BRATARILE IONICE GETO DACICE

Brățări dacice

Brățările dacice sunt bijuterii din aur asociate cu dacii. Au fost ascunse în

pământ de daci probabil înaintea invaziei romane din anul 105 e.n.
Ele fac parte din tezaurele descoperite cu detectoare de metal și
sustrase în perioada anilor 1990 – 2000 de braconieri, din incinta
fostelor cetăți dacice de la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei. Au fost
ulterior scoase din țară și unele vândute pe piața neagră a antichităților
pentru sume de până la 500.000 de euro pentru un astfel de artefact
Până în 2011 au fost recuperate de statul român 13 brățări. Brățările
recuperate se găsesc la Muzeul Național de Istorie a României din
București.
În anul 2015, un număr de 11 brățări spiralice din aur, provenite din zona
Sarmizegetusei Regia, erau căutate de autorități în străinătate cu
ajutorul FBI și Interpol.
În august 2015, zece membri ai unei grupări infracționale, trimiși în
judecată pentru furtul și traficarea mai multor brățări dacice și a unor
tezaure de monede antice în valoare de sute de mii de euro, au fost
condamnați de magistrații Judecătoriei Deva.
Cele mai valoroase piese de tezaur descoperite în Sarmizegetusa Regia
sunt brăţările din aur masiv, din vremea dacilor, bogat împodobite.
Obiectele unice spun povestea măiestriei cu care dacii prelucrau
metalele, susţin istoricii. De-a lungul timpului, multe alte tezaure de
bijuterii care au aparţinut vechilor locuitori ai ţinuturilor Carpaţilor s-au
pierdut pentru totdeauna.
Dacii erau pricepuţi în prelucrarea metalelor, susţin istoricii. „Geţii
dezvoltau o artă proprie a aurului ale cărei produse umpleau tot Centrul şi
Nordul Europei, concurând cu arta etruscă a bronzului şi a
argintului”, relata istoricul Vasile Pârvan. În afara aurului, meşterii daci
lucrau fierul, argintul şi bronzul, din care confecţionau fibule, inele,
brăţări, aplici, lanţuri ornamentale şi alte obiecte decorative.
„În timpul lui Decebal  existau la Sarmizegetusa cele mai mari ateliere
metalurgice din Europa acelor timpuri. Aurul transilvan conţine 25-26 la
sută argint, are o culoare deschisă uşor verzuie, uşor de recunoscut. În
atelierele argintarilor daci erau utilizate cu mici nicovale, dălţi, pile,
ciocănaşe. Aici se executau coliere, brăţări, inele, broşe, catarame şi piese
de harnaşament. Însă ceea ce îi încântă în cel mai înalt grad este
împodobirea trupului cu brăţări, colane, inele şi găteala hainelor cu tot
felul de aplice, nasturi şi pandantive fixate pe stofe. Cei mai bogaţi au
toate aceste podoabe de aur pur, precum tot de aur erau şi vasele lor de
zile mari”, informează site-ul de specialitate enciclopedia-dacica.ro.

Brăţările dacice din aur masiv

Cele mai importante bijuterii din vremea dacilor aflate pe teritoriul
României sunt cele 13 brăţări spiralice din aur masiv descoperite
în Sarmizegetusa Regia. Tezaurul cântăreşte aproape 13 kilograme şi a
fost scos la iveală de braconieri în perioada anilor 1990 - 2000, alături de
alte obiecte valoroase. Comorile au fost traficate pe piaţa neagră a
antichităţilor, iar din 2007 autorităţile române au reuşit treptat
recuperarea lor. Potrivit anchetatorilor din dosarele comorilor dacice,
există alte 11 brăţări spiralice din aur, scoase ilegal din ţară de
braconieri, care sunt pe cale de a fi repatriate.

