în
practică, deoarece se baza pe sistemul de la Bretton Woods, care se prăbuşeşte
în 1971.

7.2.2. Şarpele monetar european


După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, marjele de fluctuaţii
ale monedelor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la ± 1% la ± 2,25%.
Aceasta înseamnă că două ţări europene pot avea o marjă maximă de 9% (±
4,5% între ele). Considerând acest interval prea mare, şi dorind să se protejeze
împotriva variaţiilor dolarului, cele 6 ţări ale Comunităţii Europene, şi apoi
Danemarca, Marea Britanie , Irlanda şi Norvegia, reduc la jumătate în martie
1972, marja maximă între ele, adică 4,5% (± 2,25% în raport cu dolarul, dar şi ±

114
2,25% între ele). Datorită acestei constrângeri, sistemul a fost numit şarpe
monetar.

Grafic nr. 7.1. Şarpele monetar european

+2,25%

-2,25%

Dar politica SUA continuă să fie inflaţionistă. În aceste condiţii,


parităţile nu pot fi fixe, iar dolarul continuă să se deprecieze. Marea Britanie şi
Irlanda părăsesc şarpele în iunie 1972, Italia în februarie 1973.
Se ivesc două grupuri de ţări: o grupă cu monedă care tinde să crească
– Germania, şi o grupă cu monedă care scade – Franţa.
După rimul şoc petrolier, Franţa părăseşte şarpele în ianuarie 1974.
Intră din nou în sistem în iulie 1975, şi iese din nou în martie 1976.
Şocurile din anii ’70 (prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods,
deprecierea şi fluctuaţia dolarului, şocul petrolier) au determinat ţările să
răspundă prin politici economice independente. Creşterea ratei inflaţiei,
creşterea ratei şomajului conduc astfel la divergenţe crescute între ţările
europene. Absenţa coordonării a dus la eşecul şarpelui monetar.

7.2.3. Sistemul monetar european (SME)


După eşecul şarpelui monetar, Germania se remarcă prin politica sa
antiinflaţionistă. Celelalte ţări, nereuşind acest lucru, încearcă, dirijate de
Franţa, să instaureze mai multă simetrie, creând Sistemul Monetar European
(SME), în 1979. Constituind SME, ţările europene aveau obiective diferite:
Germania dorea stabilizarea ratei sale de schimb, pentru a favoriza comerţul, în
timp ce alte ţări, precum Franţa, doreau să îşi stăpânească mai bine inflaţia.
ECU (European Currency Unit) este o medie ponderată a cursurilor
diferitelor monede europene, în funcţie de importanţa economică a fiecărei ţări.
Cursul ECU reprezenta cursul pivot. Fiecare ţară îşi fixează rata de schimb în
raport cu ECU. Plecând de la acest curs pivot, sunt determinate cursurile pivot
bilaterale între ţările europene. Fiecare ţară se angajează să menţină rata de
schimb fixă faţă de celelalte, în interiorul unei benzi înguste de ± 2,25% (± 6%
pentru Italia, pentru Marea Britanie în 1990, pentru Spania în 1989, pentru
Portugalia în 1992). Această marjă a fluctuaţiei creşte la ± 15% în 1993, după
crizele speculative.

115
Dar variaţiile dolarului constituie surse de tensiune în interiorul unui
sistem de schimburi fixe între ţările europene. Marca germană a fost avantajată,
în schimb celelalte monede europene s-au devalorizat. Ţările SME au ales
fixarea ratei de schimb în raport cu marca. Prin urmare, politica lor monetară nu
putea fi separată de politica monetară a Germaniei.
Germania a dus o politică monetară independentă, lăsându-şi rata de
schimb să fluctueze în raport cu rata de schimb a monedelor din afara SME. Nu
trebuia să se îngrijoreze cu privire la rata de schimb în cadrul SME, deoarece
celelalte ţări se străduiau să îşi menţină rata de schimb fixă în raport cu marca
germană.
Ca urmare a alinierii la politica monetară germană, celelalte ţări şi-au
redus considerabil rata inflaţiei. În schimb, au pierdut independenţa în ceea ce
priveşte politica monetară.

7.2.3.1. Criza SME


La începutul anilor ’90, recesiunea economică duce la creşterea
şomajului în Europa. Îndoielile asupra realizării uniunii monetare (danezii au
respins, prin referendum, adoptarea monezii unice, iar francezii abia au trecut de
cele 50% necesare pentru adoptarea monezii unice) revitalizează speculaţia, şi
împinge anumite monede spre depreciere.
În plus, reunificarea germană provoacă tensiuni inflaţioniste în
Germania, iar Bundesbank reacţionează crescând dobânzile, pentru a frâna
expansiunea creditului. Această politică este impusă însă şi celorlalte ţări
europene, confruntate deja cu o creştere a şomajului. Speculanţii au atacat ţările
care duceau această politică economică restrictivă.
Între 1992 şi 1993, mai multe monede se devalorizează (lira sterlină,
lira italiană, pesetas-ul spaniol, escudo portughez, lira irlandeză), şi unele ies
din sistem (lira sterlină, lira italiană). În august 1993, marjele de fluctuaţie sunt
lărgite la ± 15%.
Criza SME a fost în principal determinată de politica monetară
restrictivă germană. Bundesbank era mai degabă preocupată de propria
eocnomie, după reunificare, şi consecinţele sale inflaţioniste (dobânzile
ridicate), în timp ce celelalte ţări ar fi preferat o relansare economică şi o luptă
împotriva şomajului. Majoritatea ţărilor europene nu mai puteau tolera situaţia
în care o singură ţară impune celorlalte politici economice contrare intereselor
lor. Pentru a umple acest deficit, se elaborează un proiect de monedă unică
europeană.

116
7.2.3.2. Avantajele SME
Printre avantaje, putem aminti convergenţa variabilelor nominale între
ţările membre: ratele inflaţiei şi ratele dobânzii, ca urmare a alinierii monedelor
europene în funcţie de marca germană. Totuşi, convergenţa variabilelor
nominale nu a dus la convergenţa variabilelor reale. PIB/locuitor, sau rata
şomajului nu au avut evoluţii apropiate.

7.3. Uniunea Economică şi Monetară (UEM).


Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht, semnat în 1991 şi intrat în vigoare în 1993,
fixează două date pentru moneda unică: 31 decembrie 1997, sau cel mai târziu 1
ianuarie 1999.

7.3.1. Calendarul introducerii monezii unice


Etapa A. În primăvara anului 1998, Consiliul European, după studierea
raporturilor făcute de Comisia Europeană şi de Institutul Monetar European, a
decis lista ţărilor considerate apte pentru a trece la a treia fază a Uniunii
Economice şi Europene la 1 ianuarie 1999.
Etapa B. Demarajul efectiv al Uniunii Monetare şi formarea unei mase
critice de operaţiuni în euro. La 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană
(BCE) a devenit operaţională, pentru a permite ulterior fabricarea bancnotelor şi
pieselor în euro. La această dată au fost fixate definitiv cursurile de schimb ale
ţărilor participante la euro, interzicându-se pe viitor orice variaţie a parităţilor.
Banca Centrală Europeană a preluat politica monetară unică. O masă critică de
activităţi în euro s-a format, prin bascularea sistemului bancar şi financiar şi
prin pregătirea ansamblului operaţiunilor şi a sistemelor în euro în următorii
trei ani. Pe tot parcursul acestei perioade, tranzacţiile între Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC) şi celelalte bănci se efectuează în euro. Emisiunile
sectorului public se fac în euro. Până în 2002, cel mai târziu, consumatorii
continuă să folosească bancnotele şi monezile în moneda naţională, dar cu o
dezvoltare progresivă a serviciilor în euro. Preţurile sunt afişate atât în moneda
naţională cât şi în euro.
Etapa C. Generalizarea monedei unice. La începutul anului 2002,
bancnotele şi monezile în euro au fost puse în circulaţie, iar bancnotele şi
monezile în monedă naţională au fost retrase din circulaţie. Înlocuirea a avut loc
pentru o perioadă de maximum 2 luni, după care în interiorul uniunii monetare
numai euro a mai avut curs legal. Procesul s-a încheiat la sfârşitul lunii februarie
2002.

117
7.3.2. Criteriile de convergenţă
1. Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% rata de inflaţie
medie, înregistrată pe o durată de 12 luni în trei din cele mai bine situate ţări
la acest indicator. (maxim 3%)
2. Ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu 2% ratele
medii înregistrate în trei ţări care au inflaţia cea mai redusă. (maxim 7,8%)
3. Ratele de schimb ale monedei naţionale trebuie să rămână inferioare
marjelor de fluctuaţii autorizate de către S.M.E. pe o perioadă de cel puţin
doi ani. (maxim ± 2,25%)
4. Deficitul public trebuie să rămână inferior nivelului de 3% din PIB.
5. Datoria publică brută acumulată a administraţiilor centrale şi locale
trebuie să fie inferioară nivelului de 60% din PIB.

7.3.3.Adoptarea monedei euro de către noii membrii UE


Dintre toate provocările cu care se confruntă noii membrii, intraţi în
2004 sau în 2007, adoptarea monedei euro pare, de departe, cea mai importantă.
Toate ţările intrate îşi recunosc interesul de a adopta moneda unică
(suprimarea costurilor de schimb valutar, scăderea ratei dobânzilor), însă unii
dintre aceştia nu intenţionează sau nu pot să respecte criteriile de la Maastricht,
în special criteriul referitor la finanţele publice. Fiecare ţară trebuie să îşi
definească propria strategie: trecerea rapidă la euro, şi decio convergenţă
nominală rapidă pentru a respecta criteriile de la Maastricht, sau o convergenţă
nominală progresivă, care ar permite menţinerea unei mai mari libertăţi
bugetare. Noile state membre sunt supuse unui proces de supraveghere bugetară
imediat după aderare şi vor trebui să evite deficitele excesive. Însă atâta timp cât
nu vor fi membre ale zonei euro, nu li se vor aplica sancţiunile prevăzute în
Tratat. În acest context, mai multe ţări, în special Polonia şi Ungaria, au hotărât
să nu treacă la euro. Aderarea la zona euro ar putea fi amânată, după cum reiese
din declaraţiile autorităţilor poloneze şi din schimbarea de opinie a autorităţilor
ungare.
În schimb, Slovenia a adoptat moneda unică europeană începând cu 1
ianuarie 2007, urmând ca la 1 ianuarie 2008 Malta şi Cipru să treacă la Euro.
La 1 ianuarie 2009, o altă ţară din Europa Centrală, Slovacia, a adoptat
moneda unică europeană. Astfel, numărul ţărilor care au trecut la Euro a
ajuns la 16.

