Sunteți pe pagina 1din 383

Mulțumiri

Această carte s-a născut din plăcerea noastră comună de a le preda studenților
conceptele psihanalitice, un proces în care suntem implicați de mai mult de
douăzeci și cinci de ani: inițial în calitate de studenți și supervizați, apoi ca
profesori, supervizori și consilieri sau persoane de decizie în domeniul
educației. Am văzut cum teoriile psihanalitice erau predate bine, dar am văzut
și cum acestea erau predate inadecvat. „Tot ceea ce faceți“, afirma un tânăr
profesor la începutul cursului său, „este determinat de forțe din interiorul
vostru de care sunteți total inconștienți”. O astfel de abordare face ca teoriile
psihanalitice să pară ezoterice și bizare, iar afirmațiile făcute de teoreticienii
psihanalizei să pară impertinente și amenințătoare. Când sunt bine
comunicate, conceptele psihanalitice au capacitatea mai degrabă de a
îmbogăți trăirile decât de a le sărăci, de a le amplifica, și nu de a le diminua;
conceptele psihanalitice au capacitatea de a îmbogăți trăirile unei persoane, și
nu de a o tortura. Acesta a fost idealul pe care ni l-am propus atunci când am
început să scriem această carte, nutrind speranța că cititorul va privi
conceptele prezentate aici ca fiind stimulante, provocatoare și, în esența lor,
inteligibile.

Aria noastră de preocupare este vastă. Doar o parte din toate conceptele
existente vor putea fi prezentate și numai o parte din relația dintre acestea va
putea fi explorată. Ne-am confruntat în mod regulat cu alegeri imposibile: fie
să abordăm în detaliu și să facem accesibil un concept deosebit de dificil, fie
să folosim spațiul disponibil pentru a discuta opera încă unei persoane despre
care consideram că a

adus contribuții semnificative la gândirea psihanalitică. Știm că nu vom fi


niciodată deplin împăcați cu toate alegerile pe care le-am făcut, însă ne
consolăm cu speranța că dacă am reușit să prezentăm într-o manieră
îndeajuns de interesantă ceea ce am putut include, atunci cartea i-ar putea
oferi cititorului o intradă a literaturii psihanalitice (unde totul este disponibil).

Mai mulți colegi au citit și au adus comentarii asupra mai multor porțiuni din
diferite versiuni ale acestui manuscris. Însă aceasta nu înseamnă că ei au fost
de acord cu tot ceea ce am scris. Selecția și modalitatea de prezentare au
reprezentat, esențialmente, alegerea noastră. Suntem extrem de recunoscători
pentru observațiile pe care le-au făcut: Neil Altman, Lewis Aron, Diane
Barth, Anthony Bass, Martha Bernth, Phillip Bromberg, Jody Davies, Sally
Donaldson, James Fosshage, Kenneth Frank, Jay Greenberg, Adrienne
Harris, Irwin Z. Hoffman, Frank Lachmann, Clem Loew, Susan
McConnaughy, John Muller, Sheila Ronsen și Charles Spezzano.

Pacienții noștri sunt cei cărora le suntem cel mai îndatorați pentru
generozitatea lor; temelia ideilor și conceptelor dezvoltate aici a fost
construită prin acordul lor de a-și explora viața împreună cu noi. Este o ironie
faptul că, datorită regulii confidențialității, nu vom putea oferi numele
pacienților atunci când le vom mulțumi. De asemenea, le suntem profund
recunoscători numeroșilor psihoterapeuți pe care i-am supervizat, ale căror
deschidere și generozitate față de propria muncă — atât în momentele de
disperare, cât și în cele de stăpânire a situației — ne-au permis să ilustrăm cu
mai multă claritate impactul constructiv al teoriei

psihanalitice asupra procesului clinic.

Totodată, amândoi ne simțim extrem de privilegiați că am avut posibilitatea


de a preda această teorie studenților interesați de psihanaliză, în mai multe
contexte. Selecția conceptelor prezentate aici, precum și modul în care sunt
prezentate au fost perfecționate datorită reacțiilor studenților noștri și
provocărilor pe care aceștia ni le-au adus. Nu este niciun secret faptul că cea
mai bună metodă de a învăța un lucru stă în cutezanța de a-l preda
învățăceilor; din acest motiv, le suntem recunoscători studenților și
supervizaților care au împărtășit cu noi acest tip de experiență a învățării.

Margaret J. Black: Aș dori să adresez mulțumiri Institutului Național pentru


Psihoterapii [National Institute for the Psychotherapies]; aici, în calitate de
membru al consiliului director și în calitate de director pentru formare
continuă, am avut privilegiul de a fi implicată îndeaproape în organizarea
formării în psihanaliză într-o comunitate care cultivă libertatea intelectuală și
gândirea creativă. Multe dintre ideile mele legate de predarea eficientă și de
învățare s-au cristalizat în aceste experiențe. În plus, am avut plăcerea de a fi
cadru didactic al facultății din cadrul acestui institut, precum și al Centrului
de Studii Postuniversitare pentru Sănătate Mentală [Postgraduate Center for
Mental Health], al Institutului pentru Studiul Psihanalitic al Subiectivității
[Institute for the Psychoanalytic Study of Subjectivity] și al Institutului de
Psihanaliză din California de Nord [Psychoanalytic Institute of Northern
California] — toate aceste institute acordând o deosebită atenție predării
conceptelor psihanalitice.

Stephen A. Mitchell: Aș dori să le mulțumesc Institutului William Alanson


White [William Alanson White Institute] și Programului Postdoctoral al
Universității din New York [New York University Postdoctoral Program],
unde am predat pentru mulți ani. Aceste centre oferă o comunitate
intelectuală stimulantă și o libertate academică ce au făcut posibile
dezvoltarea propriilor mele idei. Sunt totodată recunoscător pentru
posibilitatea de a fi predat la: Institutul Național pentru Psihoterapii [National
Institute for the Psychotherapies]; programul doctoral al Colegiului
Profesorilor din cadrul Universității din Columbia [Teachers’ College,
Columbia University]; Facultatea de Psihiatrie din Washington [Washington
School of Psychiatry]; și diferite secții locale ale Diviziei 39 (Psihanaliză) din
cadrul Asociației Americane de Psihologie [Division 39 (Psychoanalysis) of
the American Psychological Association] din Boston, Denver, New Haven,
San Francisco, Seattle și Toronto.

Jo Ann Miller de la Editura Basic Books ne-a ajutat și ne-a încurajat pe


întregul parcurs al elaborării acestei lucrări; atenția și meticulozitatea oferite
de Deborah Rosenzweig au reprezentat un mare ajutor și o siguranță
considerabilă pentru pregătirea manuscrisului.

Însă cel mai mult am vrea să ne exprimăm recunoștința față de fiicele noastre,
Caitlin și Samantha, energia și umorul lor fiind întotdeauna o sursă de
inspirație pentru noi.
Prefață
Ce este psihanaliza?

În filme și în benzi desenate putem vedea imagini reprezentând un pacient


întins pe o canapea, vorbind la nesfârșit într-un spațiu gol, în timp ce un
domn tăcut, tern, vârstnic și purtând barbă notează ceva într-un caiet. Multe
persoane care nu sunt familiarizate cu psihanaliza se tem de aceasta,
considerând-o un fel de evadare pentru cei lași, un fel de acceptare a
înfrângerii, un fel de cedare a controlului și a autorității în mâinile unui străin.

Însă ce cred cei care au beneficiat de pe urma psihanalizei sau cei care o
practică? Nu auzim prea adesea vocile acestora. Problema constă în faptul că
ideile psihanalitice derivă din experiența procesului analitic și sunt legate în
mod fundamental de acesta; această experiență profund personală are o mare
intensitate emoțională, purtând o încărcătură afectivă foarte mare pentru
ambii participanți. Din interior, în ochii celor care practică și studiază
psihanaliza, precum și în ochii celor care au trecut printr-o analiză „reușită"
(adică semnificativă din punct de vedere personal), lumea psihanalizei este un
loc bogat și incitant. Conceptele sale de bază și modalitățile de gândire sunt
pline de vivacitate experiențială și de claritate conceptuală, iar în practică dau
dovadă de valabilitate permanentă în ceea ce privește conduita vieții de zi cu
zi. Gândirea psihanalitică ajută să fie îmbinate diferite domenii ale
experienței: trecut și prezent, somn și stare de veghe, gândire și simțire,
situații interpersonale și fantezii foarte personale.

Pentru o persoană care are cunoștințe în domeniul psihanalizei, conceptele


analitice oferă instrumente ce ajută la lărgirea, consolidarea și îmbogățirea
propriei vieți și a relațiilor cu ceilalți. Însă este foarte greu să comunicăm
acest lucru cuiva care nu a trăit această experiență. Pentru cei pentru care
psihanaliza nu este o realitate trăită, conceptele psihanalizei pot părea stranii,
abstracte, îndepărtate și inaccesibile. Uneori este greu de crezut că ele, în
sine, derivă dintr-o experiență umană reală.

Însă lucrurile nu se rezumă doar la cele de mai sus. A răspunde la întrebarea


„Ce este psihanaliza?" este mai complicat decât ar trebui să fie în mod normal
datorită a patru mituri majore despre psihanaliză, care circulă în arii ample
atât în rândurile populației, cât și în sferele academice. Psihanaliștii înșiși au
avut o contribuție semnificativă la perpetuarea acestor noțiuni care induc în
eroare.

Mitul nr. 1: Psihanaliza este în mare parte opera unui


singur om
Dacă am avea în discuție primele cinci decenii din istoria gândirii
psihanalitice (până la moartea lui Freud în 1939), atunci ar fi justificat să se
susțină faptul că psihanaliza a fost în cea mai mare parte invenția geniului
unui singur om — Freud. El a privit psihanaliza drept o formă de tratament,
dar și ca pe o nouă ramură a științei. El și-a cultivat cu grijă creația, iar
aceasta s-a dezvoltat în jurul lui. Discipolii și analizanzii lui Freud erau pe
bună dreptate impresionați de descoperirile lui de la început; îl admirau și l-
au lăsat să preia poziția de lider. De

asemenea, Freud a privit psihanaliza drept o mișcare cvasipolitică și a


demonstrat că este un lider dominant, dar precaut în privința opoziției, adesea
privind creativitatea și originalitatea celorlalți drept semne ale lipsei de
loialitate.

Afirmația lui Alfred North Whitehead, conform căruia filosofia occidentală


reprezintă o serie de note de subsol la opera lui Platon, a reprezentat un pas
uriaș în interpretare. Însă prezența lui Freud a impregnat psihanaliza timpurie
într-o asemenea măsură, încât devenise o tradiție ca mulți autori de
psihanaliză să-și înceapă articolele cu o devotată trecere în revistă a
modalităților în care Freud deja discutase, sau gândise, sau cu certitudine ar fi
gândit tocmai acele idei pe care autorul urma să le dezvolte. Astfel, autori
care au avut contribuții importante și originale și-au prezentat adesea lucrările
ca fiind literalmente simple note de subsol la opera lui Freud. Iar figurile
importante din primele decenii ale psihanalizei — Jung, Adler, Ferenczi,
Rank — au fost expulzate din curentul principal freudian, din moment ce
ideile lor se abătuseră semnificativ de la doctrina instituită.

Însă din 1939 nu a mai existat un Freud care să arbitreze teoriile rivale cu
privire la adevărata psihanaliză. În consecință, gândirea psihanalitică a fost
eliberată pentru a urma un curs mai natural. Dacă inițial a existat un singur
făgaș, acum au apărut mai multe. Ceea ce inițial a fost o singură tradiție s-a
transformat în momentul de față în numeroase școli, terminologii tehnice și
forme ale practicii clinice. Psihanaliza nu mai reprezintă opera unui singur
individ.

Mitul nr. 2: Psihanaliza contemporană, atât în teorie,


cât și
în practică, este realmente la fel ca în zilele lui Freud
Psihanaliza este uneori prezentată ca și cum ar fi rămas neschimbată din
vremea lui Freud. Manifestând o deosebită considerație față de Freud și față
de tradiția psihanalitică, unii autori de psihanaliză scriu ca și când ar fi prinși
într-o falie temporală, neconștienți de dezvoltarea rapidă și de inovațiile
teoriei și tehnicii psihanalitice. Alți autori, mai conștienți de evoluțiile
contemporane, însă păstrându-și încă loialitatea față de tradiție, prezintă în
public o versiune a psihanalizei care nu reflectă realitatea practicii lor
clinice¹. Și mulți critici care desconsideră psihanaliza sunt de părere că a-l
ataca pe Freud sau a prezenta cadre ale unor caracteristici învechite ale
gândirii sale echivalează cu distrugerea psihanalizei în totalitatea ei.

Realitatea surprinzătoare este faptul că foarte puțin din maniera în care Freud
a înțeles și a practicat psihanaliza a rămas intact. Fundamentele teoriei lui —
mișcările pulsionale, locul central pe care îl ocupă complexul Oedip în
dezvoltarea psihică, primatul motivațional al sexualității și agresivității — au
fost toate contestate și profund transformate în cadrul gândirii psihanalitice
contemporane. Iar principiile tehnice de bază trasate de Freud — neutralitatea
analitică, frustrarea sistematică a dorințelor pacientului, regresia la nevroza
infantilă — au fost la rândul lor reconceptualizate, revizuite și transformate
de către clinicienii din ziua de azi.

Imaginea bine-cunoscută a pacientului izolat, culcat pe spate, asociind liber la


nesfârșit și supunându-se autorității superioare a analistului a evoluat în
versiuni

revizuite ale tratamentului psihanalitic ce adoptă flexibilitatea atât în ceea ce


privește forma (întins pe canapea sau față în față), cât și procesul. Impactul
lor nu are la bază autoritatea presupusă a analistului, ci dezvoltarea unei
explorări în comun între analist și analizand. Înțelegând mai bine natura
subiectivă a experienței, analistul zilelor noastre nu mai presupune în mod
naiv că este arbitrul realității, ci mai degrabă un ghid într-o călătorie
întreprinsă de ambii participanți.

Astfel, lumea psihanalizei contemporane poate fi descrisă doar ca fiind


postfreudiană. Cei care cred că a cunoaște opera lui Freud echivalează cu
înțelegerea psihanalizei nu sunt la curent cu realitatea actuală; este ca și cum
am crede că fizica epocii contemporane este conținută numai în opera lui
Newton sau că biologia contemporană se găsește doar în capodopera lui
Darwin. Opera lui Freud va reprezenta mereu una dintre cele mai
impresionante realizări ale unei persoane în cultura și istoria intelectuală
occidentală; însă cu greu mai reprezintă gândirea și clinica psihanalizei
contemporane. Impactul viu al revoluției provocate de Freud s-a extins, s-a
schimbat și a evoluat în concepte, metode și perspective pe care Freud și
contemporanii lui nu și le-ar fi putut imagina.

Mitul nr. 3: Psihanaliza nu mai este la modă


Acest mit are parțial la bază un adevăr. Psihanaliza freudiană clasică,
ortodoxă chiar devine desuetă. Explicația constă în faptul că psihanaliza
ortodoxă nu aparține timpului nostru; metodele și teoriile acesteia erau la
modă acum o sută de ani. Însă pe măsură ce lumea din jurul psihanalizei s-a
schimbat, psihanaliza s-a schimbat

și ea în ceea ce privește contextele în care este aplicată, forma în care este


practicată și concepțiile pe care le generează.

Odată cu folosirea la scară largă a multor altor forme de psihoterapie și a


medicației psihiatrice, precum și odată cu sporirea controlului industriei de
asigurări și al autorităților statului asupra compensării plăților (lucru care a
dus la moduri de tratament mai scurte și necesitând o frecvență mult mai
redusă), psihanaliza a pierdut, fără îndoială, cvasimonopolul de care s-a
bucurat cândva în calitate de tratament psihologic. Cu toate că numărul
psihanaliștilor și al pacienților de psihanaliză a crescut în mod constant
(Panel, 1978; Michels, 1988), tot mai multe persoane sunt atrase de tipurile
de tratament mai scurt, centrat pe problemă și pe simptom. În lumea noastră
modernă, caracterizată printr-un ritm amețitor al schimbării, prin accentul pe
care îl pune asupra rentabilității și prin insistarea asupra profitului și
productivității, caracterul atemporal, relaxat și profund reflexiv al
psihanalizei poate să pară la fel de modern ca divanul lui Freud din epoca
victoriană, drapat cu tapiserii orientale.

Simultan, ultimul deceniu a fost martorul unei expansiuni psihanalitice de


proporții uimitoare. Majoritatea numeroaselor forme de psihoterapie aflate în
afara psihanalizei propriu-zise provin și sunt permanent influențate de
concepte psihanalitice atât clasice, cât și contemporane. Teoriile psihanalitice
ale relațiilor cu obiectul și psihologia psihanalitică a sinelui se află în mod
special printre cele mai importante influențe asupra modalității de abordare a
cazurilor cu care se confruntă asistența socială și asupra majorității formelor
de psihoterapie practicate în

prezent (terapie de familie, terapie de cuplu, abordări cognitive și


comportamentale, psihoterapie Gestalt și psihoterapie dinamică de scurtă
durată).

Extinderea psihanalizei dincolo de granițele contextului clinic este și mai


impresionantă. De-a lungul vieții lui Freud, adesea solitară și combativă,
psihanaliza a ocupat chiar și la apogeul ei o poziție minoritară problematică
în raport cu societatea și cultura în ansamblul ei. Astăzi, contribuțiile lui
Freud sunt acceptate la o scară atât de largă, sunt atât de intim împletite în
textura culturii noastre și a felului în care trăim experiența propriei noastre
persoane, încât, într-un fel, suntem cu toții „freudieni".

Psihanaliza nu este doar o disciplină profesională și științifică în interiorul


culturii noastre, ci o formă de gândire, un tip de conceptualizare a experienței
umane care a devenit constitutiv pentru cultura noastră, prezent în felul în
care am ajuns să trăim experiența propriilor noastre persoane și minți.
Trăsăturile majore ale contribuțiilor personale ale lui Freud, care au stârnit
controverse semnificative în vremea lui, au devenit în ziua de azi idei
obișnuite: motivația și semnificația inconștiente, variabilitatea infinită a
formelor sexualității, puterea formativă a evenimentelor din primii ani de
viață, centralitatea temelor oedipiene în viața de familie, dimensiunile sexuale
și senzuale ale experiențelor din copilărie și din perioada de sugar, eficiența
minții în ceea ce privește dezavuarea adevărurilor neplăcute și așa mai
departe.

Adoptând un punct de vedere literar, criticul Harold Bloom (1986) a afirmat:


„Concepțiile [lui Freud] […] au început să se contopească în cultura noastră,
iar acum formează realmente singura mitologie occidentală pe care
intelectualii

contemporani o au în comun". Douglas Hofstadter și Daniel Dennett (1981)


consideră că Freud este un pionier a cărui perspectivă asupra minții a condus
în direcții pe care nimeni nu și le-ar fi putut imagina în zilele lui:

[C]ând Freud a propus pentru prima dată ipoteza existenței unor procese
mentale inconștiente, propunerea lui a fost întâmpinată cu incomprehensiune
și cu respingere absolută. […] Extinderea realizată de Freud a ariei despre
care se poate gândi a revoluționat psihologia clinică. Totodată, aceasta a
deschis calea către ramura mai nouă a psihologiei experimentale „cognitive".
Am ajuns să acceptăm, fără nici cea mai mică umbră de incomprehensiune, o
multitudine de afirmații privind efectul pe care îl produc în interiorul nostru o
serie de procese complexe precum testarea ipotezelor, reactualizarea
informației, inferența — pe scurt, procesarea de informație — chiar dacă
acest efect este în întregime inaccesibil introspecției (p. 11).

Părea ceva firesc ca, în timp ce Uniunea Sovietică bâjbâia prin cultura
modernă occidentală, unul dintre primele semne importante ale trezirii
intelectuale să fie un nou interes pentru psihanaliză (Barringer, 1988).

Într-o manieră similară, contribuțiile psihanalizei la experiența și cultura


modernă nu au luat sfârșit odată cu moartea lui Freud. Metoda observației
participative și teoria câmpului interpersonal dezvoltate de Harry Stack
Sullivan au avut un impact enorm asupra metodologiei contemporane din
cadrul tuturor științelor sociale și asupra concepțiilor curente ale
constructivismului social. Gândirea lui

Erik Erikson, prin abordarea epigenetică a ciclului de viață și prin dezvoltarea


conceptului de identitate, a influențat antropologia, istoria și biografia.
Viziunea uimitoare a Melaniei Klein asupra vieții fantasmatice infantile,
precum și maniera pitorească, impresionantă în care Margaret Mahler
ilustrează nașterea psihologică a copilului din rădăcinile simbiotice cu mama
lui au avut un efect amplu asupra felului în care părinții și cercetătorii înțeleg
copiii, eforturile lor și necesitățile de dezvoltare. Teoria convingătoare și bine
documentată a atașamentului, dezvoltată de John Bowlby, a produs o
adevărată industrie a cercetării legăturii dintre mamă și sugar și a separărilor
copiilor de părinți, aspecte care au contribuit la dezbateri politice și sociale în
privința nevoilor copiilor noștri (cf. Fraiberg, 1977). Concepția sugestivă și
inovatoare a lui Donald Winnicott despre originile subiectivității și despre
rolul „mediului de susținere“ în cadrul diadei mamă-bebeluș a avut un impact
universal (uneori nerecunoscut ca atare) asupra experienței de a fi părinte
pentru o întreagă generație. Iar conceptele lui Winnicott de „obiect
tranzițional” și „experiență tranzițională" au fost preluate de specialiștii în
educația copilăriei timpurii și în filosofia creativității, culturii și experienței
estetice.

Abordările freudiene revizioniste contemporane au avut o influență centrală


și adesea hotărâtoare asupra criticii literare. Maniera în care Roy Schafer a
aplicat conceptul de „povestire" în raport cu procesele psihodinamice și cu
istoriile de viață privite din punct de vedere psihanalitic, precum și descrierea
provocatoare și eluzivă a inconștientului pe care Jacques Lacan o realizează
în termenii antropologiei structurale și lingvisticii contemporane sunt
amândouă citate la o scară

amplă. Studiul convingător întreprins de Heinz Kohut asupra destinelor


narcisismului și sinelui a fost preluat și dezvoltat de interpreți ai literaturii,
istoriei și culturii în general. Savantul Christopher Lasch, de exemplu, în
binecunoscuta lui carte The Culture of Narcissism [Cultura narcisismului], a
recurs substanțial la teoriile narcisismului dezvoltate atât de Kohut, cât și de
Otto Kernberg.

De asemenea, a avut loc o intensă și complexă întrepătrundere între


psihanaliză și feminism. Pe bună dreptate, mulți autori feminiști de la
începuturile acestui curent au avut drept țintă atitudinea patriarhală și
condescendentă a lui Freud față de femei. Însă, așa cum vom arăta în
capitolul 8, criticile feministe venite din afara ariei psihanalizei au fost
însoțite de o revizuire critică în interiorul acesteia. Autorii feminiști din
domeniul psihanalizei au jucat un rol foarte important, dând naștere celor mai
inovatoare curente de gândire privind identitatea de gen și sexualitatea.
Astfel, dezvoltările postfreudiene ale concepțiilor psihanalitice au pătruns
adânc în viața și gândirea contemporane, configurându-le în profunzime.

Prin urmare, ideea că psihanaliza ar aluneca înspre insignifianță este departe


de a fi una reală. Preocupările dominante în interiorul literaturii analitice
contemporane și al practicii analitice curente — natura subiectivității,
generarea de semnificații personale și creativitatea, rădăcinile subiectivității
în contextele culturale, lingvistice și istorice — reprezintă, de fapt,
preocupările predominante ale timpului nostru.

Mitul nr. 4: Psihanaliza este un cult ezoteric ce necesită


convertire și mulți ani de studiu
Freud a dat dovadă de un extraordinar talent literar, iar geniala lui manieră de
argumentație îi permite oricărei persoane care dorește să-i aprofundeze teoria
să îl urmeze pas cu pas, pe măsură ce a dezvoltat-o. Însă majoritatea textelor
postfreudiene adoptă un stil prin care se susține imaginea psihanalizei ca fiind
o lume ezoterică, impenetrabilă și total independentă, cu bogății
autoproclamate ce sunt accesibile unui număr restrâns de oameni. Limbajul
prezintă o mare densitate de termeni profesionali și de argumentații
complexe. În general, autorii acestor texte pleacă de la prezumția unei foarte
bune cunoașteri a literaturii psihanalitice și a procesului clinic. Pe măsură ce
psihanaliza postclasică s-a fragmentat în școli și tradiții rivale, revelațiile și
contribuțiile individuale sunt în general prezentate având în minte schisme
politice majore. Cei care scriu sunt înclinați să se opună unuia sau mai multor
autori sau poziții, acestea rămânând adesea nespecificate. Uneori este
inventat un nou limbaj pentru a transmite idei vechi, așa încât diferențele să
poată fi exagerate în numele originalității. Limbajul trecutului este uneori
forțat pentru a transmite noi idei, așa încât similaritățile să poată fi exagerate
în numele continuității. Toate acestea fac să fie dificil pentru toți cei care nu
au petrecut ani de zile studiind istoria ideilor psihanalitice să selecteze o
anumită lucrare de psihanaliză și să îi sesizeze contribuția.

Politica și economia au jucat și ele un rol important în ceea ce privește lipsa


de accesibilitate a teoriilor psihanalitice. În pofida a ceea ce dorea Freud,
psihanaliza, în special în Statele Unite, a fost profund medicalizată, până de
curând. Sistemul medical american a revendicat psihanaliza și a administrat-o
monopolist. Astfel, impresia că ideile psihanalitice erau în natura lor
ezoterice, extrem de tehnice și accesibile doar celor oficial inițiați a reflectat
parțial elitismul politic și interesele financiare ale celor care au beneficiat de
pe urma menținerii acestei impresii că psihanaliza este o specialitate medicală
cu un nivel tehnic extrem de înalt.

În ultimele două decenii am fost martorii unei adevărate revoluții sociale în


ceea ce privește practica și formarea psihanaliștilor în Statele Unite. În mai
multe orașe au apărut și s-au dezvoltat noi institute de formare pentru
psihologi și asistenți sociali, iar conținutul programei lor de formare nu a fost
constrâns de politici de loialitate față de Freud sau față de modelul medical;
în aceste institute se predau mai direct și mai deschis influențele revigorante
ale ideilor autorilor contemporani asupra dezvoltării conceptuale și a practicii
clinice a psihanalizei. Dacă anterior practica psihanalizei fusese limitată la
profesioniștii în domeniul medical, câștigarea ulterioară în instanță a unui
proces împotriva Asociației Americane de Psihanaliză, ce era dominată de
sistemul medical, a impus deschiderea institutelor anterior medicale pentru
profesioniștii care nu aveau formare în medicină. Toate acestea au avut ca
efect răsturnarea elitismului tradițional și a obscurantismului artificial care
caracterizau literatura psihanalitică. Psihanaliza se află acum într-un proces
de modernizare; conceptele sale trebuie să fie disponibile pentru toți cei
interesați.

Lucrarea Experiența psihanalizei are la bază convingerea noastră că ideile


psihanalizei, pornind de la originile ei în opera lui Freud și până la
diversitatea gamei ample de școli rivale, pot și trebuie să devină accesibile
atât clinicienilor practicanți care nu au trecut prin ani întregi de studiu oficial,
cât și cititorilor interesați de acest domeniu. Această convingere s-a dezvoltat
pe parcursul numeroșilor ani în care am predat psihanaliza studenților aflați la
diferite niveluri de pregătire în domeniu. Transmiterea eficientă a
cunoștințelor a necesitat mereu găsirea unei metode de a-i ajuta pe studenți să
întrevadă sâmburele experiențial al conceptelor teoretice ascuns în spatele
jargonului din trecut și al ambalajului politic. Toate formulările în termeni
psihanalitici reprezintă un efort de a înțelege și de a ilustra un anumit
fragment al experienței umane, un anumit aspect al mecanismelor minții.
Toate aceste formulări sunt despre oameni reali, despre modul lor de a-și
organiza experiențele, despre dificultățile pe care le întâmpină în viață, despre
lupta pe care o duc pentru a-și configura și pentru a-și menține un sine
personal în relație cu alți oameni.

Această carte prezintă ideile centrale ale principalilor autori din psihanaliza
contemporană. Nu ne propunem să fim exhaustivi. O abordare completă a
tuturor figurilor majore și a perspectivelor lor teoretice ar necesita fiecare în
parte câte o carte. De asemenea, nu ne propunem să trasăm în detaliu sursele
și influențele, succesiunile și progresiile. Stabilirea relațiilor istorice dintre
școlile contemporane de psihanaliză reprezintă un proiect diferit și
monumental, necesitând o cunoaștere tehnică a mecanismelor interne ale
acelor școli însele.

Perspectiva istorică pe care o oferim are în mare parte scopul realizării unei
comparații — de a cerceta și de a stabili raporturile dintre curentele și tiparele
majore ale gândirii psihanalitice contemporane. Vom începe cu Freud, însă
nu pentru că el încă este acel punct major de referință pentru generația noilor
perspective: înțelegerea felului în care fiecare teoretician se poziționează față
de Freud este esențială pentru scopul definirii raporturilor dintre ei.

Scopul nostru este de a-i prezenta cititorului fiecare sistem. Plecând de la


presupoziția că cititorul nu este deloc familiar cu aceste teme, vom oferi o
introducere în fiecare dintre școlile teoretice, explicând selectiv aspectele la
care acestea au fost receptive și câteva dintre conceptele lor de bază; acolo
unde va fi posibil, vom oferi ilustrări clinice ale suferințelor umane pe care
aceste curente teoretice încearcă să le clarifice. Majoritatea exemplelor
clinice nu sunt preluate din lucrările teoreticienilor majori ai școlilor
respective — ale căror ilustrări (prezentate în scopuri polemice și care sunt
deja examinate cu atenție de cercetători) au adesea o nuanță desuetă și
îndepărtată pentru studenții și cititorii contemporani —, ci din activitatea
clinică desfășurată de noi și de clinicienii pe care i-am supervizat și învățat.
Unele dintre cazuri — cum ar fi Angela în capitolul 2, Eduardo în capitolul 6
și Harvey în capitolul 9 — descriu întâlnirea dintre un psihanalist relativ tânăr
și neexperimentat cu probleme clinice pentru care inovațiile teoretice
prezentate în capitolele respective au fost extrem de utile. (Prezentările de caz
extinse reprezintă montaje ale unor fragmente preluate din activitatea cu mai
mulți pacienți, ele fiind mascate și grupate în această manieră pentru a se
păstra regula confidențialității.)

În pofida faptului că teoriile psihanalitice au fost dezvoltate de autori din țări


diferite, în momente diferite din evoluția istorică și culturală, dorim să
evidențiem valabilitatea ideilor psihanalitice în raport cu oameni reali ce
trăiesc vieți reale și se confruntă cu probleme reale în lumea noastră actuală.

Există o poveste despre unul dintre cei mai importanți inovatori din
psihanaliza postfreudiană care, în ultimii ani ai vieții lui, începuse să poarte
cu el o armă atunci când urma să facă o prezentare într-un institut cu vederi
mai tradiționale. Fără să facă vreun comentariu, el așeza arma pe pupitru și
începea să-și citească lucrarea. Întotdeauna exista cineva care să ceară detalii
în privința armei; cu o voce plăcută, acest analist răspundea că arma era
menită primei persoane care, în loc să aibă în vedere ideile pe care el le
prezenta, întreba dacă acestea erau „cu adevărat psihanaliză“. Indiferent dacă
această poveste este adevărată sau nu, ea captează o mare parte din starea
lumii psihanalitice contemporane, în care psihanaliza se luptă să se dezvolte
și să se redefinească. În această carte vom avea în vedere o gamă largă de
idei, unele rivale, altele complementare, toate acestea fiind „cu adevărat
psihanaliză”, întrucât ele derivă din explorarea psihanalitică profundă,
nuanțată și detaliată a experienței umane.

¹ Fred Pine (1985) a oferit un inventar impresionant al considerentelor care au


condus la mascarea inovațiilor în gândirea psihanalitică:

Puterea extraordinară a lui Freud, simultan mentor și analist al persoanei


respective; nevoia de referințe, care duce la precauție privind ceea ce
persoana prezintă

lumii în legătură cu propria activitate; ușurința cu care sunt interpretate în


acest domeniu motivațiile revizioniștilor (adică recurgerea la argumentum ad
hominem — argumentele împotriva persoanei); și „atemporalitatea predării
cunoștințelor", adică tendința de a preda ceea ce am fost învățați, în loc de a
preda ceea ce am ajuns noi înșine să credem sau să facem (pp. 26–27).

CAPITOLUL 1
Sigmund Freud și tradiția psihanalizei clasice
Adâncă este fântâna trecutului… Tocmai aici se întâmplă că, pe măsură ce se
sapă mai adânc, se pătrunde și se pipăie mai profund în lumea subterană a
trecutului, bazele inițiale ale omenescului, ale istoriei, ale moravurilor sale se
vădesc cu totul insondabile și se retrag mereu iarăși, mereu mai departe,
dinaintea sondei noastre, în abis, pentru oricât de fantastice durate i-am
desfășura cablul.²

Thomas Mann

În 1873, când Freud avea șaptesprezece ani, arheologul german Heinrich


Schliemann a folosit indicii provenind din surse istorice și literare
fragmentare și a putut astfel să repereze cetatea antică a Troiei pe câmpia de
coastă care astăzi face parte din Turcia. Probabil că niciun alt eveniment nu a
aprins atât de mult imaginația lui Freud, care avea tendința să apeleze la eroii
antici ca surse de inspirație, cum ar fi Moise și Hanibal. Mai târziu, cabinetul
lui Freud a ajuns să semene cu biroul unui arheolog, plin cu relicve și
sculpturi primitive. Dar situl unde Freud făcea explorări nu era pământul, ci
mințile pacienților săi; uneltele pe care le folosea nu erau șpaclul și periile, ci
interpretările psihanalitice. Cu toate acestea, entuziasmul avea aceeași
intensitate. Freud considera că descoperise un sit important și că dezvoltase
tehnologia necesară pentru a aduce la lumină structura subterană a

minții umane și pentru a dezgropa istoria arhaică atât a pacienților, cât și a


întregii omeniri.

Dezvoltarea istorică a teoriilor lui Freud este extrem de elaborată și de


complexă. Dat fiind că preocuparea noastră nu este reprezentată de istoria
intelectuală în sine, ci de explicarea conceptelor pe care Freud le-a dăruit
psihanalizei contemporane, nu vom examina în amănunt această dezvoltare.
Cu toate acestea, o schiță generală privind evoluția cronologică a conceptelor
majore ale lui Freud este esențială pentru a le înțelege originea în problemele
clinice pe care i le prezentau pacienții lui. Spre deosebire de Schliemann, care
știa cu precizie ce anume căuta, Freud a găsit întâmplător calea către
„izvoarele trecutului", accesul către adâncuri, pe măsură ce înainta și încerca
să abordeze dificultățile pacienților lui de a trăi în prezent și la suprafața
acestei lumi din adâncuri.

De la creier la minte
Freud a absolvit Facultatea de medicină într-un moment în care cercetarea
structurii fizice a creierului se afla într-un stadiu incipient, dar în rapidă
dezvoltare. Neuronul, celula nervoasă individuală, tocmai fusese identificat;
se dezvoltau tehnici pentru stabilirea căilor neuronale; complexitatea enormă
a creierului tocmai începea să fie sesizată. Freud și-a început activitatea în
calitate de cercetător în domeniul neurofiziologiei; în momentul în care a
renunțat la cercetare în favoarea activității clinice, el a început să trateze
pacienți suferind de ceea ce se presupunea la acea vreme că ar fi tulburări
neurologice, adică o deteriorare sau o slăbire a

nervilor. Prezentările impresionante susținute de celebrii neurologi Jean-


Martin Charcot și Hippolyte Bernheim, la care Freud a asistat în timpul unei
șederi în Franța, i-au suscitat interesul pentru procesele inconștiente,
îndreptându-i în mod definitiv atenția dinspre creier către minte³.

De exemplu, anestezia „în mănușă“, adică lipsa senzațiilor la nivelul mâinii,


nu are sens din punct de vedere neurologic. Nervii mâinii sunt implicați și în
acte motorii mai complexe, cum ar fi întinderea brațului; dacă acei nervi ar fi
afectați, atunci senzația de anestezie nu s-ar limita doar la nivelul mâinii. Însă
din punct de vedere psihologic, simptomul de anestezie „în mănușă” are sens.
În centrul acestei dizabilități funcționale se află ideea pacientului despre
mâna lui. Nu nervii sunt cei afectați; însă ceva este într-adevăr perturbat la
nivelul gândurilor pacientului — gândurile legate de mâna lui. Există
posibilitatea ca pacientul să nu aibă acces direct la aceste gânduri; ele pot fi
absente din partea conștientă a minții lui. Și cu toate acestea, au un efect
puternic și au ca rezultat un fenomen fizic.

Charcot a demonstrat nu numai că ideile (și nu nervii deteriorați) erau


responsabile pentru tulburări precum anestezia „în mănușă“ sau paralizia și
cecitatea isterice, dar a demonstrat totodată și faptul că ideile pot să producă
și vindecări (aceste vindecări având în general un caracter temporar). Charcot
le inducea pacienților transe hipnotice și, prin intermediul sugestiei hipnotice,
inducea simptome isterice de care aceștia nu suferiseră anterior. De exemplu,
el spunea ceva precum: „Când vă veți trezi, veți fi incapabil să vedeți și să
mergeți”. Dar și mai surprinzător, utiliza sugestia hipnotică pentru a îndepărta
temporar simptomele,

făcând ca persoana cu cecitate isterică să vadă, iar pe cea cu paralizie isterică


să poată merge.

Problema nu rezidă în organe, în carnea însăși: mâinile, ochii și picioarele


sunt intacte. Problema constă într-o idee, aflată în afara câmpului conștient —
ideea că pacientul nu poate simți, nu poate vedea, nu poate merge. Acea idee
patogenă este contracarată cu ajutorul unei alte idei — și anume sugestia pe
care hipnotizatorul i-o induce pacientului de a simți, de a vedea, de a merge.
Acea idee, introdusă de hipnotizator în mintea subiectului, poate să
controleze experiența și comportamentul, în pofida faptului că pare să fie
total necunoscută și inaccesibilă subiectului însuși.

Înainte de Freud, pacienții isterici — persoane care sufereau de dizabilități


fizice, însă la care nu se dovedeau disfuncționalități fizice reale și observabile
— erau priviți drept bolnavi închipuiți, escroci cu o moralitate îndoielnică sau
victime ale unui sistem nervos general slăbit ce producea perturbări aleatorii
și fără sens în funcționare. Freud, aderând la ideile dezvoltate de Charcot, de
Bernheim și de alți practicanți ai hipnozei aplicate în medicină, a demonstrat
că pacienții isterici nu sufereau de o maladie a creierului, ci de o maladie a
minții. Ideile, și nu nervii reprezentau sursa problemelor.

De ce oare anumite idei devin atât de diferite de ideile obișnuite din minte?
Cum ajung unele idei să fie inaccesibile? Cum dezvoltă ele capacitatea de a
provoca asemenea ravagii?

Josef Breuer, un medic internist vienez foarte apreciat și primul colaborator al

lui Freud, a făcut primii pași către găsirea răspunsului la aceste întrebări. În
1880 Breuer o avea ca pacientă pe Bertha Pappenheim, o tânără extraordinar
de inteligentă care, mai târziu, avea să devină un pionier în domeniul
asistenței sociale. În perioada în care îl îngrijise pe tatăl ei bolnav,
Pappenheim a dezvoltat o gamă largă de simptome grave, inclusiv paralizii și
disfuncții ale vorbirii. Breuer a încercat să îi inducă o transă hipnotică și,
utilizând procedurile experimentale dezvoltate de Charcot și de alți
practicieni ai hipnozei, a încercat să îi îndepărteze simptomele prin
intermediul sugestiei posthipnotice. Cu toate că această tentativă s-a dovedit
ineficientă, în timpul transei hipnotice Pappenheim a început să vorbească
despre diversele ei simptome. Breuer, dând dovadă de calități care aveau să
devină esențiale pentru un psihanalist — curiozitate și dorința de a urma
traseul propus de pacient —, pur și simplu i-a permis să vorbească.
Încurajând-o să vorbească, asociațiile ei aveau să se îndrepte înapoi în timp la
acel moment în care a apărut pentru prima dată simptomul respectiv; acel
moment era în mod inevitabil un eveniment tulburător, împovărător.
Pappenheim și Breuer au descoperit că această discuție și descărcarea
emoțională produsă atunci când ieșeau la iveală amintirile despre incidentul
originar perturbator aveau un efect curativ. Prin intermediul acestui proces,
pe care ea îl numea „curățarea hornului", simptomele dispăreau (Freud &
Breuer, 1895, p. 30).

De exemplu, la un moment dat Pappenheim a descoperit că nu mai putea să


bea lichide; nu știa care era motivul pentru care lichidele deveniseră
respingătoare pentru ea. Drept urmare, se deshidratase și se îmbolnăvise
serios. Aplicând

procedura pe care o dezvoltaseră împreună, Breuer i-a indus starea hipnotică


și a încurajat-o să vorbească despre senzația de dezgust pe care o simțea față
de lichide. Cu toate că Bertha Pappenheim ezita să vorbească despre
momentul de origine al acestui simptom, Breuer a insistat. Depășind o
puternică rezistență, pacienta și-a amintit că, în urmă cu puțin timp, îl găsise
în camera ei, bând apă dintr-un pahar, pe cățelul „doamnei ei de companie
din Anglia, pe care nu o plăcea" (p. 34). A simțit o furie enormă când și-a
amintit această scenă — furie pe care, din politețe, și-o inhibase în acel
moment. Când a ieșit din starea de transă, pacienta a cerut un pahar cu apă.

