13) Anomaliile dentare de numar si eruptie

Anomaliile pot fi împărtițe in două grupe după cum interesează perturbările:

1. Numărul dinților (dinții supranumerari, anodonțiile)

2. Fenomenul erupției dentare și poziția dentară (transpoziția dentară, rotația dentară,
incluzia, reincluzia, ectopia dentară, diastema interincisivă))

Anomaliile dentare de număr și erupție – singure sau în asociere cu alte anomalii – se întâlnesc
frecvent și o mare parte din activitatea clinic-terapeutică trebuie sa fie rezervată.

A) Anomaliile dentare de număr

1. Dinții supranumerari

Această anomalie se caracterizează printr-un număr mai mare de dinți (erupți sau situați intrasos)
față de numărul normal de dinți dintr-un anumit sector al arcadei. Se utilizează și alți termeni ca:
dinți suplimentari, hiperodonție, pleiodonție, meziodens , paramolari, distomolari.

Frecvența oscilează, se întâlnesc mai rar în dentiția temporară și mult mai frecvent în cea definitivă.
Pot fi puse în evidență una sau mai multe formațiuni supranumerare la același subiect. Pe sectoare
de arcade, este interesată în primul rând regiunea incisivă superioară.

Pentru activitatea clinico- terapeutică este important să se facă clasificarea dinților supranumerari
după consecințele , pe care le-au cauzat la nivelul dinților din seria normală. Pot fi distinse două
forme clinice:

a) Dinții supranumerari nu au oprit erupția niciunui dinte permanent.

Dintele supranumerar este erupt și la stabilirea formulei dentare se constată un număr mai mare de
dinți. Tulburările sunt legate de localizarea dintelui supranumerar. Datorită spațiului insuficient,
apare înghesuirea dentară cu întreagă gama a malpozițiilorș se înrăutățesc condițiile de curățire și
autocurățire locală (apariția de carii la dinții din seria normală și fenomene inflamatorii gingivale).

b) Dinții supranumerari au provocat incluzia (retenția) unor dinți din seria normală.

Pe arcadă se observă lipa unuia sau a mai multor dinți permanenți la o vârstă la care ar fi trebuit să
fie erupți.

Pot exista bombări ale crestei alveolare pe versantul vestibular, oral sau pe amândoua produse de
dinții incluși. Pot fi puse în evidență și unele tulburări mecanice, ca deplasări ale dinților vecini,
mortificări pulpare, mobilitatea dentară produsă prin liza radiculară.

2. Anodonțiile

Absența unor dinți (până la numărul total) ca rezultat al neformării mugurilor dentari sau
distrucției lor în stadiile incipiente de dezvoltare. Când lipsesc toți dinții dintr-o dentație de pe un
maxilar , anodonția este totală, iar când lipsește un număr limitat de dinți – anodonție parțială,
care la rândul ei poate fi redusă (absența a 1-2 dinți de pe hemiarcadă) sau întinsă.

B) Anomaliile dentare de erupție

 a) Rotația dentară

Prezintă interesul unei expuneri separate rotațiile dentare accentuate, cu răsucirea dintelui de 90°
sau aproape de 90°. Rotația interesează dintele în totalitate (coroană și rădăcină)ș spre deosebire de
torsiune, în care răsucirea este numai coronară.

b) Transpoziția dentară

Este o anomalie caracterizată prin inversarea locului pe arcadă de către doi dinți vecini.
Dintele cel mai interesat de transpoziție este caninul, care își inversează locul fie cu incisivul
lateral, fie cu premolarul 1.

c) Incluzia (retenția primară) dentară

Prin incluzie dentară se înțelege rămânerea unor dinți în profunzimea osului, după ce termenul lor
de erupție a trecut, fără a avea tendința sau posibilitatea să erupă. Se mai utilizează termenul de
“incluzie submucoasă” atunci când dintele a străbătut osul, dar s-a oprit în evoluție sa sub un
acoperiș de fibromucoasă, de obicei densă și groasă. Incluzia parțiă definește situația în care dintele
a perforat mucoasa cu o mică parte din coroana sa și s-a oprit în această stare. În dentiția
permanentă, incluzia interesează în ordine descândă a frecvenței: molarii de minte, caninii superiori,
premolarii doi inferiori, incisivii superiori. Pentru dentiția temporară au fost menționate incluzii ale
molarilor(greu de duferențiat de reincluzii).