“În cazul brăţărilor dacice, diferenţa de la 13 la 24 de piese se ştie că

există. Există informaţii, respectiv probe cu privire la unele dintre ele,
există imagini ale acestor artefacte, ele sunt puse în urmărire prin Interpol,
sunt pe site-ul FBI-ului în Statele Unite şi vom vedea cât de rapid vor fi
localizate, unde vor fi localizate şi apoi recuperate. Este o activitate
laborioasă care va mai dura”, declara recent procurorul general Augustin
Lazăr, de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Specialiştii în
arheologie consideră descoperirea acestor bijuterii drept una
excepţională.
„De circa 250 de ani, de când se adună sistematic descoperirile din epoca
dacică, pe teritoriul Transilvaniei nu au fost scoase la iveală asemenea
piese. Până în acest moment erau cunoscute mai multe tezaure de brăţări
de argint, de multe ori asociate cu monede antice, cu denari romani
republicani, tetradrahme de tip thasian ori dyrrachian sau cu vesela de
argint. Apariţia acestor brăţări reprezintă una din cele mai importante
descoperiri arheologice, făcute pe teritoriul ţării noastre în ultimii două
sute de ani. Sunt nişte piese care, fără îndoială, au făcut parte din
obiectele aulice, de curte, ale regilor daci”,  concluziona cercetătorul
Ernest Oberländer Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie al
României, în studiul „Concluziile examinării brăţărilor spiralice din aur
descoperite la Sarmizegetusa Regia”.

Brăţări autentice şi deosebite

Potrivit arheologului Barbara Deppert Lippitz, care a confirmat
autenticitatea tezaurelor dacice, brăţările au fost realizate de meşterii din
vremea dacilor într-o manieră rar întâlnită, de ştanţare şi batere la rece.
Spira de aur era obţinută dintr-un lingou, martelat centimetru cu
centimetru, până era transformat într-un fir lung de peste doi metri, cu o
grosime relativ egală. Spiralele erau apoi rulate pe un tambur de lemn şi
erau decorate cu ajutorul unor dăltiţe.

„Rezultatul analizei capetelor ornate în relief ale spiralelor de aur, precum

şi ale celor de argint de acelaşi tip, relevă imaginea unui şarpe înaripat, cu
bot de lup, aşadar, un dragon. Reprezentarea aminteşte de stindardele
dacice redate pe Columna lui Traian. Deosebirile se explică prin faptul că
acestea din urmă nu au fost prelucrate de aurarii daci, ci de sculptorii
romani. Trimiterea la stindardele dacice subliniază importanţa deosebită
de simbol regal, a spiralelor de aur depuse, probabil ca ofrandă, în
imediata apropiere a capitalei Sarmizegetusa Regia”, relata Barbara
Deppert Lippitz. Specialista adăuga că prelucrarea modernă a aurului
este total diferită de cea dacică, care constă în tehnica forjării metalului,
un mod de prelucrare al aurului care a dispărut de mult în lume.

SARMIZEGETUSA

În cultura materială religioasă intră, în primul rând, arhitectura religioasă.

Începutul arhitecturii religioase româneşti este legat de judeţul
Hunedoara, îndeosebi de Ţara Haţegului, fiindcă aici a existat, din
Antichitate, un constant focar de cultură şi spiritualitate. Statul Dac avea
capitala la Sarmizegetusa Regia, sit istoric situat actualmente în Satul
Grădiştea Muncelului, din judeţul Hunedoara. Sarmizegetusa Regia a
fost nu numai centrul politic şi militar al Statului Dac înainte de cucerirea
romană, dar şi centrul religios al strămoşilor noştri, dacii.

Sanctuarele de la Sarmizegetusa, incluse, alături de ruinele întregii cetăţi

dacice, pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, reprezintă unele
dintre cele mai vechi construcţii cu funcţii sacrale de pe teritoriul
României.

Cetatea este cea mai mare dintre fortificaţiile dacice descoperite, se află
pe vârful unei stânci, la 1200 m înălţime, şi are forma unui hexagon cu
laturile inegale. Zidul de la data finalizării construcţiei avea 3 m grosime
şi era înalt de circa 4-5 m, înconjurând o suprafaţă de circa 3 ha.

În partea de Est era poarta cetăţii, iar în apropierea ei, la circa 100 m, se
află sanctuarele, de forme şi mărimi variate. Ele erau situate pe o terasă
legată de poarta cetăţii printr-un drum pavat. Dintre ele, şapte sau poate
opt sanctuare – fiind distruse de către romani, după înfrângerea lui
Decebal, nu s-a putut stabili cu exactitate de către arheologi dacă două
dintre ele erau distincte, sau totuşi era unul singur, mai mare – erau
patrulatere, iar două dintre ele erau circulare. Calendarul Circular este
printre cele mai importante şi mari sanctuare circulare dacice.
Civilii nu locuiau în interiorul cetăţii, ci în afara ei, pe terasele construite
în josul muntelui. De aceea, sanctuarele au fost construite în afara
cetăţii, pentru ca tot poporul să aibă acces direct la ele.