Breuer i-a relatat lui Freud despre aceste experiențe, iar în 1893 cei doi au
publicat primul eseu de psihanaliză, „O comunicare preliminară“, în care cei
doi susțineau că „în cea mai mare parte, istericul suferă de reminiscențe”
(Freud & Breuer, 1895, p. 7 / Freud, Opere 12, 2005, p. 80). Simptomele
isterice, susțineau cei doi autori, erau cauzate de amintiri blocate și de
afectele asociate acestora. Aceste amintiri și afecte nu fuseseră niciodată
trăite într-o manieră normală; astfel, ele au ajuns să fie clivate — adică
scindate de restul minții —, agravându-se și ieșind la suprafață în forma
simptomelor deconcertante și aparent inexplicabile. Atunci când acestor
simptome li se regăseau originile, semnificațiile lor deveneau vizibile, iar
afectele erau descărcate prin intermediul unei explozii cathartice. Ulterior,
simptomele dispăreau. Freud și Breuer au adăugat la această lucrare
preliminară prezentări de caz și capitole teoretice exhaustive (inclusiv cazul
Berthei Pappenheim, pe care au numit-o Anna O.)⁴ și au publicat Studii
despre isterie în

1895.

Probabil că cea mai importantă întrebare ridicată de aceste prime descoperiri


clinice a fost următoarea: care este motivul pentru care anumite experiențe
generează afecte care ajung să fie disociate, clivate de restul minții? În cadrul
acestei prime lucrări de psihanaliză, Freud și Breuer au scris de fapt capitole
teoretice separate, sugerând două ipoteze foarte diferite. Breuer susținea că
experiențele care ajunseseră să fie disociate (și în consecință problematice)
erau cele care se petrecuseră în timpul unor stări modificate de conștiență, pe
care le-a numit „stări hipnoide". Pappenheim, de exemplu, era epuizată și
excesiv de tensionată ca urmare a îngrijirii tatălui ei bolnav. Evenimentele
perturbatoare nu au putut fi integrate în procesele ei mentale obișnuite,
întrucât fuseseră înregistrate într-o stare de conștiență modificată, într-un
moment în care ea deja nu mai era ea însăși. Prin inducerea transei hipnotice
și încurajarea retrăirii amintirilor scindate, clivajul se dizolva, se relua
procesarea normală a emoțiilor, iar mintea devenea din nou un întreg.
Probabil, se gândea Breuer, anumite persoane erau mai predispuse decât
altele la stări hipnoide și, prin urmare, prezentau o tendință mai accentuată de
a dezvolta simptome isterice.

Freud a propus o ipoteză foarte diferită: amintirile și sentimentele patogene


erau disociate nu din cauza unei stări modificate de conștiență anterioară, ci
din cauza faptului că însuși conținutul acestor amintiri și sentimente era
tulburător, inacceptabil și în conflict cu restul ideilor și sentimentelor
persoanei. Nu era vorba despre faptul că s-a întâmplat ca ele să fie
înregistrate într-o manieră diferită, să fi

ajuns într-o parte diferită a minții pacientului; Freud susținea în schimb că


acestea erau incompatibile cu restul conștientului și că, în consecință, erau
păstrate, într-o manieră activă, în afara planului conștient. Diferența dintre
aceste ipoteze timpurii ale lui Breuer cele și ale lui Freud subliniază
trăsăturile care vor deveni caracteristice pentru felul în care Freud a
conceptualizat mintea umană pe parcursul întregii lui cariere ulterioare. Dacă
Breuer era de părere că istericii sunt persoane predispuse la stări modificate
de conștiență — adică să fie „aeriene" —, Freud îi vedea pe isterici ca fiind
persoane măcinate de conflicte și ascunzând secrete atât de ei înșiși, cât și de
ceilalți.

De la hipnoză la psihanaliză
Din 1895 și până în 1905, activitatea lui Freud a fost marcată de o adevărată
explozie de creativitate în ceea ce privește conceptualizările teoretice și
tehnicile clinice inovatoare, un lucru probabil nemaiîntâlnit în istoria ideilor
științei. Teoria a izvorât întotdeauna din activitatea lui clinică și a condus
adesea către inovații în tehnică, care la rândul lor au generat noi date clinice
care, în mod invariabil, au stimulat și mai multe progrese în plan teroretic. Pe
parcursul acelor zece ani, psihanaliza ce derivase inițial din hipnoză s-a
transformat într-o metodologie distinctă și într-un tip de tratament de sine
stătător; în aceeași perioadă au fost instituite multe dintre conceptele
fundamentale care ghidează gândirea psihanalitică până în ziua de azi.

Freud începuse să considere hipnoza ca fiind mai puțin utilă în ceea ce privea

dobândirea accesului la amintirile și afectele patogene, așa cum crezuse la


început împreună cu Breuer. Pe măsură ce experiența lui clinică se
îmbogățea, Freud a realizat că esențial în privința îndepărtării permanente a
simptomelor era ca materialul inconștient reprobabil să devină în cea mai
mare parte accesibil planului normal conștient. (De exemplu, pentru
Pappenheim, gândul inconștient ar fi putut fi ceva de genul: „Îl urăsc pe
câinele dezgustător al acestei femei și mă înfurie faptul că ea îi permite să bea
din paharul meu“.) „Reminiscențele” perturbatoare care ieșeau la iveală în
timpul unei transe hipnotice deveneau din nou inaccesibile odată ce pacientul
ieșea din transă. Exista în mintea pacientului o forță de rezistență, pe care
Freud a numit-o mecanism de apărare, ce opera într-un mod activ pentru a
păstra amintirile respective în afara planului conștient al pacientului. (O
tânără manierată din vremea și clasa socială ale lui Pappenheim nu și-ar fi
permis trăirea unei furii atât de inadecvate față de câine.) Transa hipnotică
eluda într-un mod artificial sistemul de apărare, oferindu-i analistului un
acces la secretele decadente. Însă cel care trebuia să le știe era pacientul, iar
acesta nu le putea cunoaște din cauza rezistenței față de acea amintire
specifică (și față de amintirile similare asociate acesteia); iar această
rezistență se reinstala în momentul în care starea de transă lua sfârșit. Simplul
fapt că, ulterior transei, analistul îl informa pe pacient despre secretul
respectiv îi provoca pacientului doar o conștientizare în plan intelectual, și nu
în plan experiențial. (Pappenheim, de exemplu, putea să afle, datorită
încrederii ei în analist, faptul că îl ura pe acel câine și posibil și pe
guvernantă, însă nu simțea acea ură sau dezgustul.)

Modelul topografic

Lupta lui Freud cu această problemă clinică a dat naștere unor progrese
teoretice și tehnice foarte importante. În plan teoretic, Freud a început să
imagineze un model topografic al minții, împărțind-o în trei arii diferite:
inconștientul (care conținea ideile și afectele inacceptabile), preconștientul
(care conținea idei și afecte inacceptabile ce puteau deveni conștiente) și
conștientul (care conținea acele idei și afecte de existența cărora persoana își
dădea seama în orice moment).

Aceste progrese în plan teoretic reprezentate de modelul topografic au fost


însoțite de inovații în plan tehnic. Dacă inițial sarcina clinică era ca analistul
să descopere secretele pacientului hipnotizat, acum sarcina era de a fi
îndepărtate din mintea pacientului mecanismele de apărare față de acele
secrete. Freud a încercat să găsească o metodă care mai degrabă să demoleze
sau să dizolve acele sisteme defensive, și nu să le suspende temporar
acțiunea, așa cum se întâmpla în cazul hipnozei. În perioada trecerii dintre
secole, Freud instituise deja metoda asociației libere, procedura fundamentală
care a fost dintotdeauna pilonul central al tehnicii psihanalitice.

Asociația liberă

Asociația liberă a păstrat câteva dintre procedurile hipnozei. Pacientul stă


întins pe o canapea, confortabil, într-un mediu liniștit și calm — o situație
menită să inducă o stare aflată între starea de conștiență normală și cea de
transă.
Analistul stă așezat la capătul canapelei, în spatele pacientului, în afara razei
lui vizuale. Pacientul spune orice lucru care îi vine în minte, fără să facă
efortul de a monitoriza sau de a selecta gândurile, și este încurajat să devină
un observator pasiv al cursului gândurilor lui conștiente: „Purtați-vă, de
exemplu, ca un călător care stă la fereastra compartimentului său de tren și le
descrie celor din interior cum se schimbă peisajul din fața ochilor săi" (Freud,
1913, p. 127).

Ca mecanism strategic, asociația liberă îl ajută pe analist să identifice


secretele pacientului, dorințele lui inconștiente, în timp ce sistemele de
apărare rămân active și pot fi abordate. Încurajându-l pe pacient să relateze
toate gândurile lui tranzitorii, analistul speră să îl determine pe pacient să
scurtcircuiteze procesul normal de selecție care ascunde conținutul
conflictual. Însă în tot acest timp pacientul este complet treaz și i se poate
arăta că acest curs neimpus al gândurilor lui conține idei și afecte mascate, pe
care le păstrase în afara ariei conștiente.

Transfer și rezistență

Freud a descoperit că este imposibil ca pacientul să asocieze liber pentru mai


mult timp. Gândurile prea strâns legate de secretele refulate nu ies la iveală
pentru că sunt blocate de mecanismele de apărare. Mai mult, gândurile și
afectele conflictuale care constituie centrul dificultăților pacientului sunt
curând transferate asupra persoanei analistului, care devine astfel un obiect al
dorinței, iubirii sau urii intense din partea pacientului. Cu alte cuvinte,
pacientul refuză să vorbească despre gândurile jenante sau aparent banale,
tocmai fiindcă acele gânduri îl vizează pe

analist; adesea, el se trezește în situația în care nu îi trece niciun gând prin


minte. Freud a început astfel să creadă că rezistența față de anumite asociații
libere este de fapt aceeași forță care împinsese de la bun început amintirile
originare în afara planului conștient. Tocmai acest transfer și această
rezistență trebuie să fie expuse, identificate și dizolvate. Prin analizarea
asociațiilor libere și a rezistenței la asociația liberă, credea Freud, se poate
dobândi acces la ambele părți ale conflictului patogen: (1) sentimentele și
amintirile secrete și (2) sistemele de apărare — adică acele gânduri și
sentimente care îndepărtează sentimentele și amintirile secrete.
Vom putea observa în continuare acest conflict în cazul Gloriei. Gloria, o
avocată având aproximativ 25 de ani, a crescut în sânul unei familii de clasă
mijlocie-superioară, într-un oraș mare din vestul Americii. A solicitat
tratamentul analitic ca urmare a faptului că se simțea paralizată în încercarea
ei de a decide asupra căsătoriei cu bărbatul împreună cu care locuia de mai
mult timp. „Pur și simplu nu știu dacă el este cel potrivit", spunea ea. Însă
explorarea analitică avea să scoată la iveală faptul că mariajul nu era singurul
domeniu în care Gloria manifesta incapacitatea de a lua o decizie. Deși ea nu
exprimase niciodată clar acest lucru, nici măcar față de ea însăși, simțea un
sentiment de îndoială general și persistent, care îi umbrea toate ariile
importante ale vieții. Realmente, orice activitate părea să o expună unor
pericole ce o pândeau la tot pasul. Indiferent de circumstanțe, îi era foarte
greu să își permită să aibă o conduită spontană, iar viața ei era în consecință
rigidă și tensionată. La fiecare pas își imagina scenariile cele mai rele, apoi
căuta în realitatea externă acele indicii care să le confirme.

În primele luni ale analizei, acestor îndoieli, ruminații și temeri li s-a regăsit
originea în copilărie, în vremuri din ce în ce mai îndepărtate de momentul
prezent. Și-a amintit că obișnuia să fie foarte îngrijorată că părinților și
rudelor li s-ar putea întâmpla ceva dezastruos. Inventa jocuri care aveau
puterea imaginată de a prevesti: dacă în următoarele două minute treceau prin
intersecție un număr par de mașini, totul avea să fie bine; un număr impar
însemna că dezastrul era pe cale să se întâmple.

Gloria a acceptat să își înceapă ședințele de analiză în mare măsură în felul în


care și le începeau și pacienții lui Freud — prin a relata orice experiență pe
care descoperea că o trăiește. Totuși, acest lucru a devenit curând dificil.
Avea mari dificultăți în a ști ce anume simțea că „ar trebui“ să vorbească;
scăpa de posibilitatea înfiorătoare că ar putea să nu aibă nimic de spus,
făcându-și cu mult timp înainte planuri detaliate privind ședințele. Uneori
înceta complet să mai vorbească. Cu o oarecare insistență din partea
analistului, ea a dezvăluit faptul că începuse să-i fie teamă, deoarece avea
dificultăți în a înțelege și a folosi ceea ce analistul îi răspundea. Întrebările și
afirmațiile analistului i se păreau complicate și confuzionante; răspunsurile
lui i se păreau „prea mari”, iar mintea ei îi părea prea mică.

Una dintre observațiile clinice cele mai importante pe care le-a făcut Freud a
fost faptul că dificultățile pacientului în situația analitică (rezistența și
transferul) nu erau un obstacol în calea tratamentului, ci însăși esența
acestuia. Pe parcursul numeroaselor luni care au urmat, a devenit evident
faptul că fricile Gloriei legate de asociația liberă și de interpretările
analistului derivau din aceleași frici care îi

dominaseră copilăria și stătuseră la baza vieții ei de adult anxioase și inhibate.


Era convinsă că dacă le va permite gândurilor ei să curgă pur și simplu,
atunci ar fi ieșit la iveală gânduri și fantasme periculoase și profund
conflictuale. Sentimentele ei, procesele ei fiziologice, imaginația ei — toate
acestea erau periculoase, prezentând probabilitatea de a scăpa de sub control;
ele trebuiau înfrânate cu orice preț. Fără să își dea seama, Gloria își
monitoriza și își examina constant trăirile și își inhiba procesele mentale.

Freud a descoperit că lucrul care îi ajuta cel mai mult pe pacienții precum
Gloria era nu eludarea sistemului lor defensiv (prin hipnoză) pentru a avea
acces la conținuturile secrete, ci însăși explorarea acelor mecanisme de
apărare, așa cum se manifestau ele în situația analitică. Preocuparea centrală a
procesului analitic deveneau analiza transferului (adică situația în care
pacientul deplasează asupra persoanei analistului sentimente și dorințe
conflictuale) și analiza rezistenței (piedicile în fața asociației libere).

Visele
Printre asociațiile pe care pacienții lui Freud le relatau se aflau și visele lor.
Freud a privit visele asemenea oricărei asociații, întrucât exista probabilitatea
ca acestea să conțină gânduri și referiri ascunse la experiențe trecute.

Chiar și Freud visa foarte mult. De asemenea, avea și el, la rândul lui,
anumite simptome nevrotice supărătoare. Curând el însuși avea să devină cel
mai important pacient al său. Freud s-a cufundat în noua tehnică pe care a
creat-o, asociind pe

marginea elementelor din propriile vise; el îi scria entuziast despre aceste


descoperiri privind propria persoană unui prieten din Berlin, medicul
Wilhelm Fliess, care a funcționat, de la acea mare distanță, drept
cvasianalistul lui Freud. În 1895, Freud deja simțea că înțelesese secretul
formării viselor.
Freud era convins că visele reprezintă împliniri deghizate ale dorințelor
conflictuale (Freud, 1900). În timpul somnului, forțele dinamice
(mecanismele de apărare), care de regulă interzic accesul dorințelor interzise
în planul conștient, sunt slăbite, la fel ca în transa hipnotică. În cazul în care
dorința ar fi fost, pur și simplu, reprezentată direct în vis, atunci somnul ar fi
fost întrerupt. Ia naștere un compromis între forța care împinge acea dorință
în conștient și forța care îi blochează accesul la conștient. Astfel, dorința
apare în vis numai într-o formă deghizată, asemenea unui intrus care se
costumează pentru a pretinde că se află în locul potrivit. Semnificația
adevărată a visului (conținutul latent al visului) trece printr-un proces
elaborat de deformare, care în final are forma visului avut (conținutul
manifest al visului). Condensarea, deplasarea, simbolizarea — toate aceste
procese sunt utilizate de travaliul visului, pentru a transforma conținuturile
latente și inacceptabile ale visului în imagini acceptabile (chiar dacă aparent
ele sunt lipsite de sens și deconectate unele de altele), montate într-o
succesiune ce ia forma unei povești (elaborare secundară) care are rolul de
a-l îndepărta pe visător și mai mult de la gândurile și dorințele lui
inacceptabile.

Tehnica interpretării viselor derivă din felul în care este înțeleasă formarea
lor. Fiecare element al conținutului manifest al visului este izolat și se
asociază pe

marginea lui. Aceste asociații la diferite elemente conduc către direcții


diferite, expun diversele amintiri, gânduri și sentimente care le creaseră (prin
intermediul condensării, deplasării și simbolizării). În cele din urmă,
diferitele căi de asociație se întâlnesc în conținutul latent al visului, care este
asemenea unui punct nodal. Interpretarea visului inversează procesul de
formare a visului, creând o cale ce pleacă de la suprafața deghizată și ajunge
la secretele care stau ascunse dedesubtul acesteia.

Forma pe care Freud a trasat-o în teoria lui asupra viselor a devenit tiparul
structural central pentru înțelegerea tuturor fenomenelor psihice importante.
Structura simptomelor nevrotice, actele ratate (greșelile de vorbire) și, în
general, erorile cărora li se putea regăsi motivația ascunsă — toate acestea
sunt identice cu structura unui vis: adică ia naștere un compromis între
gândul sau sentimentul inacceptabil și apărarea împotriva acestuia.
Materialului interzis i se permite accesul la experiența conștientă numai într-o
formă deghizată.

Un vis al Gloriei de la începutul analizei ar putea fi interpretat din această


perspectivă.

A visat că avea cinci ani și că îl aștepta cu nerăbdare pe tatăl ei să se întoarcă


de la serviciu. Când a ajuns, s-a putut observa că el avea ceva dezgustător pe
unul dintre pantofi, probabil urme ale unor fecale de câine în care călcase.

Însă această chestie pe care o adusese în casă era oarecum amenințătoare.


Visul s-a terminat cu un sentiment de neliniște macabră (aducând întru câtva
cu

sentimentele provocate de extratereștrii din filmul „Invazia jefuitorilor de


trupuri").

La fel ca în cazul tuturor viselor importante, pe parcursul analizei au ieșit la


suprafață, în mod repetat, noi asociații și semnificații. Unele dintre asociațiile
Gloriei, ale căror semnificații ar putea fi regăsite în teoriile timpurii ale lui
Freud asupra formării viselor, includ următoarele:

Când Gloria avea vârsta de cinci ani, s-a născut fratele ei mai mic. Își
amintește că înțelegea oarecum rolul tatălui în sarcina mamei ei, iar în cele
din urmă și-a amintit că s-a simțit destul de geloasă pentru faptul că tatăl i-a
oferit mamei un copil, și nu ei. Avea multe amintiri legate de păpuși
întruchipând bebeluși, la care ea ținea foarte mult; și, în același timp, avea
amintiri oribile legate de relația din copilărie cu fratele ei, a cărui venire pe
lume ajunsese să o considere ca pe un real dezastru.

Privind din perspectiva teoriei lui Freud despre formarea viselor, visul poate
fi înțeles în felul următor:

Când era mică, și chiar și în viața ei de femeie adultă, Gloria era extrem de
atașată de tatăl ei și de penisul lui. (Excitația erotică a relației ei cu tatăl este
condensată în acea imagine în care ea așteaptă nerăbdătoare ca el să se
întoarcă acasă, iar interesul față de penisul lui este deplasat asupra pantofului
și simbolizat prin acesta.) Fratele ei era un rahat, considera ea, iar venirea lui
pe lume a distrus relația erotică pe care o avea cu tatăl ei. Nu putea să îl
blameze în mod direct pe tatăl ei pentru această situație care a înfuriat-o
enorm, așa încât a început să o privească asemenea unui accident întâmplat în
afara controlului ei. Conținutul manifest al

visului — o poveste stranie, menită să inducă în eroare — ascunde


conținuturile latente ale acestuia: dorințe, furii și frici din copilărie. Acest vis
reprezintă un amalgam în camuflaj al celor mai adânci dorințe din copilăria
ei, al apărărilor împotriva acestor dorințe, toate acestea fiind împletite unele
cu altele (prin intermediul „elaborării secundare") într-o narațiune bizară.

Sexualitatea infantilă
Cealaltă descoperire epocală pe care Freud a făcut-o, în aceeași perioadă în
care definea semnificația viselor, privește tipul de amintiri și de secrete
perturbatoare pe care le descoperea pe parcursul explorărilor în lumea psihică
a pacienților lui. Pe măsură ce experiența lui clinică devenea tot mai vastă,
Freud a descoperit că simptomele despre care crezuse că fuseseră îndepărtate
prin intermediul metodei cathartice (dezvoltată din metoda prin care Breuer
abordase cazul Berthei Pappenheim) recidivau adesea. În momentul în care a
aprofundat explorarea acestor simptome, a descoperit că acel eveniment
despre care crezuse că reprezintă originea simptomului ascundea, de fapt, o
experiență anterioară neplăcută. Dacă simptomului nu i se regăseau urmele
în situația timpurie asociată, atunci era foarte probabil ca acesta să se
manifeste din nou. Adesea, Freud descoperea o succesiune de astfel de
episoade legate într-o manieră asociativă și care începeau încă din copilăria
mică — fiind necesar ca toate acestea să fie dezgropate. Freud începuse să
bănuiască faptul că simptomele și conflictele din prezent erau legate în mod
invariabil de evenimente din copilăria timpurie.

Freud a descoperit că majoritatea pacienților lui — și nu doar cei isterici —


sufereau din cauza amintirilor supărătoare ale experiențelor din trecut. Dacă
aceste amintiri erau examinate pentru a vedea dacă ele ascund modele
timpurii, atunci tututor simptomelor li se regăseau sursele în incidentele
traumatice din copilăria timpurie (înaintea vârstei de 6 ani). Iar un lucru și
mai surprinzător pe care Freud l-a observat a fost faptul că aceste incidente
erau în mod invariabil corelate cu un contact precoce cu sexualitatea.
Gloria și analistul ei au descoperit treptat importanța centrală pe care o avea
relația timpurie cu tatăl ei, pe care îl considerase și incitant, dar și terifiant.
Gloria avea multe amintiri legate de nuditatea parțială a tatălui ei — care au
ieșit la iveală pe parcursul analizei. Pe de o parte, era fascinată de penisul lui,
dar pe de altă parte îl găsea respingător, părându-i-se imens și demonic. În
pofida eforturilor ei timpurii de a înțelege informațiile pe care putuse să le
dobândească referitor la sexualitate și reproducere, Gloria nu-și putea
imagina cum este posibil ca vaginul ei mic să poată cuprinde vreodată un
astfel de penis. Sexualitatea în general și tatăl ei în particular îi păreau extrem
de incitante și totodată deosebit de periculoase. Situația analitică în sine,
asemenea tuturor ariilor importante și cauzatoare de anxietate din viața ei, a
fost organizată (în cadrul transferului) în jurul acestei configurații centrale și
traumatice: interpretările analistului, asemenea penisului tatălui ei, păreau
imense, extrem de incitante și totodată deosebit de periculoase; mintea ei,
asemenea vaginului din copilărie, era mică și vulnerabilă; își dorea foarte
mult să cuprindă interpretările, dar îi era teamă că acestea o vor distruge.

O altă descoperire timpurie făcută de Freud a fost și mai surprinzătoare:


atunci când straturile de amintiri legate de sexualitatea infantilă erau în mod
sistematic îndepărtate pentru a putea fi accesat nucleul perturbator, se
descoperea că acestea erau în mod invariabil legate de o situație sexuală
reală, aceste situații luând diverse forme. Aceste descoperiri l-au condus pe
Freud către teoria controversată a seducției infantile: rădăcina tuturor
nevrozelor era reprezentată de introducerea sexualității în experiența
copilului⁵. Copilul, a cărui inocență naturală nu îi permite să proceseze în
vreun fel aceste experiențe, devine din nou victima lor în momentul în care
sexualitatea sa înflorește în mod natural la pubertate. Afectele noi și intense
ale adolescenței trezesc amintirile și afectele timpurii, care fuseseră blocate
într-o formă neprocesată în adâncurile minții copilului, creând o presiune
puternică ce produce simptomele nevrotice.

Această teorie timpurie ar sugera faptul că amintirile Gloriei despre


sentimentele și fricile ei legate de tatăl său ar trebui să ascundă în spatele lor
o situație reală de seducție din partea tatălui. Și într-adevăr, Gloria avea multe
amintiri în acest sens; însă aceste amintiri nu erau legate de o molestare
explicită, ci mai degrabă de ceea ce ea percepuse ca fiind un interes
înfricoșător și intens al tatălui față de sexualitatea ei: acesta intra pe
neașteptate în camera ei în pofida faptului că ea ceruse să aibă intimitate,
observa și comenta maturizarea ei fizică într-o manieră pe care Gloria o găsea
extrem de inconfortabilă și stânjenitoare.

Freud a extins și a dezvoltat teoria seducției infantile în ciuda numeroaselor


critici din partea colegilor lui din domeniul medicinei. În același timp, el se
lupta cu

propriul lui trecut în interpretarea viselor pe care le avea.

În 1816 tatăl lui Freud a murit, iar el a avut o serie de vise ce au scos la iveală
anumite sentimente față părinții lui pe care le-a considerat surprinzătoare.
Freud își pusese întrebări legate de posibilitatea unui eveniment cu conotații
sexuale în propria lui copilărie. Dacă orice nevroză începe cu seducția, iar el
însuși prezenta simptome nevrotice, atunci însemna că trebuia ca și el să fi
fost sedus. Și cu toate acestea, el nu descoperise astfel de amintiri. Însă visele
despre tatăl lui păreau să sugereze altceva: când era copil, Freud avusese
dorințe sexuale față de mama lui; își privise tatăl drept un rival periculos;
astfel, atunci când tatăl lui a murit, Freud a trăit sentimentul unui triumf. Era
ca și cum Freud nu fusese sedus în copilărie, ci mai degrabă își dorise să fi
fost sedus!

Pe măsură ce Freud descoperea aceste lucruri legate de propria lui persoană,


avea din ce în ce mai multe îndoieli privind teoria seducției infantile.
Simptomele nevrotice erau des întâlnite. Era oare posibil ca atât de mulți
copii din familiile vieneze aparținând categoriei superioare a clasei de mijloc
să fi fost în mod obișnuit abuzați de cei care îi creșteau? Ca o ironie, cu cât
Freud acumula mai multe date care să îi susțină teoria (tot mai mulți pacienți
rememorau lucruri care păreau să fie amintiri ale unor experiențe sexuale din
copilărie), cu atât teoria părea mai puțin probabilă. Corelând toate aceste
aspecte între ele, Freud a ajuns la o concluzie crucială, pe care i-a comunicat-
o lui Fliess în 1897 într-o scrisoare: multe dintre situațiile sexuale respective
probabil că nici nu se petrecuseră, iar ceea ce considerase până atunci
amintiri ale unor evenimente erau de fapt amintiri ale unor dorințe și

pofte (Freud, 1985, pp. 264–66)⁶.

Caracteristica geniului lui Freud era să transforme aparentele piedici în


oportunități de explorare și mai profundă. Colapsul teoriei seducției infantile
l-a forțat să abordeze datele clinice într-o manieră foarte diferită. Asemenea
tuturor celor din vremea lui, Freud împărtășea convingerea că orice copil,
dacă este lăsat să se dezvolte în voie, este inocent din punct de vedere sexual.
Sexualitatea era ceva ce apărea prin transformările hormonale din perioada
pubertății. Teoria seducției infantile păruse convingătoare datorită faptului că
explica pătrunderea sexualității în inocența copilăriei prin intermediul unui
adult seducător. Însă dacă seducția nu avusese niciodată loc, iar analiza
scotea la iveală amintiri ale unor dorințe și pofte, și nu ale unor evenimente
reale, atunci presupunerea generală referitoare la inocența infantilă trebuia să
fie în întregime regândită. Colapsul teoriei seducției infantile a dus în 1897 la
apariția teoriei sexualității infantile. Impulsurile, fantasmele și conflictele pe
care Freud le descoperea sub simptomele nevrotice l-au determinat să creadă
acum că acestea nu erau rezultatul unei contaminări din exterior, ci că ele mai
degrabă erau generate de mintea copilului.

Freud era din ce în ce mai convins că sexualitatea extrem de conflictuală


domina nu numai copilăria persoanelor care aveau să dezvolte în viitor
simptome nevrotice, ci și copilăria tuturor oamenilor. Mai mult, sexualitatea
ascunsă în simptomatologia nevrotică nu se limitează la actul heterosexual
convențional, ci seamănă mai mult cu sexualitatea din perversiuni. Sunt
implicate alte părți ale corpului, și nu organele genitale (de exemplu, gura și
anusul); de asemenea, sunt

implicate alte procese ale corpului, și nu copulația (de exemplu, suptul,


defecația sau chiar privitul). Freud era din ce în ce mai convins că această
gamă largă de interese și activități caracteristice atât sexualității nevroticilor,
cât și celei a perverșilor putea fi regăsită în sexualitatea naturală a copilăriei.
Însă de ce oare este sexualitatea un factor motrice în dificultățile de a trăi?
Descoperirile clinice ale lui Freud l-au determinat să regândească natura
sexualității și rolul său în interiorul minții, în general.

Teoria pulsiunilor

Teoria sexualității pe care Freud a dezvoltat-o pe parcursul următorilor ani


(1905b) are la bază noțiunea de pulsiune; acest concept a devenit piatra de
temelie a întregii lui elaborări teoretice ulterioare.
Raționamentul lui Freud era următorul: mintea este un aparat de descărcare a
stimulilor care fac presiuni asupra ei⁷. Există două tipuri de stimuli: externi
(cum ar fi un prădător amenințător) și interni (cum ar fi foamea). Stimulii
externi pot fi evitați; însă stimulii interni devin din ce în ce mai intenși. În
consecință, mintea se structurează în așa fel încât să conțină, să controleze și,
dacă este posibil, să descarce stimulii interni.

Un loc central între stimulii interni este ocupat de pulsiunile sexuale. Freud
era de părere că acestea apar în forma unei varietăți mari de tensiuni ce sunt
generate de diferite părți ale corpului și că necesită o anumită activitate
pentru ca descărcarea lor să fie posibilă. De exemplu, libidoul de tip oral ia
naștere în cavitatea

bucală (sursa acestuia), creând astfel o nevoie pentru actul suptului (scopul
său) și preia drept țintă și se atașează de ceva (în general în exteriorul
persoanei în cauză) precum sânul (obiectul său), care este necesar pentru
satisfacere. Freud era de părere că sursa și scopul sunt proprietăți intrinseci
ale pulsiunii; obiectul însă este descoperit prin intermediul experienței.
Astfel, prin intermediul procesului de hrănire în scopul autoconservării,
bebelușul descoperă faptul că sânul este o sursă de plăcere libidinală; în
consecință, prin intermediul experienței, sânul devine primul obiect libidinal.

Concentrarea terminațiilor nervoase la nivelul anumitor organe stă la baza


funcției lor de sursă a pulsiunilor libidinale. Aceste „zone erogene" prezintă
în permanență un potențial de excitație sexuală; Freud credea însă că în
diferite momente pe parcursul copilăriei acestea preiau pe rând o importanță
mai mare decât celelalte; astfel, activitatea ce implică zona în cauză devine
punctul central de organizare a vieții emoționale a copilului. Freud a propus
ipoteza unei secvențe de stadii psihosexuale; în aceste stadii, părțile corpului
și activitățile libidinale corespondente preiau pe rând dominanța, rezultând
astfel stadiile oral, anal, falic și genital⁸.

Dacă psihanaliza în general seamănă cu săpăturile arheologice, atunci


dezvoltarea și elaborarea viziunii lui Freud asupra sexualității umane a dat
dovadă de toată intensitatea și entuziasmul manifestate de primii exploratori
ce căutau izvoarele Nilului. Într-o manieră similară, Freud a început cu albia
principală — adică sexualitatea adultă și rolul său central și evident în viața
umană. Însă de unde
pornește ea? Cum arată la izvoarele ei? Asociațiile pacienților lui Freud
legate de experiența lor curentă și amintirile din ce în ce mai timpurii pe care
le dezvăluiau i-au oferit lui Freud nava de care avea nevoie pentru a călători
înapoi în timp, către experiențe, fantasme și dorințe din ce în ce mai timpurii.
Cursul principal se ramifica în mod repetat în canale mai mici. Nu exista un
început punctual al sexualității, fie acesta un debut brusc sau o traumă
specifică (așa cum sugerase teoria seducției infantile). Sexualitatea are
nenumărați afluenți (pe care Freud i-a numit „pulsiuni parțiale"). Ea nu
debutează în calitate de genitalitate, ci mai degrabă în forma unei senzualități
difuze, localizată în mai multe părți ale corpului și stimulată în primii ani de
viață prin intermediul mai multor activități diferite una de cealaltă.

Freud considera că impulsurile sexualității infantile supraviețuiesc în viața de


adult într-o formă deghizată (simptome nevrotice) sau nedeghizată
(perversiunile sexuale). Unele dintre acestea se păstrează în preludiu, fiind
subordonate scopului fundamental al actului sexual genital. Însă majoritatea
elementelor componente ale experienței sexuale infantile apar minții adulte
socializate ca fiind reprobabile. În cazurile cele mai bune, ele sunt canalizate
către forme de gratificare sublimate, cu scop inhibat. Însă numeroase mișcări
pulsionale sunt mult prea reprobabile pentru a li se permite vreo formă de
gratificare; astfel, se construiesc sisteme defensive elaborate ce au ca scop
menținerea lor într-o formă refulată sau deturnarea acestora către activități
inofensive. Așadar, apa curgătoare a experienței adulte este compusă din
cursul continuu al izvoarelor infantile, marcată de confluențe și camuflaje,
toate acestea fiind amalgamate în ceea ce apare ca fiind un întreg

transparent.

Putem lua în discuție erotismul anal. Anusul, cu mulțimea sa de terminații


nervoase și având un rol central în anii de educație sfincteriană, este o
importantă zonă erogenă. Copilul mic trăiește dorințe intense de a defeca
unde și când dorește el, de a trăi la un nivel maxim plăcerile senzoriale ale
eliminării, de a controla și stimula anusul, de a face mizerie și de a răspândi
mirosuri fecale. Socializarea necesită un set complex de inhibiții și de
restricționări ale unor astfel de dorințe. Defecația trebuie să fie reglată și
controlată; ea este permisă doar în circumstanțe specifice. Trebuie să fie
instituit un oarecare grad de curățenie; se dezvoltă astfel principiile de bază
ale igienei corporale.

Ce se întâmplă oare cu impulsurile de natură erotică? Freud a ajuns la


concluzia că există un curs neîntrerupt atât al pulsiunilor anale, cât și al
pulsiunilor orale și falice în experiența de adult, și că mare parte din
funcționarea adultă se construiește pentru a oferi fie forme mascate de
gratificare, fie mijloace eficiente de apărare — sau, cel mai adesea,
combinații complexe de gratificare și apărare.

De exemplu, există persoane care sunt experte în a face dezordine. Aceste


persoane nu pot tolera curățenia, pe care o resimt ca fiind opresivă și
sufocantă. Dacă se întâmplă să îi aveți ca musafiri, vă vor lăsa mereu casa
mai murdară decât a fost când au sosit. În termenii teoriei lui Freud asupra
sexualității infantile, aceste persoane găsesc mereu debușee pentru
impulsurile lor erotic-anale, ușor mascate, de a murdări, de a mirosi urât.

La polul opus se află cei care își dedică viața ordinii și curățeniei, care nu pot

tolera murdăria. Pentru acești oameni, orice lucru își are locul lui. „Unde ar
merge asta?" este întrebarea pe care și-o pun mereu. Vesela rămasă în urmă
după servirea cinei este spălată, ștearsă și aranjată în dulapuri înainte ca
mâncarea să fi fost măcar digerată. Podelele și exterioarele mobilelor sunt
curățate cu soluții abrazive. Dacă îi veți avea ca musafiri, vă vor lăsa casa un
pic mai ordonată decât era atunci când au sosit. (Vor găsi un loc pentru toate
acele lucruri care nu aveau în mod obișnuit un loc al lor.) În termenii teoriei
lui Freud asupra sexualității infantile, acești oameni își dedică viața ridicării
de sisteme defensive împotriva propriilor pulsiuni erotic-anale. Dacă se
îndepărtează de la această conduită, li se pare periculos. Dacă murdăria și
dezordinea sunt tolerate, atunci defecația nu va mai fi conținută în spațiul
băii, rezultând astfel un coșmar exploziv.

Complexul Oedip

Piesa centrală în teoria lui Freud asupra dezvoltării a fost complexul Oedip.
Freud era de părere că diferite elemente ale sexualității converg în jurul
vârstei de 5–6 ani într-o organizare genitală, în cadrul căreia pulsiunile
parțiale pregenitale (cum ar fi oralitatea sau analitatea) sunt subsumate
hegemoniei genitale. Scopul dorințelor copilului este acum actul sexual
genital cu părintele de sex opus. Părintele de același sex devine un rival
periculos și temut. (Mai târziu, Freud [1923] a introdus conceptul de complex
Oedip negativ pentru a descrie situația în care obiectul iubirii copilului este
părintele de același sex, iar părintele de sex opus devine rivalul.) Asemenea
lui Oedip din opera lui Sofocle, tuturor copiilor le este scris un

destin de a-și urma dorințele, ajungând astfel să fie prinși într-o dramă
pasională care nu are o soluție simplă. Nuanțele pe care le preia complexul
Oedip în cazul fiecărui copil depind în mod substanțial de cursul
organizărilor pregenitale anterioare. Pentru copilul cu o puternică fixație
orală, genitalitatea va prelua teme orale (sexualitatea este impregnată cu
aspecte legate de dependență). Pentru copilul cu o puternică fixație anală,
genitalitatea va avea teme anale (sexualitatea este pătrunsă de imagini legate
de dominație și control).

Freud credea că rezolvarea complexului Oedip apare prin amenințarea


angoasei de castrare. Băiețelul vrea să îndepărteze amenințarea impusă de
rivalul său prin a-l castra și presupune că tatăl lui îl va pedepsi într-o manieră
similară. Copilul va renunța la ambițiile oedipiene numai datorită amenințării
cu castrarea. În 1923, Freud a introdus conceptul de Supraeu; o componentă-
cheie a acestuia este idealul Eului, ce are calitatea de „moștenitor al
complexului Oedip" și explică internalizarea valorilor parentale care însoțesc
rezolvarea conflictelor oedipiene și ține sub control sexualitatea infantilă.
Însă în ceea ce le privește pe fetițe, Freud a avut mari dificultăți în a explica
rezolvarea complexului Oedip și instituirea Supraeului; în cazul fetițelor, se
presupunea că eventuala castrare nu ar fi o amenințare atât de serioasă. (În
capitolul 8 vom aborda mai detaliat chestiunea căilor de dezvoltare diferite
pentru băieței și pentru fetițe.)

Detaliile și textura complexului Oedip depind atât de factori constituționali,


cât și de factori experiențiali și variază de la un individ la altul. Freud a
sugerat însă că pentru toți oamenii temele centrale ale sexualității infantile se
organizează în

complexul Oedip și că această organizare devine structura subiacentă pentru


tot restul vieții. Așa cum a afirmat cercetătorul în psihanaliză Jay Greenberg
(1991),
Pentru Freud, complexul Oedip a reprezentat atât evenimentul nodal al
dezvoltării normale, cât și conflictul central din cadrul nevrozelor;
interacțiunea dintre forțele psihice atât în sănătatea mentală, cât și în
psihopatologie poate fi înțeleasă în contextul său. Complexul Oedip este o
extraordinară invenție analitică, un cadru pentru conceptualizarea dinamicii
familiale și a rămășițelor acesteia în viața psihică a copilului (p. 5).

Complexul Oedip a fost mereu conceptul cel mai mult asociat cu psihanaliza
freudiană. Greenberg (1991) a arătat că semnificația acestui concept s-a
schimbat extraordinar de-a lungul deceniilor de teorie psihanalitică și că
viziunea lui Freud legată de posedare sexuală și rivalitate a fost lărgită pentru
a include o gamă de diferite tipuri de motivații și constelații de dinamică
familială. Cu toate acestea, identitatea unui „freudian“ depinde în general de
integrarea diferitelor inovații teoretice și tehnice într-o viziune extinsă a
complexului Oedip. Astfel, chiar și un teoretician atât de critic la adresa
teoriei clasice a pulsiunilor cum este Roy Schafer (a se vedea capitolul 7)
observă că „pentru noi, scenariul cel mai adaptabil, de încredere, cuprinzător,
tolerabil și util dintre toate [este] complexul Oedip, în toată complexitatea lui
și cu toate surprizele pe care le oferă” (1983, p. 276).

Conflictul psihic

Termenii pe care Freud i-a inventat pentru a-și prezenta teoriile legate de
inconștient, sexualitatea infantilă și mișcările pulsionale au devenit atât de
obișnuiți în ziua de azi, încât este dificil să mai recunoaștem cât de
revoluționar a fost felul în care el a înțeles psihicul și cât de importante sunt
descoperirile lui pentru era contemporană. Freud sugera că ceea ce noi
resimțim ca fiind mintea noastră este de fapt o foarte mică parte din aceasta;
restul minții noastre nu este deloc accesibil conștienței noastre neînsemnate.
Semnificația reală a celor mai multe lucruri pe care le gândim, simțim sau
facem este stabilită în mod inconștient, fără ca noi să ne dăm seama. Mintea
are mecanisme elaborate de a modula tensiunile pulsionale care reprezintă
sursa tuturor motivațiilor și care exercită o presiune permanentă de a fi
descărcate. Aparenta accesibilitate a conținuturilor minții este o iluzie;
psihicul și personalitatea sunt formate din straturi extrem de complexe care se
întrepătrund, din transformări ale acestor pulsiuni și din apărări împotriva lor.
Freud scria:
Ceea ce noi numim „caracterul" unui om este construit în mare parte cu
materialul excitației sexuale și se alcătuiește din pulsiunile fixate încă din
copilărie, din construcțiile dobândite prin sublimare și prin acele construcții
care sunt destinate să reprime eficient impulsurile perverse recunoscute ca
fiind nefolositoare (1905, p. 125).