Incluzia dinților frontali(în special la arcada superioară) este sesizată mai devreme de către pacient;
incluzia dinților din sectoarele laterale ale arcadelor este descoperită.
66) Examenul clinic al edentatului parțial

Examenul clinic atent, complex și competent al edentatului parțial are o deosebită importanță
pentru stabilirea planului de tratament pre- și proprotetic, ca și pentru conceperea unei proteze
parțiale cât mai corecte și indicată cazului respectiv.

Examenul clinic se face în doua etape și anume:

- Etapa preliminară, de contact , informație și examinare generală a aparatului dento- maxilar;

- Etapa secundară sau finală, de stabilire a diagnosticului, elaborare a planului de tratament
pre- și proprotetic și conceperea proiectului viitoarei proteze. Această examinare se face
într-o a doua ședință, fiind necesare modele și radiografii.
1. Etapa preliminară
a) Istoricul medical.
b) Vârsta și sexul pacientului pot indica anumite particularități privind starea fiziologică a
organismului.
c) Starea generală a sănătății. Interesează în special bolile generale trecute sau prezente, care
pot influența tratamentul protetic. Dintre bolile generale care pot influența tratamentul
protetic se pot aminti: anemiile, diabetul, hiperparatiroidismul, hipertiroidismul, artritismul.
d) Profesiunea pacientului
e) Istoricul dentar
f) Experiența protetică anterioară
g) Atitudinea pacientului.

Examinarea aparatului dento-maxilar

Examenul exobucal începe cu inspecția care urmărește aprecierea simetriei faciale, a

proporționalității etajelor feței etc. La închiderea și deschiderea gurii se poate observa uneori
excursia anormală unilaterală a unui condil.

Examenul endobucal trebuie să urmeze examenului facial și să preceadă orice tratament sau
intervenție.

Se începe cu examenul maxilarului, apreciindu-se forma generală și mărimea arcadei dentare, care
condiționează alegerea lingurii standard pentru amprentare.

Inspecția începe cu dinții restanți, interesând numărul și repartiția topografică a acestora. Situațiile
favorabile tratamentului cu proteze parțiale sunt acelea unde se întâlnesc mulți dinți restanți , cum
ar fi edentațiile termino-terminale molare care se pretează aplicării unor proteze scheletate în cele
mai bune condiții, privind sprijinul, menținerea și stabilizarea acestora.

Se examinează forma și înălțimea coronaei , mai ales a dinților stâlpi , pentru că aceste aspecte pot
influența alegerea mijloacelor de menținere sau impun acoperirea cu microproteze. Dinții fără
convexități nu pot asigura menținerea protezei cu ajutorul croșetelor , din cauza lipsei retentivităților
naturale, care în aceste cazuri trebuie create artificial.

Se apreciză apoi rezistența mecanică a dinților restanți și mai ales a dinților stâlpi.
Resturile radiculare pot fi luate în considerare numai după examenul radiologic. Dacă aceste resturi
radiculare prezintă interes pentru sprijinul și menținerea protezei, vor fi păstrate evident numai
după tratamentul endodontic corect.

Prin inspecție, se pot evidenția diferitele aspecte ale migrărilor dentare orizontale( înclinări, rotații,
translații) și chiar verticale (extruzii sau egresiuni), de asemenea diferite aspecte de abraziune,
defecte cuneiforme de colet, aspecte distrofice, modificari de culoare etc.

Examinarea parodontală a dinților retanți și mai ales a dinților stâlpi este importantă, deoarece
afectarea parodontală este frecventă în cazul edentațiilor parțiale, iar aplicarea unei protezei pe un
teren parodontopatic netratat duce sigur la agravarea îmbolnăvirii parodontale. Se va examina
parodonțiul marginal și papila interdentară, evidențiindu-se inflamația și întinderea ei, atrofiile,
ulcerațiile, infecțiile, depozitele moi, placa bacteriană, tartrul supra- și subgingival, gradul de
retracție gingivală, hipetrofiile sau hiperplaziile.