118
Întrebări recapitulative

1. Ce este şarpele monetar?


2. Ce este Sistemul Monetar European?
3. Enumeraţi criteriile de la Maastricht.
4. Enumeraţi ţările care fac parte în prezent din zona Euro.
5. Care a fost calendarul introducerii monedei unice europene Euro?

119
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3. CAPITOLUL 9.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. RELAŢIILE UE
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA CU RESTUL
TRATATELE VERTICALĂ PE LUMII
ORIZONTALĂ

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA
VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă
Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

120
PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 8. INTEGRAREA PE ORIZONTALĂ

8.1. Ţările fondatoare.


8.2. De la Cei Şase la Cei Nouă.
8.2.1. Negocierile cu Marea Britanie.
8.2.2. Intrarea Irlandei şi Danemarcei în Comunitate.
8.3. Lărgirea de la Nouă la Doisprezece.
8.3.1. Grecia.
8.3.2. Spania.
8.3.3. Portugalia.
8.4. Europa celor 15.
8.4.1. Cazul Austriei.
8.4.2. Cazul Suediei.
8.4.3. Cazul Finlandei.
8.5.De la15 la 27. Lărgirile de la 1 Mai 2004 şi de la 1
Ianuarie 2007.
8.5.1. Criteriile de la Copenhaga
8.5.2. Ce este acquis-ul comunitar?
8.5.3. Programele de pre-aderare
8.6. România şi UE
8.7. Extinderile viitoare

REZUMAT

Extinderea Uniunii Europene este procesul de acceptare a noi membrii.


Procesul început în 1973, odată cu primul val de lărgire, este departe de a fi
încheiat. Obiectivul principal îl constituie unificarea continentului european şi
consolidarea păcii, democraţiei şi bunăstării. Aprofundarea integrării europene
şi creşterea numărului de state membre au fost obiectivele construcţiei europene
încă de la începuturi. Fiecare lărgire a adus avantaje cetăţenilor europeni, şi noi
perspective pentru întreprinderile europene.
Totul a început când cele 6 state fondatoare au decis să construiască
Comunitatea Economică Europeană, bazată pe o piaţă comună mai mare,
acoperind o largă gamă de bunuri şi servicii. Taxele vamale au fost complet

121
eliminate la 1 iulie 1968, iar politici comune, mai ales comercială şi agricolă,
sunt introduse în acel deceniu.
Actuala Uniune Europeană nu era alcătuită decât din 6 state membre în
momentul înfiinţării sale: Germania, Belgia, Franţa, Italia Luxemburg şi
Olanda. Celor 6 state fondatoare li se alătură, în 1973, Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda, în 1981 Grecia, în 1986, Spania şi Portugalia, în 1995,
Austria, Finlanda şi Suedia, şi în 2004, încă zece ţări, în cadrul unei lărgiri de o
amploare fără precedent (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia,
Slovenia, Estonia, Cipru şi Malta). Pe moment, procesul de lărgire s/a încheiat,
odată cu intrarea României și Bulgariei, la 1 ianuarie 2007.
UE grupează în prezent 27 de state membre, având o populaţie de
aproape 500 milioane de locuitori (adică mai mult de 7% din populaţia
mondială).

8.1. Ţările fondatoare


Opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania, cu cele două războaie
mondiale care au ucis în jur de 60 de milioane de persoane (adică echivalentul
populaţiei Franţei) a condus la mişcări favorabile Europei şi adoptării unui
program de acţiune pentru a integra Germania în Europa şi pentru a o dota cu
instituţiile de care are nevoie. Aceasta este ideea care se desprinde din declaraţia
din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, Ministrul francez de Externe, declaraţie
pregătită de Jean Monnet. Importanţa acestei declaraţii a făcut ca Ziua Europei
să fie stabilită pe data de 9 mai.
Astfel, cele 6 ţări fondatoare au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul prin
care a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, urmat la 25
martie 1957 de Tratatul de la Roma, prin care a fost creată Comunitatea
Economică Europeană.
În ceea ce priveşte micile state ale Europei, acestea au perceput încă de
la început riscurile unei dominaţii franco-germane, şi pentru a nu renunţa la
regula majoritară, şi-au negociat dur principiul votului ponderat în Consiliul de
Miniştrii, acceptând ca statele mari să dispună de un număr de voturi
proporţional cu puterea lor.

122
8.2. De la Cei Şase la Cei Nouă.
De ce nu a participat Marea Britanie de la început la construcţia
europeană? Punctul de pornire al Marii Britanii era cu totul diferit. Spre
deosebire de cei şase, Marea Britanie nu a fost invadată în timpul războiului.
Rezervele britanice de capital au ieşit din război în mare parte intacte.
Controversa politică aici nu avea în vedere atât de mult modernizarea sau
reconstrucţia, cât mai ales transferul proprietăţii asupra părţilor cheii ale
economiei, de la sectorul privat spre cel public. În perioada 1947-1949,
industriile de cărbune şi oţel, căile ferate, curentul electric şi gazul au fost
naţionalizate, şi deci plasate sub controlul statului. Se constată, apoi, o abordare
diferită faţă de continentali, în legătură cu aranjamentele globale – nu numai
faţă de ţările Imperiului, dar şi faţă de cele ale Commonwealth-ului, care o
sprijiniseră în câştigarea războiului. Britanicii aveau impresia că, dacă ar fi fost
ocupat continentul – la fel ca în timpul războiului – ei ar fi trebuit să îşi păstreze
independenţa şi să recurgă din nou la o alianţă separată cu Statele Unite. Dacă
Europa ar fi capitulat, Marea Britanie trebuia să fie capabilă să supravieţuiască
şi să reconstruiască continentul cu ajutorul american şi cel al Commonwealth-
ului.
Toate aceste puncte de vedere mai conduc la o altă perspectivă majoră:
pentru Marea Britanie, până în 1950, la 5 ani de la încetarea ostilităţilor,
Germania nu mai era problema principală a Europei. Această corectă apreciere
era din nou deosebită de cea a Franţei, pentru care experienţa directă a invaziei
i-a determinat politica externă să fie dominată de problema germană, în timp ce
Marea Britanie şi-a schimbat rapid optica, îndreptându-se spre situaţia pe care o
ridica Europei o posibilă expansiune a Uniunii Sovietice. Pentru toate aceste
motive, Marea Britanie a avut un alt punct de vedere decât Franţa şi Germania,
faţă de crearea CECO. Şi într-adevăr, o dată de Planul Schuman a fost anunţat,
Monnet scria că au fost necesare „10 zile, unsprezece note, patru mii de
cuvinte” pentru a defini poziţiile franceză şi britanică. Într-un sfârşit, diferenţa
dintre poziţia Marii Britanii şi a celorlalţi Aliaţi a fost aceea că britanicii au
refuzat să se instituie Înalta Autoritate cu puteri supranaţionale. În acest punct,
schimburile de mesaje pe tema constituirii CECO au încetat brusc. Marea
Britanie nu a mai participat la nici una dintre consultări şi, în consecinţă, nu s-a
pus problema să adere şi să semneze Tratatul.

8.2.1. Negocierile cu Marea Britanie.


Partidul Laburist, condus de Harold Wilson, a ajuns la putere în
octombrie 1964. La 11 mai 1967, britanicii au cerut din nou aderarea la CEE;
Irlanda şi Danemarca au depus cererile în aceeaşi zi, iar Norvegia pe 24 iulie.

123
Comisia a înaintat o opinie favorabilă asupra cererii britanice. Cei cinci
au început pregătirile pentru negocieri. De Gaulle a obiectat şi faţă de această a
doua tentativă. La o conferinţă de presă, la 10 mai 1967, el a prezentat „vetoul
de catifea”, iar pe 27 noiembrie a criticat slăbiciunea economiei britanice (lira
sterlină suferise o devalorizare pe 19 noiembrie) şi a prezis că intrarea Marii
Britanii în Comunitate ar fi alterat instituţiile comunitare şi ar fi transformat-o
într-o simplă zonă de liber schimb. În discuţiile de la Bruxelles, Franţa şi-a
menţinut poziţia; nu se vor purta negocieri de aderare – susţineau francezii,
până când Marea Britanie nu îşi va relansa economia, aşa cum făcuse Franţa
înainte de intrarea în vigoare a Tratatului CEE. Relaţiile franco-britanice s-au
deteriorat sensibil.
În alegerile ce au urmat după ce a pierdut referendumul iniţiat pentru
reforma regiunilor şi a Senatului, Preşedintele de Gaulle a demisionat.
Gaullistul Georges Pompidou, fost prim-ministru sub de Gaulle, a avut câştig de
cauză în alegerile ce au urmat. Noul preşedinte francez, Georges Pompidou, a
solicitat o întâlnire a Celor Şase la nivelul şefilor de stat şi guverne. Agenda
întâlnirii nu putea fi lipsită de menţionarea cererii de aderare a Marii Britanii,
aflată în suspensie. La prima sa conferinţă de presă, pe 10 iulie 1969, Pompidou
a afirmat că „nu avem nici o obiecţie de principiu la o posibilă aderare a Marii
Britanii”. Summit-ul a avut loc la Haga, la 1-2 decembrie 1969. Alături de
lansarea iniţiativelor pentru Cooperarea Politică Europeană, acesta a avut ca
rezultat tripticul: completare (se referea la asigurarea finanţărilor agricole),
adâncire şi lărgire (acceptarea de noi membrii). S-a convenit ca negocierile
pentru primirea de noi membrii să înceapă în prima jumătate a anului 1970,
până la 30 iunie. În februarie 1970, guvernul laburist a publicat o evaluare
economică a aderării. Cu opt zile înainte de 30 iunie 1970, Partidul Conservator
a câştigat alegerile, şi Edward Heath a format noul guvern. El a moştenit şi
acceptat pregătirile făcute de predecesorul său pentru negocierile de aderare.
Irlanda, Danemarca şi Norvegia se pregăteau, de asemenea, pentru negocieri.
Regula de bază în negocieri era ca aplicanţii să accepte tratatele şi aşa
numitul „acquis comunitar”, şi să se stabilească o perioadă de tranziţie pentru ca
statele care vor adera să se adapteze condiţiilor comunitare. La începutul anului
1971, negocierile au ajuns la blocaje consecutive, recurgându-se la diplomaţie
pe toate nivelele necesare.
În iunie 1971, la Luxemburg, s-au rezolvat ultimele patru chestiuni
majore: prima era contribuţia bugetară a Marii Britanii, care deschisese
negocierile cu o ofertă mică. Soluţia a fost un punct de pornire relativ scăzut, cu
o formulă de creştere şi regula de preîntâmpinare a dereglărilor, pentru ultimul
an de tranziţie. A doua chestiune a constituit-o perioada de tranziţie. Britanicii
au susţinut o perioadă mai lungă pentru adaptarea preţurilor agricole, solicitare