Pentru Freud, însuși materialul personalității este țesut din fire pulsionale și
defensive.

În analiza Gloriei a devenit evident faptul că unele dintre problemele


esențiale cu care se luptase în copilărie presupuneau conflicte referitoare la
dorințe și impulsuri, iar aceste conflicte au prins ulterior rădăcini în
personalitatea ei, în mai multe feluri.

Aspectele legate de copilărie au ieșit la iveală pe parcursul primelor luni de


terapie cu o claritate din ce în ce mai intensă. Ea a început să realizeze faptul
că primul ei simptom nevrotic complet a apărut în jurul vârstei de 11–12 ani,
când ruminațiile obsesive și generalizate deveniseră destul de supărătoare și
evoluaseră într-un simptom compulsiv deranjant. Gloria stătea trează noaptea
și se gândea obsesiv la tipare legate de „cald“ și „rece”. Mergea în baie și
deschidea pe rând robinetele pentru apă caldă și pentru apă rece, în anumite
succesiuni: cald-rece-cald-rece; cald-cald-rece-rece; cald-rece-rece-cald-cald-
rece-rece-cald. O chinuia problema felului în care să încheie o succesiune
pentru a avea sentimentul unei finalități. Nicio succesiune nu părea să aibă un
final natural; toate puteau fi repetate la nesfârșit. Făcea acest lucru fără
întrerupere, căutând o încheiere, până când renunța într-o stare de epuizare
agitată.

Debutul simptomului Gloriei a coincis cu debutul pubertății — un moment în


care corpul, reacțiile și sentimentele ei se schimbau în feluri pe care le găsea
destul de înfricoșătoare. Îi creșteau sânii, a avut primele menstruații, iar toate
aceste lucruri au devenit extrem de interesante pentru tatăl ei, care adesea
făcea comentarii entuziaste și laudative în legătură cu aceste aspecte.
Capacitatea sporită de a trăi experiența excitației sexuale era extrem de
problematică, întrucât pentru ea

sexualitatea era asociată cu imagini înfricoșătoare de vătămare și capitulare în


fața unor figuri masculine mai mari, mai puternice și intimidante. Probabil că
apa care curgea la robinet reprezenta explozia feminității și sexualității ei, în
timp ce caracteristicile de cald sau rece ale apei reprezentau căldura sau
răceala sentimentelor ei. În cadrul teoriei lui Freud legate de simptome ca
fiind formațiuni de compromis deghizate, lupta Gloriei cu robinetele era o
punere în scenă (prin deplasare și camuflare) a conflictelor ei intense legate
de dorința de a fi „aprinsă“, pe de o parte, și pe de altă parte de a fi capabilă
să „se stingă” — cu alte cuvinte, dorința de a se abandona proceselor naturale
care se petreceau în corpul ei și eforturile disperate pe care le făcea pentru a
dobândi controlul asupra acestora și a le stăpâni.

Ce s-a întâmplat oare cu acest conflict central — lupta între impulsurile


interzise și apărările împotriva lor — pe măsură ce Gloria a crescut? Actul
sexual în sine era în cea mai mare parte neplăcut, iar uneori era dureros. Era
ca și cum experiența sexului în viața ei de adult era organizată în jurul
temelor fantasmelor din copilărie, iar disconfortul din prezent a făcut ca actul
sexual să fie o experiență ce trebuia evitată cât mai mult cu putință. Și cu
toate acestea, caracteristicile excitante ale sexului erau conținute în fanteziile
de masturbare, legate de răpire, sechestrare și dominare. Gloria privea sexul
ca pe o capitulare dureroasă, i se părea mult prea înfricoșător pentru a-i ceda
în viața reală; fantezia sexuală pe care o putea controla (în care putea să se
„aprindă“ și să „se stingă”), chiar dacă era legată de scenarii de capitulare
dureroasă, era îndeajuns de sigură pentru a permite o plăcere foarte intensă.

Însă urmele conflictelor infantile ale Gloriei nu se regăseau doar în


sexualitatea ei adultă. Întreaga viață a Gloriei putea fi privită ca o luptă care îi
antrena inteligența, talentele, exprimarea sinelui și vitalitatea împotriva
eforturilor ei disperate de a controla totul. Unul dintre exemplele cele mai
clare ale acestei lupte pervazive consta în dificultatea ei de a îngriji plante.
Cumpăra plante de la o pepinieră și le îngrijea bine pentru o perioadă de timp.
Însă când apărea o nouă mlădiță, Gloria nu rezista compulsiei de a desface cu
mâinile vlăstarele tinere, întrerupând astfel creșterea plantei. Într-o manieră
similară, realmente fiecare arie a vieții ei era restricționată de convingerea că
trebuia să observe și să controleze cu vigilență orice fel de manifestare fizică
și emoțională naturală; în caz contrar, acestea ar fi scăpat de sub control și ar
fi pus-o în pericol.

Pulsiunea agresivă
Din momentul în care a abandonat teoria seducției infantile și până în 1920,
Freud a privit pulsiunea sexuală ca fiind sursa tuturor conflictelor și
patologiilor psihice. A mai scris și despre alte pulsiuni în afară de cele
sexuale (de exemplu, pulsiunile de autoconservare); cu toate acestea, Freud a
simțit că impulsurile și dorințele care derivă din pulsiunea sexuală (în
întreaga lor complexitate și cu presiunea pe care o exercită) sunt cele care duc
la fragmentarea sinelui. Aspecte ce presupuneau agresivitatea, sadismul și
puterea și-au găsit un loc din ce în ce mai important în prezentările de caz ale
lui Freud din anii 1910; și cu toate acestea, în termeni teoretici, el a privit
agresivitatea și sadismul ca fiind elemente ale

sexualității, componente ale pulsiunii sexuale (cum ar fi sadismul oral sau


sadismul anal).

În 1920 Freud a conceptualizat ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de


teoria dualismului pulsional, care a conferit agresivității un statut egal cu cel
al sexualității în calitate de energie pulsională fundamentală care motivează
procesele mentale. Aceasta nu a fost o adăugire minoră. Felul în care un
teoretician conceptualizează motivația și scopurile subiacente ale
comportamentului pune într-o lumină specială felul în care conturează mintea
și activitatea umană. În scrierile lui timpurii (de exemplu, în 1908), Freud a
schițat imaginea unor oameni care se luptă cu impulsuri și dorințe interzise în
general datorită convențiilor sociale referitoare la sexualitate, pe unele dintre
acestea văzându-le ca fiind nenecesar de severe și de restrictive. Freud
considera că succesul unei analize presupunea ca persoana să se elibereze din
forțele refulării și să devină aptă să își folosească diversele pulsiuni sexuale
parțiale în scopul propriei plăceri și satisfacții.

Însă din ce în ce mai mult, și în special după 1920, imaginea lui Freud despre
natura umană se umbrea tot mai mult⁹. El a ajuns să considere că nu doar
dorințele sexuale inofensive sunt refulate, ci și o distructivitate puternică și
brutală ce derivă dintr-o pulsiune a morții. Odată cu această schimbare
crucială în conceptualizarea pulsiunilor, a trebuit reformulat raportul dintre
individ și societate în viziunea lui Freud și a primilor psihanaliști. Refularea
nu este impusă în mod nenecesar de către o societate opresivă; refularea este
o formă de control social care îi salvează pe oameni de ei înșiși și face posibil
ca ei să trăiască împreună fără să se
omoare între ei și să se exploateze unii pe alții. Sănătatea mentală ideală nu
presupune absența refulării, ci menținerea acesteia într-o formă modulată,
care permite gratificarea și, în același timp, împiedică impulsurile sexuale și
agresive primitive să preia controlul. Adoptarea unei viziuni mai sumbre
asupra pulsiunilor a determinat o atitudine mai apreciativă față de controlul
social, pe care Freud îl privea acum ca fiind necesar pentru a-i salva pe
oameni de ei înșiși. Astfel, Freud a renunțat la viziunea lui filosofică inițială
inspirată de Rousseau, adoptând una mai sumbră, inspirată de Hobbes. În
lucrarea lui cea mai cunoscută asupra culturii, Disconfort în cultură (1930),
Freud a schițat imaginea unui om care are nevoie de cultură pentru a
supraviețui, dar care, din cauza renunțării pulsionale pe care o presupune
cultura, este în mod necesar întotdeauna nemulțumit într-o manieră
fundamentală¹⁰.

De la topografie la structură
O altă inovație majoră, introdusă în anul 1923, se referă la categoriile
fundamentale în care Freud include diferitele fragmente experiențiale.

Încă de la începuturile disensiunilor lui cu Breuer referitoare la cauza


amintirilor refulate, Freud a privit conflictul ca fiind problema clinică
centrală ce se află la baza tuturor psihopatologiilor. Metaforele lui preferate
referitoare la minte (și la procesul analitic) erau de natură militară. Conform
acestei metafore, o parte a minții se afla în război cu o altă parte a minții, iar
simptomele erau o consecință directă — deși mascată — a acestei lupte
subiacente ascunse. Modelele teoretice ale lui

Freud cu privire la psihic au reprezentat eforturile lui de a ilustra conflictul


pacientului, conflict ce se afla în centrul tratamentului analitic.

Însă la începutul anilor 1920, modelul topografic (adică inconștientul populat


de dorințe, impulsuri și amintiri refulate și inaccesibile aflat în conflict cu
conștientul și preconștientul având conținuturi mai acceptabile) se dovedea
deja a fi insuficient în calitate de hartă a conflictului. Erudiția conceptuală și
experiența clinică din ce în ce mai vaste l-au împins pe Freud să
conceptualizeze ideea că dorințele și impulsurile inconștiente se află în
conflict cu apărările, și nu cu conștientul și cu preconștientul; în plus, aceste
apărări nu puteau fi realmente conștiente sau accesibile conștientului. Cu alte
cuvinte, dacă știu că mă împiedic să știu ceva, atunci ar trebui să știu și ceea
ce mă împiedic să știu. Pacienții lui Freud nu doar că nu-și cunoșteau
propriile secrete, ei nici măcar nu știau că ar avea secrete. Nu numai că
impulsurile și dorințele erau inconștiente: mecanismele de apărare păreau să
fie și ele inconștiente.

Freud a mai descoperit ceva în inconștient: sentimente de vinovăție,


interdicții, autopedepsiri. Dorințele masochiste ale Gloriei față de tatăl ei, de
exemplu, au fost corelate cu un sentiment de autoînvinovățire — cu alte
cuvinte, presupunea că merita pedeapsa pe care o primea de la abuzatorii din
fanteziile ei sexuale. Inconștientul ei conținea nu doar dorințe interzise, ci și
apărări împotriva lor, și totodată autoacuzări și pedepse pentru astfel de
dorințe.

Pe măsură ce noțiunea timpurie de inconștient devenea tot mai complexă, tot


ceea ce era interesant — fără îndoială, tot ceea ce era implicat în conflictul

psihodinamic — își găsea un loc aici. În momentul în care Freud a început să


privească falia conflictuală fundamentală din minte ca aflându-se în interiorul
inconștientului însuși, și nu între conștient și inconștient, a devenit necesară
conceptualizarea unui nou model — modelul structural — pentru a defini
elementele constitutive primare ale minții.

Modelul structural plasează toate componentele majore ale sinelui în


inconștient, iar granițele semnificative sunt trasate între Se, Eu și Supraeu.
Acestea nu sunt însă regiuni topografice, ci mai degrabă trei tipuri de instanță
diferite. Se-ul este „un cazan plin de excitații clocotinde" (1933, p. 522) de
energii în stare brută, nestructurate și impulsive; Eul reprezintă un set de
funcții de reglare care mențin impulsurile din Se sub control; Supraeul este un
set de valori morale și de atitudini autocritice, organizate în general în jurul
imagourilor parentale internalizate.

Inspirându-se masiv din metaforele darwiniene din epoca lui, Freud a schițat
imaginea unei omeniri incomplet evoluate, sfâșiată printr-o falie
fundamentală între motivații animalice și conduita și atitudinea civilizate,
între natura animalică și aspirațiile culturale. Și însuși procesul de socializare
presupunea alienarea de propria persoană și autodezamăgirea. În concordanță
cu teoria sa despre natura animală (inspirată din zoologia și fiziologia
animală ale zilelor lui), Freud a privit oamenii ca fiind „împinși" să caute
plăcerea într-o manieră înverșunată și rapace. Pentru a deveni acceptabil atât
în ochii celorlalți, cât și pentru sine, individul trebuie să-și ascundă față de
sine aceste motivații pur hedoniste. Freud a emis ipoteza că Eul, cu ajutorul
prezenței parentale internalizate din Supraeu, refulează și modulează

impulsurile animalice din Se, pentru a păstra siguranța într-o lume a celorlalți
oameni. Rezultatul constă într-o minte care, în mare parte, nu se cunoaște pe
sine, plină cu secrete și cu impulsuri dezavuate, de natură sexuală și agresivă.
Tocmai presiunea acestor impulsuri din „întoarcerea refulatului" este cea care
creează simptomele nevrotice al căror cod Freud a simțit că l-a descifrat.

Moștenirea lui Freud


Freud a fost mereu de părere că marea lui contribuție a fost descoperirea
sensului viselor. Acest lucru se explică prin faptul că, ascunse în scenariul
visului, se află secrete care aparțin subiectivității umane în general. Autori de
psihanaliză de mai târziu aveau să demonstreze că toate poveștile despre noi
înșine pe care ni le spunem sunt elaborări secundare, țesute dintr-o varietate
largă de fire ale vieții psihice din trecut și din prezent: dorințe și năzuințe,
fantasme și percepții, speranțe și spaime.

Freud a observat cu vigilență și a ținut din scurt psihanaliza atât în calitatea ei


de mișcare cvasipolitică, cât și în calitate de știință (Grosskurth, 1991). Au
existat câțiva teoreticieni importanți cu care Freud a întrerupt colaborarea
(sau care au întrerupt colaborarea cu Freud) încă de la începuturile
psihanalizei, incluzându-i aici pe Alfred Adler, Carl Gustav Jung, Otto Rank
și Sandor Ferenczi. Multe dintre conceptele și intuițiile acestora, deși au fost
dezvoltate în afara curentului principal freudian, și-au găsit calea înapoi către
psihanaliză câteva decenii mai târziu, în general fără recunoașterea meritelor
pionierilor disidenți. De exemplu, ipotezele

timpurii ale lui Adler în privința primatului agresivității și puterii au fost


preluate de Freud însuși când a conceptualizat pulsiunea agresivă; de
asemenea, accentul pe care Adler l-a pus asupra factorilor sociali și politici a
fost premergător teoriilor dezvoltate ulterior de „culturaliști" precum Harry
Stack Sullivan, Erich Fromm și Karen Horney. Preocupările lui Jung legate
de conceptul de Sine au fost continuate pe parcursul următoarelor decenii în
domeniile psihologiei sinelui (capitolul 6) și relațiilor cu obiectul (capitolele
4 și 5). Preocuparea majoră a lui Jung, spiritualitatea, a fost ponegrită decenii
la rând în cadrul teoriei freudiene din cauza repulsiei lui Freud față de religie
(1927). Însă aceasta s-a reîntors în forma unei teoretizări psihanalitice
contemporane care integrează spiritualitatea cu psihodinamica (Sorenson,
1994). Opera revoluționară a lui Rank asupra voinței este premergătoare
teoriilor contemporane asupra stării de a fi factor activ (agency) (a se vedea
capitolul 7). Iar gândirea radicală și experimentele clinice ale lui Ferenczi au
prefigurat și, în unele cazuri, chiar au influențat elaborările recente din cadrul
psihanalizei interpersonale (capitolul 3) și al teoriilor relațiilor cu obiectul
(capitolele 4 și 5).

Cosmologii sunt de părere că au existat variații ușoare în densitatea


extraordinar de compactă a materiei din primele momente care au urmat Big
Bangului. Dacă aceste variații nu ar fi existat, universul ar fi fost cu
certitudine uniform și simetric. Însă aceste variații au făcut posibilă
concentrarea materiei în galaxii separate, dând astfel naștere lumilor din
interiorul acestora. Descoperirile lui Freud au dat naștere universului
psihanalizei exact așa cum Big Bangul a dat naștere

universului în care trăim. Contribuțiile lui Freud au fost remarcabil de bogate


și de dense, iar teoreticienii din generațiile următoare au dezvoltat diferite
aspecte ale acestora. Ele au reprezentat ușoare variații în zilele lor, însă, din
fericire pentru noi, aceste tipuri de diferențe au evoluat în bogăția fertilă de
școli de gândire contemporană analitică, pe care le vom aborda în capitolele
care urmează¹¹.

² Thomas Mann — Iosif și frații săi, Iași, Ed. Polirom, 2013 (trad. din limba
germană de Petru Manoliu). (N. t.)

³ Mulți folosofi, poeți și psihologi de dinainte de Freud sau contemporani cu


el vorbiseră despre idei și sentimente care operează în afara ariei conștiente (a
se vedea Ellenberger, 1970).

⁴ Timpul îndelungat care s-a scurs între tratamentul Annei O. condus de


Breuer și publicarea acestuia, împreună cu Freud, a lucrării despre isterie s-a
datorat parțial manierei traumatice în care s-a încheiat acea cură. Anna O. a
dezvoltat un transfer erotic față de Breuer, transfer care s-a manifestat în
forma unei sarcini isterice; această situație l-a tulburat enorm pe Breuer, care
a decis să abandoneze acest domeniu și să se aplece din nou asupra activității
lui ca medic internist. Însă toate aceste evenimente au fost dezvăluite mulți
ani mai târziu, când noțiunile psihanalitice de transfer și contratransfer (a se
vedea capitolul 9) ajunseseră să fie îndeajuns de dezvoltate pentru ca astfel de
conceptualizări să fie inteligibile și prelucrabile (din păcate, prea târziu
pentru Breuer).

⁵ Colaborarea lui Breuer cu Freud a luat sfârșit la scurt timp după publicarea

Studiilor despre isterie, cel puțin parțial datorită deciziei controversate a lui
Freud de a lua în considerare sexualitatea în cadrul explorării originii isteriei.

⁶ Jeffrey Masson (1984) a criticat motivele pentru care Freud a abandonat


teoria seducției. Masson susține că motivele reale ale lui Freud au fost
generate de eforturile lui imorale de a ascunde abuzurile la care părinții își
supuneau copiii și pe cele la care medicii (în special Fliess) își supuneau
pacienții.

⁷ Acest model era în totalitate caracteristic științei vremii lui Freud, care era
în cea mai mare parte fundamentată pe fizica newtoniană și biologia
darwinistă; pe aceste baze, atât creaturile vii, cât și obiectele neanimate erau
conceptualizate în termeni de materie, forțe și mișcare. Teoria pulsiunilor
dezvoltată de Freud este în mod tradițional împărțită în două dimensiuni
distincte: una este o psihologie a sexualității, a autoconservării și a
agresivității, iar cealaltă este o metapsihologie care ia în calcul distribuția și
modularea energiei psihice și a forțelor dinamice. Cât de independente sunt
una de cealaltă aceste două dimensiuni face obiectul unei intense controverse
(a se vedea Gill & Holzman, 1976).

⁸ Freud a considerat că faza „falică" este una pregenitală deoarece, deși


sexualitatea copilului este concentrată în zona genitală, acesta nu înțelege
încă la vârsta de 3–4 ani diferența între sexe sau complementaritatea
organelor genitale feminin și masculin. Freud a presupus că, la acest moment,
copiii cred că penisul și clitorisul sunt unul și același lucru, presupunând că
oamenii sunt identici din punct de vedere anatomic. Ipotezele lui Freud legate
de dezvoltarea identității de gen, precum și revizuirile subsecvente ale acestor
ipoteze vor fi abordate în capitolul

8.

⁹ Mai mulți exegeți sunt de părere că pesimismul crescând al lui Freud este
cauzat de ororile Primului Război Mondial, de lupta lui îndelungată cu
cancerul și de moartea fiicei lui preferate, Sophie.

¹⁰ Critici sociali de mai târziu, cum ar fi Herbert Marcuse (1955) și Norman


O. Brown (1959), care s-au inspirat masiv din conceptele lui Freud în critica
lor asupra convențiilor sociale, pun un accent deosebit pe prima teorie a
pulsiunilor, în cadrul căreia absența refulării este privită ca fiind constructivă,
și nu distructivă.

¹¹ În capitolele următoare vom aborda operele acelor teoreticieni care au


introdus direcții majore de inovație în teoria psihanalitică: unii dintre aceștia
(cum ar fi teoreticienii freudieni ai psihologiei Eului) au păstrat modelul de
bază al lui Freud, însă s-au îndepărtat de acesta într-o manieră semnificativă;
alți autori (cum ar fi Fairbairn și Winnicott) au păstrat limbajul lui Freud, însă
au modificat premisele lui fundamentale; alții (de exemplu Loewald, Schafer
și Lacan) au dezvoltat anumite dimensiuni ale viziunii lui Freud și au
minimalizat altele. Contribuții importante au avut, de asemenea, acei autori
care au îmbunătățit și extins cadrul fundamental instituit de Freud. Printre cei
mai importanți autori din această categorie se numără Jacob Arlow (1985,
1987), Charles Brenner (1976, 1982) și William Grossman (1992).

CAPITOLUL 2
Psihologia Eului
Copilul este tatăl adultului.

William Wordsworth

Omul poate fi definit ca fiind animalul care poate să spună „eu", care poate fi
conștient de el însuși ca entitate separată.

Erich Fromm

Freud s-a văzut ca fiind cel care a descoperit o lume necunoscută anterior:
inconștientul. A trebuit să-și croiască drum prin ariile complexe ale tărâmului
psihic pentru a expune principalele dorințe și frici infantile inconștiente, care
îl fascinau și îl entuziasmau profund. Ceea ce Freud dorea să descopere erau
secretele, și nu nivelurile obișnuite ale vieții mentale prin care se ascundeau
aceste secrete. Așa cum Schliemann intenționase să scoată la lumină orașul
demult îngropat Troia, Freud a observat și a identificat o varietate de comori
pe parcursul explorării lui, însă pasiunea sa pentru descoperirea relicvelor
îndepărtate și exotice în mod inevitabil îi deturna atenția înapoi către săpături,
împingându-l dincolo de aceste descoperiri inițiale, către ceea ce el simțea că
ar fi firide mai adânci, mai primitive ale experienței umane.

Totuși, pe măsură ce Freud își continua explorările, câțiva dintre adepții lui
strânși în jurul sitului erau fascinați de trăsăturile mai ordinare ale vieții
mentale pe

care Freud le scotea la iveală și le abandona pentru a-și continua explorările


către secretele infantile mai întunecate. Excavările lui Freud au deschis
perspective transversale importante asupra structurii interne și stratificării
stadiale a psihicului. Aceste scene proaspăt scoase la lumină au provocat o
explozie de investigări ale istoriei timpurii a psihicului uman și a funcționării
lui. Germenii școlii cunoscute sub numele de psihologia Eului au apărut în
anii ’30 la Viena, s-au răspândit datorită războiului în Anglia, iar în cele din
urmă au prins rădăcini ferme în America.

Înainte de 1923, Freud a utilizat termenul Eu într-o manieră neprecizată,


nesistematică, pentru a face referire la ansamblul de idei dominant și în mare
parte conștient din care refulatul era îndepărtat. În 1923, în lucrarea Eul și Se-
ul, el a început să folosească Eul pentru a reprezenta una dintre cele trei
instanțe psihice fundamentale ale minții (alături de Se și de Supraeu).
Funcțiile majore ale Eului erau de a reprezenta realitatea și, prin ridicarea
sistemelor defensive, de a canaliza și controla presiunile pulsionale interne în
fața realității (inclusiv cerințele convențiilor și moralității sociale). Tipurile de
întrebări care au devenit centrale în psihologia Eului erau extensii naturale ale
viziunii lui Freud asupra minții ca fiind structurată în jurul mișcărilor
pulsionale și al apărărilor: există oare faze, un fel de capacitate progresivă, de
a îndeplini sarcinile defensive ale Eului? Oare această evoluție progresivă
este un proces predeterminat și înnăscut, care se desfășoară în mod inevitabil,
sau există factori de mediu care susțin sau inhibă dezvoltarea lui? Oare
dezvoltarea Eului, deși debutează cu mult înainte de faza oedipală esențială,
este, asemenea dezvoltării Supraeului, influențată de contactul cu aspecte ale
părinților

și de internalizarea acestor aspecte? Oare pulsiunile libidinale și agresive


(deși, teoretic, sunt, din punct de vedere funcțional, opuse Eului și controlate
de acesta) joacă vreun rol în dezvoltarea inițială a capacităților Eului?
Interesul față de aceste trăsături mai „obișnuite" ale psihicului a presupus
totodată concentrarea asupra diferențelor în organizarea și manifestarea
pulsională pe parcursul dezvoltării și asupra unei înțelegeri mai bune a felului
în care Supraeul se consolidează și își instituie funcțiile constructive.

În cele din urmă, atenția asupra acestor întrebări a generat o înțelegere mai
vastă a funcționării psihice normale și a psihopatologiei, care, la rândul ei, a
îmbogățit și a revigorat teoria psihanalitică, dar totodată a lărgit semnificativ
aria de abordare terapeutică. Așa cum vom vedea, psihologii Eului au avut
multe puncte în comun și cu alte școli de psihanaliză: cu psihanaliza
interpersonală, cu teoriile relațiilor cu obiectul și cu psihologia sinelui. Toate
aceste tradiții teoretice, care au luat naștere ca ramuri ale operei lui Freud, au
început să abordeze, într-o manieră sau alta, probleme ale dezvoltării normale
și impactul mediului și al relațiilor timpurii. Ceea ce diferențiază psihologia
Eului de alte direcții de gândire constă în conservarea atentă a teoriei
freudiene a pulsiunilor care stă la baza ei.
Anna Freud: pietrele de temelie ale teoriei apărărilor
Modelul topografic timpuriu al lui Sigmund Freud descria existența unui
conflict între funcționarea mentală conștientă și cea inconștientă, conflict în
cadrul căruia impulsurile din Se exercitau o presiune asupra sistemelor
defensive ale Eului

ce fuseseră ridicate pentru a le conține. Succesul tratamentului psihanalitic


era văzut ca depinzând de presiunea naturală din interiorul impulsurilor Se-
ului care, profitând de moment, se manifestau atunci când pacientul își
suspenda temporar operațiunile defensive, supunându-se „regulii
fundamentale" a asociației libere. Modelul structural, introdus în anul 1923,
descria un psihic mai complex ce conținea lupte între trei instanțe interne: Eu,
Se și Supraeu. Potrivit acestui model, nevroza este rezultatul unei formațiuni
de compromis realizat în mod inconștient între aceste părți în mod
fundamental antagonice: Se-ul, care face presiuni în sensul gratificării
dorințelor infantile; Supraeul, care se luptă să împiedice această gratificare
interzisă din punct de vedere moral; Eul, care mediază cerințele Se-ului, ale
Supraeului și ale lumii externe. Manifestând o oarecare compasiune față de
Se, Eul pune în funcțiune o strategie care permite un oarecare grad de
gratificare pulsională, însă canalizează această gratificare printr-un sistem
complex de apărări inteligente. Eul deghizează felul în care se înfățișează
impulsurile din Se; procedând astfel, preîntâmpină cenzura socială și,
simultan, menține impulsurile respective într-o formă reglată cu atenție.
Pentru persoana nevrotică, compromisurile între impulsurile interzise și
apărări duc la simptome complexe și inconfortabile, precum și la restrângerea
ariei de funcționare (presupunând adesea inhibiții sexuale sau incapacitatea
de a munci și concura cu succes în competițiile de zi cu zi). Trebuie plătit un
preț pentru menținerea și urmarea, chiar și în forme deghizate, a dorințelor
infantile inacceptabile din punct de vedere social. Această pedeapsă inerentă
este negociată de Eu, pentru a satisface cerințele Supraeului.

Anna Freud (1895–1982), fiica devotată a lui Freud și pionieră a analizei


copilului, a fost o figură extrem de importantă în continuarea explorărilor
Eului. Examinând cu atenție modelul structural al psihicului dezvoltat de tatăl
ei, Anna Freud a sesizat o problemă tehnică de importanță strategică: dacă
linia principală de bătălie a conflictului psihic nu mai viza acum conflictul
între impulsurile inconștiente și apărările conștiente, ci conflictul între cele
trei instanțe psihice (fiecare dintre acestea prezentând aspecte de funcționare
inconștientă), atunci trebuia reevaluat procesul clinic prin care aceste aspecte
inconștiente ale vieții psihice a pacientului erau dezvăluite. Modelul
topografic explicase că impulsurile provenind din Se vor căuta să se
manifeste în cadrul terapiei, în scopul gratificării. Însă există oare un motiv
pentru care porțiunile inconștiente ale Eului și Supraeului — celelalte două
forțe implicate în conflict — să aibă interesul să se facă văzute de către
conștient în situația analitică?

Eul pacientului ar putea fi apt să se supună indicației analistului de a asocia


liber și să inhibe obiecțiile conștiente la a relata tot ceea ce apare în minte. Cu
toate acestea, Eul conține, în același timp, mijloace defensive inconștiente
complexe, care s-au dezvoltat pentru a satisface cerințele compromisului
nevrotic, modalități de gândire care mențin pulsiunile refulate în afara
planului conștient într-o manieră constantă. Spre deosebire de impulsurile din
Se, care reacționează cu entuziasm la ideea libertății de a-și face simțită
prezența în timpul ședinței de psihanaliză, apărările inconștiente ale Eului nu
au nimic de câștigat de pe urma unei astfel de expuneri. Prezența lor
nesupărătoare, abia perceptibilă în viața psihică a pacientului,

este perfect acceptabilă (egosintonică) pentru pacient; adesea, aceste apărări


ale Eului funcționează în calitate de caracteristică centrală a organizării
generale de personalitate a pacientului¹².

Putem lua în discuție mijlocul de apărare al formațiunii reacționale, care


presupune că Eul maschează impulsurile ostile neacceptabile și le transformă
în contrariul lor. Persoana care trăiește sentimente de furie devine deosebit de
amabilă, adesea oferindu-și cu insistență ajutorul, într-o manieră chiar
sufocantă; această persoană poate fi privită de mulți oameni (chiar și de sine
însăși) ca fiind stâlpul comunității în care trăiește. A anula această soluție
(care a fost țesută cu multă grijă de către pacient) prin dezvăluirea aspectului
ei defensiv, a-i spune pacientului că amabilitatea lui este de fapt o acoperire
isteață a răutății sale înseamnă nu numai eliberarea pulsiunilor Se-ului din
constrângerile defensive ale Eului, ci și amenințarea unei întregi conduite de
viață. Eul, care are sarcina descurajantă de a menține pacea între părțile
interne aflate în război și de a asigura o funcționare acceptabilă din punct de
vedere social, acționează mai eficient atunci când operează sub acoperire.
Psihanalistul, al cărui interes este de a face ca experiența inconștientă să
devină conștientă, este perceput ca eliberator îndelung așteptat al pulsiunilor
inconștiente ale Se-ului, dar, în același timp, este privit ca o amenințare
pentru Eul poziționat în linia de bătălie și pentru sistemele sale defensive
inconștiente, caracterologice. În cadrul metaforei psihanalizei ca operațiune
militară, această situație ar apărea ca fiind mai puțin o misiune de eliberare a
prizonierilor din spatele frontului și mai degrabă o ofensivă generalizată la
adresa unei culturi.

Sigmund Freud a abandonat tehnica hipnozei deoarece a descoperit că aceasta


nu era suficientă pentru a induce apărările într-o stare de inactivitate
temporară; acestea trebuiau să fie interpretate și implicate în mod conștient și
direct. Însă explorările asupra operațiunilor defensive ale Eului întreprinse de
Anna Freud au urmat un fir ce pleca de la simptomele specifice, definite și
clar observabile, și ajungea la felul în care acestea penetrau întregul caracter;
cu alte cuvinte, rădăcinile stilului fundamental de funcționare a personalității
unui individ puteau fi regăsite în procesele defensive. Anna Freud a ajuns la
concluzia că dacă aceste procese defensive inconștiente nu erau abordate într-
un mod deschis și clar, atunci impactul terapeutic al psihanalizei era extrem
de deficitar. Simpla aducere în planul conștient a pulsiunilor Se-ului seamănă
cu situația Berlinului din timpul Războiului Rece, când doar un număr mic de
locuitori ai Berlinului de Est puteau fi salvați, însă existența permanentă a
Zidului Berlinului și a sistemului său de securitate nu era pusă în discuție.
Eliberarea câtorva persoane are un impact redus asupra sorții celorlalți care
încearcă să treacă aceeași graniță; primul pas este cel de a câștiga gărzile, de
a demonta mecanismul defensiv.

Studiul Annei Freud asupra complexităților Eului și asupra apărărilor sale


caracterologice a condus către o redefinire a rolului și a obiectivului
analistului în procesul terapeutic. Metoda asociației libere era privită din ce în
ce mai mult ca fiind inevitabil o activitate compromisă de la bun început; în
cel mai bun caz, aceasta mai degrabă se constituia într-un scop al procesului
analitic, și nu într-un mijloc de la început disponibil, așa cum își închipuiseră
primii analiști. Tiparele

defensive inconștiente și atitudinile inconștiente ale Supraeului operează în


permanență, fără ca pacientul să conștientizeze sau să controleze acest lucru,
în aceeași măsură în care el încearcă să fie cooperant și să suspende pentru un
anumit timp atitudinile Eului sau obiecțiile conștiente. Această revizuire a
conceptualizării activității psihice inconștiente a atras după sine o modificare
în ceea ce privește rolul analistului. Așa cum a formulat Anna Freud,

Sarcina analistului este de a aduce în conștiință conținuturi inconștiente,


indiferent de instanța psihică de care aparțin. El își îndreaptă atenția în mod
egal și obiectiv către elementele inconștiente din toate cele trei instanțe.
Astfel spus, începând travaliul analitic, el se plasează la distanță egală față de
Se, Eu și Supraeu (1936, p. 23).

În cazul apărărilor, în loc ca analistul să aștepte momentul în care asociațiile


libere ale pacientului întâmpină un blocaj și să interpreteze presupusul
conținut subiacent al Se-ului, conform acestei reconceptualizări analistul
trebuia acum să discearnă într-o manieră mai activă acțiunile subtile ale
operațiunilor defensive din interiorul asociațiilor înseși, pe care aceste apărări
le compromiteau și le deformau. În astfel de momente, era necesar ca
obiectivul analitic să nu mai fie constituit de explorarea pulsiunilor Se-ului, și
mai degrabă să se concentreze asupra operațiunilor Eului aflate în afara
planului conștient. Cu toate acestea, nu este întotdeauna simplu să se facă
distincția între exprimările care au fost modificate în urma apărărilor și cele
care nu au suferit acest proces. Așa cum a observat Anna

Freud, „nu ne dăm seama de ea decât mai târziu, când realizăm că lipsește
ceva " (1936, p. 7).

De exemplu, în cadrul izolării afectului, ideile conflictuale sunt permise în


planul conștient într-o formă intelectualizată; afectele supărătoare care le sunt
asociate sunt blocate. În acest caz, Eul permite un flux de idei care seamănă
cu asociațiile „libere", însă acestea sunt separate de sentimentele care le-ar
însoți în mod obișnuit. De exemplu, un pacient ar putea vorbi despre acte
sexuale intense, însă într-o manieră detașată, lipsită de pasiune. Un alt
exemplu ar putea fi mecanismul proiecției, în cadrul căruia pacientul ar putea
să nege sentimentele de furie pe care le trăiește, dar în schimb să fie foarte
receptiv și preocupat de sentimentele de furie ale celor din jurul lui. Pacientul
poate părea că vorbește „liber", însă influența apărărilor inconștiente este la
fel de importantă ca influența presiunii pulsionale în forma dată
verbalizărilor.

Cartea Annei Freud Eul și mecanismele de apărare (1936) a reprezentat,


parțial, o soluție la această problemă. Lucrarea a devenit un manual de bază,
descriind și portretizând diverse strategii defensive inconștiente ale Eului,
făcându-i atenți pe clinicieni la semne importante privind acțiunea apărărilor
în interiorul psihicului pacientului. Anna Freud a schimbat obiectivul
psihanalizei, care până atunci fusese cel de a urmări derivații ale pulsiunilor
Se-ului, și a definit atitudinea analitică, adecvată ca „neutră", adică o oscilare
imparțială a atenției între toate cele trei părți din construcția nevrotică — Se-
ul, Eul și Supraeul.

Mai multe relatări din activitatea clinică au susținut valoarea acestei

reorientări teoretice. Ernst Kris (1900–1957), un absolvent al Institutului din


Viena care s-a mutat la New York în 1940, a fost unul dintre cei mai abili și
mai subtili teoreticieni ai noului model de receptivitate analitică din
psihologia Eului. Kris a prezentat cazul unui tânăr aflat la a doua tranșă de
psihanaliză care anterior urmase un tratament psihanalitic mai tradițional.
Prima analiză, în care interpretările s-au restrâns la dezvăluirea aspectelor Se-
ului și a dorințelor infantile din interiorul conflictelor nevrotice ale
pacientului, a avut rezultate bune, însă nu a avut un impact semnificativ
asupra limitărilor paralizante pe care pacientul le trăia în viața lui
profesională.

Pacientul, un talentat cercetător ce avea puțin peste 30 de ani, era preocupat


de incapacitatea lui de a-și publica studiile, lucru care îi împiedica evoluția
profesională. În prima analiză a descoperit că frica și sentimentele de
vinovăție erau cele care nu îi permiteau să fie productiv. A devenit conștient
de o presiune constantă pe care o trăia de a folosi ideile altor persoane ca
aparținându-i, și în special ideile unui prieten, un cercetător celebru, cu care
purta lungi discuții. Primul analist a interpretat semnificația simbolică a
problemei, identificând și expunând dorința pulsională infantilă care o
motiva, și a privit dorința de a plagia ca reprezentând dorința secretă a
pacientului de a fura și de a devora în mod agresiv ideile altcuiva. În cele din
urmă, analistul a expus forma cea mai timpurie și mai intens apărată a acestui
curent pulsional inconștient: agresivitatea orală primitivă.
Kris, mulțumit cu felul în care primul analist a identificat aspectele pulsionale
ale Se-ului din contextul problemei, și-a îndreptat atenția către operațiunile

defensive inconștiente ale Eului. Acționau oare în continuare apărări


inconștiente ale Eului, din moment ce inhibițiile profesionale ale pacientului
nu se rezolvaseră? Oare nu cumva tocmai relatările pacientului în legătură cu
ceea ce se întâmpla erau deformate de operațiuni defensive inconștiente care
făceau ca lucrurile să pară diferite de felul în care erau ele de fapt? Kris a
întreprins o „inspecție extinsă", investigând textele pe care tânărul se temea
că le copiase, aflând despre ipotezele lui de cercetare și schimburile de idei
din cadrul conversațiilor pe care pacientul le purta cu prietenul lui. În cele din
urmă, Kris a descoperit un lucru destul de surprinzător. Pacientul nu era un
posibil plagiator; mai mult, tocmai pacientul era cel care aducea ideile
respective în discuțiile cu prietenul lui celebru, iar acesta din urmă și le
asuma cu entuziasm, dezvoltându-le și, în cele din urmă, publicându-le, fără
să îi recunoască vreun merit pacientului în tot acest proces. Ulterior, când
citea lucrările prietenului său, pacientul nu era conștient de rolul pe care îl
avusese în cercetările respective și avea impresia eronată că întâlnea, pentru
prima dată, o idee esențială pentru viziunea lui, însă pe care nu o putea afirma
fără să fie vinovat de plagiat. Pacientul nu era un plagiator, ci un scriitor din
umbră!

În spatele acestei deformări defensive complexe, Kris a descoperit o dorință


ce persista din copilăria pacientului, și anume aceea de a admira și de a învăța
de la un tată decepționant, ale cărui proprii inhibiții i-au împiedicat acestuia
succesul profesional. În eforturile lui inconștiente de a-și redresa copilăria
marcată de această dezamăgire și de a crea un tată impresionant, demn de
admirație, pacientul i-a indus prietenului lui mai în vârstă propria lui
substanță intelectuală,

sabotându-și propriul progres. Utilizând mecanismul defensiv al proiecției,


pacientul i-a atribuit propriile lui capacități prietenului său, pe care ulterior îl
putea privi cu venerație și cu admirație.

Unele conflicte oedipiene subsecvente au complicat suplimentar viața acestui


pacient. Încercările lui de a obține ceva de la un bărbat admirat prin
construirea în timp a acestei imagini au trezit sentimente competitive și
dorința inconștientă și interzisă de a fura penisul tatălui, o dorință care, atâta
timp cât supraviețuia chiar și într-o formă simbolică, trebuia să fie pedepsită.
Într-un mod inevitabil și dureros, acest pacient condus de sentimente de
vinovăție a fost condamnat să trăiască în relația cu prietenul lui experiența
unui scenariu care îl secătuia de propriile lui idei și care avea drept rezultat
acuzații umilitoare de a fi furat — lucru care, în cele din urmă, îl împiedica
să-și mai publice studiile.

Kris (1951) a descris modificarea din cadrul tehnicii care a făcut ca


explorarea întreprinsă de el să aibă succes. Dincolo de dezvăluirea
conflictelor pulsionale scoase la lumină în prima analiză (mai freudiană,
tradițională) a pacientului, Kris a adăugat o analiză detaliată a operațiunilor
Eului și a comportamentului la „suprafață" al pacientului.