Inspecția crestelor alveolare. Crestele alveolare reprezintă , mai ales în edentațiile termino-
terminale, zonele de sprijin muco-osos ale șeilor protetice.

Tuberozitățile maxilare au rol în stabilizarea, sprijinul și chiar în menținerea protezelor parțiale, mai
ales în edentațille terminale sau subtotale, asemena bolții palatine, torusului maxilar, fundului de sac
vestibular superior.

Examinarea ocluziei

Privind rapoartele intermaxilare în edentația parțială, pacienții se pot prezenta în două situații clinice
și anume: există contacte dento-dentare(există ocluzie) corecte sau incorecte și cu situții în care nu
mai există contacte dento-dentare(fără ocluzie).

Examenul ocluzal trebuie să se facă în următoarea secvență:

a) Anamneza
b) Examinarea rapoartelor ocluzale în intercuspidare maximă
c) Examinarea rapoartelor in relație centrică
d) Examenul mișcării de propulsie 2
e) Examenul mișcării de lateralitate

2. Etapa secundară

Etapa secundară a examenului clinic are ca obiectiv stabilirea diagnosticului și elaborarea planului de
tratament și constă în:

- Examenul radiografic și interpretarea lui

- Analiza modelelor documentare și de studiu.

67) Etapele tratamentului edentației parțiale

Tratamentul edentației cu ajutorul protezelor mobilizabile cuprinde: tratamentul preprotetic,

proprotetic și protetic propriu-zis. Toate aceste etape de tratament vor fi notate în fișa pacientului.

1. Tratamentul preprotetic
 Numit și tratament nespecific, este instituit după examinarea clinică a modelelor documentare și
a radiografiilor. Are rolul asanării cavității bucale, indiferent de soluția de tratament protetic
finală.

Tratamentul preprotetic trebuie să facă în următoarea succesiune:

- Intervențiile chirurgicale
- Tratamentul parodontal
- Tratamentul de echilibrare ocluzală
- Tratamentul ortodontic
- Tratamentul conservativ odontal
- Implantele transfixiante
- Proteza parțială acrilică provizorie

2. Tratamentul proprotetic

Tratamentul proprotetic, numit și specific, urmează tratamentului preprotetic și urmărește

prepararea câmpului protetic pentru ca tratamentul protetic propriu-zis să poată fi instituit în cele
mai bune condiții. Tratamentul proprotetic este specific edentației parțiale, pentru că el modifică
morfologia câmpului protetic, care este obligatorie pentru a obține condiții optime de menținere a
protezei, sprijin parodontal și muco-osos, stabilizare, ax de inserție adecvat și confortabil pentru
pacient, prevenirea cariilor , mărirea valorii parodontale a dinților restanți și mai ales a dinților stâlpi,
rezolvarea breșelor suplimentare.

Sunt situații clinice la care nu sunt necesare tratamente preprotetice, trecându-se direct la
tratamentul proprotetic, care se fac în următoarea secvență:

- Intervenții chirurgicale asupra mucoasei : fren labial, fren lingual, bridele laterale,
hipertrofiile și hiperplaziile
- Intervenții chirurgicale asupra osului: neregularități osoase, creste retentive, torus maxilar
sau mandibular, tuberozități exagerat de retentive, atrfii marcate ale crestelor

A) Intervenții asupra dinților stâlpi

Dinții stâlpi sunt dinții pe care se aplică mijloacele de menținere, sprijin și stabilizare, adică
croșetele și sistemele speciale. Pentru cș majoritatea protezelor parțiale sunt prevăzute cu
croșet, vor fi menționate intervențiile necesare în vederea aplicșrii acestor mijloace de
menținere, sprijin și stabilizare.