124
văzută de Cei Şase ca fiind favorabilă britanicilor. Soluţia a fost ca cele două
perioade să aibă aproximativ aceeaşi durată. A treia chestiune era legată de
zahărul provenit din ţările Commonwealth-ului, care aveau acces favorizat pe
piaţa britanică, până la 1,4 milioane tone. Marea Britanie dorea ca echivalentul
să devină o obligaţie a Comunităţii şi cerea asigurări bancare, dar în final a
acceptat că noua Comunitate lărgită va ţine cont de interesele producătorilor din
Commonwealth, mai ales în perspectiva negocierilor de asociere care urmau a
se purta cu ţările din Pacific, Caraibe şi Africa. A patra chestiune era producţia
neo-zeelandeză de lactate, rezolvată printr-un protocol care fixa preţurile şi
cotele de import la nivel satisfăcător pentru reprezentantul Noii Zeelande, John
Marshall şi guvernul său. Rezultatul negocierilor de aderare s-a concretizat în
Carta Albă publicată în iulie 1971.

8.2.2. Intrarea Irlandei şi Danemarcei în Comunitate.


Danemarca, Norvegia şi Irlanda au semnat la rândul lor Tratatele de
aderare, la Bruxelles, pe 22 ianuarie 1972. Se prevedea ca cei patru noi membrii
să adere la comunităţile europene la 1 ianuarie 1973. În Irlanda şi Danemarca s-
au ţinut referendumuri pentru aderarea la CEE (rezultatele au fost: Irlanda –
83% da; Danemarca – 63,3% da) şi au fost urmate de ratificarea parlamentelor.
În Marea Britanie a fost legiferat Actul Comunităţilor Europene (în Camera
Comunelor, votul a fost de 301 pentru şi 284 împotrivă). În Norvegia, rezultatul
referendumului a fost împotriva aderării (53,49% nu). Drept urmare, Norvegia a
încheiat un acord de liber schimb cu Comunitatea lărgită, în mai 1973.
CEE a Celor Nouă trece de la programele dedicate dezvoltării la
programe care vizează integrarea.

8.3. Lărgirea de la Nouă la Doisprezece.


Pentru trei state europene, care erau eligibile pentru aderare la CEE,
relaţiile limitate la comerţ sau la asociere nu mai erau satisfăcătoare.

8.3.1. Grecia.
Grecia s-a grăbit să stabilească prima relaţii cu Comunităţile. În iulie
1961, a fost încheiat un Acord de asociere care a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1962. Acordul prevedea o viitoare aderare, însă la 21 aprilie 1967, unităţi ale
armatei greceşti s-au răsculat şi au preluat puterea. „Dictatura coloneilor” a
determinat Comunitatea să „îngheţe” Acordul de asociere, şi să reducă relaţiile
cu Grecia la chestiuni de zi cu zi. La 24 iulie 1974, după intervenţia armată
nefericită în Cipru, democraţia (dar nu şi monarhia) şi-a reluat locul în Grecia.
Acordul de asociere s-a „dezgheţat”. La 12 iunie 1975, guvernul Greciei a depus
cererea de aderare la CEE. Pentru Consiliu nu se punea în discuţie neacceptarea

125
ei, deoarece a fost considerată un semn clar al Greciei de a-şi consolida
structurile democratice. La 28 mai 1979, s-a semnat la Atena Tratatul de aderare
a Greciei la CEE. Grecia a devenit cel de-al zecelea membru la 1 ianuarie 1981.

8.3.2. Spania.
Spania, sub conducerea Generalului Franco, nu s-a implicat în
dezvoltările democratice din Europa. După Franco, în 1962, ea a solicitat să
devină ţară asociată, dar cererea nu a primit nici un răspuns de la Bruxelles. La
sfârşitul anilor ’60, Comunitatea a început să fie preocupată de ceea ce numea
„abordarea globală a Mediteranei”. În cadrul acestei concepţii, s-a încheiat cu
Spania în 1970 un Acord Comercial. Acordul nu trata problema aderării. Din
1975, când Juan Carlos a preluat tronul Spaniei, s-au îmbunătăţit şi relaţiile cu
vecinii europeni. Spania a înaintat o cerere de aderare la CEE la 12 iunie 1977.
Negocierile au durat destul de mult din cauza preocupării Comunităţilor faţă de
problemele interne, în special cele financiare. A rămas în sarcina noii
preşedenţii italiene ca la începutul lui 1985 să dea o soluţie favorabilă. Tratatul
de aderare s-a semnat la 2 iunie 1985, la Madrid, şi Spania a devenit membru al
CEE la 1 ianuarie 1986.

8.3.3. Portugalia.
Portugalia, membră AELS, a încheiat un Acord de liber schimb cu CEE
în 1972. Democraţia s-a reinstaurat în această ţară în 1974. La 28 martie 1977,
Portugalia a solicitat la rându-i aderarea la CEE. În opinia exprimată referitor la
cererea de aderare a Portugaliei, Comisia a precizat că nu există alternativă,
„Comunitatea nu poate lăsa Portugalia în afara procesului de integrare
europeană”. Negocierile spaniole şi portugheze au decurs în paralel. Tratatul de
Aderare s-a semnat la Lisabona, la 12 iunie 1985. Portugalia a intrat în
Comunitate la 1 ianuarie 1986.

8.4. Europa celor 15.


Această lărgire a reprezentat deplasarea centrului de greutate al Uniunii
către nordul Europei. Pentru prima dată, Uniunea are frontiere comune cu
Rusia. Această lărgire a inclus ţări din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb.
Lărgirea din 1995 se caracterizează prin câteva specificităţi, după cum
urmează:
Austria, Finlanda şi Suedia sunt primele state care au aderat la ceea ce,
din 7 februarie 1992, se numeşte Uniunea Europeană, după cum stipulează
Tratatul de la Maastricht. Statele admise în Uniune la 1 ianuarie 1995 sunt
primele care, în cadrul procesului de lărgire, beneficiază de la început de piaţa
unică europeană. De asemenea, aceste trei state sunt ultimele care au derulat

126
negocieri numite clasice. Cu statele din centrul şi estul Europei, negocierile au
fost condiţionate. În fine, Austria a derulat negocierile în timp record, fiind
considerată ţara cu cel mai bun comportament în procesul de negociere.

8.4.1. Cazul Austriei.


Decizia Austriei din 1961 de a semna un acord de asociere a fost
precedată de mai multe etape, cruciale pentru viitorul Austriei.
Chiar înainte de semnarea actului de suveranitate din 1955, Austria a
adoptat conceptul de cooperare şi construcţie europeană, participând la planul
Marchall şi fiind membru fondator al OECE. În 1960, Austria şi alte şase state
europene membre OECE au format Asociaţia Europeană a Liberului Schimb.
Din 1981, politica Austriei a fost dictată de raţionamente economice şi
comerciale. Politica externă a fost în concordanţă cu elementele specifice unei
politici de neutralitate şi de bună vecinătate cu statele din estul şi din vestul
Europei, cu tendinţa de a deveni parte a pieţei unice.
În acest sens, „Grupul de Lucru pentru Aderarea Europeană” a fost
creat în 1987, în cadrul Cancelariei federale, şi avea, în rândurile sale,
reprezentanţi ai guvernului federal, ai regiunilor, ai autorităţilor locale şi ai
partenerilor sociali. În 1989, ca urmare a cererii oficiale a ţării de a deveni
membră a Uniunii Europene, a fost creat „Consiliul pentru Politicile Austriece
de Aderare”, avându-l ca preşedinte pe cancelarul federal. Regiunile şi
autorităţile locale au fost de asemenea reprezentate în acest organ consultativ.
Austria a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995.

8.4.2. Cazul Suediei.


Relaţiile dintre Suedia şi Comunitatea Europeană s-au dezvoltat într-un
context extrem de favorabil politicii externe a Suediei. Încă de la sfârşitul celui
de al doilea război mondial, Suedia s-a remarcat ca un participant activ în
relaţiile cu Comunitatea Europeană, având rolul de colaborator de încredere în
reconstrucţia economică şi politică a Europei. Suedia a fost un element de
stabilitate în zona scandinavă a Europei.
În 1960, Suedia, împreună cu alte şase state, fonda Asociaţia Europeană
a Liberului Schimb. În 1961, Suedia cerea deschiderea negocierilor în cadrul
unui acord de asociere cu statele membre ale CEE. Acest acord de liber schimb,
existent din 1972, a reprezentat pentru Suedia o premisă pentru ridicarea
obstacolelor din calea schimburilor de produse comerciale şi pentru dispariţia
restricţiilor cantitative. În 1992, între Suedia şi Comunitatea Europeană, precum
şi cu celelalte ţări membre AELS, s-a semnat un acord care a consolidat libera
circulaţie a produselor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

127
În Suedia, discuţiile având ca subiect aderarea au început în 1991.
Guvernul a stabilit grupuri de lucru la care au participat, într-o oarecare măsură,
asociaţiile suedeze ale autorităţilor locale şi regionale.
Suedia a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995.