Cel de-al doilea set de interpretări… le-a implementat [pe cele din prima
analiză] prin faptul că a fost mai concret, prin faptul că a acoperit un număr
mare de detalii ale comportamentului și, astfel, a deschis o cale către a lega
prezentul cu trecutul, adică simptomatologia adultă cu fantasma infantilă. Cu

toate acestea, punctul esențial a fost reprezentat de „explorarea suprafeței“.


Problema a constat în a stabili felul în care ia naștere sentimentul „sunt în
pericol de a plagia”. Procedura nu a avut ca scop accesul direct sau rapid la
Se prin intermediul interpretărilor; … [ci] au fost studiate cu atenție diverse
aspecte ale comportamentului (p. 86).

În capitolul 1 am văzut modul în care Sigmund Freud însuși devenise tot mai
interesat de mecanismele de apărare, precum și de secretele pe care acestea le
ascundeau. Anna Freud a dezvoltat extensiv această schimbare a interesului
clinic, catalogând și studiind diverse operațiuni defensive ale Eului, atât prin
observarea felului în care ele acționau, cât și plasându-le, în termenii
manifestării și complexității lor operaționale, pe o axă a dezvoltării.
Cercetările ei au condus către observații interesante ale funcționării defensive
care nu primiseră până atunci suficientă atenție. Dacă anterior activitatea
defensivă a Eului fusese explicată prin apariția conflictului intern și a
sentimentelor subsecvente de vinovăție izvorând din acțiunea Supraeului,
Anna Freud a explicat acum că unele apărări, precum negarea, pot fi la rândul
lor puse în funcțiune de acel tip de neplăcere care își are originea în lumea
externă. Totodată, ea a observat în activitatea ei cu copiii că, în timp ce acest
mecanism de apărare fusese în general asociat cu psihopatologii grave (de
exemplu, delirul psihotic), el poate să apară în mod normal în primii ani de
viață. Este un lucru obișnuit pentru copii „să scape de tot ceea ce este
neplăcut în realitate" (1936, p. 69) prin simpla negare a existenței lor, în acest
timp funcția lor generală

de testare a realității rămânând neafectată. Activitatea Annei Freud a arătat că


utilizarea negării, asemenea proiecției și introiecției, semnala în cazul
adultului perturbări care își aveau rădăcinile în faze timpurii ale copilăriei.

Ilustrând caracterul pervaziv al proceselor Eului în toate ariile funcționării


personalității, Anna Freud a instituit Eul însuși ca obiect al explorării
psihanalitice, demn de studiu. În același timp, ea a extins aria de aplicabilitate
a conceptelor psihanalitice de la simptome la stiluri caracteriale și de la
psihopatologie la variațiuni ale funcționării normale a personalității.

Vom relata în continuare experiența unei analiste cu o pacientă dificilă pentru


a ilustra influența psihologiei Eului asupra aspectelor clinice. Angela, în
vârstă de 23 de ani și de profesie casieră, se afla într-un moment de criză în
viața ei; stilul ei obișnuit de a-și ignora sentimentele și de a se controla nu
mai funcționa. Un prieten i-a atras atenția asupra comportamentului ei la
serviciu, care devenea din ce în ce mai neadecvat. Era privită ca fiind
imprevizibilă, adesea atacându-și colegii fără să fi fost provocată și fără
avertisment. Spunea că nu îi pasă de nimeni și că se simțea moartă pe
dinăuntru. De curând începuse să meargă la petreceri dezlănțuite ce țineau
toată noaptea, unde a avut primele ei experiențe sexuale cu parteneri pe care
ulterior nu și i-a mai putut aminti.

În mijlocul ședinței preliminare, după ce analista și-a exprimat îngrijorarea,


Angela a explodat și a atacat-o verbal pe analistă, spunându-i că este
incompetentă. A cerut să îi vadă documentele de atestare și i-a solicitat să îi
spună care este planul ei în ceea ce o privea. Această incompetență, a spus
Angela, îi amintea de

mama ei, care nu îi fusese de niciun ajutor și căreia ar fi trebuit să-i spună „să
dispară naibii cu mult timp în urmă". Mama ei avusese prea mulți copii, nu
avusese timp pentru ea și așteptase ca ea să fie o altă mamă pentru ceilalți
frați, și nu un copil. Angela a vorbit despre furia pe care o simțea de fiecare
dată când mama ei rămânea însărcinată; își amintea felul în care spera, când
avea 6 ani, ca acea cafea fierbinte pe care mama ei obișnuia să o bea să ardă
și să ucidă pruncul care creștea în pântecele ei.

În următoarea ședință, Angela a început prin a-și exprima îngrijorarea față de


ceea ce s-ar putea întâmpla dacă într-adevăr s-ar „implica“ în terapie. Părea
ezitantă și anxioasă. A fi în terapie necesita încredere într-o altă persoană;
simțea că acest lucru era prea mult pentru ea. Apoi, conduita ei s-a schimbat
brusc. A afirmat că nu-i putea spune analistei nimic din ceea ce ar fi vrut să
știe, întrucât se afla „dincolo de un zid”; nimeni nu putea intra, iar ea nu
putea ieși. În batjocură, Angela spusese: „Haideți! Încercați să mă faceți să
vorbesc!"

Angela este un spectaculos exemplu de pacient rezistent; departe de a


dezvălui liber „tot ceea ce trece prin minte", ea nu dorea să relateze absolut
nimic. Sarcina inițială a analistei, urmând liniile clasice trasate de Freud,
fusese de a înțelege comportamentul ei ca fiind un fel de rezistență (la
transfer): probabil că Angela evita procesul analitic (verbal) implicând-o pe
analistă într-un anumit tip de interacțiune care ar fi putut gratifica o presiune
pulsională. O ceartă cu analista ar fi permis sentimentelor ostile ale Angelei
izvorâte din relația cu mama ei să fie puse în scenă împreună cu analista, în
loc să fie descrise și analizate. Însă această

interpretare nu a fost „auzită".

Probleme clinice întâmpinate în eforturile de a ajuta pacienții dificili


asemenea Angelei au ajuns să reprezinte un nou hotar pentru psihologii
Eului, nerăbdători să implementeze indicația Annei Freud de a studia Eul ca
obiect de cercetare de sine stătător. Acest nou obiectiv a încurajat o abordare
clinică ce implica pacientul într-o manieră mai directă; s-a pus un accent mai
redus asupra dezvăluirii secretelor ascunse și un accent mai puternic asupra
evaluării structurii psihice.

În ceea ce o privește pe Angela, analista i-a ignorat provocările, spunând în


schimb că probabil era simțit ca important ca acel zid să se afle între ele; a
încurajat-o pe Angela să vorbească despre zid. În loc să interpreteze
agresivitatea (Se-ului), analista a abordat și și-a exprimat interesul față de
nevoia (Eului) Angelei de a se proteja. Asigurată că acest aspect esențial al
compoziției ei psihice era respectat de analistă, Angela a permis treptat
dezvoltarea unui dialog.

Zidul Angelei se ridica ori de câte ori se simțea anxioasă, adesea după ce o
persoană fusese „prea amabilă" cu ea, sau atunci când era extrem de furioasă
și se temea că și-ar putea pierde autocontrolul. În spatele zidului se simțea
protejată, însă în schimbul unui preț mare, întrucât zidul o făcea să simtă că
este departe de oameni și că nu lua parte la evenimentele vieții. Cea mai
timpurie amintire a ei legată de resimțirea acestui zid era de la vârsta de 5 ani,
când a început școala și i-a fost teamă să se apropie de ceilalți copii, cu
excepția cazului în care ar fi aruncat ceva către ei. Pe parcursul acelui an,
Angela a început să trăiască senzația că în jurul ei există un spațiu circular
imens și încețoșat. Odată ce se instala această

stare, Angela se simțea paralizată și incapabilă să se miște sau să răspundă.


Se pare că nu a observat nimeni faptul că ea se retrăgea social din ce în ce
mai mult. Începuse să aibă senzația că este „o idee în capul altei persoane"¹³.

Mama Angelei era o femeie care trăia sentimente cronice de nemulțumire,


care muncea prea mult și care era instabilă din punct de vedere emoțional. În
tinerețe fusese un fel de activistă; și-a părăsit țara de origine, Italia, unde
așteptările culturale îi limitau sever aspirațiile. În noua ei țară, inițial se
concentrase cu înverșunare asupra dezvoltării unei cariere; însă deoarece
convingerile ei religioase o împiedicaseră să apeleze la măsuri
anticoncepționale, s-a simțit curând copleșită și înfrântă de obligațiile
materne într-o familie care creștea constant. La un moment dat i-a povestit
Angelei: „Atunci când erai mică, tot ce făceam era să țip la tine“. Odată,
mama ei a luat un cuțit tăios din sertar, l-a pus cu forța în mâinile copilei
îngrozite și i-a poruncit: „Haide, pune capăt odată în loc să mă omori cu
nimicurile astea”. În copilărie, Angela a fost convinsă că felul ei imperfect de
a se îngriji de treburile casei era responsabil pentru comportamentul
imprevizibil și înfricoșător al mamei ei.

În timp ce era tăcută și obedientă, încercând să fie asistenta perfectă a mamei,


Angela a dezvoltat o viață fantasmatică intensă și activă. Și-a amintit că
lumea ei internă s-a populat undeva între 4 și 7 ani cu cele ce aveau să devină
ulterior prezențe familiare. Exista un bebeluș „gras și lacom“, care voia ca
lucrurile „să fie acolo pentru totdeauna”, care se supăra ușor și care „putea să
scoată ochii oamenilor dacă aceștia l-ar fi părăsit". Mai exista un bărbat „care
trăiește în subsol

și care abia așteaptă să fac ceva greșit, ca să urce și să îmi facă ceva rău“.
Acest bărbat i-a impus o serie de pedepse pentru greșelile făcute, chiar dacă
acestea fuseseră minore, pedepse care au luat forma unor fantezii, imposibil
de evitat, inițial de tortură fizică și, ulterior, sexuală. Angela era profund
invidioasă pe îngrijirea și atenția pe care le primeau ceilalți copii; adesea
dorise ca ei să se îmbolnăvească, își imagina accidente oribile sau pedepse
cumplite. Când unul dintre colegii ei de la școală, pe care îl invidia mult, a
fost lovit de o mașină și a murit, Angela s-a îngrozit la ideea că gândurile ei
ostile au cauzat acea tragedie. După acestea, omul din subsol a ridicat miza,
pretinzând experiențe reale de tortură și de automutilare ori de câte ori
Angela făcea o „greșeală”. A început să se mutileze în secret, într-un efort de
a avea mai mult control asupra propriilor gânduri.

O evaluare a structurii psihice

Putem compara acum tabloul clinic al Angelei cu cel al cercetătorului,


pacientul lui Kris. Privind din perspectiva modelului structural, nevroza este
un compromis la care s-a ajuns cu mai mult timp în urmă între instanțele
psihice ale Se-ului, Eului și Supraeului. Procesul analitic vizează invitarea
acestui triumvirat la masa de negocieri. Prin menținerea unui interes
echilibrat față de fiecare dintre părțile implicate („neutralitatea"
conceptualizată de Anna Freud), analistul poate să îl ajute pe pacient să
ajungă la o soluționare mai funcțională a cerințelor aflate în conflict.

Succesul negocierilor din cadrul acestui summit depind în cea mai mare

parte de participanți, iar în acest punct abilitatea psihologilor Eului de a


evalua structurile psihice (Se, Eu și Supraeu) în termenii calității funcționării
lor are o importanță primordială. Putem avea în vedere înfățișarea și calitatea
actorilor care au apărut la negocierile anticipate din analiza Angelei,
comparativ cu cei din analiza pacientului lui Kris. În cazul cercetătorului,
dorința infantilă a acestuia de a-și deposeda tatăl de penis a fost integrată în
personalitatea lui cu ușurință, obținând gratificare numai în forme foarte bine
deghizate, simbolice. Dimpotrivă, fantasma criminală (din Se) a Angelei, la
fel de inacceptabilă, și anume de a stinge viața viitorului ei frate rival, nu a
necesitat niciun efort să fie adusă la lumină; această fantasmă era conștientă,
iar Angela a relatat-o prompt, încă de la începutul tratamentului.

Obiecția Supraeului față de scenariul oedipian al pacientului lui Kris este


trădată de sentimentul lui de vinovăție; acest Supraeu s-a asigurat că o dorință
inacceptabilă din punct de vedere moral era ținută cu eficiență sub control și
că pedeapsa pentru această dorință este integrată în experiența personală a
pacientului prin intermediul unei inhibiții profesionale supărătoare.
Dimpotrivă, Angela nu trăia niciun sentiment de vinovăție care să semnaleze
existența unui cod moral internalizat, funcțional. Acel „om din subsol“, acea
parte a experienței ei care părea să sugereze cel mai bine funcționarea unui
Supraeu, era privit ca nefiind deloc o parte din ea, ci un „celălalt” agresiv,
care și-a stabilit reședința în interiorul ei. „Omul din subsol" era mai degrabă
un tiran sadic decât un îndrumător rațional, nu deținea un cod etic definit și
nu făcea recomandări privind o strategie mai bună de acțiune. Cu

toate că Angela oferea explicații post hoc, nu a putut fi găsit un tipar clar în
cenzura pe care acesta o aplica pentru a servi drept ghid de progres personal.

Eul pacientului lui Kris a mediat cu succes conflictul între dorințele infantile
și codul moral al Supraeului, instituind un sistem inteligent de apărări care
includeau simbolizarea, deplasarea și proiecția pentru a ascunde conflictul și
a-l absorbi treptat în personalitatea lui aflată în dezvoltare. Zidul Angelei
însă, un aspect al funcționării Eului la care ea apelase pentru a o proteja în
copilărie (și, de asemenea, în analiză), părea atât primitiv, cât și evident.
Nepermițând nimic din fluiditatea camuflajului caracteristică apărărilor
pacientului lui Kris, zidul Angelei își făcea simțită prezența într-o manieră
dureroasă și disperată, întrerupând orice ar fi putut să semene câtuși de puțin
cu o funcționare omogenă. De remarcat este și diferența dintre aceste două
persoane în ceea ce privește calitatea exprimării emoționale, un aspect care
avea să dobândească o importanță majoră ca dimensiune a evaluării clinice.
Dorința pacientului lui Kris de a-și castra tatăl era oarecum îndepărtată de
planul lui conștient, apărându-i mai degrabă ca o idee supărătoare și totuși
presantă chiar și după momentul în care a acceptat interpretarea crucială a lui
Kris. Când a devenit conștientă, această dorință criminală a fost în mod
intrinsec conflictuală, întrucât pacientul lui Kris își admira și își aprecia tatăl.
Însă dorințele Angelei poartă un alt ton. Acestea erau intense și puternice,
primitive și neinhibate; când Angela era furioasă părea că nu îi pasă că i-ar
putea răni sau vătăma pe ceilalți; vorbea ca și cum nu ar fi avut niciun
sentiment pozitiv față de ei.

Analista Angelei a primit sarcina de a renegocia compromisuri între cerințele

Eului, Supraeului și Se-ului pacientei. În acest caz totuși, există dovezi solide
că toate cele trei instanțe psihice necesitau un proces curativ înainte ca
negocierile să poată demara. Oare ar fi fost mai bine dacă, de exemplu,
apărările Eului Angelei împotriva pulsiunilor Se-ului ar fi fost încurajate să se
relaxeze puțin? Ar fi fost oare mai bine ca aceste gărzi să fie convinse că
serviciile lor nu mai erau necesare sau, dimpotrivă, ar fi fost necesar ca ele să
se retragă în tabără pentru antrenamente suplimentare în privința acestei
probleme? Fără îndoială, „summitul" Angelei era cel mai impresionant, însă
nu datorită complexității problemelor abordate sau elocvenței cerințelor aflate
în conflict, ci datorită înfățișării ponosite a participanților la acesta. Sarcina
cea mai potrivită părea să fie îndreptarea, și nu îndepărtarea acestora.

Anterior dezvoltării psihologiei Eului, scopul clinic al psihanalizei fusese


eliberarea energiilor încătușate, inconștiente. Freud a pus accentul pe o
abordare nondirectivă, nonsugestivă. Sarcina era reprezentată de îndepărtarea
aluviunilor care blocau cursul apei, și nu consolidarea albiei prin care aceasta
curgea. Îmbunătățirea apărărilor și încurajarea dezvoltării funcțiilor Eului
pentru pacienți precum Angela necesitau un proiect arhitectural pentru
structura de bază a canalului, incluzând documentarea asupra materialelor din
care acesta fusese realizat, așa încât să poată fi reparat.

Heinz Hartmann: virajul către adaptare


Persoana responsabilă pentru dezvoltarea unui astfel de proiect a fost Heinz

Hartmann (1894–1970), care a ajuns să fie cunoscut drept părintele


psihologiei Eului. La fel ca Anna Freud, Hartmann a fost uimit de artefactele
psihice scoase la lumină de Freud, pe care acesta le lăsase deoparte fără să le
examineze pentru a-și continua săpăturile către scopurile și dorințele
infantile. Totuși, vârful de suliță antic pe care Hartmann l-a ocrotit în mâinile
lui nu a evocat imaginile unei bătălii și nu a trezit o fascinație pentru
strategiile defensive, așa cum s-a întâmplat în cazul fiicei lui Freud. În loc de
acestea, Hartmann a privit dincolo de conflict și a abordat implicațiile
tehnologice extinse ale descoperirilor înseși: Cum a fost făurit vârful de
suliță? S-a folosit un amestec de metale topite? Cine a luat parte la această
creație? Ce alte capacități mai aveau? Topeau și monede? Cum funcționa
comunitatea într-o zi obișnuită? Nu putem înțelege o țară doar prin studierea
războaielor pe care aceasta le-a purtat. Cu această aparent simplă schimbare a
obiectului de studiu, Hartmann a influențat decisiv cursul psihanalizei,
deschizând calea unei cercetări importante asupra proceselor esențiale și
vicisitudinilor dezvoltării normale.

Contribuțiile lui Hartmann au lărgit aria preocupărilor psihanalizei, de la


psihopatologie către dezvoltarea umană în general, de la o metodă de
tratament izolată și independentă la o disciplină intelectuală exhaustivă, la fel
ca toate celelalte discipline. Însă această sarcină nu a fost ușoară. Hartmann a
trebuit să mențină un echilibru fragil între extinderea psihanalizei către
probleme situate în afara sferei ei originare și prezervarea a ceea ce freudienii
au considerat esențial pentru o abordare psihanalitică distinctă. Sullivan și
analiștii interpersonali (a se vedea capitolul 3) au subliniat, asemenea lui
Hartmann, influența pe care o are mediul asupra

formei pe care o ia personalitatea, însă Sullivan a abandonat teoria pulsiunilor


dezvoltată de Freud și, astfel, contribuțiile lui nu au fost considerate
psihanalitice în interiorul curentului principal freudian. Hartmann, pe de altă
parte, și-a dezvoltat cu grijă și cu ingeniozitate inovațiile ca reprezentând
extensii și elaborări ale viziunii de bază a lui Freud.

Heinz Hartmann era foarte potrivit pentru rolul expansiv esențial pe care avea
să îl aibă în domeniul psihanalizei. Familia lui de proveniență era din Viena și
era renumită pentru realizările sale academice și artistice. Tatăl lui era un
istoric renumit și avea funcția de ambasador în Germania, iar mama lui era
sculptoriță. Importanți muzicieni, filosofi, fizicieni, politicieni și intelectuali
din Viena și din lumea întreagă au pășit pragul casei familiei Hartmann,
expunându-l pe micul Heinz la o multitudine de culturi, idei și puncte de
vedere. Format ca medic generalist și psihiatru, el a purtat un respect adânc
față de Freud și contribuțiile lui; în 1934, la invitația lui Freud, Hartmann a
început o analiză cu el. Totuși, a fost în aceeași măsură stimulat și fascinat de
lumea științei din afara psihanalizei, și astfel a dat curs numeroaselor lui
interese pentru psihologie, istorie, muzică și filosofie.
Lucrarea revoluționară a lui Hartmann Ego Psychology and the Problem of
Adaptation [Psihologia Eului și problema adaptării] (publicată în limba
germană în 1937) a fost extrem de abstractă și în cea mai mare parte
nonclinică. Cu toate acestea, lucrarea lui a oferit altor autori un cadru
conceptual care să sprijine explorările clinice, studiile experimentale și, în
cele din urmă, abordări terapeutice eficiente, care erau îndreptate mai puțin
către dezvăluirea pulsiunilor primitive refulate din

interiorul psihicului uman și mai mult către repararea dimensiunilor


structurale ale psihicului însuși.

Sigmund Freud, Anna Freud și Wilhelm Reich au atribuit cu toții o


complexitate crescândă operațiunilor efectuate de Eu. Cu toate acestea,
înainte de Hartmann, funcțiile Eului erau încă privite ca avându-și rădăcinile
în conflictul psihic. Sigmund Freud privise bebelușul ca fiind inițial și în mod
fundamental egocentric, preocupat de tensiuni și senzații interne și nefiind
orientat către realitatea externă. Bebelușul realizează treptat că spasmele
cauzate de foame nu sunt alinate de fantasmele onirice de căutare a plăcerii.
Din păcate, bebelușul trebuie să se confrunte cu ceea ce Freud a numit „zidul
de piatră al realității", care îl forțează să se reorienteze. Asemenea palmei pe
care orice bebeluș o primește imediat după naștere pentru a-l determina să
respire, exigențele brutale ale lumii externe îl forțează în cele din urmă pe
bebeluș să devină conștient de realitatea externă. Freud a considerat că din
această întâlnire nedorită se dezvoltă actele îndreptate către un scop și
gândirea de nivel înalt (procesul secundar, care este opus procesului primar
caracteristic împlinirii dorinței bazate pe fantasmă). Bebelușul trebuie să
gândească și să răspundă într-un mod realist pentru a evita disconfortul
intensificării presiunilor pulsionale. Acest model al dezvoltării psihice a
furnizat pietrele de temelie pentru construirea perspectivei terapeutice clasice.
Nongratificarea (de exemplu, a nu răspunde întrebărilor pacientului) și
confruntările interpretative aveau ca scop forțarea fantasmelor generate de Se
să caute gratificare în exterior, expunându-le la investigare conștientă și
interpretare analitică, transformându-le astfel în moduri mai

realiste și mai mature de a gândi și ducând la o funcționare a Eului mai


eficientă. „Unde a fost Se să se facă Eu. Este o muncă culturală, asemenea
asanării mării Zuyder" (Freud, 1933, p. 528).
Perspectiva lui Hartmann asupra dezvoltării umane a provocat într-o manieră
radicală această imagine. Asemenea lui Freud, Hartmann s-a inspirat din
teoria lui Darwin asupra evoluției speciilor, însă Hartmann a luat în calcul o
altă dimensiune a sistemului lui Darwin.

De la Darwin, Freud a preluat noțiunea atât de obișnuită astăzi, însă uimitoare


pentru cei care trăiau în secolul al XIX-lea, că oamenii, din moment ce au
evoluat din alte specii, nu sunt complet diferiți de alte animale. Mare parte
din viziunea lui Freud asupra sursei instinctuale a motivației umane — forțele
primitive ale sexualității și agresivității infantile — poate fi regăsită în
această viziune darwinistă. Însă Hartmann a pus accentul asupra ideii că
animalele sunt menite, prin procesul de selecție naturală, să fie adaptate la
mediul lor, așa încât să existe o continuă „relație reciprocă între organism și
mediul lui" (1939, p. 24).

Hartmann a considerat că dacă oamenii, la fel ca toate organismele, sunt în


mod natural meniți să se adapteze la mediul lor, atunci acest lucru trebuie să
fie valabil nu numai în ceea ce privește caracteristicile lor fizice, ci și în ceea
ce privește sinele lor psihologic. Și, în aceeași măsură, mediul natural trebuie
să fie potrivit pentru existența psihică a oamenilor. Prin urmare, Hartmann nu
a conceptualizat un bebeluș într-o derivă visătoare care este forțat brusc să
înceapă să depună eforturi, ci un bebeluș care vine pe lume echipat cu
posibilități de

dezvoltare ale Eului, așteptând, asemenea semințelor care așteaptă ploile de


primăvară, condițiile de mediu potrivite și „optim expectabile“ pentru a-și
începe creșterea. În loc să ia forma conflictului și a frustrării, anumite
„abilități ale Eului lipsite de conflict” au fost privite ca fiind potențiale
înnăscute, parte din dreptul câștigat prin naștere, funcții care ar apărea în mod
natural într-un mediu potrivit, permițându-le să se adapteze la climatul lor.
Aceste capacități includ limbajul, percepția, înțelegerea obiectelor și
gândirea.

Cu toate că și-a păstrat interesul pentru înțelegerea psihanalitică tradițională a


conflictului, Hartmann a demarat o cercetare asupra dezvoltării adaptative
nonconflictuale. El a început să introducă în categorii și să definească
operațiunile Eului în termenii sursei lor, ai funcției lor curente sau aflate în
schimbare și ai specificului relațiilor dintre aceste operațiuni. El a observat că
un aparat adaptativ al autonomiei primare (vorbirea, de exemplu) poate să fie
implicat într-un mod secundar în conflict (de exemplu, în balbism). Și invers,
mecanismele de apărare care s-au născut din conflict ar putea ca, în cele din
urmă, să devină autonome, evoluând într-o abilitate adaptativă.

Formațiunea reacțională, de exemplu, este o apărare la care un individ


apelează pentru a nu-și da seama de plăcerile continue și neacceptabile din
punct de vedere social pe care le implică actele excretorii; fascinația inițială a
copilului mic față de propriul tranzit intenstinal se transformă într-o atitudine
conștientă de dezgust. Cu toate acestea, formațiunea reacțională, care își are
originea în conflict, ar putea ca, într-un final, să servească unei funcții
adaptative importante pentru

personalitatea în ansamblul ei; astfel, se poate transforma într-o plăcere reală


pentru o igienă bună și pentru ordine, și astfel să primească un rol în afara
conflictului, devenind „secundar autonomă“. Într-o manieră similară,
mecanismul intelectualizării, care implică gândirea abstractă cu scopul de a
împiedica o conștientizare a emoțiilor conflictuale, este adesea mecanismul
de apărare cel mai frecvent întâlnit la persoanele cu o inteligență foarte
ridicată, a căror capacitate de gândire abstractă are funcții adaptative
semnificative. Dacă analistul ar interpreta doar latura defensivă („Preferați să
intelectualizați, în loc să simțiți”), ar exista riscul ca pacientul să rămână cu
senzația că e ceva în neregulă cu capacitatea sa de a gândi. Aceste distincții
clare pe care le-a făcut Hartmann le-a oferit clinicienilor un grad mai mare de
specificitate în ceea ce privește atât identificarea aspectelor conflictuale ale
funcționării psihice, cât și identificarea aspectelor adaptative ale acesteia.

Și totuși, descrierea pe care Hartmann a oferit-o funcțiilor Eului „lipsite de


conflict" a ridicat totodată o problemă. De unde oare își iau energia aceste
funcții? Dacă mintea este în principal alimentată de libido și de agresivitate
care se manifestă în cerințe conflictuale privind gratificări în general
interzise, atunci ce anume alimentează astfel de procese adaptative precum
percepția sau capacitatea de a învăța?

Freud s-a luptat și el cu aceeași problemă, însă în termeni diferiți, atunci când
a încercat să împace activitățile culturale (precum literatura sau arta), pe care
el le-a iubit enorm, cu teoria motivațională care privea toate intențiile ca fiind
în mod fundamental sexuale sau agresive. Soluția la care a ajuns Freud a fost
conceptul de

sublimare, un proces cvasidefensiv care ține sub control puterea pulsiunii


sexuale și o canalizează către activități acceptabile, productive. Astfel, o
fixație voaioristă s-ar putea transforma într-un talent pentru fotografie.

Însă chiar dacă pulsiunile sunt sublimate, ele își păstrează, într-o formă
mascată, atributele sexuale și agresive. Dacă funcțiile lipsite de conflict ale
Eului sunt cu adevărat autonome, atunci ele ar trebui să necesite o energie
care, la rândul ei, este lipsită de aceste atribute. Hartmann a propus ipoteza
unui proces pe care l-a numit neutralizare, prin intermediul căruia Eul
îndepărtează atributele sexuale și agresive din pulsiuni. Spre deosebire de
sublimare, neutralizarea schimbă pur și simplu însăși natura pulsiunilor, la fel
cum o centrală hidroelectrică transformă un râu dezlănțuit și noroios în
energie electrică pură și utilizabilă.

Ideea lui Hartmann că un copil se naște cu un potențial înnăscut care se


manifestă în mod natural într-un mediu receptiv a ridicat o multitudine de
întrebări la care au încercat să răspundă teoreticienii de mai târziu ai
psihologiei dezvoltării Eului: Cum ne-am putea imagina acest mediu necesar
la care bebelușul uman este preadaptat? Ce elemente sunt intrinseci „mediului
optim expectabil" de care depinde dezvoltarea psihică? Există oare factori în
relațiile timpurii ale copiilor cu mediul lor care facilitează procesul de
neutralizare a pulsiunilor, care reduc intensitatea conflictelor pulsionale și fac
ca această sursă energetică să fie disponibilă activităților nonconflictuale ale
Eului?

Psihologii dezvoltării Eului: René Spitz


Lucrarea sfâșietoare a lui René Spitz „Hospitalismul¹⁴“ (1940) a jucat un rol
important și decisiv în orientarea interesului analiștilor asupra aspectelor
legate de mediu. Lucrarea a adus dovezi covârșitoare privind faptul că oricare
ar fi potențialul psihologic înnăscut pe care oamenii l-ar putea avea, atingerea
acestuia este imposibilă în absența unei legături emoționale cu o altă
persoană. Spitz (1887–1974) a studiat copii care fuseseră lăsați, imediat după
naștere, în orfelinate și ale căror nevoi fizice erau întâmpinate într-o manieră
adecvată, însă care erau lipsiți de orice fel de interacțiune constantă în
procesul creșterii. În mod invariabil, acești copii deveneau deprimați, retrași
și bolnăvicioși. În cazul în care această lipsă de hrană emoțională se
prelungea mai mult de trei luni, coordonarea mișcărilor oculare se deteriora și
apărea retardul motor. Bebelușul devenea din ce în ce mai apatic; salteaua din
pătuțul lui lua treptat forma unei mici scobituri care îi legăna trupul tăcut.
Până la finalul celui de-al doilea an de viață, o treime din acești copii mureau.
Dintre cei care supraviețuiau, puțini puteau la vârsta de patru ani să stea în
șezut sau în picioare, să meargă sau să vorbească. Dacă însă mama se
întorcea în primele trei luni de viață, acest curs deteriorativ se inversa. Cu alte
cuvinte, în timp ce Freud considerase că deprivarea este un stimulent pentru
dezvoltarea Eului, forțându-i în mod esențial orientarea către realitate, studiul
lui Spitz asupra bebelușilor care „nu au reușit să înflorească” a arătat cu
claritate că „zidul de piatră al realității" este mortal în absența atingerii
iubitoare a unei persoane care să îi îngrijească.

Cu toate acestea, rămâne deschisă întrebarea referitoare la natura exactă a


tragediei la care Spitz a fost martor. Dacă hrana și alte nevoi fizice nu
reprezentau

elemente cruciale, atunci ce anume oferă legătura cu o persoană care oferă


îngrijire? Hartmann a oferit ipoteza că un mediu optim expectabil este
esențial pentru apariția capacităților Eului, cum ar fi percepția și înțelegerea
obiectului — însă care sunt, mai precis, caracteristicile esențiale ale acestui
mediu? Cum este dezvoltarea internă afectată de ceea ce se întâmplă în
exterior¹⁵?

Obiectul libidinal

Spitz și-a dedicat mare parte din viața profesională căutării răspunsului la
aceste întrebări. Folosind o metodologie împrumutată din domeniul
psihologiei experimentale, el a întreprins ceea ce mulți ar putea privi ca fiind
primul studiu științific analitic asupra relațiilor cu obiectul între bebeluși și
principalele persoane care îi îngrijesc; astfel, Spitz a realizat un studiu
longitudinal sistematic care a avut o amploare mare, utilizând metoda
observației directe a bebelușilor și a mamelor. El a urmărit, a filmat, a
intervievat și a testat felul în care se transformă legătura adaptativă biologică
dintre sugar și mamă într-un set de resurse psihologice complexe pentru
copil. Procedând astfel, Spitz a reconstituit într-o manieră fundamentală
conceptul psihanalitic de bază de obiect libidinal.

Freud introdusese termenul de obiect pentru a face referire la ținta mișcărilor


pulsionale, prin intermediul căreia se descarcă tensiunea pulsională. Acest
obiect putea fi o persoană, dar în același timp putea fi un obiect fără viață. De
exemplu, un obiect de încălțăminte ar putea reprezenta un obiect libidinal
pentru o persoană fetișistă, întrucât îi oferă posibilitatea de a-și manifesta
impulsurile sexuale. În

această schemă, obiectul libidinal în sine nu are o valoare intrinsecă. El este


atașat pulsiunii prin intermediul experienței, datorită utilității lui funcționale
de a reduce tensiunea pulsională. Astfel, la început, mama ca persoană nu are
o importanță singulară pentru copil, ci este introdusă de către acesta în
categoria de obiecte „variabile“ numai în măsura în care ea funcționează în
calitate de „acel ceva în care sau prin care pulsiunea își poate atinge scopul”
(Freud, 1915, p. 69). Freud credea că mama devine importantă deoarece oferă
gratificare; iubirea pe care o trăiesc oamenii se construiește pe gratificări atât
directe, cât și deghizate (cu scop inhibat), întrucât Eul găsește căi de a refula,
sublima și rafina mișcările pulsionale în așa fel încât acestea să își găsească
un loc în relațiile mai complexe cu obiectul.

Freud nu a luat în calcul ipoteza că legăturile libidinale cu ceilalți ar putea


reprezenta un scop în sine. Pentru exemplificare, am putea avea în vedere
felul în care el abordează identificarea — procesul prin care copilul face ca o
persoană sau un aspect al acesteia să devină o parte din el însuși. Copiii ajung
în mare măsură să semene cu părinții lor, iar acest proces de identificare
facilitează mult învățarea modului în care să trăiască în lumea și cultura în
care ei se nasc. Însă cum și de ce are loc identificarea? Într-o manieră
similară numeroaselor explicații ale dezvoltării oferite de Freud, procesul de
identificare nu a fost conceptualizat ca fiind unul primar, ci ca fiind unul
defensiv, adică o manevră psihică ce încearcă să tempereze experiența
frustrantă a pierderii. Un individ ar putea să preia unele dintre caracteristicile
unei persoane iubite ulterior decesului acesteia; băiețelul de 5 ani se identifică
cu codul moral al tatălui său ca reacție la frustrarea oedipiană de a-i fi fost

refuzată mama ca partener sexual. Atâta timp cât gratificarea este disponibilă
prin intermediul obiectelor din lumea reală, identificarea este irelevantă.
Atunci când gratificarea este întreruptă, când obiectul este pierdut sau devine
indisponibil din cauza conflictului, el este internalizat pentru a permite
gratificarea în fantasmă. Pentru Freud, identificarea cu un obiect este o
soluție secundară, este o compensare acceptată cu reticență în momentul în
care gratificarea pulsională în sine nu este posibilă.

Spitz a construit un sistem teoretic aflat la jumătatea distanței între teoria


pulsiunilor dezvoltată de Freud și teoriile radicale ale relațiilor cu obiectul (a
se vedea capitolul 5). El a păstrat ipoteza lui Freud că libidoul în sine este
caracterizat de căutarea plăcerii, însă a adăugat noi dimensiuni acestui proces
de căutare a plăcerii, dimensiuni care au aprofundat și au completat viziunea
lui Freud asupra dezvoltării relațiilor timpurii cu obiectul. Spitz a atașat
scopurilor libidinale ale Se-ului un set de capacități care izvorăsc și se
dezvoltă din Eu (în paralel cu activitatea libidoului de căutare a plăcerii) care
permite dezvoltarea unui sentiment de grijă și de legătură personală profund
gratificantă. În sistemul teoretic al lui Spitz, a avea un obiect libidinal nu este
un dat în sine, ceva ușor de obținut prin intermediul chiar și al celei mai
impersonale experiențe a gratificării. Mai degrabă, a avea un obiect libidinal
reprezintă o achiziție în dezvoltare care reflectă complexa capacitate
psihologică de a forma un atașament selectiv și foarte personal care se
păstrează chiar și în absența acelei persoane. Obiectul libidinal descris de
Spitz nu este pur și simplu un mijloc prin care este atins un scop de
descărcare pulsională și nici o

consecință a internalizării defensive; el are în sine o importanță


fundamentală. Obiectul libidinal oferă capacitatea umană esențială de a crea
legături, în cadrul cărora are loc întregul proces de dezvoltare psihică.

Fuziunea psihică

Hartmann a caracterizat psihicul imatur ca fiind „nediferențiat“ în interior și a


sugerat că, la naștere, Eul, Supraeul și chiar și pulsiunile fundamentale ale
libidoului și agresivității nu sunt încă articulate și nici nu pot fi diferențiate
unele de celelalte. Spitz a reorientat concentrarea psihanalitică asupra
primilor ani de viață, descriind bebelușul ca fiind la început atât nediferențiat
(un termen ce reflectă starea psihicului individual al bebelușului), cât și
nondiferențiat (un termen care restabilește imaginea bazală a preocupărilor
cruciale ale dezvoltării de la cea a bebelușului singur la o nouă imagine
„bebeluș-cu-mama”).
Spitz a privit bebelușul ca extinzând relația din pântece cu mama (relație
parazitară din punct de vedere fiziologic) către o stare de fuziune psihică cu
ea după naștere. Asemenea unui frate siamez care depinde de procesele vitale
ce se petrec între sine și fratele lui, bebelușul se află într-un mare pericol dacă
este brusc separat de mamă sau dacă este în vreun fel lipsit de procesele
graduale care se finalizează cu dobândirea capacității de funcționare
independentă. Mama, cu capacitățile ei psihice mai dezvoltate, reprezintă
mediul pentru bebelușul realmente neajutorat și vulnerabil. Spitz a asemănat
nou-născutul cu o persoană oarbă care își recapătă vederea. Departe de a fi
entuziasmat, nou-născutul, asemenea celui

care începe din nou să vadă, este inițial copleșit de un vârtej de stimuli de
neînțeles pe care nu îi poate procesa. Mama este cea care mediază această
întâlnire. Procesând experiența, ea funcționează asemenea unui „Eu auxiliar"
al bebelușului, reglând experiența, alinându-l, protejându-l de o eventuală
suprastimulare dezorganizatoare, până în momentul în care el își va fi
dezvoltat capacitatea Eului de a procesa și a-și regla singur experiența.

Spitz a fost în mod special interesat de felul în care sugarul dobândește


capacitățile pe care inițial le oferă mama-mediu. Mai exact, oare cum se
dezvoltă funcțiile Eului autonom primar conceptualizat de Hartmann,
permițându-i copilului să trieze și să recunoască ceea ce este semnificativ în
tot acel flux de trăiri? Spitz a ajuns la concluzia că între mamă și bebeluș se
dezvoltă tipare interacționale complexe, un fel de „dialog“, o „succesiune
ciclică de tipul acțiune-reacție-acțiune în cadrul relațiilor mamă-copil… care
îi permite copilului să transforme pas cu pas stimulii fără sens în semnale cu
sens” (1965, pp. 42, 43).

Inițial, acest dialog nu are loc pe canalele verbale și gestuale specifice


comunicării adulte, care au la bază capacitatea de înțelegere simbolică. Prin
intermediul contactului fizic, al tensiunii corporale, al posturii, mișcării,
ritmului și tonului, mama comunică cu bebelușul ei utilizând un „sistem
senzorial total". Bebelușul este mai degrabă receptiv la semnalele expresive,
și nu perceptiv; cu alte cuvinte, el se cufundă în simțirea mesajului mamei,
care este profund influențată de climatul afectiv pe care ea îl creează cu
bebelușul: E sigur? E bine? E hrană? E înfricoșător? Prin exprimare,
tonalitate și atingere ea mediază orice percepție, orice
acțiune, orice fragment de experiență în tipare repetitive, construind treptat
sisteme de semnificație recognoscibile în tot acel haos de stimuli, pregătind
terenul pentru ceea ce urmează să devină capacitatea de percepție a copilului.

Spitz a împrumutat de la Hartmann principiul adaptării, descriind în detaliu


plasticitatea psihică dintre mamă și bebeluș, pe măsură ce ei se adaptează
unul la celălalt, influențându-se reciproc. Dând dovadă de o acuitate
extraordinară în receptarea mesajelor nonverbale ale bebelușului ei, o mamă
„bună" ghicește empatic care sunt nevoile lui cu o precizie similară
clarviziunii, bazându-se pe capacitatea ei de a retrezi în ea însăși, într-o
manieră regresivă, acest canal de comunicare timpuriu — despre care Spitz a
considerat că cei mai mulți adulți îl pierd. O mamă simte de ce bebelușul ei
plânge — lucru care pentru ceilalți este un mister — și este capabilă să
răspundă într-o manieră corectă. Fiecare intervenție precisă de descifrare și
de satisfacere a nevoilor copilului — luatul în brațe, hrănirea, atingerea,
alinarea — devine una dintre numeroasele interacțiuni din ciclul esențial al
creării de semnificație. Spitz a văzut aceste repetiții ca ajutându-l totodată pe
bebeluș să trieze stările senzoriale în categorii distincte, secvențiale, care au
un început și un sfârșit (de exemplu: Am fost supărat, apoi m-am simțit mai
bine), contribuind la trasarea urmelor mnezice de experiență recognoscibilă.
Astfel, Spitz a oferit psihanalizei un model foarte diferit de progres pe
parcursul dezvoltării; el a adăugat la modelul stadialității psihosexuale a
descărcării pulsionale (ce pleacă de la stadiul oral, trece, pe rând, prin stadiile
anal și falic și ajunge în final la stadiul oedipian) conceptul de structurare
crescândă a capacităților Eului care apar, în primul

an de viață, în cadrul transformărilor cruciale din interiorul relației cu


obiectul libidinal.