Istoricul Herodot a lăsat câteva informaţii despre religia strămoşilor

noştri. El afirmă ca dacii erau monoteişti, însă istoricii moderni susţin,
dimpotrivă, că religia geto-dacilor a fost panteistă, eventual henoteistă,
centrată în jurul zeului important Zalmoxis. Printre caracteristicile
fundamentale ale acestei religii erau credinţa în Zalmoxis şi în viaţa de
după moarte, ritualul iniţierii, utilizarea muzicii în cultul religios.

Un ritual de jertfă, acela de a trimite „mesageri” la Zalmoxis, se

presupune că se desfăşura în incinta sacră circulară din Sarmizegetusa,
după cum urmează: „Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe
acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zalmoxis,
încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se
face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei
suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la
Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste
vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân
încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc
pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit
după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă.”
(Herodot, Istoria, Cartea a IV-a)

Din sus-citatul pasaj din Herodot reies clar unele puncte comune multora
dintre religiile lumii: ideea de jertfă, care trebuie să fie de calitate, nu rea,
pentru a fi bineprimită; ideea de sol, mijlocitor în faţa Divinităţii;
rugăciunea, însoţirea jertfei cu doleanţe.

O vizită la celebra cetate dacică de la Sarmizegetusa, în inima Statului

Dac odinioară atât de înfloritor, puternic şi temut, merită dublată de
reflecţia la religia strămoşilor noştri, deloc neglijată sau neglijabilă, în
contextul culturii dacice în ansamblul ei.

Soarele de andezit din Sarmizegetusa Regia a fost descoperit la sfârşitul

anilor 50, iar de-a lungul timpului românii i-au dat semnificaţii dintre cele
mai bizare.
Soarele de andezit, monumentul care stârneşte cele mai multe întrebări
turiştilor care ajung în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, a ajuns într-o
stare avansată de degradare şi are nevoie urgentă de lucrări de
întreţinere şi refacere.
Expertizele tehnice şi biologice realizate în ultimii doi ani asupra
vestigiilor din fosta capitală a Daciei au arătat că starea de conservare a
monumentului este extrem de precară.

„Încă de la descoperirea sa în 1959 erau semnalate degradări

semnificative, aproape jumătate din «discul de andezit» fiind distrus.
Situaţia nu s-a îmbunătăţit după lucrările de restaurare din 1979-1981,
reparaţiile cu mortar de ciment contribuind la continuarea degradării.
Sunt vizibile numeroase fisuri şi fracturi adânci ale pietrei. Piesa de
scurgere, în formă de lighean, extrasă din poziţia originară, se află
depozitată lângă altar”, se arată în expertiza tehnică a sitului arheologic.
Lichenii şi ierburile au crescut printre crăpăturile sale, iar uneori au fost
găsite chiar şi vipere printre fragmentele de piatră spartă.

În anii ´80, autorităţile au vrut să extragă discul de andezit din

Sarmizegetusa Regia, pentru a-l expune la muzeul din Deva, iar în locul lui
să fie adusă o replică de dimensiuni similare. Arheologii s-au opus şi,
oricum, nu existau resurse pentru o asemenea acţiune. De asemenea,
colectivul ştiinţific a propus atunci acoperirea sa pentru a putea fi
protejat de intemperii, dar iniţiativa a fost abandonată.
Soarele de andezit în anii 60.

„Propunerile din discuţiile preliminare sugerau o acoperire completă cu o

construcţie vitrată, adosată zidului de sprijini al terasei a X-a sau
independentă, ori o acoperire şi pereţi demontabili, pentru sezonul de
vizitare. Această soluţie este de nedorit, orice protecţia adăugată ducând
la alterarea monumentului. S-a propus şi înlocuirea originalului cu o
replică realizată, ca şi acesta, din andezit. Se dorea ca replica să aibă
forma completă pe care originalul nu o mai are, prin distrugerea părţii
dinspre canal. În această situaţie, ar fi urmat ca monumentul să fie
mutat, pentru protecţie, şi expus la Muzeul din Deva. Această opinie a
întâmpinat, pe loc, opoziţia hotărâtă, ca acest vestigiu, ca şi alte
elemente ce trebuie conservate prin scoatere din sit, să părăsească
complezul arheologic”, arăta arhitectul Cristian Călinescu, în Revista
Monumentelor Istorice (1982). 