8.4.3. Cazul Finlandei.


Majoritatea partidelor politice din Finlanda admit că, fără dramatica
dispariţia a URSS de pe scena politică internaţională, Finlanda nu ar fi riscat
niciodată o astfel de turnură în ceea ce priveşte linia sa politică vizavi de
Comunitatea Europeană. Politica de securitate a fost dintotdeauna o prioritate
pentru Finlanda, şi ataşamentul vizavi de interesele Moscovei a fost preţul plătit
pentru propria sa libertate.
Problema aderării a fost abordată în Finlanda la sfârşitul anilor 80, când
guvernul a creat instituţiile necesare pregătirii negocierilor. Un Consiliu
consultativ, avându-l ca preşedinte pe primul ministru, a permis diverselor
asociaţii locale şi regionale să participe la dezbateri şi la activitatea de pregătire.
Finlanda a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995.

8.5. De la 15 la 27. Lărgirile de la 1 Mai 2004 şi de la 1


Ianuarie 2007
Odată cu căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989, întregul bloc
comunist se prăbuşea. Acest eveniment reprezintă punctul de plecare pentru
procesul de reunificare a continentului european. Într-adevăr, începând cu acest
moment, Uniunea Europeană şi ţările candidate au pregătit împreună lărgirea în
cadrul parteneriatelor de aderare bilaterale care fixează, pentru fiecare ţară,
eforturile prioritare pe care trebuie să le facă şi să îşi asume obligaţiile legate de
aderare.
În 1993, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, statele
membre au făcut un important pas către lărgirea Uniunii Europene, căzând de
acord asupra faptului că „statele asociate la UE din Europa Centrală şi de Est
care doresc, pot deveni membrii UE”, problema lărgirii punându-se când şi nu
cum.
Aderarea celor 10 noi state membre la 1 mai 2004 reprezintă a patra şi
cea mai importantă extindere a Uniunii Europene. Această extindere reflectă şi
continuitatea proiectului european. Ea reprezintă consecinţa logică a terminării
războiului rece şi a confruntării Est-Vest care diviza în mod artificial Europa în
două.
Noile state membre ale Europei Centrale şi de Est au făcut eforturi
remarcabile. Structurile politice, economice şi juridice cerute de aderare nu
existau. Era deci evident că procesul de aderare va dura, chiar dacă semnale

128
politice pozitive au existat încă de la căderea Zidului Berlinului. Prioritatea
numărul unu a fost acordarea de asistenţă pentru crearea unei economii de piaţă
şi a unei democraţii pluraliste stabile. Negocierile de aderare propriu-zise au
început mai târziu, în martie 1998.
Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a decis
convocarea, în primăvara lui 1998, a conferinţelor interguvernamentale
bilaterale pentru începerea negocierilor cu şase ţări: Cipru, Ungaria, Polonia,
Estonia, Republica Cehă şi Slovenia. Aceste negocieri de aderare au fost
deschise efectiv la 31 martie 1998.
Doi ani mai târziu, în decembrie 1999, Consiliul European de la
Helsinki a hotărât organizarea de conferinţe interguvernamentale bilaterale, în
februarie 2000, cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta.
Pentru a putea deveni membre UE, ţările candidate au semnat mai întâi
acorduri europene (pentru ţările din Europa Centrală şi de Est), sau acorduri de
asociere (Turcia, Malta, Cipru).
„Acordurile de Asociere de a doua generaţie” denumite şi „Acordurile
Europene”, au fost concepute să reprezinte principalul cadru al relaţiilor dintre
Comunitatea Europeană (ulterior Uniunea Europeană – UE) şi ţările din Centrul
şi Estul Europei până la aderarea acestora la UE. Acordurile de Asociere
încheiate la sfârşitul anului 1991 cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi, la
începutul anului 1993, cu România şi Bulgaria, au înlocuit vechile acorduri de
comerţ şi cooperare şi sunt considerate de aceste state a fi, atât în domeniul
economic, cât şi în cel politic, primul pas important în procesul de „întoarcere în
Europa”. Ulterior statele baltice precum şi unele state care au aparţinut fostei
Iugoslavii au încheiat astfel de acorduri cu UE. Acordul European de Asociere a
României la Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
UE a susţinut statele candidate în eforturile de adoptare a
reglementărilor comunitare, printr-o strategie de preaderare. Statele candidate
au beneficiat de asistenţă financiară pentru a-şi dezvolta instituţiile,
infrastructura şi economia.
Din 1998, Comisia publică în fiecare an rapoarte cu privire la
progresele realizate de fiecare ţară candidată. În cadrul parteneriatelor pentru
aderare au fost stabilite priorităţile fiecărui stat candidat şi sprijinul special de
care acesta are nevoie. Aceste documente au permis efectuarea unui „screening”
(evaluare pe fiecare sector în parte), permiţând stabilirea pentru fiecare candidat
a unei „foi de parcurs” indicând care sunt actele legislative care trebuie adoptate
sau modificate, pentru a respecta acquis-ul comunitar.
Ţările care şi-au depus candidatura sunt: Turcia: candidatură primită la
data de 14 aprilie 1987; Cipru: 3 iulie 1990; Malta: 16 iulie 1990; Ungaria: 31
martie 1994; Polonia: 5 aprilie 1994; România: 22 iunie 1995; Slovacia: 27

129
iunie 1995; Letonia: 27 octombrie 1995; Estonia: 24 noiembrie 1995; Lituania:
8 decembrie 1995; Bulgaria: 14 decembrie 1995; Republica Cehă: 17 ianuarie
1996; Slovenia: 10 iunie 1996.

8.5.1. Criteriile de la Copenhaga


După schimbările din Europa Centrală şi de Est din 1989, statele
europene au hotărât că orice ţară est-europeană care doreşte, poate deveni
membră a UE. În acest sens, cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga,
din 1993, au fost stabilite criteriile care trebuie îndeplinite de ţările candidate,
pentru a se putea integra în Uniune.
Criteriul politic: existenţa unor instituţii democratice, stabile,
respectarea drepturilor omului şi protejarea drepturilor minorităţilor (acest
criteriu trebuie să fie respectat înainte de începerea negocierilor).
Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale,
capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale de pe piaţa unică europeană
(România a primit statutul de economie de piaţă funcţională în 2004).
Criteriul legislativ: adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar.
Criteriul administrativ: capacitatea noilor ţări membre de a-şi asuma
obligaţiile de stat membru al UE după integrare.

8.5.2. Ce este acquis-ul comunitar?


Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii
comune ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi cuprinde
totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE,
acţiunile şi politicile comunitare: conţinutul, principiile şi obiectivele politice
cuprinse în Tratatele originare ale Comunităţilor Europene (CECO, CEE,
CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi
Tratatul de la Amsterdam); legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru
punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii,
opinii şi recomandări); jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene; acţiuni comune,
poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în
cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); acordurile internaţionale la care
CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu are încă personalitate juridică),
precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea
acesteia.
Cele 31 de capitole de negociere în care este structurat acquis-ul
comunitar sunt următoarele: capitolul 1: Libera circulaţie a mărfurilor; capitolul
2: Libera circulaţie a persoanelor; capitolul 3: Libera circulaţie a serviciilor;

130
capitolul 4: Libera circulaţie a capitalului; capitolul 5: Dreptul societăţilor
comerciale; capitolul 6: Politica în domeniul concurenţei; capitolul 7:
Agricultura; capitolul 8: Pescuitul; capitolul 9: Politica în domeniul
transporturilor; capitolul 10: Impozitare; capitolul 11: Uniune economică şi
monetară; capitolul 12: Statistica; capitolul 13: Politici sociale şi ocuparea forţei
de muncă; capitolul 14: Energie; capitolul 15: Politica industrială; capitolul 16:
Întreprinderi mici şi mijlocii; capitolul 17: Ştiinţă şi cercetare; capitolul 18:
Educaţie, formare profesională şi tineret; capitolul 19: Telecomunicaţii şi
tehnologia informaţiilor; capitolul 20: Cultura şi politica în domeniul
audiovizualului; capitolul 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale; capitolul 22: Protecţia mediului înconjurător; capitolul 23: Protecţia
consumatorilor şi a sănătăţii; capitolul 24: Justiţie şi afaceri interne; capitolul
25: Uniune vamală; capitolul 26: Relaţii externe; capitolul 27: Politica externă
şi de securitate comună; capitolul 28: Control financiar; capitolul 29: Dispoziţii
financiare şi bugetare; capitolul 30: Instituţii; capitolul 31: Diverse.
Dacă este cazul, statele candidate pot solicita perioade de tranziţie sau
derogări în aplicarea acquis-ului comunitar.
Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la
aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat, solicitată
iniţial prin documentul de poziţie pentru domeniul respectiv şi ulterior înscrisă
în tratatul de aderare. Ea intră în vigoare la data la care statul candidat devine
membru al UE şi se încheie la sfârşitul duratei sale, moment de la care normele
comunitare cu privire la care a fost solicitată perioada de tranziţie devin
aplicabile.
Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor
comunitare într-un domeniu precis determinat. Ea poate lua sfârşit într-un
singur caz, şi anume atunci când normele comunitare de la care s-a solicitat
exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât ea să devină lipsită de
obiect. Comisia Europeană a exprimat încă din iulie 1997, în “Agenda 2000”,
intenţia sa de limitare a întinderii şi duratei perioadelor de tranziţie, precum şi
de virtuală excludere a derogărilor. Ulterior, această poziţie a fost confirmată şi
întărită de statele membre în documente succesive.
Astfel, orice ţară poate solicita derogări şi perioade de tranziţie în acele
cazuri în care, prin consultări între toate instituţiile şi grupurile de interese
implicate şi relevante, se stabileşte că acestea sunt necesare pentru: protejarea
unui interes major economic sau social; evitarea costurilor excesive pe care le-
ar impune un ritm de adaptare accelerat până la data aderării; raţionamente de
ordin tehnic; alte considerente decât cele de mai sus sau o combinaţie a acestor
factori.