Observând că au loc anumite schimbări predictabile în atitudinile


comportamentale ale bebelușului față de ceilalți, Spitz a ajuns la concluzia că
aceste manifestări externe, pe care el le-a numit „indicatori“, semnalează o
complexitate psihică internă din ce în ce mai sporită, marcând punctele de
cotitură de pe parcursul dezvoltării, pe care Spitz le-a numit „organizatori ai
psihicului”. Astfel, primul indicator este chiar primul răspuns social al
bebelușului — zâmbetul — care apare în mod previzibil la vârsta de trei luni.
La această vârstă, bebelușii îi vor zâmbi mamei, unchiului, casierei de la
bancă, dar și unei măști care are trăsături umane; ei vor manifesta o preferință
clară față de ceea ce are forma chipului uman, comparativ cu alte obiecte din
mediul lor.

Treptat, această reacție se specializează și se aprofundează; la vârsta de 8


luni, bebelușul nu numai că recunoaște chipul mamei, care este diferit de
toate celelalte chipuri, dar totodată reacționează cu anxietate în fața unui chip
străin și manifestă tendința de a se retrage. Spitz a dat acestui indicator extern
al celui de-al doilea organizator al psihicului numele de „anxietate de
persoane străine". El a argumentat că acest tip de retragere emoțională nu
avea la bază, pur și simplu, ceea ce bebelușul vede, ci și ceea ce bebelușul nu
vede. Din moment ce bebelușul, care este acum capabil să stocheze urme
mnezice, nu a avut niciun fel de experiență neplăcută cu acest individ
complet străin, atunci starea lui de distres trebuie să fie cauzată de contrastul
dintre străin și imaginea mamei lui, acum păstrată la

nivel intern. Prezența străinului îi atrage copilului atenția la absența mamei.


Pentru Spitz, această reacție comportamentală semnala achiziția capacităților
psihice de a face posibile atașamente individuale, personale. Așa cum afirma
Spitz: „Nu poate exista iubire până în momentul în care cel iubit poate fi
diferențiat de ceilalți" (1965, p. 156).

Cel de-al treilea organizator al psihicului în teoria lui Spitz, și anume


stăpânirea lui „nu", a încurajat teoretizarea aspectelor de dezvoltare ale
formării Supraeului — un subiect cercetat mai în detaliu de către Edith
Jacobson. În 1936, Anna Freud a prezentat ipoteza unui proces motivat
defensiv, pe care l-a numit identificarea cu agresorul, pentru a explica
internalizarea a ceea ce, la nivel conceptual, explica instituirea Supraeului
(adică Tata agresorul îmi interzice să o iau pe Mama drept obiect al iubirii;
atunci voi renunța să mai caut gratificarea și, în loc de aceasta, voi deveni ca
el). Spitz a asemănat achiziția lui „nu“ de către copil (care se petrece la vârsta
de aproximativ 15 luni) cu acest fenomen care apare ulterior în dezvoltare,
observând că, odată ce copilul dobândește facultățile locomoției, mama
trebuie să funcționeze din ce în ce mai mult ca o persoană care impune
interdicții, limitându-i intențiile. Pentru Spitz, „nu”-ul copilului reprezintă
indicatorul extern al unei identificări preoedipiene cu mama (identificare ce,
la un nivel profund, presupune o îmbogățire psihică), aceasta evidențiind
totodată, într-o manieră extraordinară, perfecționarea capacităților psihice,
incluzând aici capacitatea de a judeca și capacitatea de conceptualizare
abstractă rudimentară.

Astfel, Spitz a arătat că realmente fiecare aspect al dezvoltării psihice


timpurii

este mijlocit prin mediul matern. Această conceptualizare revizuită a atras


atenția către chestiuni legate de ieșirea copilului din contopirea psihică cu
mama și de stabilirea unui sentiment personal al identității separate. Care este
oare modalitatea prin care un bebeluș, fuzionat psihic cu mama lui, crește și
ajunge un copil autonom? Există oare faze și obstacole predictabile în cadrul
acestui proces al dezvoltării?

Psihologia dezvoltării Eului: Margaret Mahler


Margaret Mahler (1897–1985), care anterior fusese medic pediatru și acum
își desfășura activitatea în aria psihanalizei copilului, s-a format la Viena
înainte să se mute la New York. Prin activitatea ei, Mahler a clarificat
substanțial caracteristicile normale și anormale ale acestui proces. Ea a
preluat cadrul conceptual dezvoltat de Spitz și l-a aplicat în zone mai umbrite
ale experienței copilăriei: familii și spitale care găzduiau copii psihotici. Dacă
psihanaliza se luptase într-o manieră creativă cu complexitățile dificile ale
conflictului nevrotic, psihoza rămăsese până atunci în afara ariei
tratamentului psihanalitic.

În primul rând, cerințele procesului curativ în sine păreau să îi elimine din


start pe cei cu tulburări mai grave. Un pacient în psihanaliză trebuie să fie
capabil să stea întins pe canapea, să suspende funcționarea Eului, să se
detașeze de preocupările legate de „realitate“ și să spună orice îi trece prin
minte, indiferent cât de ilogic ar putea să sune. Odată ce „regresează” în acest
fel, pacientul trebuie să fie capabil să revină la funcționarea normală în
momentul în care ședința se încheie.

Însă persoana psihotică pare de la bun început pierdută în propria sa lume de


fantasme și gânduri ilogice. Din moment ce capacitatea de testare normală a
realității este deja compromisă, încurajarea regresiei selective în cadrul căreia
testarea realității este complet abandonată pare să nu aibă sens din punct de
vedere terapeutic, ba chiar să fie periculoasă. Deși unii pionieri ai
psihanalizei precum Carl Gustav Jung, Paul Federn și mulți adepți ai
Melaniei Klein au explorat posibilitatea terapiei cu pacienți mai perturbați,
persoanele psihotice în general nu erau candidate la un tratament psihanalitic.

În al doilea rând, Freud a privit acțiunea terapeutică a procesului analitic ca


fiind oferită prin transferul dorințelor libidinale inconștiente ale pacientului
(inițial orientate către obiecte infantile interzise) asupra persoanei analistului.
Freud a presupus că libidoul, în forma lui cea mai timpurie, este orientat către
obiecte din lumea externă. În eforturile lui de a extinde teoria libidoului
pentru a oferi o explicație privind schizofrenia, la fel ca în cazul nevrozelor,
Freud a revizuit această conceptualizare în 1914 și a descris un libido
timpuriu care la început este îndreptat către interior (narcisismul primar).
Raportat la mintea persoanei psihotice, libidoul a fost privit ca retrăgându-se,
într-un timp secund, în această stare de rezervor narcisic autosuficient — cea
mai primitivă stare a sa, detașat complet de obiectele externe, chiar și de
amintirile sau dorințele inconștiente legate de obiectele copilăriei. Astfel, se
credea că în psihoze nu există nimic care să poată fi transferat asupra
persoanei analistului, nicio dorință inconștientă de gratificare din partea
celorlalți care să poată fi descoperită în procesul analitic, deoarece întreaga
energie este

strâns legată în preocuparea de sine de tip narcisic. (Această chestiune va fi


reluată în secțiunea dedicată psihologiei sinelui, în capitolul 6.)

Teoria psihanalitică a oferit puține explicații convingătoare privind această


lipsă considerabilă de disponibilitate a energiei psihice productive.
Prognosticurile în ceea ce îi privea pe psihotici, inclusiv pe copiii psihotici,
erau cel puțin sumbre. „Autism infantil" — diagnosticul psihiatric care era
pus în acele vremuri copiilor cu tulburările cele mai grave — era mai mult un
verdict decât o contribuție la înțelegere. Însă Mahler, luând în calcul accentul
pe care Spitz îl pusese pe rolul crucial al relațiilor timpurii și lărgindu-i aria
de aplicabilitate, a inițiat o explorare mai constructivă a tulburărilor grave ale
copilăriei.

De exemplu Stanley, un băiețel psihotic în vârstă de 6 ani prezentat de


Mahler (1968, pp. 82–109), a răspuns cu o „reacție complet emoțională" la
experiența pe care o trăia. Comportamentul lui oscila între letargie completă
și acțiune frenetică neîntreruptă. Orice sentiment părea să îl copleșească;
adesea, plângea incontrolabil. Când i se arăta o carte ilustrată, confunda
imaginea unui bebeluș aflat în spatele barelor pătuțului său cu imaginea de pe
pagina alăturată ce înfățișa un urs panda într-o cușcă. Aparent blocat în
similaritatea vizuală a liniilor verticale din ambele imagini, el părea incapabil
să perceapă diferențele evidente; cele două imagini fuzionau și erau folosite
într-o manieră interșanjabilă¹⁶.

Mahler s-a gândit că este posibil ca acest tip substanțial de problemă observat
la copii precum Stanley nu era cel mai bine formulat în termenii direcției pe
care o ia energia libidinală. Ceea ce apare a fi absorbție în sine psihotică ar
putea să

fie descris mai eficient în termenii eșecului formării unui sine, o confuzie
profundă a persoanei referitoare la cine este ea: ce anume este sine și ce este
celălalt. Privit prin ochii lui Mahler, Stanley nu părea neapărat detașat de
obiecte, cât prins între nevoia de ceilalți (o nevoie puternică și timpurie) și un
sentiment de pericol grav ce ar fi putut să îl pândească dacă aceste nevoi i-ar
fi fost îndeplinite, o consecință a unei perturbări privind limita expectabilă și
necesară între sine și lumea obiectelor lui. Dacă Spitz avusese dreptate în
ceea ce privește faptul că sentimentul de identitate se dezvoltă din experiența
esențială și timpurie a fuziunii cu mama, atunci exista posibilitatea ca
anumite eșecuri în cadrul acestei experiențe timpurii sau în cadrul dizolvării
ei să poată fi corelate cu anumite tipuri de perturbări în formarea identității
personale.

Oare ce anume perturbă, în timpul dezvoltării, parcurgerea normală a


legăturii simbiotice și emergența sănătoasă din aceasta? Mahler a continuat să
considere că factorii ereditari și constituționali, precum și impactul
experiențelor traumatice timpurii reprezintă un factor principal în disfuncțiile
simbiotice. Stanley, de exemplu, suferise anterior de hernie inghinală,
afecțiune care i-a cauzat, începând de la vârsta de 6 luni, crize de durere
cumplită, neașteptate și de nealinat. În studii de laborator asupra șoarecilor s-
a arătat că aceștia devin catatonici atunci când sunt expuși la șocuri dureroase
care nu pot fi evitate sau incluse într-un tipar predictabil. Mahler a descris
impactul similar pe care îl are acest tip de durere de negestionat asupra
psihicului imatur: refularea selectivă este imposibilă, iar copilul se retrage în
interior, departe de dezvoltarea oricăror capacități care l-ar putea ajuta să-și

ordoneze sau să dea un sens experienței lui.

Însă, la fel ca Spitz, Mahler a subliniat importanța mediului uman. Bebelușul


are nevoie de „un nivel optim de plăcere“ pentru a securiza „ancorarea
sigură” (p. 17) și creșterea psihică pe orbita simbiotică. Mama oferă Eului
imatur al bebelușului acel esențial „cadru de referință care oglindește“ (p.
19). Dacă mama este imprevizibilă, instabilă, anxioasă sau ostilă, atunci acest
cadru de referință va fi compromis, iar funcționarea independentă ulterioară a
copilului este mai puțin probabilă. În perioada în care era bebeluș, Stanley nu
a putut să își regleze stările sau să se protejeze de mediul lui. Starea intensă
de disconfort pe care o trăia a fost considerată un risc periculos de complicații
ulterioare. Deși mama lui era prezentă din punct de vedere funcțional, ea era
detașată din punct de vedere emoțional și preocupată de problemele din viața
ei, părând să aibă dificultăți în a se conecta cu el emoțional. Încerca să îi
întrerupă crizele violente de plâns și să îi distragă atenția, de exemplu
forțându-l să mănânce în timp ce el avea dureri. Mahler a ajuns la concluzia
că Stanley „nu a trăit experiența sprijinului ei ca reprezentând o salvare reală
și eficientă din situațiile traumatice care i-au înecat «Eul rudimentar»” (pp.
93–94). Ancorarea sigură a fost imposibilă. Mama lui nu a reușit să creeze,
atunci când el avea nevoie cu disperare de un Eu auxiliar, o prezență suficient
de puternică a unui reglator senzorial care să îl ajute să trieze și, în cele din
urmă, să identifice diferitele tipuri de experiență, și să pregătească astfel
terenul pentru ceea ce ar fi putut să devină capacitatea lui perceptivă.
Intervențiile ei de a-l hrăni cu forța nu au făcut altceva decât să se adauge la
experiența lui de a fi asaltat de stimuli neprocesabili,

perturbatori.

Neputând să folosească experiența simbiotică în calitate de mediu sigur în


care să crească, Stanley a fost în schimb prins într-o fază a dezvoltării care îi
depășea capacitățile din acel moment. Stările lui psihice, reflectate în
comportamentul său exterior, oscilau între alunecări într-un fel de amorfism
personal și încercări disperate de a stabili un sentiment al propriei lui
identități separate. Atunci când atenția lui nu era îndreptată în exterior, pica
de regulă într-o stare de letargie completă, aparent golită de orice scop sau
preocupare. Apoi se smucea într-un act brusc, atingând persistent mâna
terapeutei lui, pentru a provoca un fel de „pornire“ a energiei și agitației, ce
atingeau paroxismul prin sărituri, răsuciri și crispări. Mahler a considerat că,
întrucât lui Stanley îi lipsea o experiență solidă a propriei persoane ca entitate
separată, atunci când nu era implicat în ceva din exterior, el aluneca într-o
stare internă de fuziune simbiotică în care se simțea ca dizolvându-se într-o
totală neființă psihică. Mahler a observat că atunci când Stanley era liniștit
„părea să nu fie cu nimic mai mult decât o cvasiparte a mediului… într-o
stare de coeziune cu acesta și nediferențiat de el” (p. 87). Simțind că dispare
din punct de vedere psihic, el se simțea împins să apeleze la mecanisme
externe de reasigurare, încercând să stabilească o oarecare definiție a
exteriorului care să conțină o oarecare substanță a interiorului. Mahler a
văzut în atingerea terapeutei o încercare deliberată a lui Stanley de a se
copleși cu excitație intensă și lipsită de direcție, turându-se în agitație motorie
și concepând astfel un sentiment de diferențiere, un sentiment de graniță, „ca
și cum ar fi încercat să se apere împotriva acestei stări de

apatie, ca și cum ar fi încercat să îndepărteze pericolul unei fuziuni simbiotice


prin care entitatea și identitatea lui s-ar fi dizolvat complet în matricea
mediului" (pp. 87–88).

Separare/individuare

În aceeași perioadă în care prezenta impactul devastator al gravelor perturbări


simbiotice, Mahler întreprindea o cercetare sistematică asupra complexității
acestor faze timpurii ale dezvoltării. Bazându-se pe dovezi provenind din
observarea extensivă a bebelușilor normali și bolnavi și a mamelor acestora,
precum și din observarea copiilor de 1–2 ani sau mai mari, Mahler a început
să reformuleze natura fazei timpurii pe care Freud o caracterizase ca fiind
fundamental lipsită de obiect — acel stadiu pe care el îl numise „narcisism
primar“. Mahler a arătat că în timpul acestor luni copilul iese dintr-o
„cochilie autistă” și intră în primul tip de legătură umană, „simbioza
normală". Ea a plasat succesiunea normală în cadrul interacțiunii complexe și
puternice dintre maturizarea fizică și cea cognitivă a copilului, evoluția lui
psihică și funcția esențială a partenerului matern în identitatea lui aflată în
dezvoltare.

Mahler a creat subdiviziuni ale acestui proces global, pe care ea l-a numit
separare-individuare, în subfaze identificabile, fiecare având propriul său
punct de pornire, un rezultat normal și riscuri. Prima subfază este ecloziunea
și este semnalată de starea de atenție sporită a bebelușului și de „tiparul
vizual bifazic prototipic" (p. 16 ), modificarea regulată a privirii, acum mai
direcționată către exterior,

acum căutând înapoi către mamă ca punct de orientare. Această fază atinge
apogeul la vârsta de aproximativ 9 luni, când capacitățile active de locomoție
și dezvoltarea fizică anunță subfaza de practicare. Acum, copilul din ce în ce
mai capabil face incursiuni în lumea externă, bucurându-se de noile lui
capacități, pătruns de un sentiment de omnipotență: în pofida faptului că se
îndepărtează de mama lui, el se resimte ca fiind încă, din punct de vedere
psihic, una cu ea, fiind parte din omnipotența ei percepută.

Mahler a propus ipoteza că în faza de apropiere, care are loc între 15 și 24 de


luni, copilul trăiește un dezechilibru psihic esențial. În acest moment,
dezvoltarea psihologică atinge același nivel ca maturizarea fizică, provocând
conștientizarea neplăcută a faptului că tocmai această mobilitate
demonstrează separarea psihică din uniunea simbiotică cu mama. Dacă
anterior nu manifesta teamă în acțiunile lui, acum copilul poate să devină
ezitant, dorind ca mama să se afle în raza lui vizuală așa încât, prin
intermediul acțiunii și al contactului vizual, el să poată modula această
experiență de distanțare. Există riscul ca mama să interpreteze eronat această
nevoie (în realitate progresivă) ca fiind regresivă, și astfel să reacționeze prin
nerăbdare sau indisponibilitate, provocând în copil o teamă de abandon, el
neposedând încă acele capacități psihice care să îi permită să funcționeze ca
factor activ independent. Mahler a raportat că o fundamentală „predispoziție
la o stare de spirit“ ar putea să se instituie în acest punct: „lipsa semnificativă
de acceptare și de «înțelegere emoțională» din partea mamei în timpul
subfazei de apropiere” contribuie la o constantă „înclinație către depresie"
(1966, pp. 157, 161, 166).

Împărțind traseul dezvoltării în stări succesive ale organizării psihice, Mahler


le-a permis clinicienilor să înțeleagă mai profund și să trateze mai eficient
copiii și adulții care ajungeau să primească în mod oficial diagnosticul de
pacienți borderline, a căror patologie severă se afla între categoria nevrozelor
și cea a psihozelor.

Aceste probleme au fost clasificate ca având o natură preoedipiană pentru a


le distinge, din punctul de vedere al originii și compoziției dinamice, de
patologiile care au origini mai târzii din punctul de vedere al maturizării
psihice. Dinamica oedipiană pune un accent asupra competitivității sexuale și
a conflictului agresiv, explorând în principal rolul tatălui ca obiect libidinal
dorit al fetiței și ca rival oedipian temut al băiețelului. Dinamica preoedipiană
se concentrează asupra rolului mamei și ia în calcul perturbarea în dezvoltare
în ceea ce privește formarea structurilor psihice care, în cele din urmă, vor
juca un rol în aceste lupte oedipiene¹⁷. Dacă aceste structuri sunt defectuoase,
atunci ele în sine pot să contribuie la numeroase perturbări mai timpurii,
adesea debilitante.

Patologia preoedipiană nu se manifestă în simptome distincte sau în ezitări


conflictuale, cauzate de sentimentele de vinovăție, ci în tulburări mai
pervazive ale funcționării psihice: stări emoționale intense și dificil de reglat,
fluctuații extreme în ceea ce privește imaginea de sine și despre ceilalți,
capacitate perturbată de relaționare constantă — tulburări ce caracterizează
patologii precum masochismul sau depresia severă.

Contribuțiile lui Spitz și ale lui Mahler au avut o relevanță care s-a extins

dincolo de aplicabilitatea lor în psihopatologie. Acestea au oferit ceea ce s-a


concretizat într-un nou mit al originii psihicului uman. Bebelușul
conceptualizat de Freud este o creatură plină de tensiuni pulsionale
neîmblânzite, este o bestie preumană care este controlată, însă incomplet, prin
normele sociale. Freud a subliniat faptul că în inconștient nu există timp;
aceste pulsiuni infantile rămân în permanență într-o stare de tensiune, ascunse
sub înfățișarea de adult. Pe de altă parte, bebelușul conceptualizat de
psihologii Eului emerge secvențial dintr-o uniune simbiotică cu mama.
Nașterea psihologică a acestui bebeluș nu coincide cu apariția lui fizică din
pântecele mamei. Îngrijirea pe care mama o oferă îi conține psihicul fragil în
aceeași măsură în care corpul ei i-a conținut inițial dezvoltarea fetală. Această
viziune asupra preistoriei simbiotice a dezvoltării umane care a luat naștere în
psihologia freudiană a Eului a oferit un nou punct de vedere pentru
înțelegerea a numeroase caracteristici ale experienței umane. De exemplu:
Ernst Kris (1952) a înțeles libertatea creativă a artistului ca reflectând o
regresie la stări preoedipiene mai puțin structurate aflate „în slujba Eului";
Martin Bergmann (1973) a explorat întoarcerea episodică la fuziunea
simbiotică ce caracterizează unele dintre cele mai profunde aspecte ale iubirii
romantice.

O teorie revizuită a mișcării pulsionale: Edith Jacobson


Teoretizările generoase ale primilor ani de viață formulate de Hartmann,
Spitz și Mahler au ridicat probleme din ce în ce mai complexe pentru teoria
freudiană existentă în acel moment. Mai precis, accentul pus asupra
impactului formativ al

celor mai timpurii relații cu persoanele care creșteau copilul se afla în conflict
direct cu câteva dintre principiile stabilite de Freud.

Două dintre conceptele clasice deosebit de problematice în acest sens erau


noțiunile freudiene de pulsiune de moarte și masochism erotogen primar —
două concepte strâns legate între ele și introduse amândouă de către Freud în
1919. Freud a fost șocat și adânc întristat de amploarea pe care
distructivitatea umană a luat-o în Primul Război Mondial; în același timp, el
se luptase în cabinet să înțeleagă anumiți pacienți masochiști care păreau
nereceptivi la ajutor, aparent căutând cu persistență durerea și suferința.
Aparenta atracție a experienței dureroase a ridicat o provocare pentru cadrul
fundamental hedonist, al teoriei libidoului, potrivit căreia mintea operează
conform principiului plăcerii (cu alte cuvinte, căutând mereu să reducă
durerea și să caute plăcerea).

Am menționat în capitolul 1 faptul că viziunea lui Freud asupra înzestrării


pulsionale a omului a devenit mai sumbră în 1919, când el a ajuns la
concluzia că agresivitatea reprezintă o a doua mișcare pulsională, având o
importanță la fel de mare ca libidoul. În viziunea lui Freud, libidoul este la
început îndreptat către interior (într-o manieră narcisică) și este doar într-un
mod secundar îndreptat către obiecte. Freud a utilizat acest tipar asemenea
unui șablon pentru a înțelege și pulsiunea agresivă. Astfel, el a sugerat că și
agresivitatea este la începuturi îndreptată către interior și că derivă dintr-o
pulsiune de moarte. Bebelușul își începe viața atât cu iubire orientată către
sine, cât și cu distructivitate orientată către sine. Această teorie freudiană
revizuită privește acum sugarul ca fiind plin de energii atât sexuale,

cât și agresive; acest sugar se află adesea într-o stare de tensiune sporită, în
cadrul căreia el poate fi stimulat nediferențiat atât de trăiri libidinale, cât și
agresive, atât durere, cât și plăcere. Din punctul de vedere al lui Freud,
masochismul unor pacienți precum Angela derivă dintr-un canal psihic
permanent (un fenomen pe care el l-a numit masochism erotogen primar) care
este adesea utilizat pentru gratificare oedipiană deghizată, întrucât el permite
durerii să fie resimțită ca fiind excitantă sexual¹⁸.

Ori de câte ori Freud întâmpina probleme dificile, el recurgea la factorii


constituționali pentru a găsi o explicație. Felul în care a formulat pulsiunea de
moarte și masochismul erotogen primar a pus accent pe faptul că aceste
canale energetice fundamentale, timpurii derivă în totalitate din surse
constituționale care, în general, nu sunt influențate de relațiile copilului cu
mediul uman. Cu toate acestea, psihologii dezvoltării Eului au privit sugarul
ca fiind fuzionat din punct de vedere psihic cu principala persoană care îi
oferă îngrijire, el fiind încontinuu receptiv la participarea psihică a mamei și
fiind dependent de aceasta. În această ordine de idei, oare masochismul este o
stare pulsională fundamentală sau o consecință a unei îngrijiri problematice?
Cum oare ar putea vulnerabilitatea și receptivitatea la impactul mediului să
fie împăcată cu o teorie universală care descrie psihicul uman în termeni
esențialmente constituționali?

Edith Jacobson (1897–1978), la origine membră a Societății de Psihanaliză


din Berlin, a ajuns la New York în 1938, la scurt timp după ce a fost eliberată
dintr-o închisoare nazistă și a fugit din Germania. Fiind o femeie curajoasă și
cu

convingeri ferme, ea se întorsese în Germania pentru a apăra un fost pacient


care avea probleme cu naziștii. Acolo ea fusese arestată de Gestapo, fiind
acuzată că refuzase să dea informații privind activitățile politice ale
pacienților ei (Kronold, 1980). În pofida expunerii la aceste forme
îngrozitoare ale comportamentului uman, Jacobson, odată ce a părăsit
Germania, a revizuit cu tenacitate umbra pe care ultimele ipoteze ale lui
Freud o aruncase asupra descrierii psihanalitice a naturii umane.

Cum ar putea oare importanța pe care Freud a acordat-o factorilor


constituționali să fie reconciliată cu importanța pe care teoreticienii
dezvoltării o acordă factorilor de mediu? Jacobson a sugerat că biologia și
experiența se influențează reciproc și că se află într-o interacțiune permanentă
pe parcursul întregii dezvoltări. Jacobson s-a inspirat din contribuțiile mai
multor psihanaliști, incluzându-i pe Anna Freud, Hartmann, Spitz și Mahler,
și nu și-a privit inovațiile ca fiind revizuiri fundamentale; cu toate acestea, în
lucrarea The Self and the Object World [Sinele și lumea obiectelor] (1964), ea
realmente a reelaborat întreaga teorie freudiană a energiei psihice, precum și
felul în care acesta conceptualizase stadiile psihosexuale ale dezvoltării și
cele trei instanțe psihice — Se-ul, Eul și Supraeul.

Urmând linia trasată de Hartmann, Jacobson a sugerat că mișcările pulsionale


nu sunt „un dat", ci mai degrabă sunt potențiale înnăscute, predeterminate
biologic. Deși acestea sunt responsive la factorii maturaționali interni,
caracteristicile lor distincte sunt dobândite în contextul relațiilor timpurii.
Experiența este înregistrată, de la bun început, în termenii felului în care ea
este simțită de bebeluș

și este organizată de ceea ce Spitz numise „percepție afectivă"; urmele


mnezice se grupează, asemenea piliturii de fier într-un câmp magnetic, în
jurul polilor distincți ai senzațiilor bune sau senzațiilor rele. În mod normal,
experiența bebelușului este predominant una satisfăcătoare; libidoul ia naștere
treptat dintr-un ansamblu de experiențe bune și devine o forță motivatoare
puternică și solidă în viața sugarului. În mod ideal, agresivitatea este prezentă
într-un nivel mai scăzut. Cu toate acestea, experiențele timpurii pot să
modifice acest echilibru. Dacă experiențele timpurii sunt în general frustrante
și sunt înregistrate ca fiind negative, atunci se va consolida o pulsiune
agresivă mai puternică și intensă care va distorsiona procesele dezvoltării
normale ce încă sunt vulnerabile.

Jacobson a subliniat faptul că, întrucât experiența este procesată într-o


manieră subiectivă, nu putem vorbi pur și simplu de un maternaj „bun", în
termeni obiectivi; în realitate, există doar acel maternaj care este resimțit ca
fiind bun de către fiecare bebeluș în parte. Chestiunile legate de predispoziția
temperamentală (de exemplu, un sugar ușor frustrabil), potrivire sau
nepotrivire (de exemplu, un bebeluș calm și o mamă excitabilă),
compatibilitate sau incompatibilitate (de exemplu, un bebeluș vioi și o mamă
deprimată), precum și capacitatea mamei de a simți și de a răspunde la
nevoile bebelușului ei, nevoi care se schimbă în permanență pe parcursul
dezvoltării — toate acestea vor fi esențiale pentru a hotărî ce afect va lua
naștere în sugar într-un anumit moment. În ultimă instanță, constituția
pulsională fundamentală care apare la final depinde de impactul colectiv al
multor momente.

Modelul lui Jacobson a oferit astfel o descriere a interacțiunii dintre


experiența reală și dezvoltarea pulsiunii. Mai departe, ea a arătat că rezultatul
nuanței afective subiectiv înregistrată a experienței timpurii nu doar
contribuie la consolidarea libidoului și a agresivității în calitate de pulsiuni,
dar totodată pregătesc terenul pentru tendințele permanente ale felului în care
ne resimțim pe noi înșine și pe ceilalți. Acest aspect al experienței a fost
reprezentat în caracteristici ale dezvoltării psihice care au fost numite imagini
ale sinelui și imagini ale obiectului. Mergând pe urmele lui Hartmann, ale lui
Kris și ale lui Loewenstein (1946), și în concordanță cu ipotezele lui Spitz,
Jacobson a postulat că atunci când experiențele sunt trăite ca fiind bune, se
acumulează în psihicul sugarului imagini ale unei mame iubitoare și
generoase și imagini ale unui sine fericit și mulțumit; și viceversa, atunci
când experiențele sunt trăite ca fiind frustrante sau supărătoare, se
acumulează imagini ale unei mame frustrante și neiubitoare și imagini ale
unui sine furios și frustrat. Jacobson a considerat că, dat fiind că nou-născutul
este la început incapabil să distingă sinele de celălalt, aceste imagini timpurii
sunt adesea amestecate și confundate, și nu entități distincte, independente.
La fel cum pulsiunile se nasc din înregistrarea experiențelor bune și/sau rele,
tot așa sentimentul subiectiv cel mai adânc al unui individ privind propria lui
persoană și privindu-i pe ceilalți reprezintă un rezultat al consolidării acestor
imagini timpurii, oferind un set de filtre prin care este triată încontinuu
experiența subsecventă.

La vârsta de 6 luni sugarul este capabil din punctul de vedere al maturizării să


facă distincția între imaginile despre sine și imaginile celorlalți, devenind
astfel

posibile interpretări mai realiste pentru fiecare dintre acestea. El este acum
capabil să și-o reprezinte pe mama lui ca fiind o prezență separată care este
gratificatoare, însă uneori frustrantă; de asemenea este capabil să se simtă pe
sine însuși ca simțindu-se în general bun și iubitor, însă capabil uneori să se
simtă rău și furios. Jacobson a observat că această integrare a imaginilor bune
și rele (cu alte cuvinte, reprezentând pe aceeași mamă care este rea și
frustrantă, dar totodată bună și iubitoare) facilitează capacitatea de a integra
stări afective conflictuale. În acest amalgam de sentimente de iubire și de ură
(un concept introdus de Hartmann) este temperată natura primitivă și
rudimentară a celor mai timpurii forme pe care le iau ambele pulsiuni (nevoia
solicitantă a libidoului infantil și explozivitatea violentă a agresivității
infantile). Ca o consecință, singularitatea afectivă a iubirii intense ce
alternează cu ura intensă este înlocuită cu stări afective mai variate și mai
subtile.

Realizarea imaginilor integrate din punct de vedere afectiv ale sinelui și ale
celuilalt permite o capacitate mult sporită de trăire complexă: abilitatea de a
înregistra și tolera diferențele dintre propria stare emoțională și starea
emoțională a unui celălalt care este important pentru sugar; gradări ale
reacției emoționale ce sporesc capacitățile de a gândi și de a învăța care altfel
ar fi expuse riscului prin acceptarea necondiționată sau prin respingerea
totală; capacitatea de a fi dezamăgit de o persoană, dar de a o iubi totuși în
continuare; și tolerarea furiei, fără ca lumea internă să se prăbușească și fără
să se piardă sentimentul persoanei de a fi valoroasă sau iubitoare.

Noul model al lui Jacobson a nivelat cu eleganță imposibilitatea logică a

teoriilor freudiene privind masochismul erotogen primar și pulsiunea de


moarte. Dacă nou-născutul vine pe lume cu libidoul și agresivitatea doar ca
potențiale nedirecționate și neformate, și în lipsa unui sine distinct și articulat,
atunci pulsiunile libidinale și agresive nu pot fi inițial îndreptate către propria
persoană. Se crease un gol conceptual prin îndepărtarea constructelor
referitoare la energie ce constituiau temelia metapsiholgiei freudiene a
pulsiunilor; în acest gol, Jacobson a inserat noi formulări ale psihologiei
Eului, descriind o interacțiune fascinantă între procesele bogat elaborate ale
dezvoltării psihice și mediul uman în cadrul căruia acestea evoluează. Aceste
formulări au inclus o viziune extinsă asupra dezvoltării Supraeului. Jacobson
a descris Supraeul ca evoluând pe parcursul unei perioade îndelungate în care
experiența copilului legată de mediul uman este continuu internalizată,
transformând impulsurile și dorințele copilului izvorâte din pulsiuni. Potrivit
lui Jacobson (elaborând ipotezele lui Spitz), experiențele preoedipiene
timpurii cu mama preiau două forme de impact amplu asupra dezvoltării,
influențând formarea Supraeului. Experiențele gratificării și frustrării
modelează forma în care se consolidează pulsiunile însele, iar experiențele
limitelor și interdicțiilor impuse de mamă lasă în urmă imagini timpurii ca
precursori în jurul cărora se formează Supraeul (oedipian) de mai târziu.
Formarea Supraeului a fost astfel reprezentată ca fiind mult mai dependentă
de întrepătrunderea complexă a pasiunilor și a experiențelor cu ceilalți.

Jacobson nu numai că a revizuit derivațiile libidoului și agresivității stabilite


de Freud, dar totodată a extins impactul funcțional al pulsiunilor. În ultimele
lui

scrieri (de exemplu, 1940), Freud a descris libidoul ca fiind forța


sintetizatoare care pune lucrurile împreună, iar agresivitatea ca fiind forța
care desface aceste legături. Jacobson a aplicat aceste impresii la recent
articulatele procese ale separării și individuării pe care psihologii Eului le-au
descoperit ca fiind extrem de importante în dezvoltarea timpurie. Libidoul, în
teoria lui Jacobson, oferă liantul psihic în procesele dezvoltării, integrând, de
exemplu, imaginile opuse ale obiectului bun și rău, sau ale sinelui bun și rău.
Pe de altă parte, agresivitatea oferă energie conștientizării diferențelor în
cadrul proceselor dezvoltării, susținând astfel separarea și instituirea
imaginilor diferențiate ale sinelui și al celuilalt.

Pentru Jacobson, libidoul și agresivitatea funcționează drept contraponderi


indispensabile unul pentru celălalt. Libidoul (trezit în momente de gratificare)
încurajează actele de a atrage mai aproape și de a prelua în interior;
agresivitatea (trezită în momente de frustrare) provoacă acte de respingere și
de îndepărtare¹⁹. Atât libidoul, cât și agresivitatea joacă ciclic un rol în
evoluția unei identități stabile, o realizare care, în ultimă instanță, depinde de
capacitatea unei persoane de a funcționa autonom, de a se construi și de a se
perfecționa continuu prin preluarea din mediul său.

Jacobson a considerat că dorința de a fuziona motivată libidinal își păstrează


caracterul gratificant pe parcursul întregii vieți. Fantasmele de fuziune sunt
evocatoare în toate stadiile de dezvoltare psihică, deși calitatea granițelor
Eului influențează foarte mult felul în care persoana le trăiește la nivel
subiectiv. În mod normal, în viața de adult, cu granițele dintre sine și ceilalți
bine definite, fantasmele de

fuziune îi oferă persoanei cele mai adânci surse de gratificare. Ele sunt, de
exemplu, o dimensiune importantă a satisfacției trăite în actul sexual. Însă
pentru cineva care tocmai a demarat procesul de definire a sinelui, sau pentru
care granițele Eului nu sunt clar delimitate, fantasmele de fuziune sunt
periculoase și mortale, reprezentând o atracție regresivă puternică înspre
dizolvarea psihică. Experiențele de frustrare și de stabilire a limitelor care
trezesc agresivitatea pot funcționa aici într-o manieră constructivă, oferind o
contrapondere pentru atracția regresivă. Acestea îi amintesc tânărului
explorator, care în mod necesar are limite slabe ale Eului, de starea lui de
separare, încurajându-l să nu se dedea într-un mod distructiv la experiențe de
gratificare și la fantasme de fuziune care subminează Eul.

Provocarea agresivității poate să aibă o funcție similară în cazul adulților


vulnerabili din punct de vedere emoțional care, atunci când sunt derutați sau
deprimați, se implică în certuri cu ceilalți pentru a trăi experiența unei mai
mari clarități psihice. În astfel de situații, agresivitatea nu operează ca o
pulsiune în sine, ci ca o experiență la care persoana apelează într-un mod
activ pentru a-și susține autodefinirea. Totuși, o astfel de soluție temporară nu
este ceva de dorit întotdeauna. Pentru ca agresivitatea să ajungă să
funcționeze în această capacitate, ea trebuie să se fi consolidat într-o
atmosferă modulată de suficiente experiențe libidinale gratificatoare. Dacă
acest echilibru lipsește, agresivitatea trezită va fi resimțită ca fiind prea
puternică, prea copleșitoare și perturbând tentativa de definire a sinelui, prin
teama că persoana a fost prea vătămătoare sau distructivă în cadrul
interacțiunii.

Aplicații clinice ale psihologiei dezvoltării Eului


Freud a privit refularea impulsurilor conflictuale ca reprezentând nucleul
nevrozei. Psihologii Eului, așa cum am văzut, au ajuns să ofere o atenție
sporită perturbărilor din cadrul proceselor dezvoltării, despre care se
considera că duc la o mare varietate de probleme în structurarea psihicului.
Freud își concentrase atenția asupra conflictului oedipian, organizat în
schema cognitivă și lingvistică mai matură a copilăriei mai mari. Psihologii
Eului au cercetat perturbările preoedipiene, cele care adesea au loc anterior
apariției limbajului. Însă cum ar putea oare un pacient adult aflat în analiză să
își amintească experiențe care s-au petrecut înainte ca limbajul să-i fie
disponibil pentru a le putea defini? Cum ar putea oare procesul analitic să
identifice și să implice într-o manieră constructivă aceste perturbări timpurii?

Freud a privit transferul ca fiind piesa centrală a procesului analitic, oferind


acces la dorințele ascunse și interzise ale pacientului, pe măsură ce le
manifesta și încerca să le gratifice prin persoana analistului. Psihologii Eului
au început să privească relația analitică în termeni mai ampli. În special cu
pacienții suferind de tulburări mai grave, transferul a ajuns să fie înțeles nu
doar ca exprimând dorințe interzise, ci și ca o arenă în care rămășițele
tentativelor eșuate de construire a unei structuri psihice normale puteau fi
percepute în particularitățile relației pe care pacientul o stabilea cu analistul.
Abordând anumite caracteristici ale experiențelor și imaginilor care se
dezvoltau din această relație și utilizându-le ca indicatori ai sorții

proceselor de dezvoltare importante, analistul putea stabili ce aspect al


structurării psihice fusese compromis și, împreună cu pacientul, să elaboreze
o explicație verbală a ceea ce nu a mers bine în experiența timpurie a
pacientului, utilizând tocmai această procesare în calitate de aspect al
reparației.

Cum oare ar putea un analist să descopere, utilizând indiciile oferite de


transfer, dacă problemele pacientului au o natură oedipiană sau
preoedipiană? În general, transferul de tip oedipian se dezvăluie lent și numai
prin clarificare analitică ajunge să se concentreze în jurul unei anumite
experiențe cu încărcătură emoțională în relația cu analistul; spre deosebire de
acesta, transferul de tip preoedipian se caracterizează cel mai adesea printr-o
înfățișare caleidoscopică a imaginilor sinelui și ale celuilalt, fiind dominat de
un caracter imediat, intens și emoțional. Această înfățișare diferită din punct
de vedere calitativ este bine ilustrată prin anumite caracteristici ale
transferului Angelei, pacienta pe care am prezentat-o la începutul acestui
capitol.

Încă de la început, Angela s-a așteptat ca analista să țipe la ea, să o atace și să


dispară; intensitatea cumplită a acestor așteptări era evidentă în atitudinea ei
temătoare, de a se ghemui. Alternativ, ea se transforma într-o manieră
evidentă, devenind neînfricată, cu ochii scânteindu-i, fața schimbându-i-se
într-un zâmbet crud în timp ce o mustra cu dispreț pe analistă pentru o gamă
largă de eșecuri. Aceste imagini și stări afective schimbătoare, indicând un
eșec în consolidarea unor imagini pozitive și negative ale sinelui și obiectului,
reprezentau un filtru deformator prin care vedea viața și îi împiedica Angelei
(așa cum ar prezice teoria lui Jacobson)

capacitatea de a dezvolta orice fel de perspectivă coerentă și solidă asupra


propriei persoane și asupra celorlalți din viața ei.

Alte experiențe păreau să indice prezența unor amintiri preverbale,


neprocesate, reflectând aspectele traumatice ale dezvoltării din primii ei ani
de viață. De exemplu, Angela o resimțea permanent pe analistă ca fiind
detașată emoțional și neinteresată să o ajute, dorind „doar să o privească".
Această experiență, caracterizată de o stare de anxietate vecină cu nebunia,
părea să reprezinte nu o frustrare a unei dorințe pulsionale, ci un sentiment
cronic de a fi înfricoșată și pierdută într-un mediu neresponsiv și plin de
ambiguități.