Secvența pregătirii dinților stâlpi:

a) Realizarea planurilor de ghidare: acestea sunt pregătite pe suprafețele proximale ale dinților
stâlpi care limitează o edentație , permițând inserția și dezinserția facilă a protezei, fără a
transmite forțe nefiziologice asupra dinților stâlpi.
b) Remodelarea dinților stâlpi
c) Prepararea lăcașelor pentru pinteni externi.

Lăcașul trebuie astfel preparat încât forțele transmise de pinten să acționeze în axul dintelui,
solicitâand toate fibrele parodontale și în același timp să prevină înclinarea dintelui.
Lăcașele pot fi inserate pe: dinții laterali, pe dinții stâlpi indirecți, pe dinții abrazați, pe dinții înclinați,
pe dinții anteriori.

B) Acoperirea dinților stâlpi cu microproteze

Acoperirea dinților stâlpi este indicate în următoarele situații:

- Prezența a numeroase carii tratate și netratate ;

- Igienă defectuos întreținută
- Tendința la carii
- Lipsa retentivitățilornaturale
- Rezistență mecanică redusă a dinților stâlpi din cauza unor carii profunde sau obturații
masive
- Abraziune marcată
- Realizarea unor relații ocluzale corecte cu antagoniștii
- Utilizarea sistemelor speciale de menținere

Pot fi utilizate pentru proteza scheletată următoarele microproteze: coroane turnate, coroane
mixte, mai ales metalo-ceramice, coroane de substituție și dispozitive radiculare.

C) Solidarizarea dinților stâlpi

Cea mai eficientă este solidarizarea fixă cu ajutorul microprotezelor nefizionomice, mixte sau
coroane de substituție, turnate dintr-o bucată sau lipite între ele. Solidarizarea dinților stâlpi de
unul sau doi dinți vecini este indicată în următoarele cazuri:

-dinți stâlpi cu mobilitate moderată care se menține și după tratamentul parodontal și de

echilibrare ocluzală,

- raportul coroană-rădăcină modificat în favoarea coroanei, ca după rezecții apicale,

- rădăcini scurte, chiar dacă dinții stâlpi au o implantare bună,

- când sunt puțini dinți restanți, cum se întâmplă în edentația de clasa I cu prezența numai a
dinților frontali sau chiar mai puțini,

- când există dinți izolați cu sau fără mobilitate.

3. Tratamentul protetic propriu-zis( conceperea sau proiectarea protezelor parțiale)

Fiecare caz clinic are particularitățile sale, însă planul protezei trebuie să plece de la niște
principii generale, care sunt legate de patru grupe de probleme și anume:
- Câmpul protetic;
- Biodinamica protezelor parțiale
- Elementele structural ale protezelor parțiale
- Caracteristicile protetice ale clasei de edentație care va fi restaurată.

5) Caria simplă a dinților temporari

  Simptome

Caria simplă a dinților temporari este lipsită de semen subiective importante, într-o măsură mai
mare decât în cazul dinților permanenți.

Semnele subiective sunt foarte șterse, chiar și în cazul leziunilor profunde, unde organul pulpar este
separat de corpul leziunii doar de un strat de dentină foarte subțire.

Diagnosticul obiectiv este simplu, deoarece defectele de carie, atât cele ocluzale cât și cele
aproximale sunt aproape întotdeauna ușor de depistat.

Din punct de vedere histologic cariile se impart în : caria smalțului, caria dentinară, caria cementului.

 Tratamentul cariei simple la dinții temporari

Terapia cariei simple în cazul dinților temporari se caracterizează prin existența unor dificultăți care
sunt generate de particularitățile morfologice și de structură ale acestora. Inconvenientele majore în
acest domeniu se rezumă la doua aspecte principale:

- Primul îl constituie interesarea precoce a organului pulpar, determinată de apropierea de

suprafață a camerei pulpare și de lărgimea canaliculilor dentinari de la nivelul joncțiunii
smalț-dentină
- Cel de al doilea aspect este reprezentat de greutatea de a stabili cu precizie gradul de
alterare a organului pulpar, aceasta datorită fenomenelor regresive la care este supus și
impreciziei semnelor subiective pe care le pot furniza copii.

 Caria simplă superficială