131
8.5.3. Programele de pre-aderare
Pentru a ajuta ţările candidate să devină state membre ale UE şi să
realizeze reformele necesare în acest scop, ca parte din strategia de pre-aderare,
Uniunea Europeană furnizează asistenţă financiară în diferite domenii. Acest
sprijin financiar contribuie şi la dezvoltarea capacităţii de a înţelege politica
structurală a UE, de a înfiinţa şi opera structuri administrative şi proceduri
bugetare specifice UE.
Cele trei instrumente financiare menţionate prin care Uniunea
Europeană ajută România să parcurgă acest proces de tranziţie sunt programele
Phare (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy – Ajutorul pentru
Reconstrucţia Economiei Poloniei şi Ungariei), Sapard (Special Accession
Programme for Agriculture and Rural Development – Program Special de
Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) şi Ispa (Instrument for
Structural Policies for Pre-Accession– Instrument pentru Politicile Structurale
de Pre-Aderare).
Phare reprezintă peste 38% din ajutorul financiar anual al Uniunii
Europene pentru România (250 milioane euro) şi urmăreşte susţinerea
consolidării instituţiilor statului, participarea la programele comunitare,
dezvoltarea regională şi socială, restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM.
SAPARD reprezintă cca. 23% (150 milioane euro) din alocaţiile anuale, fiind
destinat modernizării agriculturii şi dezvoltării zonelor rurale, în timp ce ISPA,
cu cca. 250 mil. euro anual, asigură suportul pentru dezvoltarea transporturilor
şi susţine măsurile pentru protecţia mediului. La fel ca şi în cazul Fondurilor
Structurale de care beneficiază ţările membre ale Uniunii Europene, asistenţa
financiară PHARE, ISPA şi SAPARD este menită să completeze şi nu să
înlocuiască efortul naţional.

8.5.4. Fondurile structurale şi de Coeziune


Fondurile Structurale şi de Coeziune, denumite şi Instrumente
Structurale, sunt instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană
acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în
scopul realizării coeziunii economice şi sociale.
În termeni financiari, aceste instrumente ocupă al doilea loc ca pondere
în bugetul Uniunii Europene, destinat politicilor europene. Acestea cuprind:
- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR): susţine
dezvoltarea economică durabilă la nivel regional şi local, prin
mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice
în domenii precum cercetare şi dezvoltare tehnologică, inovare şi
antreprenoriat, societatea informaţională, IMM-uri, protecţia mediului,
turism, energie;

132
- Fondul Social European (FSE): contribuie la sporirea adaptabilităţii
forţei de muncă şi a întreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa forţei
de muncă, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea
gradului de participare pe piaţa muncii a femeilor şi imigranţilor,
sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi combaterea
discriminării;
- Fondul de Coeziune finanţează proiecte în domeniul protecţiei
mediului şi reţelelor de transport transeuropene, proiecte în domeniul
dezvoltării durabile precum şi proiecte care vizează îmbunătăţirea
managementului traficului aerian şi rutier, modernizarea transportului
urban, dezvoltarea şi modernizarea transportului multimodal.
Împreună, aceste trei fonduri sunt cunoscute sub denumirea de
Instrumente Structurale.
Complementar acţinilor susţinute din Instrumentele structurale, vor fi
susţinute totodată investiţii în domeniul dezvoltării rurale şi pescuitului prin
instrumente precum:
- Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care
finanţează investiţii pentru creşterea competitivităţii în agricultură şi
silvicultură, protecţia mediului, ameliorarea calităţii vieţii şi
diversificarea activităţilor economice în spaţiul rural;
- Fondul European pentru Pescuit (FEP), care susţine dezvoltarea
durabilă a sectorului de pescuit şi a zonelor de coastă unde acest sector
este preponderent.
Instrumentele structurale ale Uniunii Europene au rolul de a stimula
creşterea economică a statelor membre şi de a conduce la reducerea
disparităţilor dintre regiuni. Ele nu acţionează însă singure, necesitând
asigurarea unei contribuţii din partea statelor membre implicate. Ele sunt co-
finanţate în principal din resursele publice ale statului membru, însă în multe
domenii este necesară şi contribuţia privată, aceasta fiind încurajată în cele mai
multe cazuri.
Toate cele cinci instrumente sus-menţionate finanţează proiecte de
dezvoltare, similare celor finanţate în perioada de pre-aderare de PHARE, ISPA
şi SAPARD, dar având evident o anvergură financiară mult mai mare.
România va beneficia de fonduri structurale de circa 28-30 de miliarde
de Euro din partea UE în perioada 2007-2013. 8,5 milioane de euro trebuie
cheltuiţi zilnic, inclusiv sâmbătă şi duminică, începând cu 1 ianuarie 2007.
Aceste fonduri trebuie gestionate eficient şi trebuie să ajungă acolo unde este
nevoie de dezvoltare, altfel există pericolul pierderii lor. Chiar dacă banii nu vor
fi atraşi în proiecte în România, fiecare contribuabil va cotiza pentru suma cu
care România contribuie la bugetul UE.

133
Conform estimărilor, fondurile structurale, împreună cu contribuţia
naţională, ar trebui să permită României să ajungă la un nivel de dezvoltare de
55% din media UE până în 2015, faţă de 33%, cât este în prezent.

8.6. România şi Uniunea Europeană


Aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă pentru întreaga
societate românească un obiectiv strategic de maximă importanţă, fiind susţinut,
în mod constant, de toate instituţiile statului, precum şi de forţele politice
parlamentare, de societatea civilă, în general.
Aspiraţia României de a se integra în Uniunea Europeană este expresia
firească a identităţii de idealuri, valori şi principii, a vocaţiei sale de ţară
democrată, profund ancorată prin tradiţii, cultură şi civilizaţie, în spaţiul unic
european.

8.6.1. Istoricul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi


România
România a fost una din primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a
iniţiat demersuri pe lângă Comunitatea Economică Europeană (CEE) pentru
dezvoltarea de relaţii comerciale încă din anii ΄70. Din ianuarie 1974, România
a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), după care a semnat o
serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale.
În 1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii
Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte
România-CEE. Concomitent a fost semnat şi Acordul asupra Produselor
Industriale.
Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din
1990. În 1991 a fost semnat Acordul privind Comerţul şi Cooperarea, ca urmare
a reorientării României către valorile democratice. Acordul European a intrat în
vigoare pe 1 februarie 1995, după ce prevederile comerciale intraseră deja în
vigoare în 1993, printr-un „Acord Provizoriu”.
Prin semnarea acestui acord, a fost creată o zonă de liber schimb, la
început numai pentru produsele industriale, ulterior aplicându-se şi sectorului
agricol, prin reducerea taxelor vamale pentru un număr de produse de import de
origine agricolă.
România depune cererea de a deveni membră a Uniunii Europene în 22
iunie 1995. În iulie 1997, Comisia Europeană publică „Opinia asupra Cererii
României de a deveni membru al UE”, iar în anul următor este produs un
„Raport periodic privind progresele înregistrate de România în vederea

134
aderării”. În cel de al doilea „Raport periodic” asupra României, publicat în
octombrie 1999, Comisia recomandă începerea negocierilor cu România, în
anumite condiţii, printre care îmbunătăţirea situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi
elaborarea unei strategii economice pe termen mediu. Rapoartele periodice sunt
publicate anual.
Urmare a Deciziei Consiliului European din Decembrie 1999 de la
Helsinki, negocierile pentru aderare au început cu România în februarie 2000
(tot atunci au început negocierile şi cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia şi
Bulgaria). Pentru a sprijini România în eforturile de pregătire în vederea aderării
la UE, în 2002 Comisia Europeană a elaborat „Foaie de parcurs pentru Bulgaria
şi România - Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European”.
În 17 decembrie 2004, cu prilejul Consiliului European de la Bruxelles
a fost oficializată încheierea provizorie a tuturor celor 31 capitole ale acquis-
ului comunitar. Pe 25 aprilie 2005 a fost semnat Tratatul de Aderare a României
la Uniunea Europeană, iar la 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu
drepturi depline al Uniunii Europene.

8.6.2. Avantaje şi dezavantaje ale integrării României în


Uniunea Europeană
În primul rând, aderarea României la UE înseamnă apartenenţa ţării
noastre la un spaţiu de stabilitate politică, securitate internă şi externă,
dezvoltare economică, protecţie socială şi solidaritate.
În planul politicii externe şi de securitate comună, întotdeauna un stat
membru al UE va avea sprijinul celorlalte state comunitare, şi totodată prin
intermediul cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne se va garanta
securitatea internă pe teritoriul comunitar.
În plan economic, România va avea oportunitatea participării la cea mai
mare piaţă unică din lume, cu toate posibilităţile legate de creşterea economică
şi de crearea de locuri de muncă. Totodată, aderarea României la UE ne va
aduce un flux de investiţii străine net superior celui actual, şi aplicarea celor 4
libertăţi de mişcare (a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor). Astfel,
orice cetăţean român va fi liber să caute de lucru, să circule nestingherit pe tot
teritoriul UE şi să se stabilească sau să facă afaceri în condiţiile liberei
concurenţe.
Un avantaj esenţial îl reprezintă şi posibilitatea României de a avea
acces la Fondurile Structurale, destinate dezvoltării regiunilor mai puţin
prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit a fi benefice pentru unele ţări
precum Irlanda sau Portugalia.
Printre problemele care se ridică, putem aminti capacitatea firmelor
româneşti de a supravieţui pe piaţa occidentală, în condiţiile în care vom fi

135
obligaţi să eliminăm măsurile protecţioniste naţionale. Dar adaptarea la rigorile
economiei de piaţă este necesară. Mai putem enumera aici şi interzicerea
abuzului de poziţie dominantă, de concurenţă neloială, practicile de dumping şi
ajutoarele de stat. Statul va putea interveni doar în sprijinirea întreprinderilor
afectate de calamităţi naturale, pentru favorizarea regiunilor cu nivel scăzut de
trai sau puternic afectate de şomaj.
Printre alte dezavantaje: pierderea suveranităţii, a identităţii naţionale.
Se estimează că aderarea va avea un impact negativ pe termen scurt asupra unor
segmente ale societăţii civile.
Locul pe care România este chemată să îl ocupe în Uniunea Europeană
în următorii ani nu poate fi definit în mod convingător decât în condiţiile în care
agenda autorităţilor publice devine compatibilă din punct de vedere al
strategiilor şi obiectivelor cu nivelul obişnuit în statele membre UE. Mai mult,
efortul de modernizare, care trebuie să crească în perioada imediat următoare,
trebuie însuşit la nivelul colectivităţilor din diferite zone ale corpului social, în
aşa manieră încât demersurile publice să conveargă pe cât posibil cu interesele
particulare ale agenţilor economici. Aceasta deoarece este evident că doar un
stat eficient care funcţionează bine poate să asigure agenţilor economici români
mediul de care au aceştia nevoie pentru a putea obţine performanţe pe piaţa
Uniunii Europene.