Câteodată Angela putea să ofere o explicație proprie privind această


experiență insuportabilă de însingurare: era prea rea, prea neputincioasă și
urâtă, nemeritând atenția grijulie a analistei. Pentru pacienți precum Angela,
acest tip de manifestare a transferului ar sugera o perturbare a mediului
matern timpuriu, în cadrul căruia senzitivitatea empatică și conținerea
experienței emoționale a copilului sunt elemente cruciale pentru „ancorarea
sigură" în experiența simbiotică. Se poate ca o lipsă cronică de acordaj
emoțional în cadrul mediului timpuriu al Angelei să o fi împiedicat să
construiască un rezervor de experiențe sigure și gratificante în jurul cărora să
se poată consolida o pulsiune libidinală solidă. Așa cum a arătat Jacobson,
experiențele timpurii care sunt înregistrate ca fiind înfricoșătoare sau
neprocesabile mobilizează o pulsiune agresivă mai intensă care devine în sine
un factor dominant în tentativele continue ale copilului de a da un sens
experienței. Dacă o persoană este adesea anxioasă, frustrată și furioasă, atunci
ea poate la fel de bine

să se simtă de neiubit, perpetuând în acest fel un ciclu de experiențe negative


continue ale sinelui și celuilalt. În cadrul tiparului de dezvoltare elaborat de
Mahler, aceste feluri de a înțelege semnificația experienței de transfer a
Angelei ar indica o perturbare în cadrul procesului fundamental de separare-
individuare, rezultând de aici o tulburare a capacității de a menține un
sentiment solid de identitate individuală care ar continua să compromită
experiența în viața de adult.
Putem discuta acum pe marginea unui coșmar pe care Angela l-a relatat
ulterior unui moment în care ea a exprimat mai multe sentimente pozitive față
de analistă.

Cineva m-a chemat într-un castel. Se afla la o fereastră de la etaj. Totul era
impresionant și frumos. Intru în castel. Nu-l pot găsi pe cel care m-a chemat.
Apar apoi niște mâini care mă caută. Mă apropii, dar apoi observ că aceste
mâini sunt atașate unor brațe care ies din ziduri. Mâinile îmi cuprind gâtul și
încearcă să mă tragă înspre zid. Sunt îngrozită și încerc să mă opun. Nu vreau
să dispar²⁰.

Prin intermediul acestui vis, Angela a putut să vizualizeze teroarea fără nume
care o bântuia și care făcea ca relațiile intime să fie imposibile. Dacă Mahler
a emis ipoteza că o frică de dispariție în propriul mediu este cea care se află
în spatele comportamentului unor copii mici precum Stanley, acest vis al
Angelei exprimă o astfel de teroare în termeni clari și lipsiți de echivoc.

Dacă își dădea voie să simtă afecțiune pentru cineva, se temea că ar dispărea

în celălalt și ar intra într-o lume marginală, lipsită de formă, în parte umană și


în parte lipsită de viață. Mâinile, care aici simbolizează pentru ea legătura
umană, căutau să o ademenească într-un coșmar nonuman.

Jacobson a subliniat că agresivitatea, pentru a fi utilizată în scopuri


constructive cum ar fi eforturile de separare sau stabilirea granițelor, trebuie
să fie disponibilă psihicului copilului într-o formă pe care el să o poată
stăpâni²¹. Nu putem pune hamuri unui cal sălbatic și să ne așteptăm la o
plimbare plăcută cu trăsura prin Central Park. Temperarea agresivității
reprezintă un rezultat al dobândirii pe parcursul dezvoltării a capacității de a
tolera separarea și, ulterior, de a susține prezența simultană a sentimentelor
bune și rele pentru sine și celălalt. Gradul de dificultate al acestui lucru
depinde de intensitatea relativă a fiecărui set de sentimente. Dacă
agresivitatea este prea puternică, a o pune laolaltă cu afectele de iubire ridică
riscul experienței interne de a distruge acele sentimente de iubire și, odată cu
ele, persoana iubită.

Agresivitatea Angelei avea o trăsătură rudimentară și explozivă. Atunci când


cineva o supăra și o înfuria, ea resimțea acea persoană ca fiind totalmente rea,
golită de orice fel de trăsături pozitive, ea însăși fiind acum o persoană
deosebit de distructivă, cu o putere netemperată de a vătăma. Câteodată
Angela era convinsă că și-a distrus analista „cu ura din ochii mei“. Se aștepta
să se întoarcă și să descopere că „nu ați fost aici și nimeni nu ar fi auzit de
dumneavoastră”. Angela nu descria pur și simplu sentimentul „aș putea să vă
omor"; ea își privea agresivitatea ca fiind anihilantă, realizând o ștergere
psihică totală a analistei, la fel ca a oricărei alte

urme interne a existenței ei".

Freud a descris Eul ca fiind moderator într-o conferință de înalt nivel, cu


participanți puternici și competitivi. Psihologii Eului au oferit o viziune
diferită asupra luptei centrale din cadrul psihopatologiilor grave: Cum oare
funcționează cineva atunci când are un echipament defect? Oare atunci când
structurile psihologice fundamentale nu se află la locul lor, cum poate o
persoană să se apropie, să se îndepărteze, să caute plăcerea, să-și regleze
afectele — să facă toate acele lucruri pe care majoritatea oamenilor le
consideră un dat universal? Principiul adaptării conceptualizat de Hartmann a
devenit o trăsătură standard a versiunii clinice a psihologiei Eului, aplicată nu
doar la funcționarea normală, ci și la structurile patologice. „Zidul" Angelei
poate fi privit ca reprezentând încercarea Eului ei de a forța crearea unor
granițe psihice într-un moment în care era imposibilă o separare între ea și
ceilalți care să preia un curs mai natural. Fanteziile de masturbare sado-
masochiste ale Angelei ar putea fi privite într-o manieră similară. În aceste
fantezii, Angela se imagina legată pe o bandă transportoare, trecând
neajutorată prin diverse torturi sexuale care o excitau într-un mod bizar; în
acest timp, Mega, persoana responsabilă de acest proces, îi împingea în
vagin, metodic și cu sadism, vătraie fierbinți.

Cu toate că fanteziile sado-masochiste ale Angelei aveau un conținut sexual,


din perspectiva psihologiei Eului ele reflectă o dilemă psihică fundamentală
și mai impresionantă. Privind din acest punct de vedere, ea nu primea pe furiș
o gratificare oedipiană deghizând-o în durere. În loc de aceasta, ea se lupta
să-și satisfacă

nevoia de contact și de plăcere umană în condițiile în care acestea conduceau


către un sentiment terifiant de dizolvare psihică²²; încerca să construiască o
barieră împotriva amenințării cu fuziunea dezintegratoare în condițiile în care
însuși actul de a respinge necesita ca ea să apeleze la forțe agresive din
interiorul ei, forțe care păreau să aibă un potențial criminal. Fanteziile de
masturbare sado-masochiste ale Angelei ofereau un fel de structură
improvizată și totuși creativă în fața acestei dileme, permițând și reglând
contactul necesar cu ceilalți, în același timp în care îi exprimau și îi conțineau
agresivitatea.

În această fantezie exista plăcere și exista contact; Angela putea să atingă


orgasmul și, în acest timp, nu era complet singură. Cu toate acestea, plăcerea
era întotdeauna amestecată cu durerea. Această formulă o ținea în permanență
în gardă, nesimțindu-se niciodată confortabil; imaginea benzii transportoare
sublinia și mai mult ce mare nevoie avea să se apere de orice fel de
conștientizare a imaginii propriei persoane îndreptându-se în mod voluntar
către o altă persoană. Iar agresivitatea de care avea atât de multă nevoie
pentru a o ajuta să păstreze granițele nu era scăpată de sub control, ci
canalizată prin intermediul unei personificări care îi amintea, prin rang și
acțiune, că exista o autoritate mai mare în fața căreia ea trebuie să răspundă.
Pentru Angela, calitatea sadică a pedepsei părea securizantă și adecvată
întrucât oferea contraforța necesară împotriva intensității sentimentelor ei
negative; un controlor bleg nu se potrivea cu persoana furioasă și criminală
care se simțea a fi. Și, așa cum avea să concluzioneze Angela mai târziu,
tonul sever și jignitor al acestui controlor din fanteziile ei îi amintea foarte
mult de modurile

agresive și puternice ale mamei ei de „a înfrâna și de a interzice" — aspecte


care, conform conceptualizării lui Jacobson, au contribuit enorm la formarea
acestei prezențe a Supraeului²³.

Transformare, în termenii dezvoltării, în cadrul transferului

Pentru psihologii Eului, experiența trăită de pacient și analist devine o ocazie


de a înțelege natura tulburării psihice a pacientului și a eforturilor adaptative
ale acestuia de a o compensa. De asemenea, relația analitică are un potențial
transformator puternic, transferul oferind o oportunitate de a revizui
perturbările timpurii; pacientul îl poate folosi pe analist pentru a încerca să
satisfacă nevoile care nu au fost satisfăcute pe parcursul dezvoltării, dat fiind
că pacientul ca adult poate acum să verbalizeze și să trăiască în prezența
analistului fricile și spaimele timpurii care în copilărie au părut copleșitoare.
Aceste oportunități se pot manifesta într-o varietate de forme. De exemplu,
Angela a devenit la un moment dat din ce în ce mai pasivă și provocator
nedispusă să vorbească. Îi spunea disprețuitor analistei: „Haideți, faceți-mă să
vorbesc". Angela a recunoscut în cele din urmă că își dorea ca analista să o
împingă agresiv să facă lucruri întrucât acest tip de interacțiune fusese unul
dintre puținele moduri în care trăise sentimentul că pe mamă o interesează
persoana ei. După ce au fost abordate dimensiunile sexuală și agresivă ale
acestei cerințe, atenția s-a îndreptat către ceea ce Angela simțea că este lucrul
înspre care avea nevoie să se simtă împinsă și către felul în care analista ar fi
fost cu ea în această experiență. (Spitz a

considerat că este crucial impactul pe care îl are asupra dezvoltării perceptive


a copilului participarea mamei la procesarea, organizarea și crearea unui sens
al experienței lui haotice timpurii.) Angela a început să articuleze fricile
subiacente care îi impregnaseră trăirile: frici că gândurile ar putea ucide; frici
că apropierea ar fi însemnat dispariția.

În timp, Angela a început să privească procesul de numire și de clarificare a


sentimentelor împreună cu analista ca fiind din ce în ce mai consolator și mai
tolerabil. Începuse terapia descriindu-se ca fiind „o epavă nervoasă“, „fără
nicio idee legată de care ar fi putut să fie problema mea”. Ajutorul pe care l-a
primit în identificarea și articularea experienței ei, punerea acesteia în cuvinte
care îi dădeau un sens au încurajat un sentiment mai puternic de autodefinire
și i-au oferit o mai bună înțelegere a stărilor ei afective. Într-un final, ajunsese
să poată apela la amintirea anumitor stări afective, în loc să descopere că este
pătrunsă și controlată de acestea.

Rezervorul din ce în ce mai mare al Angelei de experiențe bune în ceea ce o


privea atât pe ea, cât și pe analistă i-a întărit încrederea de a aduce
sentimentele negative în relația analitică, unde ele puteau fi examinate.
Analista și pacienta au explorat felurile în care mintea de copil a Angelei
procesase anumite experiențe traumatice, cum ar fi moartea acelui coleg de
clasă pe care îl invidia, și confundase fantasmele agresive cu
responsabilitatea pentru evenimentele petrecute în realitate. În acest context,
ele au aflat cum experiența Angelei cu mama ei (care părea mereu să fie în
punctul de a se prăbuși emoțional și prea fragilă pentru a face față

agresivității într-o manieră care să aibă un sens) a lipsit-o de o oportunitate


importantă de a-și procesa fantasmele care o îngrijorau și a contribuit foarte
mult la izolarea ei. Obstinația Angelei a fost privită nu drept rezistență
agresivă ce trebuia să fie îndepărtată, ci reflectând o dorință de „a se izbi de“
analistă, reiterându-și în acest fel propriul sine ca entitate separată, având idei
diferite. Manifestările transferențiale agresive față de analistă („mi-aș dori să
am un cuțit mare cu care să vă tai în bucăți”) au fost privite ca manifestări ale
frustrării Angelei și a fost încurajată să încerce să pună în cuvinte acea
frustrare. Atunci când părea să recurgă la o imagine „complet rea" a analistei,
i se reamintea într-un mod interpretativ de momentele mai bune pe care le
avuseseră împreună în terapie, când ea se simțise ajutată sau îngrijită. (Ne
putem aminti în acest punct de accentul pe care Jacobson l-a pus asupra
abilității de a pune laolaltă, în cadrul unei anumite trăiri referitoare la celălalt,
sentimente atât bune, cât și rele.) În acest fel, analista a funcționat în transfer
ca un fel de conținător pentru experiențe atât pozitive, cât și negative; ea i-a
demonstrat Angelei în mod repetat că binele poate supraviețui expunerii la
rău, în cele din urmă ajutând-o să-și tempereze starea emoțională deosebit de
agresivă și să dezvolte un echilibru mai bun în viața ei emoțională.

Concluzie
Procesul psihanalitic poate fi și a fost conceptualizat în mai multe feluri
diferite. Metaforele care sunt alese pentru a ilustra principiile tehnicii clinice
oferă adesea cel mai bun indiciu privind ipotezele fundamentale ale fiecărui
model analitic.

Metaforele lui Freud au atribute de conflict: război, șah, vânătoarea de


animale sălbatice. Pe măsură ce psihologii Eului au mutat obiectul de studiu
dinspre Se către Eu, dinspre refulat către nucleul proceselor psihice, modelele
lor privind procesul analitic au început la rândul lor să se schimbe. La
început, abordând analiza aspectelor inconștiente ale funcționării defensive a
Eului, analiștii au ajuns să considere că aspectele ce fuseseră privite drept
funcții generale ale Eului, manifestate în capacitatea pacientului de
autoobservare, reflecție și de menținere a orientării în realitate, puteau fi într-
un mod eficient utilizate în acest proiect.

Așa cum primii exploratori au ajuns să recunoască avantajul neprețuit al


implicării localnicilor ca cercetași și vânători, analiștii au început să aprecieze
potențialul pacientului ca aliat terapeutic în procesul de documentare și de
dezvăluire a conflictului inconștient. Apelând la capacitățile Eului său,
pacientul putea să-i dezvăluie analistului „povestea din culise“ pe un teren
psihic esențial, permițându-i analistului să diferențieze mai eficient cerințele
psihice aflate în conflict și strategiile defensive inteligente ale nevrozei. Ca o
consecință, au fost dezvoltate tehnici care aveau ca scop încurajarea
pacientului să intre în ceea ce a primit numele de „alianță de lucru”, în cadrul
căreia analistul și pacientul puteau să împărtășească explorarea (a se vedea
Zetzel, 1958 și Greenson, 1965). Chiar dacă tratamentul în sine era încă
înțeles în termenii conștientizării aspectelor inconștiente, procesul era acum
privit ca apărând în cadrul unui context diadic, în cadrul unui parteneriat
metaforic și nu al unei bătălii.

O altă schimbare fundamentală în înțelegerea procesului analitic a apărut

odată cu realizarea din ce în ce mai sporită a faptului că, pentru pacient,


experiența de a lucra în acest tip de parteneriat se putea dovedi terapeutică în
sine. Funcționând ca un cercetaș eficient, pacientul își dezvolta capacitățile de
a se observa mai bine pe sine însuși, de a fi reflexiv, și nu reactiv, de a-și
amâna gratificarea (pentru Hartmann, acest proces era sinonim cu
neutralizarea pulsiunii) în favoarea descrierii lucrului de care avea nevoie, de
a elabora consecințele anticipative în loc să se arunce în acțiune.

În final, o înțelegere aprofundată a faptului că structura psihică însăși se


consolida în cadrul unui parteneriat uman a produs inovații în tehnică ce
aveau ca scop încercarea de a reactiva, între pacient și analist, o oarecare
formă a reciprocității din dezvoltarea timpurie care existase între mamă și
bebeluș. În cadrul primelor sale tentative de tratament al copiilor, Mahler a
început să privească însăși experiența tratamentului ca având potențial de
experiență corectivă, simbiotică. În tratamentul adulților cu depresie,
Jacobson a pus accent nu asupra puterii interpretării precise, nu asupra
conținutului cuvintelor analistului, ci asupra rolului crucial al rezonanței
emoționale. Ea a observat că „trebuie să existe o legătură empatică subtilă și
continuă între analist și pacienții săi depresivi“; în acest sens, ea i-a încurajat
pe analiști, de exemplu, „să se adapteze la procesele emoționale și de gândire
încetinite ale acestor pacienți”, să „nu lase ca tăcerile goale să se
prelungească în timp“ și să „nu vorbească prea mult, prea rapid sau prea
energic” (1971, p. 299). Astfel, pe măsură ce psihologii Eului explorau rolul
funcțiilor parentale în construirea unei structuri psihice puternice și sănătoase,
descrierile pacienților ca

aliați eficienți începeau să se schimbe în imagini ale condițiilor analitice


diadice care ar fi putut să remedieze contribuția parentală deficitară. Procesul
analitic a ajuns să fie înțeles nu doar ca un parteneriat în activitatea care
trebuie întreprinsă, ci și ca o experiență de creștere în sine, relația cu analistul
(cvasiparental) oferind o oportunitate de a revizui experiența din dezvoltarea
timpurie²⁴.

¹² Pentru o abordare completă a acestui subiect, a se vedea lucrarea Neurotic


Styles (1965) [Stiluri nevrotice (Ed. Trei, 2009, pentru ediția în limba
română)] a lui David Shapiro, care oferă o analiză formidabilă a felului în
care caracterul, percepția, stilul cognitiv și conduita generală de viață pot fi
toate corelate cu operațiunile defensive preferate ale persoanei în cauză. În
lucrarea Character Analysis (1936) [Analiza caracterului], Wilhelm Reich
duce mai departe teoria Annei Freud despre apărări. Ulterior, Reich a
abandonat linia principală a psihanalizei și a dezvoltat teoria energiei
„orgonice“. (Teoria lui Reich presupune existența „orgonului”, privit drept
principiu antientropic al Universului — n. t.)

¹³ Este remarcabil faptul că exact acesta este felul în care Wilfred Bion (1955)
a descris cum este pentru un om să fie obiectul identificărilor proiective ale
altei persoane (a se vedea capitolul 4). Am putea presupune că această
experiență a Angelei a apărut ca urmare a faptului că descoperea atât de des
că mama ei o folosește pentru a-i conține propriile ei proiecții.

¹⁴ Hospitalism — diagnostic pediatric utilizat în anii 1930, pus sugarilor


abandonați la naștere, care începeau să prezinte un set de simptome
asemănătoare

retardului. (N. t.)

¹⁵ Mai târziu avea să se descopere că acești sugari care nu reușesc să se


dezvolte suferă de o deficiență reală de hormoni de creștere, hormoni a căror
secreție este în mod normal activată prin stimularea fizică și emoțională
oferită de persoanele care îngrijesc copilul.

¹⁶ Deși am putea observa posibila semnificație simbolică a echivalării pe care


Stanley o făcea între un bebeluș și un animal prins într-o cușcă, Mahler nu a
abordat în mod direct această problemă. Pentru ea, capacitatea de a realiza
legături abstracte necesită o fiabilitate în perceperea concretă a asemănărilor
și diferențelor, o capacitate despre care ea a considerat că era absentă în cazul
acestui copil cu probleme psihice (a se vedea Mahler, 1968, p. 94).

¹⁷ Accentul pe care psihologia Eului îl pune asupra influenței eșecurilor de


maternaj asupra psihopatologiei a neliniștit autorii feminiști, care au criticat
atât exonerarea tatălui de răspunderea egală în dezvoltarea timpurie a
copilului, cât și felul în care este descrisă femeia-ca-mamă, în termenii unui
altruism care apare ca fiind de dorit pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului
(cf. Benjamin, 1988). De fapt, rolul tatălui în procesul de separare-
individuare a fost luat în calcul de către psihologii Eului. Tatăl a fost
conceptualizat ca având un rol esențial în a-i oferi copilului o legătură situată
în afara relației simbiotice cu mama, sprijinind astfel pașii copilului către o
mai mare autonomie și către orientarea lui în lumea exterioară. Greenson
(1968) a explorat mai departe provocarea specială pe care băiețelul o
întâmpină în stabilirea identității lui de gen masculine, având nevoie de o

„dezidentificare" de asemănarea pe care a trăit-o în cadrul uniunii simbiotice


cu mama. Greenson a considerat că această esențială identificare simultană a
băiețelui cu tatăl lui este accentuată dacă băiețelul are motive solide pentru
această identificare, de exemplu dacă tatăl are o relație bună cu băiețelul și
dacă îi apare interesant acestuia, precum și dacă tatăl este valorizat de către
mamă.

¹⁸ Această conceptualizare a libidoului și agresivității a fost prefigurată de


Freud (1940, p. 148) atunci când a descris scopurile libidoului (de a lega) și
ale agresivității (de a desface legăturile). Cu toate acestea, pentru Freud
scopul final al agresivității era distrugerea vieții.

¹⁹ Cercetători din ziua de azi, într-o descoperire care rezonează într-o


manieră interesantă cu această formulare timpurie, sugerează că în primul an
de viață se stabilesc căi de stimulare a endorfinelor, ca răspuns la diferite
tipuri de experiențe emoționale dintre copil și persoanele care îl cresc. Astfel,
dacă experiențele timpurii ale copilului sunt traumatice, eliberarea de
endorfină (opiul organismului) este din punct de vedere fiziologic corelată cu
durerea și anxietatea; astfel, în cazul pacienților adulți care își provoacă răni
(cei care se automutilează), durerea pare să genereze o sedare care este
mediată la nivel chimic (Van der Kolk, 1988).

²⁰ Accentul pe care psihologia Eului l-a pus asupra problemelor preoedipiene


nu a exclus conflictele oedipiene; totuși, ceea ce a devenit fundamental în
cazul pacienților precum Angela nu a fost conflictul oedipian în sine, ci felul
în care această dramă inevitabilă s-a filtrat prin dinamica preoedipiană
existentă. În acest vis, de exemplu, vedem felul în care dorința față de un
bărbat, o posibilă

reprezentare oedipiană, este filtrată prin imagistica fuziunii preoedipiene.


Astfel, pedeapsa oedipiană nu este castrarea, ci dispariția psihică.

²¹ Această idee a lui Jacobson ar putea fi inspirată de conceptele Melaniei


Klein de clivaj și anxietate depresivă, dezvoltate în anii 1930 (a se vedea
Capitolul 4). Aceste idei sunt dezvoltate în detaliu în lucrările lui Otto
Kernberg (a se vedea Capitolul 7).

²² Dacă psihologii Eului au îmbogățit conceptualizările dinamice ale


masochismului în modalități importante și folositoare, eliberând acest
construct din poziția lui de inevitabilitate psihică, ei nu au fost preocupați să
abordeze concluzia lui Freud, la fel de tulburătoare, privind masochismul: și
anume că reprezintă orientarea psihică fundamentală a sinelui feminin (a se
vedea capitolul 8 pentru considerente suplimentare).

²³ Adrienne Harris (1995) a observat că „niciun studiu psihanalitic al


agresivității feminine nu poate să nu comenteze asupra dimensiunii sociale a
acestei probleme“, menționând profundele „consecințe psihice, conștiente și
inconștiente, ale ambiției și agresivității contracarate și înfrânte”, care pot da
naștere unor „istorii multigeneraționale" de probleme cu furia și agresivitatea
la femei. În acest sens, ne putem întreba dacă agresivitatea ar fi fost pentru
Angela o problemă psihică atât de mistuitoare în cazul în care mama ei nu ar
fi trebuit să se lupte cu impactul perturbator și represiv al expectațiilor
privind rolul ei de gen, din punct de vedere cultural și religios, care i-au
perturbat atât de mult propria viață.
²⁴ Alegând să abordăm doar contribuțiile specifice ale unui număr mic de
oameni,

am încercat să prezentăm doar pietrele de temelie ale școlii psihologiei Eului,


și în special felul în care aceasta a contribuit la progresul gândirii
psihanalitice într-o manieră mai generală. Curentul psihologiei Eului s-a
construit într-o manieră colectivă pe fundațiile operelor mai multor autori.
Printre aceștia se numără: Phyllis Greenacre, Rudolf Loewenstein, Helene
Deutsch, Grete Bibring, Kurt Eissler, Ralph Greenson, Joseph și Ann Marie
Sandler, Anni Bergmann, Martin Bergmann, Fred Pine și Paul Gray.

CAPITOLUL 3
Harry Stack Sullivan și psihanaliza interpersonală
Ar fi corect (și un mare progres) dacă am începe să privim cele două părți
care se află în interacțiune ca fiind doi ochi, fiecare dintre aceștia oferind o
imagine monoculară asupra a ceea ce se întâmplă; împreună, ei oferă o
imagine binoculară a profunzimii. Această imagine dublă este relația.

Gregory Bateson

Fără să purtăm vreo mască de care să fim conștienți, luăm un chip diferit
pentru fiecare prieten în parte.

Oliver Wendell Holmes Sr.

Psihanaliza interpersonală s-a născut în anii ’20, ca urmare a activității clinice


a psihiatrului american Harry Stack Sullivan cu pacienții aflați la extrema
axei sănătății mentale: persoanele suferind de schizofrenie. Sullivan (1892–
1949) a crescut în zona rurală a districtului Chenango, din nordul statului
New York. El a studiat Medicina la Chicago în perioada în care pragmatica
„Școală din Chicago" domina viața intelectuală americană, în special
domeniul științelor sociale. La Spitalul St. Elizabeths din Washington, D.C.,
el a lucrat sub îndrumarea lui William Alanson White, care, alături de Adolf
Meyer, era o prezență importantă în psihiatria americană și care a aprins
timpuriu interesul lui Sullivan de a lucra cu persoanele cu schizofrenie.

La acea vreme, psihanaliza freudiană era cumva prezentă în practica și teoria


clinică, însă sistemul teoretic care domina această arie era abordarea
psihiatrică tradițională a schizofreniei, elaborată de psihiatrul german Emil
Kraepelin la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Probabil
că cea mai specifică trăsătură a schizofreniei (a „demenței precoce", în
termenii lui Kraepelin), este reprezentată de deconectarea de la canalele
obișnuite de relaționare cu ceilalți oameni. Persoanele cu schizofrenie
prezintă o gândire perturbată și trăiesc în propriile lor lumi. Aceste persoane
adoptă posturi (precum stuporul catatonic) și comportamente (de exemplu
coprolalia în cazul hebefreniei sau accesele de furie din paranoia) care
descurajează profund efortul oricui de a se apropia de ele. Abordarea lui
Kraepelin prezintă schizofrenia ca fiind o maladie neurofiziologică, o
tulburare cu fundament fizic care se înrăutățește inexorabil odată cu trecerea
timpului, sfârșind într-o deteriorare totală.

Sullivan a considerat că aceste concepte nu se potriveau sub nicio formă cu


experiența lui cu pacienții schizofrenici, pe care el îi vedea ca fiind extrem de
sensibili și responsivi la mediul lor interpersonal. Cu toate că mesajele lor
erau adesea indirecte și deghizate, persoanele cu schizofrenie erau foarte
conștiente de ceilalți oameni, însă adesea într-o manieră dureroasă.

Tipurile de experiență clinică ce l-au determinat pe Sullivan să elaboreze o


teorie interpersonală a proceselor psihice au fost raportate patru decenii mai
târziu de psihiatrul britanic R.D. Laing (împreună cu Aron Esterson), care,
asemenea lui Sullivan și influențat de activitatea acestuia, a ajuns să se
îndoiască de felul în care

era înțeleasă, în mod tradițional, simptomatologia schizofrenică drept


manifestări aleatorii ale unui sistem fiziologic aflat în curs de deteriorare.

Laing și Esterson (1970) au lucrat cu câțiva pacienți schizofrenici regresați


din secțiile izolate ale spitalelor, aceștia suferind de simptome despre care se
credea că sunt indicii fără sens și persistente ale fiziologiei lor deteriorate. De
exemplu, o pacientă pe nume Maya Abbott avea halucinații auditive, se
simțea ireală și detașată, inexpresivă și retrasă; spunea că se simte mai mult
ca o mașină decât ca o persoană, că îi lipsește controlul asupra propriei minți
și că gândurile și sentimentele îi sunt controlate din exterior, de alții. Ca
individ, Maya putea fi privită fără îndoială ca suferind un proces intern
deteriorativ, complet autonom, ce apare spontan. Laing și Esterson au aranjat
o întâlnire cu Maya și părinții ei, putând astfel să observe felul în care ei
interacționau.

Un anumit fragment al interacțiunilor din cadrul familiei părea în mod


particular relevant pentru unul dintre simptomele psihotice ale Mayei,
caracteristic schizofreniei paranoide, și anume ideația de referință:
convingerea că lucrurile care se întâmplă în jurul tău, deși nu au legătură cu
tine, de fapt te privesc (un exemplu ar fi situațiile în care un program televizat
poate fi interpretat în acești termeni ca purtând mesaje personale care-ți sunt
adresate).
Una dintre ideile de referință ale Mayei era că între părinții ei se întâmplă un
anumit lucru pe care ea nu îl înțelege, dar care are legătură cu ea. Într-adevăr,
așa era. Atunci când cei trei membri ai familiei erau intervievați

împreună, mama și tatăl schimbau permanent între ei gesturi, dând din cap,
făcându-și cu ochiul, zâmbindu-și cu subînțeles; aceste gesturi au fost atât de
evidente pentru observator, încât el le-a adus în discuție după douăzeci de
minute în cadrul primului interviu de acest tip. Cu toate acestea, părinții
Mayei au negat și au continuat în această manieră (1970, p. 40).

Laing și Esterson au fost uimiți de impactul confuzionant al


comportamentului destul de public și de evident al părinților Mayei —
comportament pe care Maya îl percepea, însă pe care părinții îl negau.

Mare parte din ceea ce ar putea fi privit la Maya ca fiind simptomatologie


paranoidă a apărut ca urmare a faptului că ea nu avea încredere în propria-i
neîncredere. Ea nu putea să accepte că ceea ce credea că vede că se întâmplă
chiar se întâmpla. O altă consecință era faptul că nu putea să facă diferența cu
ușurință între acțiunile care, de regulă, nu erau intenționate sau care nu erau
privite ca fiind un mesaj (de exemplu, luatul ochelarilor de pe nas, clipitul,
scărpinatul nasului, încruntarea etc.) și acțiunile care chiar purtau o intenție
sau un mesaj — iar acesta era un alt aspect al paranoiei ei. Totuși, era vorba
numai despre aceste acte, care erau utilizate drept semne între părinții Mayei
pentru a „testa“ dacă Maya le va observa; însă o parte esențială a acestui joc
al părinților era ca atunci când se făceau comentarii despre ei să răspundă
amuzați „Ce vrei să spui?” sau „Care făcut din ochi?" și așa mai departe (p.
40).

Comportamentul Mayei, care părea în mod evident bizar și fără sens atunci
când era privită separat ca individ, dobândea o semnificație evidentă și
explicabilă atunci când era observat în contextul interpersonal originar în
cadrul căruia luase naștere.

Experiențele clinice formative ale lui Harry Stack Sullivan în anii 1920 au
fost similare celor ale lui Laing din anii ’60. (Desigur, Laing a avut avantajul
lucrărilor lui Sullivan, pe care el le-a recunoscut ca fiind singurele lucrări
utile asupra schizofreniei pe care le-a găsit.) Pentru a înțelege schizofrenia,
Sullivan s-a convins din ce în ce mai mult că, pur și simplu, entitatea care
trebuie studiată nu este individul luat separat. Ființele umane sunt
inseparabile, întotdeauna și inevitabil, de câmpul lor interpersonal.
Personalitatea individului ia o formă într-un mediu compus din alți oameni.
Personalitatea sau sinele nu reprezintă ceva ce rezidă „în interiorul“
individului, ci mai degrabă ceva ce apare în interacțiune cu alții.
„Personalitatea… devine manifestă în situațiile interpersonale, și nu altfel”
(1938, p. 32), spunea Sullivan. Personalitatea reprezintă „tiparul relativ
durabil al situațiilor interpersonale recurente care caracterizează viața umană"
(1940, p. xi).

Se poate să apară drept simplist principiul conform căruia nu individul luat


separat, ci câmpul interpersonal ar reprezenta cea mai importantă entitate de
studiu; totuși, acest principiu a avut consecințe profunde asupra teoriilor
personalității și psihopatologiei, dar și asupra psihanalizei. Din perspectivă
interpersonală, concentrarea asupra individului fără a lua în considerare
relațiile trecute și prezente scoate obiectul de studiu din contextul care îl face
să fie comprehensibil — cum ar

fi studierea comportamentului animal prin observarea animalului în cușcă, și


nu în mediul lui natural. Sullivan a ajuns să creadă că activitatea și mintea
umane nu sunt lucruri care rezidă în individ, ci mai degrabă că acestea sunt
generate în interacțiunile dintre indivizi; personalitățile sunt modelate pentru
a se potrivi în visele interpersonale și nu pot fi înțelese decât dacă se are în
vedere procesul de modelare interactiv și complex.

Cu toate că Sullivan și-a început activitatea lucrând cu pacienții cu


schizofrenie, el a ajuns să creadă că pacienții cu tulburări mai puțin grave
sunt la fel de înrădăcinați în contextele lor interpersonale și că încercarea de
a-i înțelege făcând abstracție de aceste contexte ar fi o eroare gravă.

De exemplu, Sullivan a prezentat cazul unui tânăr a cărui viață se centrase


asupra unei serii de „mari pasiuni" pentru femei: „Ani la rând și femeie după
femeie, se îndrăgostea profund de fiecare dintre ele; însă, uimitor, nu a ieșit
nimic din toate acestea (1956, p. 46). Pacientul simțea că e ceva deosebit de
greșit în felul în care privea relațiile, însă nu avea idee care era acel lucru sau
cum opera acesta. Un psihanalist freudian clasic care abordează un astfel de
caz dintr-o perspectivă intrapsihică ar elabora anumite tipuri de ipoteze
referitoare la dinamica din interiorul pacientului: relațiile romantice eșuate
sunt probabil legate de dinamica oedipiană, de dorințele conflictuale de a o
câștiga pe mamă. Tipul de informații relevante pentru testarea unor astfel de
ipoteze ar include fantasmele pacientului legate de aceste femei și fantasmele
legate de mama lui. Se va descoperi că relațiile lui de iubire exprimă și
mențin în același timp legătura pacientului cu părintele lui

oedipian.

Sullivan și-a îndreptat atenția către un alt tip de informații. El a vrut să știe ce
se întâmplă între acest bărbat și aceste femei: „Se poate să existe ceva în
relația lui cu aceste femei — ceva legat de tiparul lui de comportament față
de ele — care face pe toate aceste obiecte ale iubirii să nu mai dorească să
continue să fie un obiect al iubirii" (p. 47). Dacă un analist freudian caută
dorințele și fantasmele refulate, Sullivan caută interacțiunile care sunt trecute
cu vederea.

În cadrul analitic clasic, analistul așteaptă în tăcere ca dorințele ascunse să


apară într-o formă deghizată în asociațiile libere necenzurate; apoi, el le
interpretează. În abordarea lui Sullivan, analistul explorează într-o manieră
activă aceste interacțiuni; datele relevante nu vor apărea pur și simplu,
deoarece pacientul (fără să își dea seama) omite ceea ce este cel mai
important. „Așadar, purcedem la drum cu acest pacient și încercăm să aflăm
cât putem de mult din ceea ce el ar putea să relateze cu privire la situațiile
curente din relația cu obiectul iubirii lui" (p. 49).

Sullivan căuta detalii: cine este această altă persoană? Cum a fost aleasă? Ce
s-a întâmplat? Cine a spus ce, cui? Când anume s-a schimbat atmosfera
emoțională din cadrul relației? Pentru ca Sullivan să obțină informațiile de
care avea nevoie, el trebuia să știe mai mult decât ceea ce pacientul gândea,
simțea sau fantasma. El căuta detalii despre ceea ce se întâmplase în realitate;
Sullivan spune că numai acel context interacțional purta cu sine semnificația
felurilor în care pacientul își recrea, la nesfârșit, destinul.

În acest caz, Sullivan a descoperit că

acest bărbat atribuia cu mare grijă tuturor obiectelor feminine ale iubirii lui
calități deosebite și dezirabile pe care acestea, în mod evident, nu le aveau; cu
foarte multă afecțiune, el își exprima admirația profundă pentru aceste calități
pe care ele nu le aveau, iar în cele din urmă ele nu puteau trece cu vederea
faptul că nu erau persoanele de care el era îndrăgostit (p. 49).

Tiparul de respingere subtilă, ascuns sub masca marii pasiuni, a ieșit la iveală
numai prin intermediul unei explorări extrem de nuanțate a ceea ce se spunea
și se făcea în câteva dintre aceste relații de iubire.

Pacientul are un anumit fel de a descuraja fiecare obiect al iubirii în legătură


cu orice iluzii pe care acea femeie le-ar avea referitoare la viitorul ei, iar el
potrivește aspectul practic la personalitate. De exemplu, dacă femeia este
foarte docilă și modestă, el va găsi în ea acea siguranță de sine agresivă care
lui îi este atât de dragă. Iar dacă femeia este destul de dominantă, pacientul va
găsi în ea un respect extraordinar pentru sentimentele celorlalți oameni (pp.
49–50).

Sullivan a fost interesat și de trecutul pacientului, însă nu în principal de


impulsurile și dorințele trecutului care erau, în accepțiunea lui, segmente mai
mici ale unor configurații interpersonale mai ample; a le privi într-un mod
izolat presupunea o decontextualizare violentă care distrugea orice
posibilitate de a le înțelege într-o manieră semnificativă. În loc de aceasta,
Sullivan și-a îndreptat atenția către

interacțiunile din prezent. În cazul de mai sus, Sullivan a pus un accent


esențial pe identificarea acelui aspect important legat de ceea ce se petrecea
între pacient și femei în prezent: felul lui de a aborda femeile era de a se
îndrăgosti de reprezentări eronate și exagerate ale acestora. Ulterior, Sullivan
a încercat să înțeleagă originile acestui tip de interacțiune în istoria timpurie a
pacientului: cum a învățat el să distrugă iubirea în felul acesta? Oare fusese el
iubit în acest fel? Oare persoanele importante din trecutul lui fuseseră
accesibile doar în acest mod?

Anxietate și motivație
Studiul lui Sullivan asupra proceselor interpersonale s-a concentrat din ce în
ce mai mult asupra anxietății ca reprezentând factorul crucial ce determină
felul în care individul dă o formă experienței sale și interacțiunii cu ceilalți.

Dacă alte trăsături, cum ar fi simptomele dificile și perturbatoare, pot să pară


mai evidente, Sullivan a ajuns să creadă că acestea sunt adesea forme de
distragere a atenției de la punctele subiacente de anxietate, sau chiar tehnici
de gestionare a acestora. Oscar, un bărbat având aproximativ 35 de ani, a
apelat la terapie din cauza unei spaime cronice că ar putea să fie homosexual,
spaimă care îl chinuia din perioada de mijloc a adolescenței. Mai făcuse
terapie și înainte și observase că unele simptome și probleme se rezolvaseră,
însă îndoielile lui chinuitoare legate de orientarea lui sexuală rămăseseră.
Avea multe idei extraordinare și relevante cu privire la sexualitatea lui, la
frica de intimitate sau la dinamica familiei lui, însă acestea nu l-au ajutat prea
mult să își tempereze îngrijorarea.

Analistul de orientare interpersonală s-a interesat cu privire la ultimul


moment în care apăruseră aceste gânduri. Oscar își petrecuse sfârșitul de
săptămână anterior cu o veche prietenă. În prima noapte, ei au făcut dragoste
cu pasiune; în dimineața următoare, el s-a apropiat din nou de ea într-un mod
sexual, însă ea a refuzat. „Atunci, ce zici de sex oral?", a fost reacția lui; însă
ea s-a înfuriat. El a explicat să sexul oral avea de mult timp între ei
dimensiuni politice; ea a privit solicitarea lui ca fiind o cerere de supunere.
Oscar considera că el este un susținător al feminismului și că nu i se putea
reproșa că nu își sprijinea prietena în privința intereselor pe care ea le avea;
de asemenea, el simțea că între ei sexul ar trebui să fie ceva liber și deschis,
fără să se pună problema corectitudinii politice. Oscar s-a deprimat în acest
context al reînvierii vechii lor dispute cu nuanțe sexuale / politice și s-a retras.
S-a trezit că își pune întrebări în legătură cu un bărbat pe care îl văzuse la
birou cu o zi înainte: oare s-ar simți excitat dacă s-ar afla într-o situație
sexuală cu acest bărbat? Și l-a închipuit gol și a simțit o ușoară senzație de
excitație. Acest lucru l-a alarmat, într-o manieră care îi era deja familiară, și a
intrat în capcana ruminațiilor, încordat și preocupat de întrebarea dacă ar
putea fi homosexual și dacă ar fi vreodată fericit într-o relație intimă cu o
femeie.