Soarele de andezit făcea furori în anii 2000

După 1990, Soarele de Andezit a devenit un magnet pentru turişti şi
amatorii de meditaţii şi ritualuri. Unii au fost încredinţaţi că ape el făceau
sacrificii pentru a-şi cinsti zeii. Ceilalţi au fost atraşi de „magnetismul”
acestuia, considerându-l un centru energetic sau o poartă spre universuri
paralele.

„În complexul de la Sarmisegetuza, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al
rezonanţei cu Shambala este chiar Soarele de andezit sau discul solar. În zonă
se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de
dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului
dacic. Acesta este un loc extraordinar pentru a realiza proiecţii în timp, mai ales
dacă nu avem idei preconcepute în ceea ce priveşte tradiţia spirituală dacică –
pentru că adevărata tradiţie care a înflorit pe aceste meleaguri este cu mult
mai veche decât datele vehiculate de istoria convenţională”, se arăta într-un
articol dedicat Sarmizegetusei Regia, publicat pe site-ul Mişcării de Integrare
Spirituale în Absolut (MISA).

Soarele de andezit.
„Am simţit foarte clar că deasupra discului de piatră era un tub
ascendent luminos pe care eu l-am perceput atunci precum o poartă care
se deschide. Şi acolo, în interiorul acelui tub, erau valabile cu totul alt fel
de legi ale timpului şi ale spaţiului, totul era complet diferit de tot ceea ce
ştiam sau am simţit eu vreodată. Mi se părea atunci evident faptul că pot
să ajung oricând doresc, imediat, în Shambala, mi se părea că pot întinde
mâna şi să ating acea lume, că pot vorbi cu fiinţele care trăiesc acolo.
Mă simţeam invincibil şi nemuritor, una cu pământul şi cu stelele”, îşi
povestea experienţa un adept al MISA, citat în articolul organizaţiei de
yoga. 
„De oricâte ori vreau să intru în stare de comuniune tainică cu Regele
Lumii din Shambala, pentru mine este suficient să evoc foarte intens
momentele în care ating piatra acelui disc de la Sarmisegetuza”, relata o
tânără, citată, de asemenea pe site-ul organizaţiei MISA.

Până în 2013, când a fost instituită paza în Sarmizegetusa Regia,

monumentul a fost incendiat, călcat în picioare, scrijelit, vandalizat şi
chiar a fost locul pe care unii dintre oaspeţii nocturni ai cetăţii făceau
sex. În ultimii ani, după ce a fost instiuită paza, un program şi un
regulament de vizitare, oaspeţii Sarmizegetusei Regia nu au mai avut
voie să urce cu picioarele pe monumente. 

Cum a fost descoperit Soarele de andezit

 
Potrivit arheologilor, Soarele de andezit a fost descoperit în 1958 şi
dezvelit complet în campania din 1959. Altarul circular era alcătuit din
zece „raze” distribuite în jurul unui disc central. Dalele şi discul de andezit
sunt aşezate pe o bază pătrată centrală şi un soclu perimetral din blocuri
de calcar reutilizate.
Baza şi soclul sunt alcătuite din două asize de blocuri aşezate direct pe
stâncă. Planul soclului perimetral descrie un cerc din care este extras un
sector de cerc; coarda după care este tăiat cercul corespunde cu linia
canalului aflat la baza altarului. Pe această linie era montat un bloc mare
de calcar, cu lungimea de 1,03 metri şi formă de vas cu o scurgere
orientată spre canalul de drenaj. 
Pe suprafaţa altarului, pe circumferinţa unui cerc, sunt tăiate adâncituri
rectangulare în care se presupune că erau montate piesele de marmură
tăiate în forma de „T” descoperite in situ.21. Un aliniament de blocuri
lung de 9,60 m este adosat altarului pe direcţia diametrului orientat de la
sud la nord, se arată în Studiul Istorico-Arhitectural realizat în
Sarmizegetusa Regia (2019).

Soarele de andezit în anii 60

Detalii despre descoperirea monumentului a oferit Constantin Daicoviciu,

arheologul care a condus campania de cercetări din 1958, în lucrarea „Şantierul
arheologic Grădiştea Muncelului” (1961).
„Cea mai interesantă descoperire făcută în această campanie cu ocazia
degajărilor o constituie un mare pavaj de andezit situat pe latura de vest
a sanctuarului mare rotund, la distanţă de 10,50 metri şi în apropierea
zidului de terasă. Pavajul este de formă rotundă, cu diametrul de 7,10
metri, alcătuit fiind dintr-un disc central, perfect rotund, cu diametrul de
1,5 metri, de la care pleacă spre exterior lespezi mari de andezit,
măsurând 2,80 metri lungime. Spaţiul de câţiva centimetri dintre Lespezi
dă impresia unor raze, iar întreg pavajul apare ca un soare. Acest
monument a fost descoperit în ultimele zile ale campaniei şi de aceea nu
a putut fi dezvelit decât aproximativ jumătate, urmând ca în campania
viitoare să se facă dezvelirea sa completă şi să i se precizeze rolul şi
utilizarea”, arăta Daicoviciu. 