8.7. Extinderile viitoare


Se cuvine precizarea că extinderea spre est nu se încheie cu aderarea
României şi Bulgariei. Uniunea Europeană a început negocierile cu final
deschis cu Turcia (decizia a fost luată în 2005, în ciuda opoziţiei iniţiale
manifestate în multe state europene, cu precădere în Germania şi Austria), dar şi
pe cele cu Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Un acord de
asociere şi stabilizare a fost încheiat cu Serbia-Muntenegru în 2005.
Referendumul pentru indepedenţă desfăşurat în Muntenegru la 21 mai 2006 a
însemnat în noul context dispariţia definitivă a Iugoslaviei şi a deschis calea
unei integrări ipotetic mai rapide a micului stat balcanic în Uniunea Europeană,
în comparaţie cu Serbia, a cărei aderare poate fi amânată după 2015.
Rămâne pe viitor de răspuns la întrebarea cu privire la graniţele
Europei, respectiv la contradicţia dintre adâncirea integrării pe verticală pe de o
parte şi la continuarea lărgirii teritoriale pe de altă parte. Importante sunt
modalităţile pe care Uniunea Europeană le va dezvolta pentru a răspunde la
provocările de natură strategică aflate la periferia sa, mai ales, în situaţia în care
UE nu poate aplica aceeaşi politică de condiţionare, pe care a aplicat-o în cazul
statelor din Europa Centrală şi de Est. În acest sens, Uniunea Europeană trebuie

136
să-şi redefinească atât strategia de extindere, cât şi relaţiile pe care le cultivă cu
statele fostei URSS, în special cu Rusia.
Uniunea Europeană este chemată a găsi un răspuns la pretenţiile unor
ţări ca Ucraina, Albania, Bosnia-Herţegovina, Belarus, Republica Moldova sau
chiar cele din zona Caucazului de a se integra în spaţiul european. Uniunea
Europeană refuză să-şi definească deocamdată graniţele geografice şi speră ca
prin oferta de a adera, respectiv prin noua politică de vecinătate să încurajeze
stabilizarea politică şi economică a acestor ţări, în condiţiile în care extinderea
nu poate fi singurul răspuns al Uniunii Europene la problematica ordinii politice
şi statale în Europa după 1989. Uniunea Europeană, ca putere regională, are o
anumită răspundere pentru noua Europă.

Întrebări recapitulative
1. Enumeraţi ţările membre ale Uniunii Europene, indicând şi anul
integrării lor.
2. Enumeraţi ţările candidate la integrarea în Uniunea Europeană.
3. Care sunt criteriile de la Copenhaga?
4. Care sunt câteva din capitolele de negociere?
5. Ce este acquis-ul comunitar?
6. Care sunt programele de pre-aderare?
7. Ce sunt fondurile structurale? Enumeraţi-le.
8. Care sunt avantajele integrării României în Uniunea Europeană?
9. Care sunt dezavantajele integrării României în Uniunea Europeană?
10. Ce sunt Acordurile Europene?

137
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3. CAPITOLUL 9.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. RELAŢIILE UE
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA CU RESTUL
TRATATELE VERTICALĂ PE LUMII
ORIZONTALĂ

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă
Ce a fost prezentat

Ce va fi prezentat în continuare

Ce va fi prezentat în capitolul următor

138
PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 9. RELAŢIILE UE CU RESTUL LUMII

9.1. UE şi AELS. Crearea Spaţiului Economic European


(SEE)
9.2. NAFTA şi UE
9.3. Regimul preferenţial acordat ţărilor în curd de
dezvoltare
9.4. Poziţia economică globală a Uniunii Europene

REZUMAT

Care este poziţia Uniunii Europene pe piaţa mondială? Care sunt


relaţiile sale cu alte organizaţii, precum AELS sau NAFTA, sau cu ţările în curs
de dezvoltare?
Din analiza datelor prezentate în acest capitol, se pot desprinde
concluzii cu privire la poziţia Uniunii Europene ca actor global.

139
9.1. UE şi AELS. Crearea Spaţiului Economic
European (SEE)
Convenţia de la Stockholm, din 1960, a hotărât crearea unei zone de
comerţ liber – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA = European Free
Trade Association), cu participarea unui număr de şapte ţări, care au refuzat
integrarea în Comunitatea Economică Europeană: Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie.Mai târziu, au aderat
Islanda (1970) şi Finlanda (1986), şi apoi Lichtenstein (1991).
Noua organizaţie a cuprins ţări cu nivel mai ridicat al dezvoltării, ceea
ce i-a conferit o mai mare omogenitate. Scopul acestei organizaţii era
liberalizarea comerţului cu produse industriale între ţările participante, cu
excluderea produselor agricole, fără a renunţa la propria politică comercială faţă
de ţările terţe. Barierele netarifare un au fost cuprinse în Convenţia asupra
AELS. Deoarece participanţii un şi-au propus realizarea unei uniuni politice, un
avea nevoie de organisme supranaţionale. Luarea deciziilor, în general, s-a făcut
cu unanimitate.

9.1.1. Relaţiile dintre CEE şi AELS


În 1973, trei ţări membre AELS, respectiv Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca, au părăsit AELS şi au intrat în CE. Ţările rămase au încheiat cu CE
acorduri individuale de liber schimb. În baza acestora, relaţiile comerciale au
continuat să se dezvolte, iar liberalizarea schimburilor cu produse industriale să
evolueze continuu.
În ianuarie 1984, a avut loc eliminarea taxelor vamale rămase în
comerţul dintre CEE şi fiecare ţară membră a AELS. Cu acceaşi ocazie, s-a
discutat şi problema barierelor netarifare.
În 1986, Portugalia a părăsit AELS pentru a deveni membră CEE. În
ianuarie 1989, Declaraţia Comisiei Europene instituie o relaţie globală şi
instituţională între CEE şi AELS.
În 1995, alte trei ţări părăsesc AELS, devenind membre CEE: Austria,
Finlanda şi Suedia. Norvegia a respins din nou prin referendum aderarea la UE.

9.1.2. Spaţiul Economic European


La 2 Mai 1992, se semnează la Oporto Acordul privind Spaţiul
Economic European sau Zona Economică Europeană (European Economic
Area). Acesta devine funcţional începând cu ianuarie 19994.
Din ianuarie 1995, alte trei ţări AELS, respectiv Austria, Suedia şi
Finlanda, au devenit membrii ai Uniunii Europene.
În cadrul Spaţiului Economic European, gradul de integrare este la fel
de ridicat ca în Uniunea Europeană. Relaţiile dintre UE şi AELS se limitează, în

140
cele din urmă, la relaţiile cu Elveţia. Treptat, AELS a pierdut din importanţă ca
entitate distinctă. În prezent, doar patru ţări mai sunt membre AELS: Norvegia,
Elveţia, Islanda şi Lichtenstein.
Spaţiul Economic European permite Islandei, Lichtensteinului şi
Norvegiei accesul la piaţa unică a UE (Elveţia a refuzat participarea la Spaţiului
Economic European în urma unui referendum).
Câteva din similarităţile dintre UE şi Spaţiul Economic European sunt:
cele 4 libertăţi de circulaţie sunt valabile şi pentru cele 3 ţări AELS. Legislaţia
privind cele 4 libertăţi de circulaţie a fost adaptată în ţările AELS (concurenţa,
ajutoarele de stat, protecţia consumatorului, protecţia mediului înconjurător). De
altfel, circa 80% dinlegislaţia pieţei unice a fost adoptată şi de ţările AELS.
Între ţările UE şi ţările AELS există o strânsă cooperare în domeniile cercetării,
educaţiei şi politicii sociale.
Scopul Spaţiului Economic European este să coordoneze relaţiile dintre
membrii AELS, să aplice stipulările SEE şi să încheie acorduri de liber schimb
cu alte ţări.
În prezent, Spaţiul Economic European include 30 de ţări (cele 27 de
ţări membre UE, la care se adaugă cele 3 ţări membre AELS), şi are o populaţie
de peste 500 milioane de locuitori.
Romania a devenit membră a Spaţiului Economic European la data de
25 iulie 2007, prin semnarea Acordului de aderare la SEE.

9.2. NAFTA şi UE
În 1989, s-a încheiat un Acord de Liber Schimb între SUA şi Canada
(CAFTA – Canadian-American Free Trade Area), care şi-a propus liberalizarea
schimburilor între cele două ţări, liberalizare impulsionată şi de puternică
dependenţă comercială reciprocă şi de dovadă a existenţei unui anumit grad de
integrare economică, în special în domeniul construcţiilor de maşini.
Un nou acord, sub denumirea de NAFTA (North American Free Trade
Area), a fost semnat la 17 decembrie 1992 între SUA, Canada şi Mexic.
NAFTA acoperă o piaţă de 375 milioane de consumatori, cu
perspectiva extinderii şi mai spre sudul continentului american, şi o suprafaţă de
21,3 milioane kilometrii pătraţi.
Scopul acestui acord este liberalizarea în 10 ani a comerţului cu produse
şi servicii, prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între părţi şi prin
liberalizarea investiţiilor intra-zonale. Domeniile vizate de NAFTA sunt
următoarele: comerţul cu bunuri materiale: în decurs de 10 ani, urmează a fi
înlăturate toate taxele vamale aplicabile produselor considerate ca „nord-
americane”, în conformitate cu regulile de origine; comerţul cu servicii:
serviciile deţin un loc important în comerţul din zonă, supus tratamentului

141
naţional; liberalizarea investiţiilor directe de capital; alte dispoziţii se referă la
următoarele: regulile de concurenţă, proprietatea intelectuală, sejurul temporar
al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protecţia mediului.
Se poate afirma că NAFTA este un acord de liber schimb de mare
anvergură, un model de cooperare interguvernamentală, fără a acea însă
organisme supranaţionale. În fine, NAFTA nu are obiective de natură politică.