Din punct de vedere interpersonal, ceea ce este important în această


succesiune de situații nu este conținutul sexual în sine, ci felul în care
conținutul mental (sexual sau de altă natură) este antrenat în serviciul
gestionării anxietății. În urma explorărilor, Oscar și analistul său au
descoperit că el se simțise atât încântat, cât și anxios în legătură cu actul
sexual din seara precedentă. Faptul că lucrurile
merseseră bine cu această femeie l-a înfricoșat și l-a făcut să se simtă confuz.
Oare ce s-ar putea întâmpla? Ar fi acesta oare un angajament pe care el nu se
simte pregătit să și-l asume? Reflectând asupra cererii lui din dimineața
următoare de a face sex oral, Oscar s-a convins că exista o certitudine
absolută ca prietena lui să se supere și apoi să urmeze obișnuita lor dispută
politică. Scopul cererii lui părea să nu îi apropie sau să asigure un act sexual;
din contră, scopul acestei cereri era de a impune o distanță. Oscar se simțise
neliniștit la ideea intimității dintre ei doi; astfel, el căuta terenul familiar al
conflictului ce îi îndepărta unul de celălalt. De asemenea, Oscar știa că poate
să fie excitat atât de femei, cât și de bărbați și că, dacă își închipuia imaginea
unui bărbat și a unei situații sexuale, simțea o ușoară excitație. Mai mult,
Oscar știa că acea excitație va servi drept bază a autoflagelării și a acelei
confuzii deja confortabile în care trăia în cea mai mare parte a timpului.
Senzația de putere și succes pe care o trăise ulterior intimității sexuale cu
prietena lui l-a înfricoșat. Cererea provocatoare din dimineața următoare l-a
ajutat să scape de anxietatea corelată cu intimitatea și cu potența; reveria
homosexuală i-a dat siguranța (deși în mod anxios) că este lipsit de bărbăție și
obedient. În loc să fie un factor cauzal motivator, sexualitatea părea mai
degrabă să fie o modalitate de gestionare a anxietății de apropiere/
îndepărtare, de noutate/familiaritate.

Cum oare ajung anxietatea și gestionarea ei să joace un rol atât de important


în psihopatologie? Sullivan a prezentat o teorie a dezvoltării în cadrul căreia
anxietatea reprezintă factorul patologic central în modelarea sinelui și în
reglarea interacțiunilor cu ceilalți.

Sullivan a ilustrat nou-născutul ca oscilând între o stare de confort (mai mult


sau mai puțin total) și o stare de tensiune în care nevoi de diferite feluri
necesită atenție. Majoritatea tensiunilor care apar nu sunt problematice pentru
nou-născut atâta vreme cât se află în prezența unei persoane care are grijă de
el, într-o manieră responsivă și în limite rezonabile. Nevoilor bebelușului le
corespund răspunsurile complementare ale acestei persoane care îl îngrijește.
Exprimarea nevoilor fizice de hrană, căldură, absență a unui factor iritant;
exprimarea nevoilor emoționale de siguranță și tandrețe; exprimarea nevoilor
intelectuale de joc și stimulare — toate acestea au tendința să provoace un
răspuns reciproc satisfăcător în interiorul persoanei care oferă îngrijire,
reducând astfel tensiunea.
Sullivan a numit aceste nevoi tendințe integratoare deoarece natura lor
esențială este de a aduce oamenii împreună în modalități reciproc
satisfăcătoare. Interacțiunea dintre bebeluș și mamă în timpul alăptării
reprezintă cel mai viu exemplu al complementarității tendințelor integratoare.
Bebelușului îi este foame și are nevoie să fie hrănit. Sânii mamei care
alăptează sunt plini cu lapte — ea are nevoie să alăpteze. Astfel, ei se
întâlnesc într-o interacțiune mutual satisfăcătoare.

Sullivan era de părere că aceste nevoi de satisfacere generează reciprocitate


cu ceilalți nu numai pentru nou-născut, ci pe durata întregii vieți; diverse
nevoi ale adulților au tendința să trezească nevoi complementare în alți adulți.
Dacă există un grad rezonabil de răbdare, flexibilitate și tact, atunci diverse
nevoi emoționale, fizice, sexuale și intelectuale pot genera interacțiuni mutual
satisfăcătoare cu ceilalți.

Spre deosebire de Freud, Sullivan a privit nevoile umane ca fiind


neproblematice în sine. Sullivan a arătat că nu ne naștem cu impulsuri
antisociale și animalice care trebuie să fie îmblânzite și socializate prin
amenințări și eforturi considerabile; mai degrabă, oamenii au evoluat în
creaturi sociale ale căror circuite psihice interne sunt racordate într-o manieră
care îi atrage în interacțiuni cu ceilalți.

Cum se face însă că interacțiunile umane sunt pline de insatisfacții, conflicte


și lupte dacă nevoile de satisfacere operează atât de eficient în calitate de
tendințe integratoare? În opinia lui Sullivan, ceea ce încurcă majoritatea
eforturilor umane este anxietatea. Nevoile de satisfacere apar în mod spontan
în bebeluș, însă anxietatea este ceva ce se abate asupra lui din exterior.

Sullivan a făcut o distincție între frică și anxietate. Dacă se aude un zgomot


puternic, dacă foamei nu i se pune capăt sau dacă nivelul tensiunilor de orice
fel crește, atunci bebelușul devine înfricoșat. Frica operează de fapt ca o
tendință integratoare; din moment ce se manifestă prin plâns și prin agitație,
frica aduce persoana care crește bebelușul într-o interacțiune care îl va alina
pe acesta și va remedia problema respectivă. Spre deosebire de frică,
anxietatea nu se concentrează asupra unui lucru și nu apare ca urmare a
tensiunii sporite din interiorul bebelușului însuși. Anxietatea este preluată de
la alți oameni. Stările emoționale sunt contagioase. O persoană care este
tensionată are tendința să creeze tensiune în alte persoane; o persoană sexy
are tendința să trezească senzații sexuale în alte persoane, și așa mai departe.
Sullivan era de părere că bebelușii sunt deosebit de senzitivi la stările
emoționale ale altor oameni. Starea bebelușului este influențată

enorm de tonul emoțional al oamenilor din jurul lui. Sullivan a numit această
dispersie contagioasă de stare de la părinte la bebeluș legătură empatică.

Dacă persoana care îngrijește bebelușul este relaxată și liniștită, atunci


bebelușul oscilează lin între confort euforic și stări de tensiune generate de
nevoile care apar, nevoi la care se răspunde mai mult sau mai puțin lin. Însă
ce se întâmplă oare dacă persoana care îl îngrijește este anxioasă?

Sullivan era de părere că anxietatea persoanei care îngrijește bebelușul este


preluată de acesta și trăită ca o tensiune fără formă ce nu are niciun fel de
centru, niciun fel de cauză vizibilă. Spre deosebire de nevoile de satisfacere,
tensiunea anxietății nu servește ca tendință de integrare; ea nu are cum să
servească drept tendință integratoare, întrucât salvatorul posibil din tensiunea
anxietății este tocmai acea persoană care a cauzat-o de la bun început.

Putem avea în vedere exemplul unei mame devotate care este îngrijorată de
un lucru care nu are nicio legătură cu bebelușul. Bebelușul va prelua
anxietatea și o va resimți ca pe o tensiune care necesită alinare. El va plânge,
în aceeași manieră în care reacționează la tensiunile create de diversele nevoi
de satisfacere. Mama se apropie de bebeluș grijulie și sperând să îl poată
alina. Însă pe măsură ce se apropie de el cu intenția de a-l alina, ea își aduce
și propria anxietate mai aproape de bebeluș. Cel mai probabil mama va fi
acum și mai anxioasă, tocmai din cauza stării de disconfort a bebelușului. Cu
cât ea se apropie mai mult, cu atât bebelușul va deveni mai anxios. Dacă
mama nu va găsi o cale de a ieși împreună cu bebelușul din această stare de
anxietate, atunci el va trăi senzația unei tensiuni crescânde, ca o

avalanșă, a cărei alinare nu este posibilă²⁵.

În viziunea lui Sullivan, anxietatea devine o stare de coșmar pentru bebeluș, o


stare ce are un impact profund asupra experienței timpurii. Nu numai că
anxietatea în sine este neliniștitoare, înfricoșătoare și inevitabilă, dar ea
totodată operează ca tendință dezintegratoare în ceea ce privește toate nevoile
de satisfacere ale bebelușului. Dacă bebelușul este anxios, el nu poate fi
hrănit, luat în brațe sau adormit. Într-o manieră similară, anxietatea la adult
interferează cu gândirea, comunicarea, învățarea, dinamica sexuală,
intimitatea emoțională și așa mai departe. Pentru Sullivan, anxietatea este cea
care avariază acest sistem evoluat într-o manieră complexă, de altfel
armonioasă, al reglării reciproce interpersonale și sociale.

Sullivan era de părere că deoarece anxietatea diferă atât de mult de alte stări,
prima diferențiere fundamentală pe care bebelușul o face cu privire la
experiența lui nu este între lumină și întuneric sau între mamă și tată, ci între
stări de anxietate și stări lipsite de anxietate. Și întrucât persoana care
îngrijește copilul este cea care provoacă anxietate în el, Sullivan a
conceptualizat această primă diferențiere în termenii stărilor de tip „mamă
bună“ (stări lipsite de anxietate) versus stări de tip „mamă rea” (stări de
anxietate). Experiențele bebelușului trăite cu diferite persoane care îl îngrijesc
(nu numai cu mama biologică) atunci când aceste persoane sunt anxioase se
vor reuni toate în experiența de tip „mamă rea“; experiențele bebelușului
trăite cu diferite persoane care îl îngrijesc atunci când aceste persoane nu sunt
anxioase (și în consecință sunt capabile să răspundă eficient la nevoile de
satisfacere) se vor reuni toate în experiența de tip „mamă bună”. Pentru
bebeluș nu

are importanță faptul că acestea pot fi în realitate persoane diferite; pentru el,
singura diferență importantă este între a fi anxios și a fi neanxios. Într-o
manieră similară, pentru bebeluș nu este important faptul că fiecare dintre
aceste persoane poate fi uneori anxioasă și alteori nu; impactul pe care îl are
asupra copilului diferența dintre aceste două stări ale aceleiași persoane este
atât de puternic încât, din punctul de vedere al copilului, este vorba despre
două persoane diferite.

Sullivan a presupus că inițial bebelușul își resimte într-un mod pasiv stările
psihice; el nu poate controla dacă domnește „mama bună“ sau „mama rea”,
cu impactul lor enorm asupra lui. Totuși, încetul cu încetul, bebelușul
dobândește control asupra destinului său. Începe să descopere că poate să
anticipeze dacă cea care se apropie este „mama bună“ sau „mama rea”.
Mimica feței, atitudinea posturală, intonația vocii — toate acestea devin
predictori fiabili pentru situațiile în care bebelușul se va afla în brațele cuiva
care răspunde cu calm la nevoile lui sau la mila cuiva care îl aruncă într-un
vârtej de neliniști de nedomolit.

Un al doilea pas important este atunci când copilul descoperă dacă aparițiile
„mamei bune“ sau ale „mamei rele” au vreo legătură cu el. El ajunge la
concluzia uimitoare că unele dintre actele și gesturile lui le neliniștesc pe
persoanele care îl îngrijesc, în timp ce alte acte și gesturi au un efect calmant
asupra lor și determină aprobarea din partea lor. Însă, fără îndoială, a exprima
într-un astfel de limbaj un proces care evoluează lent este extrem de
amăgitor. Sullivan și-a închipuit o creare treptată de conexiuni.

Unele dintre activitățile copilului (cum ar fi atingerea organelor genitale sau

agitația) ar putea trezi anxietate într-un anumit părinte; această anxietate îi


este transmisă copilului, care ulterior începe să coreleze atingerea organelor
genitale sau agitația cu o stare psihică anxioasă. Alte atitudini ale copilului
(cum ar fi statul în liniște) poate să îl facă pe un anumit părinte să se relaxeze
și să dea semne de aprobare; la fel, această aprobare este transmisă copilului,
care începe ulterior să coreleze statul în liniște cu o stare mentală calmă,
aprobată. Sullivan s-a gândit că în acest fel diferite arii ale experienței
copilului preiau valențe diferite. Activitățile copilului care tind să genereze
aprobare din partea celorlalți (și în consecință o stare de relaxare în copil, prin
intermediul aderenței empatice) se organizează sub o valență pozitivă
generală („eu cel bun“). Activitățile copilului care tind să genereze anxietate
în ceilalți (și stare de anxietate corespondentă în copil) se organizează sub o
valență negativă generală („eu cel rău”).

Activitățile copilului care le provoacă persoanelor care îl îngrijesc o anxietate


intensă (și în consecință o stare de anxietate intensă în copil, prin intermediul
legăturii empatice) sunt de un tip diferit. Sullivan credea că anxietatea intensă
este extrem de perturbatoare și că generează puncte de amnezie pentru
experiența imediat premergătoare. Astfel, actele care de regulă provoacă
anxietate intensă în adulții din jur nu sunt resimțite de copil ca fiind versiuni
ale lui — ele devin „nu eu", adică stări disociate ce nu sunt organizate în vreo
formă pe care copilul (și mai târziu adultul) să le perceapă ca aparținându-i.

Sistemul sinelui

Pasul final și cel mai important pe care îl face copilul pentru a ajunge la
premisa că își controlează într-o oarecare măsură propriile trăiri este atunci
când realizează că își poate configura acțiunile într-o direcție care va spori
șansele ca „mama bună“ să apară și va diminua probabilitatea ca „mama rea”
să apară. Se dezvoltă astfel un set de procese mai activ (sistemul sinelui), care
permite accesul la planul conștient în general pentru „eu cel bun“, în timp ce
„nu eu” este complet exclus. Sistemul sinelui îndepărtează din activitate acele
gesturi și comportamente corelate cu sporirea anxietății în persoanele care
cresc copilul (și care, în consecință, sporesc anxietatea și în el însuși); și
invers, acest sistem va permite acele gesturi și comportamente corelate cu
diminuarea anxietății în persoanele care cresc copilul (și care, în consecință,
diminuează nivelul de anxietate și în el însuși).

Treptat, incremental și în mod inevitabil, sistemul sinelui modelează psihicul


copilului pentru a se potrivi în nișa pusă la dispoziție de personalitățile celor
care sunt importanți pentru el. Multitudinea de potențialități ale copilului este
șlefuită în mod lent și inexorabil, iar el devine fiul acestei mame și fiul
acestui tată. La fel ca în metalografie, forma generală a personalității
copilului este adânc gravată prin acțiunea acidului pe care îl reprezintă
anxietatea părinților.

Sullivan a privit sistemul sinelui ca fiind conservativ, însă nu și fix: pe


măsură ce copilul se dezvoltă, sistemul sinelui dirijează în mod selectiv
experiența în direcția familiarului, a cunoscutului. Întrucât anxietatea în
perioada de sugar are un impact înfricoșător, cu toții începem să ne temem de
anxietatea însăși sau devenim fobici în privința ei. În situația în care în primii
ani de viață a existat extrem de

multă anxietate, iar sistemul sinelui a dezvoltat mecanisme de control rigide,


atunci experiența cu adevărat nouă este realmente interzisă.

Cu toate acestea, Sullivan a considerat că momentele principale din copilărie


și tinerețe sunt create de apariția unei nevoi puternice de a avea o formă nouă
de relaționare cu ceilalți (o nouă nevoie de satisfacere): nevoia, la 4–5 ani, de
a avea relații cu persoane de aceeași vârstă, care să înlocuiască relațiile mai
mult sau mai puțin exclusive cu adulții; nevoia de a avea un singur prieten
apropiat — acel „tovarăș" din perioada ce precede adolescența; și, în
adolescență, nevoia de satisfacere sexuală și de intimitate emoțională. De câte
ori apare o nouă nevoie, constrângerile sistemului sinelui se relaxează, făcând
posibilă o integrare nouă, mai sănătoasă. Vechile anxietăți pot fi depășite prin
forța noii atracții către integrarea interpersonală de un nivel mai înalt.

Sullivan nu a dezvoltat niciodată o teorie completă a dezvoltării sau o teorie a


funcționării sănătoase. Ipotezele lui au făcut în mod explicit referire la
dezvoltarea psihopatologiei și la răspunsul sinelui la dificultățile vieții.
Astfel, ipotezele lui privind sinele sunt în totalitate valabile în contextul
proceselor menite să păstreze anxietatea la un nivel minim. (El a folosit
conceptul nevoi de siguranță pentru a desemna aceste procese antianxietate,
pentru a le diferenția de nevoile de satisfacere.) Atunci când anxietatea nu
reprezintă o amenințare, sistemul sinelui se risipește în fundal; apar nevoile
de satisfacere care operează ca tendințe de integrare, împingând individul în
interacțiuni reciproc satisfăcătoare cu ceilalți. Dacă însă anxietatea reprezintă
o amenințare, atunci sistemul sinelui începe să domine: el va

controla accesul experiențelor la planul conștient, va produce interacțiuni care


în trecut au reușit să reducă nivelul de anxietate, va acționa în mod selectiv
pentru a da o formă percepției individului în ceea ce privește propria persoană
și pe cei cu care interacționează.

La fel ca Freud, Sullivan a privit experiența umană ca manifestându-se în


cadrul unei tensiuni între plăcere (ceea ce el numea „satisfaceri“) și reglarea
defensivă a dorințelor de plăcere (pe care a numit-o „siguranță”). Cu toate
acestea, există câteva diferențe fundamentale între teoria freudiană clasică și
felul în care Sullivan abordează motivația, dezvoltarea timpurie și structura
psihică.

Dacă Freud a privit sexualitatea și agresivitatea ca fiind inerent antisociale și


inevitabil conflictuale, Sullivan considera că anumite arii ale experienței
devin conflictuale numai în condițiile în care ele prezintă tendința de a genera
anxietate în celălalt — adică în persoanele care îngrijesc copilul și care sunt
importante pentru acesta. Ceea ce într-o anumită familie este conflictual, într-
o altă familie ar putea să funcționeze într-o manieră foarte eficientă pentru a
genera satisfacere mutuală. Sursa dificultăților nu rezidă în natura inerentă a
impulsurilor în sine, ci în răspunsul mediului uman.

Dacă Freud a privit intensitatea conflictului ca fiind în cea mai mare parte o
proprietate a forței dinamice din spatele pulsiunilor (nivelul de libido sau de
agresivitate cu care se naște un individ), Sullivan a sugerat că nivelurile de
anxietate dintr-un individ sunt direct proporționale cu nivelul de anxietate din
mediul timpuriu. Cu cât persoanele care cresc copilul sunt mai anxioase, cu
atât vor fi atinse

de anxietate mai multe arii de experiență pentru copil (adică vor exista mai
multe experiențe de tip „eu cel rău“ sau de tip „nu eu”).

Cu toate că există o reală diferență între terminologia și raționamentul


dezvoltate de Sullivan, pe de o parte, și terminologia și raționamentul
caracteristice psihologiei freudiene a Eului, există totuși o suprapunere
interesantă în ceea ce privește felurile în care aceste două sisteme de gândire
au abordat conceptualizarea minții și a dezvoltării. Asemenea lui Sullivan,
psihologii Eului au extins cadrul de aplicabilitate a psihanalizei dincolo de
preocuparea lui Freud pentru mintea individuală și interiorul ei intrapsihic,
aducându-l către interacțiunile dintre individ și mediu. Psihologii Eului, la fel
ca Sullivan, au privit vicisitudinile îngrijirii timpurii și sănătatea relativă sau
patologia caracterială a persoanelor care îngrijesc copilul ca fiind cruciale în
dezvoltarea acestuia. Totuși psihologii Eului, așa cum am menționat în
capitolul 2, și-au construit conceptele pe marginea teoriei freudiene a
pulsiunilor sau în conjuncție cu aceasta. Ei au privit mintea ca fiind construită
din două componente interpenetrante: pulsiunile constituționale și un Eu
modelat prin intermediul interacțiunii. Sullivan, în schimb, a privit mintea ca
fiind complet socială. În opinia lui, ar putea să existe diferențe
constituționale, însă semnificațiile și valențele psihologice pe care acestea le
adaugă derivă toate din felul în care au reacționat la ele persoanele importante
pentru copil.

Operațiunile de siguranță și punctul de anxietate

Sullivan a folosit termenul suav pentru a descrie procesele unui sistem al

sinelui care funcționează bine. Cu toții ne deplasăm prin viață fiind deosebit
de sensibili la apariția anxietății și dezvoltăm operațiuni de siguranță
complexe, mascate și extrem de rapide care să ne îndepărteze de punctele de
anxietate și să ne aducă înapoi pe un teren mai familiar. Una dintre tehnicile
centrale folosite de psihanalistul interpersonal este de a spori gradul de
conștientizare în privința operațiunilor sistemului sinelui, prin adresarea de
întrebări și prin încurajarea autoreflecției; astfel, aceste succesiuni esențiale și
rapide pot fi observate și înțelese și, prin intermediul acestei înțelegeri, ele
pot fi treptat schimbate.

Utilizarea tehnicii investigării în detaliu marchează contrastul absolut dintre


metodologia clinică a lui Sullivan și cea a psihanalizei freudiene. Atunci când
metoda clasică este aplicată cu strictețe, analistul nu pune întrebări; iar
lucrurile trebuie să se petreacă în această manieră dacă le privim în termenii
modelului clasic. Conform acestui model, conflictele pacientului apar în
cadrul asociațiilor libere, iar asociațiile libere nu trebuie să fie influențate de
vreo direcție impusă de analist. Nondirectivitatea specifică modelului clasic
protejează autonomia pacientului și garantează accesul la cele mai adânci
niveluri ale conflictelor pacientului. Funcția analistului este de a interpreta
dinamica subiacentă ce își are rădăcinile în asociațiile libere ale pacientului,
pentru a scoate la iveală gândurile latente care se ascund acolo. Fără îndoială,
interpretările în sine ar putea fi privite ca fiind directive, având un impact
asupra asociațiilor subsecvente; totuși, acesta este un impact clar, intenționat
și menit să acceadă la profunzimi, este sporadic și accentuat prin contrastul
cu tăcerile îndelungate. Adresarea întrebărilor împiedică și încețoșează

claritatea asociațiilor emergente, fără a face afirmații interpretative


identificabile cu ușurință.

Sullivan a privit situația clinică într-un mod foarte diferit, iar această
diferență reflectă contrastele importante în ceea ce privește conceptualizarea
minții umane și, în mod special, a limbajului. În viziunea lui Sullivan, fiecare
dintre noi folosește limbajul într-o manieră în mare parte particulară.
Semnificația cuvintelor își are rădăcinile în contextele interpersonale
originare în care aceste cuvinte au fost învățate. O persoană are nevoie de
mult timp pentru a înțelege semnificația reală a cuvintelor utilizate de o altă
persoană, în special dacă ceea ce se discută presupune chestiuni intens
emoționale și profund personale. Ideea că analistul presupune că știe ceea ce
pacientul vrea să spună prin cuvintele pe care le folosește și, în consecință,
face interpretări bazate pe această presupusă înțelegere înseamnă, pentru
Sullivan, să intensifice și mai mult confuzia și să se piardă orice speranță de a
se ajunge la o revelație introspectivă semnificativă. Singurul fel în care
analistul poate să știe despre ce anume vorbește pacientul cu adevărat este să
pună întrebări detaliate. Mai mult, singurul fel în care analistul poate să
obțină informațiile relevante despre situațiile pe care pacientul le descrie este
să dirijeze explorarea, cel puțin parțial. Datorită eficienței cu care sistemul
sinelui îndepărtează persoana de anxietatea amenințătoare, pacientul poate să
ignore în mod sistematic tocmai acele detalii și caracteristici ale experienței
lui care ar putea să aibă cea mai mare relevanță.

Acest tip de omisiune apare cu claritate la Fred, care a apelat la psihanaliză

deoarece se simțea profund nemulțumit de soția lui; ea părea să nu îl


înțeleagă, iar ei se certau încontinuu. Pe parcursul întregii zile, Fred nutrea
gânduri de afecțiune față de ea, iar când pleca seara de la serviciu spre casă
era hotărât să facă lucrurile să funcționeze în căsnicia lor. Și totuși, în pofida
eforturilor mari pe care le făceau, cei doi ajungeau să simtă disprețul lor
obișnuit unul față de celălalt; astfel, Fred a început curând să se simtă
descurajat.

Analistul de orientare interpersonală va fi interesat îndeosebi de detaliile


interacțiunilor dintre Fred și soția lui și ar căuta răspunsuri la întrebări
precum: când au început să se certe în seara precedentă? Ce înțelege Fred
prin afecțiune față de soția lui? Dar prin nemulțumire? Când a observat Fred
o schimbare a atitudinii lui față de soție?

Fred, asemenea majorității analizanzilor aflați la începutul tratamentului, era


un slab observator al propriilor procese psihice și al întregii dimensiuni a
interacțiunilor lui cu ceilalți. Analistul de orientare interpersonală va încerca
așadar să găsească o cale prin care să trezească interesul lui Fred față de
aceste procese și interacțiuni; modalitatea prin care va încerca acest lucru va
fi explorarea detaliată, cu tact și particularizată, ce este menită să-i extindă
câmpul conștient perceptual.

Întrebări ce ar susține o astfel de explorare ar fi: care a fost primul lucru care
s-a întâmplat când a ajuns acasă în acea seară? Care era starea lui de spirit?
Cum a răspuns soția lui? Cine a spus ce și cui? Probabil că va fi nevoie de
multe săptămâni de astfel de explorări detaliate pentru ca Fred să poată
observa cu îndeajuns de multă precizie momentele-cheie din interacțiunile
lor. În acea seară care a fost
adusă în discuție, Fred și soția lui au manifestat la început ceva ce părea să fie
interes sporit unul față celălalt. Fred a relatat cum își petrecuse ziua, iar ea a
reacționat printr-un comentariu afectuos. Fred a sesizat că există o asemănare
între comentariul soției și maniera preferată a mamei ei de a se exprima, lucru
pe care el l-a indicat cu un oarecare dispreț. Ea s-a retras și a găsit ceva de
criticat la familia lui. Acum cei doi soți se aflau pe un teren familiar,
instalându-se confortabil în ceea ce Sullivan numea integrare ostilă.

Oare cum și de ce s-a produs această schimbare? Dacă această interacțiune ar


putea fi filmată, s-ar putea sesiza o urmă de vulnerabilitate în mimica facială
a lui Fred în momentul în care soția a răspuns cu tandrețe la apropierea lui,
chiar înainte ca el să găsească acea oportunitate de a o critica. Acea urmă de
vulnerabilitate reprezintă un punct de anxietate care, așa cum a indicat
Sullivan, precede întotdeauna operațiunile de siguranță. Însă psihanalistului
de orientare interpersonală nu îi sunt disponibile înregistrările video ale
interacțiunilor familiale, așa încât el se bazează pe explorarea în detaliu a
evenimentelor externe și pe propriile lui experiențe privind interacțiunea cu
pacientul. Vom vedea că acestea din urmă (cu alte cuvinte, contratransferul)
vor deveni din ce în ce mai importante în gândirea interpersonală.

Fred provenea dintr-o familie în care toți membrii se insultau unii pe ceilalți
dintr-o poziție de izolare marcată de suspiciune. Fred se simțea confortabil cu
atitudinea lui de ostilitate mocnită, de nivel redus. Și-a petrecut copilăria și
adolescența tânjind la cineva cu care să nu se certe, care să îl înțeleagă și să îl
accepte.

Avusese multe iubite, însă toate îl dezamăgiseră în cele din urmă. Relația cu
soția lui i s-a părut la început mai promițătoare, însă apropierile lor inițiale s-
au deteriorat curând și au luat forma acelor dispute cronice care l-au
determinat în final să apeleze la terapie. Momentele de tandrețe dintre Fred și
soția lui îl făceau să se simtă anxios, vulnerabil și neprotejat. În familia lui de
origine, sentimentele de tandrețe erau în mod sistematic distruse. Astfel, Fred
a învățat să transforme rapid și inconștient orice fel de impuls de tandrețe (o
nevoie de satisfacere) într-o atitudine de superioritate critică, o poziție în care
el se simțea destul de sigur și mai puțin vulnerabil.

Analistul de orientare interpersonală utilizează tehnica explorării detaliate


pentru a avea imaginea încetinită a derulării în timp a interacțiunilor. Singurul
lucru pe care îl știa Fred când a început tratamentul era că, în pofida bunelor
lui intenții, se trezea mereu în dispută cu soția lui. Treptat, el a început să
conștientizeze felul în care se folosea de superioritatea lui critică pentru a o
îndepărta pe soție. Sesiza cu acuiate crescândă alternanțele stării lui
emoționale: întâi entuziasmul, apoi felul în care acesta se transforma în
vulnerabilitate anxioasă, apoi sentimentul de siguranță pe care îl avea atunci
când amenaja lucrurile într-o asemenea manieră încât putea din nou să se
simtă descurajat, dar într-un mod confortabil. Conștientizarea sporită a
propriilor operațiuni de siguranță a generat mai multe posibilități de a face
alegeri constructive.

Sullivan a privit operațiunile de siguranță ca obținând o reducere pe termen


scurt a anxietății, însă cu prețul unei mențineri pe termen lung a situației

generatoare de anxietate. Operațiunile de siguranță funcționează întotdeauna.


Imediat ce Fred începea să creadă că soția lui are defecte, simțea mai puțină
anxietate; totuși, pe termen lung, el este blocat în relația cu această femeie cu
defecte. Tocmai eficiența imediată face ca operațiunile de siguranță să fie atât
de tenace, necesitând un mare efort psihanalitic pentru a putea fi schimbate.
Eficacitatea operațiunilor de siguranță are la bază același principiu ca acela
din vechea anecdotă cu bărbatul care pocnea din degete pentru a ține tigrii la
distanță. „Dar nu e niciun tigru aici“, spunea prietenul lui. „Vezi cât de bine
funcționează?”, răspundea primul, simțindu-se omnipotent. Așadar,
operațiunile de siguranță sunt manevre ale sistemului sinelui de reducere a
anxietății, pentru a îndepărta amenințările anticipate care reprezintă de fapt
generalizări ale situațiilor interpersonale timpurii.

În accepțiunea lui Sullivan, cu cât pacientul înțelege mai bine mecanismele


prin care sistemul sinelui se luptă să evite anxietatea, cu atât el va putea să
facă alegeri diferite cu mai multă ușurință. Tipul de schimbare pe care
Sullivan îl privea ca fiind scopul tratamentului are ceva în comun cu revelația
introspectivă în termenii freudieni. Însă pentru Sullivan, schimbarea nu este
doar conceptuală, ea este în principal perceptuală (Bromberg, 1980, 1989),
pe măsură ce sporește conștientizarea atât a proceselor interne, cât și a
succesiunii de situații interpersonale reale. Fred a început să conștientizeze
ușurința cu care evada din zonele de intimitate cu soția lui și, în consecință,
de vulnerabilitate. A rămâne în această situație i-ar fi provocat mai multă
anxietate pe termen scurt, însă pe termen lung sporea șansele de soluționare a
nefericirii cronice pe care o simțea în căsnicie. Actul magic al pocnirii

din degete (criticarea soției lui), deși era extrem de tentant, a ajuns să fie
înțeles ca reprezentând o distragere, care era menită să îl țină la distanță de
cauzele subiacente ale îndoielilor și nefericirii lui.

Perspectiva lui Sullivan asupra obsesionalilor


Unele dintre cele mai importante contribuții ale lui Sullivan au fost elaborate
în activitatea lui cu persoanele obsesionale — adică acei oameni care au
tendința extremă de a se controla atât pe ei înșiși, cât și pe ceilalți: avari,
competitivi, greu de mulțumit și preocupați de detalii paralizante. Freud îi
privise inițial în termenii unei fixații anale, adică luptându-se cu dorințele
libidinale anale de a face mizerie, de a sfida cerințele educației sfincteriene și
pe cele sociale ale curățeniei. El a privit trăsăturile lor de caracter marcate de
dorința de a controla ca fiind mecanisme complexe de apărare (formațiuni
reacționale) împotriva acestor impulsuri de a face mizerie sau de a sfida (sau
poate chiar manifestări mascate ale acestor impulsuri). Ulterior, Freud a
menționat importanța sadismului în dinamica obsesionalității, iar această
temă a fost mai târziu dezvoltată de Wilhelm Reich. Persoanele obsesionale
erau descrise ca fiind sadice și avide de putere. Trăsăturile lor de
personalitate purtând nuanțe de control au fost privite ca o manifestare a
dorinței de a dobândi și păstra puterea asupra celorlalți sau, alternativ, ca o
manifestare a eforturilor lor de a se apăra împotriva acestor dorințe prin
respect și servilism.

Sullivan a dezvoltat o teorie foarte diferită. El nu a privit nevoia de control a


persoanei obsesionale ca reflectând erotismul anal, sadismul primar sau

preocuparea pentru putere, ci mai degrabă ca reprezentând o apărare


preventivă împotriva umilirii anticipate și a anxietății profunde. Obsesionalii,
a descoperit Sullivan, au fost crescuți în familii de ipocriți. Fuseseră
brutalizați fizic sau emoțional, deși în același timp li se spunea că erau iubiți,
că bătaia sau umilirea era pentru binele lor, din grijă pentru ei. În opinia lui,
persoanele obsesionale trăiesc sentimente adânci de confuzie și mistificare.
Sunt înspăimântate de implicarea în relații cu alte persoane deoarece
anticipează că vor sfârși prin a se simți rău și neajutorați, fără să înțeleagă de
ce sau cum s-a întâmplat așa. Manevrele lor de putere sunt motivate de o
nevoie de a-i dezarma pe ceilalți, de a-i îndepărta ca potențiale amenințări la
sentimentul lor de siguranță.

Conceptualizarea intrapsihică a psihanalizei freudiene îl prezintă pe pacient


ca fiind sfâșiat de o luptă internă feroce. Impulsuri periculoase fac presiuni
pentru a se exprima; mecanisme de apărare puternice sunt ridicate împotriva
acestor impulsuri. Lupta obositoare între aceste forțe interne își ia energia din
posibilitatea de a trăi o viață mai satisfăcătoare. Scena acțiunii se află în
lumea internă a pacientului. Însă în termenii interpersonali ai lui Sullivan,
pacientul este privit ca încercând din răsputeri să își păstreze sentimentul de
siguranță în interacțiunile cu ceilalți. Relațiile din trecut au avut drept rezultat
umilirea și durerea profunde; astfel, s-au dezvoltat operațiuni de siguranță
pentru a ține la distanță acest tip de pericole în relațiile prezente. În concepția
lui Sullivan, scena acțiunii se află în interacțiunile pacientului cu ceilalți.

Rolul analistului, așa cum îl înțelegea Sullivan, este de a-l ajuta pe pacient să

devină din ce în ce mai conștient de modul în care participă la aceste


interacțiuni. Pacientul începe să observe trăsăturile semnificative pe care le
evitase cu asiduitate. El ajunge astfel să își dea seama de gradul în care
eforturile sale de a controla anxietatea pe termen scurt ajung să reprezinte pe
termen lung o piedică în calea unei vieți mai satisfăcătoare. Relația
pacientului cu analistul reprezintă adesea un mijloc important prin care se
demonstrează trăsăturile autoconstrângătoare ale operațiunilor
caracterologice de siguranță. Sullivan a atras atenția asupra inevitabilității ca
pacientul să pună în scenă tipare interpersonale importante în această relație.
Cu toate acestea, Sullivan nu a privit relația analitică în sine ca reprezentând
o caracteristică centrală a abordării lui tehnice. Acest lucru a fost lăsat în
mâinile teoreticienilor interpersonaliști care i-au urmat.

Analiza lui Emily, o tânără extrem de talentată și extrem de obsesională,


ilustrează felul în care tiparul de relaționare al unui pacient poate fi jucat cu
analistul. Emily a apelat la terapie datorită dificultăților ei de a stabili relații
satisfăcătoare cu alți oameni, atât bărbați, cât și femei. Avea tendința să-și
anuleze întâlnirile din motive pe care nu le înțelegea; se trezea că este
enervată și lipsită de răbdare în relație cu ceilalți. Emily era talentată și avea
succes în multe arii ale vieții ei, în toate acestea lucrând independent. Avea
tendința să simtă că majoritatea activităților ei — serviciul, treburile casnice
sau actele sexuale — ar fi putut fi duse la bun sfârșit într-o manieră mai
eficientă dacă le-ar fi făcut singură, fără să se bazeze pe ceilalți. Era atât de
bună în ceea ce făcea, încât principiul acestei atitudini părea să se

demonstreze la nesfârșit.

Emily s-a implicat în procesul analitic în maniera eficientă ce îi era


caracteristică. A identificat ariile problematice, ducea un travaliu intens
pentru a prezenta și explora materialul relevant, atât din trecut, cât și din
prezent, având revelații introspective interesante și adesea utile. Procesul
analitic se derula atât de bine, încât i-a luat destul de mult timp analistului să-
și dea seama că se simțea cumva în afara lui și că se simțea descurajat de
Emily să spună prea mult. Atunci când vorbea, Emily ținea cont de mesajul
lui și părea să se folosească de el. Însă analistul începea să-și dea seama din
ce în ce mai mult de faptul că se simțea întotdeauna ca și cum ar fi întrerupt
ceva în care probabil nu ar fi trebuit să intervină. Și-a concentrat atenția
asupra acestui proces și a început să sesizeze modalitățile subtile prin care
Emily reușea să transmită această impresie: ea își făcea un plan înainte de
fiecare ședință, iar minuțiozitatea cu care urma acel plan și felul în care își
elabora răspunsurile față de analist îi întorceau la plângerile ei inițiale.

Analistul a întrebat-o pe Emily despre ceea ce simțea în momentul în care el


începea să vorbească: el avea impresia că Emily se simțea cumva mereu
întreruptă. La început, Emily a respins imediat această observație, ca și cum
ar fi vrut să îl asigure pe analist că îi aprecia eforturile. În cele din urmă,
Emily a reușit să reflecteze mai mult asupra acestor momente și a început să
realizeze conflictul intern pe care îl trăia în privința posibilelor contribuții ale
analistului. Pe de o parte, știa că apelase la terapie pentru că avea nevoie de
ajutor și aprecia mult capacitățile profesionale ale analistului. Dar pe de altă
parte, ea funcționa în analiză la fel cum

funcționa în toate situațiile interpersonale, și anume având convingerea


profundă că ea ar face mai bine singură orice lucru ar trebui să fie făcut. Ori
de câte ori analistul vorbea, ea se simțea scoasă de pe drumul ei. Atunci când
vorbea despre preocupările ei și asocia pe marginea diverselor subiecte,
Emily era ca o mașinărie care funcționa într-un mod productiv. Dar dacă
analistul începea să vorbească, aceasta însemna că ea trebuia să aibă de-a face
cu el, cu gândurile lui, care nu puteau fi altceva decât o distragere de la
scopul ei, de la propriul ei drum de urmat. Fără îndoială, ea se afla acolo
deoarece voia să-i știe gândurile, așa că făcea eforturi să asculte și să le ia în
calcul. Însă, fără să-și dea seama, Emily simțea o puternică presiune internă
de a lucra fără a ține cont de gândurile analistului, cât mai curând cu putință,
așa încât să poată progresa în maniera ei obișnuită și solitară.

Care era oare paradigma acestor operațiuni de siguranță pe care Emily și


analistul ei le-au identificat în tiparele curente de relaționare? Părinții lui
Emily erau amândoi extrem anxioși și aveau manifestări emoționale intense.
Tatăl, un om de afaceri care trecuse prin cicluri de mari succese și eșecuri
catastrofice, era extrem de preocupat de sine și avea puțin timp să se ocupe de
copii. Dintre cei trei frați ai lui Emily, doi au mers pe urmele tatălui lor în
ceea ce privește activitatea profesională; preocupările lor personale păreau să
fi fost înghițite de vârtejul generat de activitățile și anxietatea tatălui. Mama
lui Emily era privită ca fiind imbecilă și incompetentă. Era permanent
panicată în legătură cu suișurile și coborâșurile afacerilor soțului ei, din care
ea era exclusă, și astfel apela disperată la Emily pentru a obține o reasigurare.
Niciunul dintre părinți nu părea capabil să fie atent la

nevoile lui Emily; ei pătrundeau în lumea ei numai atunci când aveau nevoie
de ceva de la ea.

Aceste procese din prezent și rădăcinile lor în trecut s-au clarificat și au


devenit mai disponibile pentru Emily pentru ca ea să poată reflecta asupra lor;
în acest moment, analistul a întrebat-o dacă și-ar putea imagina că este posibil
ca el să prezinte o idee care i-ar aduce ceva util, pe care niciunul dintre ei nu
și-l imaginase anterior. Fără îndoială, Emily ar fi putut să răspundă din reflex
afirmativ la o astfel de întrebare. Însă explorarea analitică a manierei ei de a-
și păstra securitatea prin controlarea accesului celorlalți la procesele ei de
gândire a ajutat-o să devină mai conștientă de felul în care funcționa.
Reflectând mai mult la acea întrebare, Emily și-a dat seama cât de puțin
permitea ea, în realitate, să existe posibilitatea de a obține ceva deosebit de
util de la altcineva; de asemenea, și-a dat seama de felul în care se controla
pentru a-și dirija propria experiență în așa fel încât o astfel de posibilitate să
fie extrem de improbabilă. Menținerea siguranței în prezent îi submina pe
termen lung șansele de a-și lărgi gama de relații care să îi amplifice
sentimentul de siguranță.

Psihanaliza interpersonală contemporană


Persoana responsabilă de forma contemporană a psihanalizei interpersonale
este Clara Thompson (1893–1958). Ea a urmat o formare în analiza freudiană
clasică la Institutul de Psihanaliză din New York și și-a făcut analiza la
Budapesta cu Sandor Ferenczi, personalitatea cea mai controversată și mai
inovatoare din

anturajul lui Freud. Ferenczi se îndepărtase de Freud din cauza divergențelor


pe tema abuzului sexual la care adulții își supun copiii și credea că
incidentele reale sunt cauza nevrozei — spre deosebire de Freud, care pusese
accent pe natura fantasmatică a acestora, ce avea baze pulsionale. De
asemenea, Ferenczi considera că analistul trebuia să fie mai mult decât un
observator detașat al dinamicii pacientului; grija profundă și autentică
manifestată de analist era esențială în procesul de depășire a traumei cauzate
de abuzul din perioada copilăriei.