Altar de sacrificiu închinat zeilor solari

În campania arheologică din anul următor, lucrările de la Sarmizegetusa

au durat doar o săptămână, timp în care oamenii de ştiinţă s-au ocupat
de scoaterea la iveală a Soarelui de andezit. Monumentul nu s-a păstrat
în întregime, cinci dintre razele sale fiind mai mult sau mai puţin
distruse. 
O vatră de foc circulară, cu diametrul de 1.05 metri, a fost descoperită pe
soarele de andezit, iar pe ea câteva oase de porc şi cioburi. Monumentul
era aşezat pe blocuri de calcar care depăşeau marginile sale. 
„Descoperirea pavajului de andezit reprezentând imaginea (simbolul)
soarelui are o deosebită însemnătate. Ea aduce o nouă confirmare
ipotezei asupra naturii urano-solare a religiei dacilor şi dovedeşte încă o
dată strânsa legătură între sanctuarele rotunde de pe terasa a XI-a a
Dealului Grădiştii şi fenomenele cereşti. Ar fi posibil ca acest pavaj să fie
chiar un altar solar, vatra servind pentru sacrificii. Aceasta rămâne însă o
simplă ipoteză, întrucât vatra a putut fi durată pe pavaj după distrugerea
acestuia şi pentru scopuri care să nu fi avut nimic comun cu ceremoniile
religioase ale preoţilor daci”, preciza arheologul Constantin Daicoviciu,
după campania de săpături din 1959. 
La dezvelirea monumentului au mai fost descoperite patru blocuri de
calcar însemnate cu litere greceşti.

Cercetările arheologice efectuate în prima parte a anilor ´60 în

Sarmizegetusa Regia au adus noi informaţii şi ipoteze cu privire la
funcţionalitatea Soarelui de andezit. 
„Ar fi posibil ca pe disc s-ar fi practicat jertfirea unor animale, al căror
sânge să se fi scurs, prin intermediul blocului în formă de lighean în
canal sau ca pe disc să se fi practicat ritualuri comportând folosirea
apei. Ipoteza după care pe disc s-ar fi practicat sacrificarea unor animale
mari, cum ar fi, de exemplu, bovinele, ar explica şi soliditatea
construcţiei. Pentru susţinerea discului de andezit fără ca pe acesta să fi
presat greutăţi aşa mari nu era nevoie de o substrucţie aşa de puternică,
alcătuită din două şiruri de blocuri”, arătau arheologul Ion Horaţiu Crişan,
în lucrarea „Şantierul arheologic dacic din Munţii Orăştiei, jud. Hunedoara
(1960-1966)”, din 1973. Discul de andezit, reprezentând simbolul
soarelui, a fost o construcţie cu caracter sacru, unde probabil se
sacrificau animale în cinstea unei zeităţi urano-solare, concluziona omul
de ştiinţă.

În 1980, Sarmizegetusa Regia a trecut prin cele mai mari schimbări din
istoria recentă. A intrat într-un proces de „înfrumuseţare“, motivat de
celebrarea a 2050 de ani de la „crearea primului stat dac centralizat şi
independent, sub conducerea lui Burebista“, dar şi de vizita anunţată a lui
Nicolae Ceauşescu. 
Proiectul s-a derulat în perioada 1980-1981 şi a fost stopat din lipsa
fondurilor, dar şi din cauza renunţării la soluţiile găsite la acea vreme
pentru valorificarea sitului. În cei aproape doi ani de lucrări, restauratorii
au întregit soarele de andezit, au plantat stâlpii din lemn în marele
sanctuar solar, au înlocuit blocurile din calcar degradate cu replici, au
adus discuri şi blocuri din beton în incinta sacră, pentru a-i schimba
aspectul, au înălţat şi protejat zidurile de apărare. 
Soluţiile de restaurare a monumentelor au fost criticate ulterior de
specialişti, pentru că nu au oprit degradările acestora, le-au schimbat
aspectul, iar materialele noi folosite nu au avut calitatea aşteptată.