9.3. Regimul preferenţial acordat ţărilor în curs de


dezvoltare
Regimul preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare constă în
anumite concesii pe plan comercial acordate de către ţările dezvoltate. CEE a
încheiar acorduri preferenţiale cu anumite ţări în curs de dezvoltare. În calitate
de donator de preferinţe în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, CEE stabileşte
o listă de produse care beneficiază de acest regim: sunt limitate în cazul
bunurilor sensibile, fie prin aplicarea de scutiri de mărime fixă, aplicabile
anumitor ţări, fie prin aplicarea de plafoane tarifare. Anumite produse, precum
textilele, au fost complet excluse de la preferinţe vamale, acestea intrând sub
incidenţa Acordului Multifibre. De asemenea, sunt excluse produsele agricole şi
cele din piei naturale.

9.4. Poziţia economică globală a Uniunii Europene


Uniunea Europeană cu 27 de state se caracterizează prin următoarele
date:
- Suprafaţa este de 4.230.000 kilometrii pătraţi;
- Populaţia este 499,8 milioane locuitori;
- PIB-ul/locuitor este de 23.200 Euro;
- Partea exporturilor UE din totalul exporturilor mondiale este de 18,3%;
- Partea importurilor UE din totalul importrilor mondiale este de 19,1%.

Întrebări recapitulative

1. Ce este Asociaţia Europeană a Liberului Schimb?


2. Care este diferenţa între UE şi AELS?
3. Ce este Spaţiul Economic European?
4. Care este diferenţa între Spaţiul Economic European şi AELS?
5. Care sunt principalele date prin care se caracterizează UE
(populaţie, PIB/locuitor, etc.)?

142
INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE
Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 3. CAPITOLUL 9.
CAPITOLUL 1. CAPITOLUL 2. INTEGRAREA CAPITOLUL 8. RELAŢIILE UE
FONDATORII. INSTITUŢIILE PE INTEGRAREA CU RESTUL
TRATATELE VERTICALĂ PE LUMII
ORIZONTALĂ

CAPITOLUL 4.
UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5.
PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6.
PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Legendă
Ce a fost prezentat

143
ANEXĂ

SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

1. Drapelul Uniunii Europene


Cel mai important simbol al Uniunii Europene, drapelul este reprezentat
de 12 steluţe aurii dispuse în cerc pe un fundal albastru, şi simbolizează
unitatea, solidaritatea şi armonia între popoarele Europei.
Există 12 steluţe deoarece această cifră repretintă perfecţiunea,
plenitudinea şi unitatea. Numărul de steluţe nu are nicio legătură cu numărul
statelor membre ale UE, de aceea drapelul nu se schimbă când Uniunea
Europeană se lărgeşte.
Drapelul UE a fost adoptat în 1985, şi toate instituţiile îl utilizează
începând cu 1986.

2. Imnul Uniunii Europene


Melodia ce reprezintă imnul european este „Odă Bucuriei”, extrasă din
Simfonia a IX-a a lui Ludwig van Beethoven, compusă în 1823. Pentru ultima
parte a acestei simfonii, Beethoven a transpus în muzică versurile poemului
„Odă Bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785. Acest poem exprimă
viziunea idealistă a lui Schiller asupra înfrăţirii omenirii.
Imnul UE a fost adoptat în 1985.

3. 9 Mai – Ziua Europei


La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe,
şi-a prezentat propunerea privind crearea unei Europe organizaate,
indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor de pace. Această propunere,
cunoscută azi sub numele de „Declaraţia Schuman”, a stat la baza creării
Uniunii Europene de astăzi.
La apelul lui, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au
creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, punând bazele actualei
Uniuni Europene.
În 1985, cu ocazia summit-ului de la Milano, liderii europeni au hotărât
să sărbătorească Ziua Europei pe 9 Mai.

4. Moto-ul Uniunii Europene


„Unitate în diversitate” (în latină In varietate concordia) este moto-ul
adoptat în 2000, în urma unui concurs la care au participat elevi de liceu, şi care
s-a derulat de asemenea pe Internet.

144
Acest moto simbolizează Europa ca un continent cu o diversitate
culturală, de tradiţii şi de limbi, dar şi cu valori comune.

5. Moneda unică europeană


Euro, moneda unică europeană, a fost introdusă la 1 ianuarie 1999, ca
monedă scripturală, iar de la 1 ianuarie 2002 ca monedă fiduciară, înlocuind
monedele naţională în 12 ţări membre ale UE.
De atunci, încă 4 state au adoptat moneda unică, zona Euro având în
prezent 16 membrii (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Irlanda, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda – din 1999; Grecia – din 2001;
Slovenia – din 2007; Malta, Cipru – din 2008; Slovacia – din 2009).
Sigla monedei (€) este inspirată din litera grecească epsilon şi de prima
literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea.

Tratatul Constituţional menţiona steagul, imnul, ziua Europei, moto-ul


şi moneda unică europeană drept simboluri ale Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona nu menţionează decât Euro drept monedă
oficială a UE. Deşi nu au fost introduse în Tratatul de la Lisabona, celelalte
simboluri ale UE vor continua să fie folosite ca şi până acum.
16 state membre, printre care şi România, au făcut o declaraţie cu
privire la aceste simboluri, declaraţie inclusă în textul Tratatului de la Lisabona,
menţionând că pentru ele drapelul, imnul, ziua Europei, moto-ul şi moneda
unică vor continua să reprezinte simbolurile ce exprimă comunitatea popoarelor
în Uniunea Europeană.

145
GLOSAR DE TERMENI

Acquis comunitar: reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii


comune ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi cuprinde
totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE,
acţiunile şi politicile comunitare.
Actul Unic European: este instrumentul de punere în practică a 279 de
propuneri ale Cartei Albe, care explicit vizau să elimine obstacolele din calea
liberei circulaţii a mărfurilor, a oamenilor, a capitalurilor şi a serviciilor.
Acordurile Europene: au fost concepute să reprezinte principalul
cadru al relaţiilor dintre Comunitatea Europeană (ulterior Uniunea Europeană –
UE) şi ţările din Centrul şi Estul Europei până la aderarea acestora la UE.
Acordurile de Asociere încheiate la sfârşitul anului 1991 cu Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria şi, la începutul anului 1993, cu România şi Bulgaria, au
înlocuit vechile acorduri de comerţ şi cooperare şi sunt considerate de aceste
state a fi, atât în domeniul economic, cât şi în cel politic, primul pas important
în procesul de „întoarcere în Europa”.
Acordul Schengen: acord semnat între 24 de ţări europene, membre
UE şi AELS, conform căruia controalele la frontierele interne ale UE sunt rărite,
se înăspresc controalele la frontierele externe ale UE, este stabilită o politică
comună pentru acordarea vizelor şi este stabilită o cooperare judiciară şi vamală
între statele membre.
ADENAUER Konrad: cancelar al Germaniei federale după al doilea
război mondial, scopul său principal a fost reclădirea statului german şi
obţinerea unui statut egal cu al celorlalţi aliaţi europeni, adică transformarea
Germaniei din obiect al relaţiilor internaţionale în subiect al acestora.
Banca Central Europeană: instituţie a Uniunii Europene însărcinată
cu politica monetară unică şi cu gestionarea monedei unice euro. Există din
1999 şi are sediul la Frankfurt, în Germania.
Comitetul Economic şi Social: instituţie a Uniunii Europene cu rol
consultativ. Este alcătuit din reprezentaţi ai diverselor categorii ale vieţii
economico-sociale.
Comitetul Regiunilor: instituţie a Uniunii Europene, este un organ
consultativ autonom, care asigură reprezentarea colectivităţilor regionale şi
locale în UE. CR este purtătorul de cuvânt al intereselor colectivităţilor
regionale şi locale pe lângă Comisie şi Consiliul de Miniştrii, cărora le
adresează avize.
Comisia Europeană: instituţie a Uniunii Europene, organ executiv,
unul dintre cele mai importante motoare ale integrării şi extinderii europene.
Este numită pentru o perioadă de 5 ani.

146
Consiliul European: instituţie a Uniunii Europene, defineşte
obiectivele politice ale UE şi modul de atingere a acestora. Prin impulsurile pe
care le dă, Consiliul European contribuie activ la evoluţia integrării europene
(de exemplu, iniţierea Uniunii Economie şi Monetare).
Consiliul de Miniştrii (Consiliul Uniunii Europene): instituţie a
Uniunii Europene, se află în centrul aparatului instituţional comunitar, fiind
inconturnabil în procesul alcătuirii şi luării deciziilor, şi în procesul punerii lor
în practică. Consiliul UE este cel care ia deciziile în cadrul uniunii.
Curtea de Conturi: instituţie a Uniunii Europene, ajută Parlamentul şi
Consiliul de Miniştrii în exercitarea funcţiei de control al execuţiei bugetului
comunitar, şi asigură gestiunea financiară a UE, conform Tratatului de la
Maastricht.
Curtea Europeană de Justiţie: instituţie a Uniunii Europene, scopul
său este de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea şi aplicarea
tratatelor constitutive. Legislaţia europeană este interpretată şi aplicată în acelaşi
mod în fiecare stat membru.
Crearea de comerţ: efect static rezultat în urma constituirii unei uniuni
vamale, apare atunci când, în urma suprimării tarifelor vamale în interiorul
uniunii, producţia naţională pentru un anumit bun este înlocuită prin importuri
dintr-o ţară membră a uniunii, care are costuri mai reduse.
Criteriile de la Copenhaga: după schimbările din Europa Centrală şi
de Est din 1989, statele europene au hotărât că orice ţară est-europeană care
doreşte, poate deveni membră a UE. În acest sens, cu ocazia Consiliului
European de la Copenhaga, din 1993, au fost stabilite criteriile care trebuie
îndeplinite de ţările candidate, pentru a se putea integra în Uniune. Acestea sunt
de ordin politic, economic, legislativ şi administrativ.
Criteriile de la Maastricht: condiţii impuse prin Tratatul de la
Maastricht pentru ţările care doreau adoptarea monedei unice euro. Aceste
criterii sunt de natură monetară (rata inflaţiei, ratele dobânzii pe termen lung şi
ratele de schimb ale monedei naţionale) şi bugetare (deficitul public şi datoria
publică)
Deturnarea de comerţ: efect static rezultat în urma constituirii unei
uniuni vamale, apare atunci când, în urma punerii în aplicare a unui tarif vamal
comun faţă de terţi, importurile din ţările terţe sunt înlocuite cu importuri dintr-
o ţară membră, deşi costurile acesteia sunt mai ridicate.
Euro: moneda unică europeană €, a fost introdusă la 1 ianuarie 1999, ca
monedă scripturală, iar la 1 ianuarie 2002, ca monedă fiduciară. A fost adoptată
de 12 ţări membre ale UE.
Fondurile Structurale şi de Coeziune, denumite şi Instrumente
Structurale, sunt instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană

147
acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în
scopul realizării coeziunii economice şi sociale.
GASPERI Alcide de: în calitate de Prim-ministru, De Gasperi s-a
implicat asiduu în lupta pentru integrarea europeană. Autor, împreună cu
Schuman şi Adenauer al CECO, De Gasperi a sprijinit şi proiectul realizării
rapide a integrării politice şi militare a Europei, prin Comunitatea Europeană a
Apărării şi prin Comunitatea Politică Europeană.
Lărgirea Uniunii Europene: este procesul de acceptare a noi membrii.
Uniunea Europeană a cunoscut până în prezent 4 lărgiri (în 1973, 1981 şi 1986,
1995 şi 2004).
MONNET Jean: Istoria îl aşează pe J. Monnet alături de alţi câţiva
oameni ai acestui secol care, prin activitatea lor şi-au pus amprenta asupra
cursului evenimentelor. Este cel care a iniţiat Planul Schuman referitor la
crearea CECO, având o contribuţie decisivă în construcţia europeană.
Parlamentul European: instituţie a Uniunii Europene, Parlamentul
European constituie fundamentul democratic al UE şi parte integrantă a
sistemului instituţional comunitar. Europarlamentarii sunt aleşi pentru o
perioadă de 5 ani.
Piaţă comună: etapă a integrării economice, păstreează caracteristicile
uniunii vamale (eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor, precum şi
instituirea unui tarif vamal unic faţă de terţi), la care însă se adaugă libertatea de
circulaţie a factorilor de producţie, adică cele 4 libertăţi de circulaţie: libera
circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi a persoanelor.
Piaţă unică (Uniune economică): etapă a integrării economice, se
caracterizează, pe lângă toate caracteristicile etapelor anterioare, prin
introducerea politicilor comune şi de însoţire ale Marii Pieţe. Piaţa Unică este
de fapt o Piaţă Comună desăvârşită, completă. Piaţa Unică este „marea piaţă
naţională a spaţiului integrat”.
SCHUMAN Robert: ministru al afacerilor externe al Franţei în
perioada 1948-1953, are meritul de a-şi fi asumat responsabilitatea politică a
Planului iniţiat de Jean Monnet, contribuind la crearea CECO şi impulsionând
astfel construcţia europeană.
Tratatul de la Amsterdam: îşi propune să construiască o Europă mai
apropiată de cetăţenii săi, capabilă să funcţioneze cu un număr sporit de
membrii, după aderarea ţărilor asociate. Tratatul marchează un remarcabil
progres în conturarea politicii sociale a Uniunii Europene deoarece, pentru
prima dată, politica de ocupare a forţei de muncă a fost extinsă la dimensiune
europeană şi recunoscută ca o sarcină comună de lucru.
Tratatul Constituţional: conferă construcţiei comunitare cadrul juridic
unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului

148
federal : monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există, însă, şi
contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune
decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele
ei), înfiinţarea Parchetului european, a Jandarmeriei europene, a Poliţiei
europene de frontieră, a unui Minister pentru Afaceri Externe, precum şi
atribuţii în domenii ca apărarea şi securitatea.
Tratatul de la Maastricht: Prin acest tratat, s-a schimbat denumirea
din Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. Prevederile acestui tratat s-
au referit la instituirea unei Politici Externe şi de Securitate Comune (PESC –
pilonul 2), la cooperarea statelor membre în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI – pilonul 3), la instituirea unei cetăţenii unionale, a unei Uniuni
Economice şi Monetare (UEM), şi a unei uniuni politice.
Tratatul de la Nisa: Prezintă o reformă instituţională de mare
anvergură, având în vedere extinderile anterioare şi cele viitoare: componenţa şi
funcţionarea instituţiilor. Reforma instituţiilor europene a devenit un lucru
necesar pentru a se putea duce mai departe procesul de aderare a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est.
Tratatul de la Paris: tratat prin care a fost creată, în 1951,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, de către 6 ţări europene:
Franţa, Germania, Italia, Benelux. Astfel, s-a creat o piaţă comună pentru
cărbune şi oţel între cele 6 ţări.
Tratatele de la Roma: au consfinţit sfârşitul etapelor premergătoare,
de pregătire a integrării şi a marcat începutul extinderii şi consolidării acesteia
într-un triunghi comunitar; CEE, CECO şi EURATOM, cu trei etape succesive;
Uniunea vamală; Uniunea economică şi Uniunea politică. Tratatele de la Roma
au dat răspunsuri unui important set de întrebări legate de viitorul Europei
Occidentale.
Tratatul privind funcţionarea UE: Conform acestui nou tratat, nu va
exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele trei tratate fundamentale,
iar noile texte nu vor include termenul „Constitutie” sau referiri la simboluri de
factura statala ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul. 'Comunitatea'
se va numi 'Uniune', va exista un presedinte pe termen lung al Uniunii, care va
fi responsabil de afacerile UE. Un inalt reprezentant de politica externa va vorbi
in numele Uniunii Europene in lume, dar numai daca cele 27 de state membre
se pun de acord asupra mesajului.
Uniune vamală: etapă a integrării economice, constă în eliminarea
taxelor vamale şi a contingentărilor între statele membre. Această a doua etapă
de integrare aduce şi introducerea unui tarif vamal unic faţă de terţi (taxele
vamale aplicabile bunurilor importate din ţările terţe fiind negociate de către

149
statele membre). Cu alte cuvinte, statele membre adoptă o politică comercială
comună faţă de exterior.
Uniune economică şi monetară: etapă a integrării economice, constă
în introducerea şi gestionarea unei monede unice. Acest lucru presupune o
politică monetară comună.
Zonă de liber schimb: etapă a integrării economice, constă în
eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor (restricţiilor cantitative) între
statele membre. Fiecare stat îşi păstrează propriul tarif vamal unic faţă de terţi.

150
BIBLIOGRAFIE

1. BALDWIN Richard, WYPLOSZ Charles, „The Economics of


European Integration”, McGraw Hill Education, 2004.
2. BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, „Uniunea Europeană de la naţional
la federal”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.
3. BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, „UE. Politicile extinderii”, Ed.
Tritonic, Bucureşti, 2006.
4. BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, „Procesul decizional în Uniunea
Europeană”, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
5. BÎRSAN Maria, „Integrarea economică europeană, Vol. I, Introducere
în teorie şi practică”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
6. BÎRSAN Maria, „Integrarea economică europeană, Vol. II, Uniunea
Europeană - relaţii economice cu alte zone”, Editura Fundaţiei
CDIMM, Maramureş, 1999.
7. FUEREA Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, Ed. Universal
Juridic, Bucureşti, 2004.
8. MARIN Dinu, SOCOL Cristian, MARINAŞ Marius, „Economie
Europeană. O prezentare sinoptică”, Ed. Economică, Bucureşti, 2004.
9. MIRON Dumitru, FOLCUŢ Ovidiu, „Economia integrării europene”,
Ed. Universitară, Bucureşti, 2008.
10. PROFIROIU Marius, PROFIROIU Alina, POPESCU Irina, „Instituţii
şi politici europene”, Ed. Economică, Bucureşti, 2008.
11. PĂUN Nicolae, „Istoria Construcţiei Europene”, Ed. Fundaţiei pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999.
12. PĂUN Nicolae (coordonator), „Instituţiile Uniunii Europene. Evoluţii şi
proiecte de reformă”, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2004.
13. SHERRINGTON Philippa (coordonator), ALBU Ioana, BERBECA
Veaceslav, BÂRSAN Ana Maria, IVAN Ruxandra, MIŞCOIU Sergiu,
POEDE George, ŞTEFANACHI Bogdan, TĂTĂRÎM Marina, VAIDA
Ovidiu, VĂDĂSAN Ioana, “European Union Structures and Policies. A
Learning and Teaching Guide”, Ed. Cavallioti, Bucuresti, 2005.
14. SILAŞI Grigore (şi colaboratorii), „Integrarea Economică Europeană”,
Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
15. SILAŞI Grigore, „Integrarea Monetară Europeană – între teorie şi
politică”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.
16. SILAŞI Grigore, „Uniunea Europeană sau noua Comedie Divină”, Ed.
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004.

151
17. SILAŞI Grigore, ROLLET Philippe, TRANDAFIR Nicu, VĂDĂSAN
Ioana, „Economia Uniunii Europene – o poveste de succes?”, Ed. De
Vest, Timişoara, 2006.
18. SILAŞI Grigore, ROLLET Philippe, TRANDAFIR Nicu, VĂDĂSAN
Ioana, „Economia Uniunii Europene – o poveste de succes?”, Ediţia a
II-a, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2007.
19. SUTĂ Nicolae (coordonator), „Integrarea Economică Europeană, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999.
20. www.euractiv.ro
21. www.europa.eu
22. www.hotnews.ro
23. www.ier.ro

152