Thompson a descoperit că există o bună compatibilitate între accentul pus de


Ferenczi asupra importanței relațiilor reale (din trecut și din prezent) și teoria
interpersonală a lui Sullivan. Pentru a da o notă finală acestui amalgam
teoretic, Thompson a introdus în versiunea ei asupra psihanalizei
interpersonale ceea ce Erich Fromm dezvoltase sub numele de „psihanaliză
umanistă". Fromm (1900–1980) a repoziționat mare parte din teoria freudiană
a forțelor psihodinamice într-o concepție marxistă mai largă despre istorie și
într-o viziune existențialistă a naturii umane.

Fromm a arătat că ființele umane dezvoltă diferite tipuri de caracter la


momente variate din istorie, întrucât diferite tipuri de societate necesită
anumite tipuri de oameni care să realizeze funcții socioeconomice specifice.
Suntem creaturi profund sociale pe care izolarea le înspăimântă mai mult
decât orice altceva; astfel, există o presiune enormă asupra tuturor oamenilor
de a-și modela caracterele în conformitate cu nevoia socială. Astfel, separarea
experienței în tărâmuri conștiente și inconștiente nu este determinată de
primitivitatea inerentă a mișcărilor
pulsionale, ci de selectarea socială a trăsăturilor dezirabile și indezirabile
dintr-o gamă largă de posibilități umane. În viziunea lui Fromm, inconștientul
este o creație socială și este menținută din cauza aversiunii pe care cu toții o
avem față de libertatea noastră și de izolarea socială care ar putea să rezulte
dintr-o manifestare mai deplină a experienței noastre autentice, personale²⁶.

Thompson a împletit teoria interpersonală a lui Sullivan (pe care acesta o


privise ca pe un curent în psihiatrie, și nu în psihanaliză) cu fire din teoriile
lui Ferenczi și Fromm; a rezultat de aici țesătura dantelată a psihanalizei
interpersonale, care nu este tocmai o teorie exhaustivă și integrată, ci mai
degrabă un set comun de accente teoretice și de metodologii clinice. Curentul
interpersonal creat de Sullivan prin contribuțiile lui timpurii a luat două mari
direcții de dezvoltare în practica interpersonală curentă, ce reflectă impactul
gândirii lui Fromm.

În primul rând, accentul a fost mutat dinspre trecut către prezent, adică
dinspre „acolo și atunci“ către „aici și acum”. Sullivan a acordat o importanță
majoră istoriei personale a pacientului, sugerând că tratamentul începe cu o
investigare exhaustivă a mediului din care provine pacientul, precum și a
fazelor semnificative din dezvoltare. Sullivan a simțit că, pentru a înțelege ce
anume se întâmpla în câmpul interpersonal prezent, era necesar ca terapeutul
să aibă o idee clară despre personificările iluzorii, ce fuseseră modelate în
trecut, cu care pacientul interacționa în prezent. Înțelegerea deplină a
operațiunilor de siguranță ale pacientului depindea de gradul în care analistul
cunoștea felul în care ele s-au născut în contextele lor interpersonale
originare.

Analiștii interpersonali contemporani (asemenea multor freudieni


contemporani; a se vedea capitolul 9) au înclinat balanța dintre trecut și
prezent mai mult înspre prezent. Conceptul de „caracter", central în
contribuțiile Clarei Thompson și ale lui Fromm, a devenit din ce în ce mai
important. Ceea ce conta nu era neapărat punerea într-o lumină nouă a
relațiilor formative timpurii ale pacientului, ci maniera în care aceste relații
au dat formă felului în care pacientul își privește viața în prezent. Se
considera că scena principală a acțiunii este modul pacientului de a integra
relațiile cu ceilalți; astfel, relația cu analistul era privită ca fiind arena
principală în care acesta ar putea fi observat. În multe cazuri, preocuparea
pentru trecut era privită ca o distragere sau chiar ca o evitare a confruntării cu
chestiunile reale care se petreceau în prezent între pacient și analist.

Cea de-a doua direcție de dezvoltare a psihanalizei interpersonale privea


experiența personală a analistului. Aceasta a ajuns să fie privită ca fiind mult
mai activată de situația analitică și avându-și rădăcinile în aceasta;
contratransferul (adică felul în care analistul trăiește la nivel personal
experiența interacțiunii cu pacientul) era acum privit ca fiind o trăsătură
crucială a procesului analitic²⁷.

Sullivan a descris felul în care analistul încearcă să intre în contact cu


pacientul ca „observare participativă". Pacientul încearcă să îl atragă pe
analist în formele lui caracteristice de interacțiune. Analistul, asemenea unui
instrument receptiv, își folosește capacitatea de conștientizare a acestor
mișcări interpersonale de atragere/respingere pentru a construi ipoteze legate
de operațiunile de siguranță ale pacientului. În accepțiunea lui Sullivan,
analistul este specialist în relații

interpersonale, iar statutul lui de specialist îl va ajuta să nu fie atras în


integrări patologice. Analistul trebuie să fie îndeajuns de conștient de
izbucnirile minore de anxietate din interiorul lui, pentru a putea să evite
utilizarea propriilor lui operațiuni de siguranță. Analistul competent nu are
nevoie de nimic de la pacient din punct de vedere interpersonal, așa încât el
nu va avea sentimente puternice sau turbulente față de acesta.

Analiștii contemporani de orientare interpersonală au tendința să poziționeze


analistul într-un alt mod. Strategiile interpersonale ale pacientului sunt privite
drept tentații puternice din partea acestuia de a fi însoțit în tiparele lui
relaționale. În viziunea contemporană, analistul este privit ca având nevoi
interpersonale, anxietate și operațiuni de siguranță care sunt în mod inevitabil
trezite în cadrul interacțiunilor cu pacientul. Deoarece prezentului i se conferă
o importanță mai mare decât trecutului, analistul este privit ca fiind mai puțin
un observator semidetașat al operațiunilor pacientului și mai mult un
participant deplin la tiparele interpersonale pe care ei împreună le creează și
le mențin.

Edgar Levenson (1972), cel mai influent dintre teoreticienii contemporani de


orientare interpersonală, a utilizat sintagma transformări izomorfice pentru a
descrie felul în care aceleași tipare interacționale fundamentale care
constituie personalitatea pacientului sunt repetate în toate ariile vieții lui: în
trecut, în relațiile curente din afara situației analitice, precum și în relația
analitică însăși.

Putem privi acum tratamentul lui Emily într-o nouă lumină — cea a
perspectivei interpersonale contemporane. Am menționat faptul că ea a
învățat, în relația

cu părinții ei, că nu este posibil ca toți ceilalți oameni să contribuie cu ceva


pozitiv la experiența ei, și că era nevoie ca aceștia să fie manipulați cu atenție
și îndepărtați. Analistul a putut să îi descrie lui Emily modalitatea ei
caracteristică de a interacționa cu ceilalți și felul în care această modalitate
era în contradicție cu faptul că Emily cerea ajutor de la analist. Cum a ajuns
însă analistul să înțeleagă acest lucru?

Toate relațiile importante din viața lui Emily urmau același tipar. Ea își ținea
părinții, prietenii apropiați și iubiții la o distanță bine calculată de centrul
vieții ei: propria ei productivitate intensă, izolată. Ea era prezentă în relațiile
cu ceilalți, sesiza care erau lucrurile de care aceștia aveau nevoie de la ea și le
oferea cu eficacitate. Avea tendința să îi privească pe bărbații cu care avea
relații ca fiind excesiv de dependenți și de adezivi și, potrivit felului în care
ea îi descria, chiar păreau să fie în acest fel. Îi resimțea pe toți cei cu care
interacționa ca vrând cumva foarte mult de la ea și era mândră de ușurința cu
care îi putea ajuta. Trăia o reală uimire atunci când iubiții sau prietenii
întrerupeau relațiile cu ea deoarece simțeau oarecum o lipsă de implicare din
partea ei.

Analistul trăia impresia că este tratat de Emily cu condescendență. Serviciul


pe care îl avea Emily prespunea ca ea să fie periodic plecată din oraș, fără să
fi existat un plan anterior stabilit în acest sens; acest aspect o determina să îl
sune pe analist pentru a anula sau reprograma ședințele. Atunci când analistul
o suna pe Emily în urma unui apel ratat al acesteia, el era nevoit să ia legătura
cu secretara ei, care se purta cu analistul la fel cum se purta cu clienții lui
Emily: secretara păzea cu grijă timpul prețios al șefei ei importante, având un
ușor aer de condescendență

față de cei care încercau să pătrundă cu forța în programul ei.


Așa cum am menționat mai sus, analistul avea impresia că Emily putea să
conducă singură întreaga ședință. Cu toate acestea, el găsise o cale de a intra
în contact cu ea ce părea eficientă. Totuși, a început să observe faptul că
exista o ciudată lipsă de continuitate între felul în care se simțea la finalul
unei ședințe și felul în care se simțea la începutul următoarei ședințe. În
general, la finalul ședințelor avea un sentiment de împlinire și de conexiune
cu Emily. Atunci când ea revenea pentru ședința următoare, părea
întotdeauna oarecum distantă și puțin confuză cu privire la ce căuta ea acolo.
Adesea, ea nu își amintea ședința precedentă și uneori începea prin a spune
ceva de genul „Și astăzi despre ce vorbim?" — ca și cum ajunsese la o
întâlnire a cărei agendă fusese întocmită de altcineva. Atunci când îi era clar
că analistul nu avea nimic de propus, devenea evident faptul că Emily avea în
mod invariabil un aspect asupra căruia să lucreze — iar travaliul ei era foarte
productiv. Acest fel de începere a ședințelor i-a atras atenția analistului,
întrucât părea ceva ciudat, aproape ritualizat, însă al cărui efect era de a crea
impresia că îl întâlnea pentru prima dată pe analist.

Analistul devenea din ce în ce mai conștient de anumite caracteristici ale


felului în care o resimțea pe Emily. În pofida eforturilor lui de a-și păstra
demnitatea profesională, se simțea revoltat de felul în care Emily și secretara
lui îl tratau — de acele aluzii permanente că timpul ei și însăși existența ei
erau mai importante decât timpul și existența lui. De asemenea, analistul a
devenit conștient de o presiune subtilă, însă din ce în ce mai evidentă de a se
face util lui Emily, de a pătrunde în

travaliul ei autonom, de a fi important pentru ea. A început să realizeze faptul


că începuturile ritualizate ale ședințelor și discontinuitatea conexiunii
emoționale dintre ședințe erau menite să-i nege impactul și chiar să-l nege pe
el însuși. Era ca și cum valoarea eforturilor lui precedente se evaporase, iar el
trebuia să o ia de la capăt, la nesfârșit.

Aceste autoobservări și reflecții l-au ajutat pe analist să înțeleagă tiparele lui


Emily de a interacționa cu ceilalți. Ea se purta cu analistul la fel cum se purta
cu toată lumea: nu se aștepta la nimic deosebit de util, înțelegea care erau
nevoile lui, avea grijă să le întâmpine, iar apoi își vedea de drum. Analistul a
putut să își utilizeze reacțiile față de Emily (contratransferul) ca sursă pentru
construirea unor ipoteze legate de modul în care ea își structura relația cu el
de-a lungul unor linii caracteristice.

Analistul a început să îi prezinte lui Emily impresiile lui legate de faptul că ea


îl ținea la distanță, că îl lăsa cu greu să intervină și că aportul lui se risipea
până la următoarea ședință. Desigur, nu i-a prezentat toate aceste lucruri în
același timp, ci treptat și manifestând ceva ce el simțea ca fiind compasiune
față de anxietatea ei subiacentă și față de nevoia ei veche de a pune în
funcțiune aceste operațiuni de siguranță. Emily a reacționat în două feluri:
uneori se simțea rănită și cu adevărat uimită de faptul că analistul se simțea
disprețuit de ea, în condițiile în care ea se străduise atât de mult în calitate de
pacient. Alteori răspundea într-o manieră „înțelegătoare" și grijulie, ca și cum
ar fi vrut să-l asigure pe analist că el are într-adevăr ceva de oferit. Treptat a
început să fie evident faptul că existau multe feluri

în care Emily îl resimțea pe analist ca fiind similar prietenilor și iubiților ei —


ca pe cineva care avea nevoie să se simtă dorit, care era excesiv de solicitant
și care avea nevoie de reasigurări.

Cum am putea oare să conceptualizăm convingerile lui Emily legate de


vulnerabilitățile analistului și de necesitatea de a le gestiona cu grijă? Erau
acestea oare o formă de transfer? În modelul clasic freudian, acestea ar fi fost
considerate deplasări în timp, adică fragmente ale istoricului pacientului
nuanțate de scopurile sexuale și agresive care erau suprapuse cu experiența
din prezent cu analistul. Iar Sullivan le-ar fi conceptualizat similar, ca
reprezentând fragmente deplasate ale integrărilor interpersonale timpurii,
sesizate de analist prin intermediul propriei lui participări din prezent.

Un analist contemporan de orientare interpersonală va porni de la premisa că


aceste convingeri ale lui Emily legate de analist își aveau probabil rădăcinile
în interacțiunile ei reale cu el din prezent. Cu toate că are o formă ce
corespunde tiparelor din trecut, transferul pacientului este privit ca fiind o
reacție vie la prezența și comportamentul real ale analistului; la fel,
contratransferul analistului este privit ca fiind o reacție vie la prezența și
comportamentul real ale pacientului.

În acest cadru de referință, independența arogantă a lui Emily și superioritatea


productivă au avut un impact inevitabil asupra impresiei pe care analistul o
avea în prezența ei, acesta simțindu-se subminat în privința a ceea ce avea el
de oferit. El a încercat să se împace cu propria lui anxietate, insistând în a
găsi o cale de a intra în travaliul ei solitar, de a se face util. Ea a trăit
experiența acestei presiuni din el în

aceeași manieră în care resimțea presiunea pentru contact a oamenilor din


jurul ei — ca pe o cerință indispensabilă ca ea să-l facă pe celălalt să se simtă
reasigurat, așa încât ea să se poată întoarce la activitățile ei importante.

Din perspectiva freudiană și cea interpersonală clasică, implicarea emoțională


a analistului în aceste interacțiuni cu Emily reflecta o îndepărtare de la ceea
ce analistul ar trebui să facă: adică să observe și apoi fie să interpreteze, fie să
pună întrebări dintr-o poziție neutră din punct de vedere emoțional. Însă din
perspectivă interpersonală contemporană, nu există poziție neutră din punct
de vedere emoțional. Analistul va fi prins în dinamica pacientului, indiferent
cât de mult încearcă să se opună acestui lucru. Însăși ideea că ar putea să
scape din această mixtură interacțională este în sine o problemă, întrucât îl
orbește pe analist și el nu mai poate să-și vadă propriul aport, cerându-i astfel
pacientului să coluzioneze în această denegare. Astfel, dacă analistul lui
Emily nu ar fi fost conștient de măsura în care ea îi pătrunsese deja sub piele,
probabil că ar fi făcut interpretări sau ar fi pus întrebări care ar fi părut
punitive, pline de resentimente sau insistente. La rândul ei, Emily ar fi fost
predispusă să resimtă aceste interpretări sau întrebări exact în maniera
respectivă. Emily era convinsă că analistul, la fel ca toată lumea de care era
apropiată, era deosebit de vulnerabil și având nevoie de atenție; din acest
motiv, acesta ar fi fost ultimul lucru din lume despre care ar fi vrut să
vorbească. Ea credea că acest lucru este adevărat, și în consecință trebuia să
creadă că analistul nu va dori să fie confruntat cu aceste lucruri. Dacă
tratamentul continua, acesta ar fi fost construit pe o coluziune între analist și
analizand, adică pe un

acord implicit de a se preface că între ei nu se întâmplă ceea ce ei înțelegeau


că se întâmplase în relațiile pacientului cu toate figurile importante din viața
sa.

În cadrul interpersonal contemporan, analistul pornește de la premisa că, în


pofida celor mai bune intenții pe care le are, el și pacientul vor sfârși prin a
desfășura tiparele dinamice caracteristice ale vieții interne a pacientului. Pe
măsură ce aceste tipare sunt identificate în alte relații, analistul caută
modurile prin care acestea apar și în cadrul experienței lui și în interacțiunea
din relația analitică.

Ce face oare analistul cu această perspectivă mai interactivă? Există câteva


posibilități. Levenson spune că, treptat, analistul „rezistă transformării".
Înțelegerea felului în care analistul a fost atras în scenariul repetitiv oferă în
sine posibilitatea unui fel diferit de prezență cu pacientul. Pe măsură ce
analistul reflectează mai mult și își conștientizează mai bine propria
participare, însăși această explorare creează o formă diferită de participare. O
parte din această explorare se poate petrece doar în mintea analistului. O altă
parte ar putea să presupună confruntarea pacientului cu aportul său la acea
interacțiune. Iar o altă parte din această explorare ar putea presupune o
dezvăluire bine calculată, față de pacient, a propriei experiențe a analistului.

Reflectând asupra acestor chestiuni în ceea ce o privea pe Emily, analistul a


avut o fantezie pe care, în cele din urmă, i-a împărtășit-o, aceasta devenind un
punct de referință pentru cei doi. Analistul i-a spus că își imaginase că este un
comis-voiajor care vinde aspiratoare și că bătea la ușa ei o dată la câteva zile,
încercând să îi capteze interesul față de produsul lui. Ea era mereu surprinsă
să îl vadă

și îl trata ca și cum nu se mai văzuseră vreodată. În pofida scepticismului ei,


el îi demonstra performanțele aspiratorului, iar ea își arăta interesul și îi
sugera să se întoarcă. Însă atunci când el făcea acest lucru, ea se purta ca și
cum îl vedea pentru prima dată, și atunci luau totul de la capăt. Iar între timp
ea își făcea curățenie în casă.

Care era oare miza în recunoașterea posibilității ca analistul chiar s-o fi putut
ajuta? Oare presupunea acceptarea faptului că nu era curățenie în casă? Sau
recunoașterea umilitoare și periculoasă că nu putea face totul singură? Oare
dacă Emily se expunea dependenței nefamiliare de ajutorul unei alte
persoane, se temea poate că va deveni sclavă pe viață — fie sclava propriilor
nevoi, fie obligată să răspundă în aceeași manieră și să aibă grijă de celălalt
într-un chip total și terifiant? Oare putea să suporte îndeajuns de mult
incertitudinea din punctul de anxietate, așa încât să permită să se întâmple și
alte lucruri? Acestea sunt tipurile de întrebări ce caracterizează explorarea
analitică subsecventă.
Perspectiva interpersonală asupra procesului analitic, ce pune un accent mai
puternic asupra participării analistului, a generat o multitudine de controverse
referitoare la consecințele tehnice și opțiunile clinice. Vom aborda aceste
chestiuni pe larg în capitolul 9. Însă ar trebui să menționăm în acest moment
că a existat o transformare la scară largă în cadrul tuturor curentelor
psihanalitice majore în direcția unei abordări mai interactive a situației
analitice. Astfel, analiștii de orientare interpersonală au fost asemenea unor
pionieri care au pătruns într-un teritoriu conceptual radical (și care încă este
controversat, incomplet dezvoltat și

problematic), în care alți coloniști s-au mutat într-un ritm mai prudent.

Activitatea lui Sullivan a fost vizionară în ceea ce privește alte tendințe


recente din gândirea psihanalitică și cultura intelectuală contemporană.
Psihanaliza a jucat un rol major în dezvoltarea unei concepții complexe,
descentralizate și contextualizate a ceea ce înseamnă a fi o persoană²⁸. Am
menționat în capitolul 1 că explorările lui Freud în lumea proceselor
inconștiente au zdruncinat credința seculară că mintea este transparentă
pentru ea însăși și că experiența conștientă s-ar afla în centrul inițiativei și al
semificației. Deși este scrisă într-un limbaj tehnic foarte diferit, opera lui
Sullivan reprezintă o extensie radicală a acelei teme. El a sugerat că
persoanele care credem că suntem — adică sistemul sinelui al fiecăruia —
reprezintă o construcție al cărei scop este să inventeze iluzii pentru a risipi
anxietatea²⁹. Deși trăim experiența propriei noastre persoane ca având un sine
ce este ca un cvasiobiect în interiorul nostru, parțial ne construim într-o
manieră variabilă, prin intermediul amintirilor și anticipărilor din momentul
curent, și în funcție de contextul interpersonal în care ne aflăm. Chiar dacă ne
simțim ca fiind entități singulare, de fapt operăm prin intermediul unor
organizări multiple ale sinelui care sunt conectate la experiențele celorlalți cu
care interacționăm.

Freud și-a imaginat sinele ca fiind organizat oarecum pe o axă verticală, în


care ariile conflictuale sunt îngropate prin intermediul refulării; Sullivan însă
a prezentat o imagine a sinelui organizat și partiționat pe o axă orizontală, în
care ariile incompatibile sunt separate prin intermediul proceselor disociative.
(A se vedea Bromberg, 1991, 1993, pentru o dezvoltare recentă a acestei
teorii a sinelui.)
Această reprezentare a sinelui ca fiind descentrat, multiplu și contextualizat
este esențială pentru felurile în care subiectivitatea și experiența au fost
explorate în multe arii ale filosofiei, literaturii și criticii sociale
contemporane.

²⁵ Sullivan nu a precizat mecanismele prin intermediul cărora anxietatea


persoanei care îngrijește bebelușul este preluată de către acesta și nici măcar
în această epocă a cercetării complexe asupra perioadei de sugar nu s-a făcut
prea multă lumină în ceea ce privește felul în care operează acest proces.
Totuși, acest fenomen este familiar tuturor celor care au stat în prezența
bebelușilor. Unii oameni sunt „buni“ cu bebelușii, iar alții nu; cu toate
acestea, cei care nu sunt „buni” pot deveni câteodată mai buni dacă se
relaxează și se liniștesc. A se vedea Beebe și Lachmann (1992) pentru mai
multe detalii asupra reglării afective reciproce între mamă și bebeluș.

²⁶ Felul în care Karen Horney a reformulat conceptele freudiene în termenii


influențelor culturale și ai proceselor sociale este foarte asemănător cu cel al
lui Fromm. Horney (1885–1952), Sullivan și Fromm sunt adesea grupați sub
numele de „culturaliști“ sau „neofreudieni”. Se pare că între acești trei
teoreticieni a existat o considerabilă influență reciprocă, până în momentul în
care factori personali și politici din anii ’30 au creat un abis între Horney și
Fromm, lucru care a determinat-o pe Horney să pună bazele Institutului
American de Psihanaliză, unde să-și poată preda punctul de vedere. (Fromm,
Sullivan și Thompson au fost cu toții personalități centrale în dezvoltarea
Institutului William Alanson White, care a

rămas de atunci centrul psihanalizei interpersonale.) Critica pe care Horney a


adus-o teoriei freudiene clasice și falocentrice asupra dezvoltării feminine a
jucat un rol-cheie în teoriile ulterioare ale identității de gen și în dezvoltarea
în cadrul școlii interpersonale.

²⁷ Numeroși autori de orientare interpersonală au contribuit la acest curent,


incluzându-i aici pe Bromberg (1983, 1991, 1993), Ehrenberg (1992), Feiner
(1979), Hirsch (1984, 1987, 1994), Levenson (1972, 1983), Stern (1987,
1990, 1991), Tauber (1979), Wolstein (1971).

²⁸ Ogden (1994) este cel care abordează în detaliu această contribuție majoră
a lucrărilor lui Freud, Klein și Winnicott.

²⁹ Felul în care Sullivan a descris sistemul sinelui a prefigurat într-o manieră


uimitoare modul în care Lacan a conceptualizat Eul ca fiind o construcție
narcisică, iluzorie (a se vedea capitolul 7).

CAPITOLUL 4
Melanie Klein și teoria kleiniană contemporană
O scară am urcat, de suferinți,

Și-acum se prăbușește-ntreaga scară!

Și în al inimii bazar grețos

Mă aflu iar la capul scării, jos!³⁰

W. B. Yeats

Atunci când urăști o persoană, urăști ceva din ea care este o parte din tine.
Ceea ce nu este o parte din noi nu ne deranjează.

Hermann Hesse

Melanie Klein (1882–1960) a avut un impact asupra psihanalizei


contemporane mai mare decât al oricărui alt autor de psihanaliză de după
Freud. Intenția ei, pe care a susținut-o permanent pe parcursul întregii ei
cariere îndelungate și productive, a fost ca, pur și simplu, să valideze și să
extindă ipotezele lui Freud prin intermediul observației directe și al activității
clinice cu copiii ³¹. Și cu toate acestea, descoperirile ei au condus către o
viziune asupra minții care este complet diferită de cea a lui Freud sub mai
multe aspecte fundamentale.

Klein a adus contribuții enorme domeniului psihanalizei; se pare că


psihanaliza (potrivit biografei Melaniei Klein, Phyllis Grosskurth) a salvat-o
pe Klein. Viața tinerei Melanie Reizes Klein la Viena era dominată de o
relație sufocantă cu

mama ei și de o căsnicie nesatisfăcătoare și plină de probleme. Suferise mai


multe episoade depresive majore și părea să se deterioreze și să intre într-o
viață de invaliditate psihică — până când, în 1914, a descoperit lucrarea lui
Freud despre vise și „am realizat imediat că acela era lucrul la care ținteam,
cel puțin în acei ani în care mi-am dorit atât de mult să descopăr ce anume m-
ar satisface din punct de vedere intelectual și emoțional" (citată în
Grosskurth, 1986, p. 69).

Klein, care se mutase la Budapesta, și-a început în 1914 analiza cu Sandor


Ferenczi, unul dintre discipolii cei mai apropiați și mai influenți ai lui Freud;
a început în 1919 să scrie lucrări de psihanaliză conținând observațiile ei
asupra copiilor și comentarii asupra activității clinice cu aceștia (inițial, cei
doi fii și fiica ei). Activitatea ei a captat rapid atenția lui Karl Abraham, o altă
personalitate importantă din primele decenii ale psihanalizei. El a invitat-o la
Berlin, unde a urmat cu el o scurtă analiză, până la moartea lui prematură din
1925. În 1926 Klein a fost invitată de Ernest Jones (traducătorul și biograful
lui Freud) să se mute în Anglia (parțial, interesul lui Jones față de Klein era
ca ea să devină analista copiilor lui); Melanie Klein a trăit și și-a derulat
activitatea controversată în Anglia, până când a murit, în 1960.

La finalul anilor ’20, Klein și adepții ei începuseră deja să aibă conflicte cu


freudienii mai tradiționali, lucru care a dus la divizarea lumii psihanalitice în
„școala de la Londra“ și „școala de la Viena”. Diferențele inițiale dintre
Melanie Klein și Anna Freud erau legate de aspecte tehnice ale analizei
copiilor. În opinia lui Klein, copiii sunt analizabili, aproape la fel de mult ca
adulții, atâta timp cât jocul lor este interpretat în modul în care sunt
interpretate asociațiile libere ale

analizandului adult. Însă în opinia Annei Freud, copiii nu sunt analizabili


deoarece Eul lor slab și nedezvoltat nu face față interpretărilor în profunzime
ale conflictului pulsional; ea recomanda o abordare cvasieducațională a
copiilor cu probleme emoționale.

În 1938, Sigmund Freud și fiica lui, Anna, au părăsit în cele din urmă Viena
și s-au mutat la Londra, scăpând de naziști în ultimul moment; însă acest
lucru a atras după sine intensificarea luptei dintre kleinieni și (Anna-
)freudieni, care a culminat cu o serie de vituperații în interiorul Societății
britanice de psihanaliză legate de ceea ce luase forma unei game largi de
diferențe privind teoria și tehnica psihanalitice. Rezultatul a fost scindarea
Societății în două grupuri diferite, care există și în ziua de azi. (Un al treilea
grup, cel al independenților, s-a format pornind de la contribuțiile lui
Fairbairn și ale lui Winnicott.) Schisma din interiorul Societății britanice s-a
mărit și a creat o fisură adâncă în interiorul comunității psihanalitice
internaționale contemporane, separându-i pe psihanaliștii kleinieni de cei
freudieni sub aspecte ideologice, politice, educaționale și clinice.

Până în anii 1980, ideologia dominantă din psihanaliza americană a fost


psihologia freudiană a Eului care, așa cum am menționat în capitolul 2, a fost
mult influențată de opera Annei Freud. Iar schisma din interiorul Societății
britanice între kleinieni și (Anna-) freudieni a avut ca rezultat o antipatie
îndelungată în interiorul școlii americane față de contribuțiile Melaniei Klein.
În consecință, psihanaliștii din Statele Unite fie au ignorat aproape complet
teoria kleiniană, fie au trecut-o la index, iar autorii kleinieni au fost omiși din
dezvoltarea altor curente teoretice

³².

Loialitățile de ordin politic și modul diferit de utilizare a acelorași termeni


îngreunează înțelegerea clară a faptului că Melanie Klein a privit mintea
umană într-un mod foarte distinct de cel al lui Freud.

În opinia lui Sigmund Freud, conflictul nevrotic central este legat de secrete
și de autodezamăgiri. El considera că nucleul acestui conflict se formează la
apogeul vieții sexuale infantile — faza oedipiană —, perioadă în care copilul
de 5–6 ani se luptă cu dorințe incestuoase intense și periculoase. Klein însă
era interesată de procese mai timpurii. Ea a descoperit unele lucruri pe care
le-a privit ca fiind dovezi ale faptului că ipotezele lui Freud referitoare la
copiii mai mari (de 5 sau 6 ani) sunt valabile și în cazul copiilor mai mici (de
2–3 ani) sau chiar și în cazul bebelușilor. Atunci când a extins teoriile lui
Freud la fazele mai timpurii ale dezvoltării, Klein a susținut că atât
fantasmele de uniune incestuoasă (complexul Oedip), cât și cele terifiante de
autopedepsire (Supraeul) sunt prezente de la o vârstă foarte fragedă, însă în
forme mai înfricoșătoare, „primitive". Totuși, a privi teoria Melaniei Klein ca
fiind o simplă extensie a teoriei lui Freud aplicată la momente mai timpurii
din dezvoltare înseamnă a pierde din vedere diferența enormă dintre mintea
văzută de Freud și mintea văzută până la urmă de Klein. Elaborarea
conflictelor oedipiene în mintea bebelușului a început să preia o însușire
foarte diferită, prin comparație cu scena oedipiană pe care a descris-o Freud.

Pacienții lui Freud erau adulți care duceau o viață coerentă, chiar dacă aceasta
era conflictuală și chinuită. Pacienții lui Klein din anii 1920 și 1930 — cei
care au
influențat cel mai mult dezvoltarea gândirii ei — erau copii, iar mulți dintre ei
aveau spaime și tulburări foarte mari. Pacienții lui Freud erau nevrotici; el
considera că psihoza este inaccesibilă tratamentului psihanalitic deoarece
retragerea emoțională pe care aceasta o presupunea făcea să fie imposibil
transferul fricilor și dorințelor oedipiene refulate asupra persoanei analistului.
Pe parcursul anilor ’50 și ’60, Klein și adepții ei au aplicat tehnici și teorii
elaborate în urma activității cu copiii asupra pacienților psihotici adulți.
Tendința de retragere și comportamentul lor bizar au fost privite de Klein ca
fiind eforturi disperate de a îndepărta spaimele pe care ea le-a observat în
jocul copiilor.

Pentru Freud, prin intermediul conflictelor oedipiene psihicul preia forma


unor structuri stabile și coerente, care însă prezintă nișe ascunse și planuri
ilicite. Însă Klein, într-o manieră din ce în ce mai dramatică și mai
neașteptată, a înlocuit această perspectivă cu o viziune asupra minții aflate în
permanentă schimbare, un curent caleidoscopic de imagini, fantasme și
spaime primitive și fantasmagorice. Pentru Klein, psihicul copilului mic, dar
și al adultului, rămâne întotdeauna instabil, fluid, ținând constant la distanță
anxietățile psihotice. Pentru Freud, fiecare dintre noi se luptă cu dorințe
animalice, cu frici de răzbunare și cu sentimente de vinovăție. Însă pentru
Klein, fiecare dintre noi se luptă cu spaimele adânci de anihilare (anxietatea
paranoidă) și de abandon total (anxietatea depresivă).

Chestiunile care au creat divergențele timpurii între Melanie Klein și Anna


Freud în ceea ce privește accesibilitatea minții copilului pentru interpretarea
analitică au avut o rezistență remarcabilă. Klein a ajuns să privească mintea
adultului

în același fel în care o înțelegea pe cea a copilului — ca fiind asaltată de


spaime adânci și asemănătoare psihozei, ca fiind instabilă, dinamică și fluidă
și întotdeauna responsivă la interpretările analitice „de profunzime". Școala
psihologiei Eului (despre care am vorbit în capitolul 2) are la bază o
perspectivă asupra minții adultului ca fiind extrem de structurată și stabilă,
caracterizată de o formă stratificată a capacităților și mecanismelor de apărare
ale Eului. Potrivit psihologilor Eului, în ceea ce îi privește pe adulții aflați în
analiză interpretările profunde ale conflictului intrapsihic pot să apară numai
după un travaliu interpretativ strat după strat, ce pleacă de la suprafață și se
îndreaptă către adâncimi. Kleinienii au tendința să privească psihologia Eului
ca fiind preocupată de dimensiunile superficiale ale vieții emoționale. Iar
psihologii Eului au tendința de a-i privi pe kleinieni ca interpretând cu
ferocitate, copleșind pacienții cu concepte pe care aceștia nu pot sub nicio
formă să le înțeleagă sau să le folosească (Greenson, 1974). Abia în ultimii
ani a început să se producă o apropiere între autorii kleinieni contemporani și
câțiva autori americani formați în psihologia Eului (Schafer, 1994).

Cea mai importantă și mai durabilă contribuție a Melaniei Klein la


dezvoltarea gândirii psihanalitice o constituie descrierea a ceea ce ea a numit
poziții „paranoid-schizoidă“ și „depresivă”. Pentru a ne face o idee despre
ceea ce a înțeles Klein prin aceste două poziții trebuie să luăm în calcul
câteva trăsături fundamentale ale teoriei ei. În consecință, putem acum să
apelăm la un fragment de experiență clinică pentru a putea vedea felul în care
aceasta poate fi înțeleasă în termeni kleinieni, în special în ceea ce privește
pozițiile paranoid-schizoidă și depresivă.

Poziția paranoid-schizoidă
Rachel, o chelneriță de aproximativ 25 de ani, se afla deja de câțiva ani în
analiză în momentul în care și-a reamintit cu multe detalii o experiență la care
nu se mai gândise de ani de zile, o experiență care i-a dominat în copilărie
atât viața onirică, cât și pe cea din starea de veghe. De când se știa se simțise
torturată de două imagini vii și intense, precum și de relația lor reciprocă. Nu-
și putea aminti dacă aceste imagini apăruseră inițial ca parte a unui vis sau
dacă fuseseră adoptate în reverii — sau invers, dacă apăruseră inițial ca parte
a unei reverii și s-au infiltrat ulterior în viața ei onirică. Prima imagine era cea
a unor flori micuțe, extrem de delicate. Cea de-a doua imagine era a unor
figuri umanoide enorme, amenințătoare, fără trăsături caracteristice, compuse
în întregime din fecale. Cele două imagini erau legate una de cealaltă într-un
fel pe care nu-l putea înțelege, dar pe care se simțea cumva împinsă să-l
deslușească. Obișnuia să se gândească la flori, apoi la oamenii de rahat, apoi
la flori, apoi la oamenii de rahat.

Imaginile erau într-atât de opuse pe cât se putea imagina, iar cu toate acestea
Rachel simțea că ele fac parte din același întreg. Voia ca ele să fuzioneze, să
se integreze cumva, însă nu reușea să-și dea seama cum să facă acest lucru.
Era ca și cum ar fi fost o forță magnetică ce le atrăgea una spre cealaltă; însă
o forță și mai puternică, asemenea celei a magneților cu polaritate identică, le
ținea la distanță una de cealaltă. În nucleul acestui sentiment de imposibilitate
a fuziunii se afla spaima ei că o astfel de integrare ar avea ca rezultat
distrugerea florilor vulnerabile

și delicate; dacă s-ar fi întâmplat așa, ele ar fi fost cufundate și îngropate


pentru totdeauna sub oamenii de rahat masivi și amenințători. Dorința lui
Rachel de a contopi aceste două imagini se întorcea la nesfârșit, cu o presiune
foarte mare, atât atunci când era trează, cât și atunci când visa; însă nu reușea
niciodată să soluționeze tensiunea impusă de polaritatea lor intensă.

Drama acestor imagini a devenit o temă centrală și organizatoare a analizei


lui Rachel, și a ajuns să fie privită ca reprezentând și conținând multe
informații legate de structura lumii ei subiective. Avusese o copilărie total
nefericită, ce a debutat cu o succesiune de experiențe care probabil ar fi
doborât complet pe cineva cu mai puțină inteligență nativă și cu mai puține
resurse.

Tatăl lui Rachel a murit înainte ca ea să împlinească un an, iar mama ei a


devenit din ce în ce mai slăbită fizic și mental și, în consecință, incapabilă să
aibă grijă de ea. Rachel a fost crescută de o verișoară a mamei, într-o zonă
rurală. Această înlocuitoare a mamei era deosebit de haotică. Avea grijă de
Rachel și uneori părea afectuoasă cu ea; alteori se năpustea asupra ei, într-o
manieră crudă, paranoidă. Existau multe dovezi în amintirile lui Rachel care
sugereau că această mamă surogat suferea de o afecțiune de tip schizofrenic.
Soțul acestei femei era alcoolic și nu putea oferi un refugiu prea bun; uneori
el era grijuliu și disponibil din punct de vedere emoțional, însă cel mai adesea
era distant sau pur și simplu nu era acasă.

În analiza ei, Rachel a ajuns să realizeze că cele două imagini, florile și


oamenii de rahat, erau atât de importante deoarece reprezentau într-un mod

distorsionat, dar extrem de viu, calitatea experienței vieții ei, în special


copilăria, dar și viața de adult. Era ca și cum ar fi avut două feluri diferite de
experiență, iar acestea nu aveau realmente nimic în comun.

În cea mai mare parte a timpului, Rachel trăia sentimentul unei greutăți
sumbre și amenințătoare cu privire la propria persoană și la ceilalți oameni.
Avea senzația că este plină de distructivitate hidoasă, o ură îndreptată către
toți oamenii, inclusiv către ea însăși, o ură care nu cunoștea limite și care,
dacă s-ar fi dezlănțuit, ar fi distrus-o atât pe ea, cât și pe cei din jurul său. În
această lume de rahat, și ceilalți oameni erau priviți ca fiind amenințători și
ostili față de ea. Totul era clar și coerent. Nu erau posibile nicio alinare, nicio
scăpare. Nu existau surprize. Ura pe care o simțea în lumea din afara ei era
profund conectată la felul în care își trăia experiența propriei ei naturi.

Alteori Rachel trăia un tip diferit de experiență — în momente izolate, clare


— când era în compania unora dintre cunoștințele ei (nu avea prieteni
adevărați), dar în special atunci când asculta muzică sau citea poezie.
Senzația generală de nefericire și de întuneric se risipea, iar ea avea un
sentiment de căldură, care era îndreptat atât dinspre ea către cealaltă
persoană, cât și dinspre cealaltă persoană către ea (cel mai adesea era vorba
despre poeți sau compozitori care erau de mult dispăruți). Experiențele cu
poezia și cu muzica aveau o oarecare consistență; ele puteau fi evocate de ea
și păreau să fie o bază de încredere pe care ea și-a dezvoltat și elaborat relații
cu poeți și compozitori de-a lungul timpului. Atunci când aceste experiențe
aveau loc în relație cu alți oameni, ele păreau emoționante, însă periculoase,

total imprevizibile; era foarte important ca Rachel să nu le anticipeze, să nu și


le dorească, să nu încerce să le facă să se întâmple în realitate.

Imaginile florilor și oamenilor de rahat reprezentau cristalizări ale acestor


două moduri pervazive în care era generată experiența lui Rachel — aceste
două lumi complet diferite în care ea trăia. Ea tânjea să le aducă laolaltă, să
lumineze întunericul, să aibă un sentiment mai profund de continuitate, să
simtă că legăturile pozitive și momentele de afecțiune ar putea fi o trăsătură
constantă a relațiilor ei cu oameni reali și vii. Și totuși, pentru a face acest
lucru, pentru a conta cu adevărat pe celălalt pentru ceva important, pentru a
încerca să facă acel lucru să se întâmple risca să fie dezamăgită, ceea ce i-ar fi
provocat furie și ură. A integra cele două tipuri de experiență presupunea un
risc de a distruge chiar și acele firicele de lumină care îi risipeau pasager
întunericul. Părea deci esențial ca ea să țină experiențele bune separate cât
mai mult cu putință de cele rele, să țină departe de ură sentimentele de
afecțiune. Era important ca ea să trăiască momentele de conexiune ca fiind
arbitrare și separate, neavând nimic de-a face cu sentimentul general de
distanță, neîncredere și rea-voință pe care le resimțea ca existând între ea și
ceilalți oameni.

În termeni kleinieni, natura acestor două imagini și relația dintre ele, centrale
în lupta personală a acestei tinere extrem de private, reflectă o organizare
universală a experienței (poziția paranoid-schizoidă) pe care o împărtășim cu
toții în primele noastre luni și ani de viață — și pe care o menținem, cel puțin
episodic, pe

parcursul întregii vieți. Klein a preluat formulările lui Freud ca bază de


pornire pentru a înțelege felurile în care experiențele ajung să fie organizate
— în special conceptul lui de mișcare pulsională și teoria dualismului
pulsional —, însă a aplicat conceptele lui Freud în propriul ei mod.

Așa cum am văzut în capitolul 1, ideea lui Freud de mișcare pulsională era un
concept de graniță între fizic și psihic. El a privit mișcările pulsionale ca
începând printr-o acumulare a substanței în țesuturile organice (în afara
minții) care generează o tensiune psihică (în interiorul minții), „o cerință
impusă minții pentru a o prelucra“. „Obiectele” sunt găsite întâmplător în
lumea externă — cum ar fi sânul în timpul hrănirii — și se descoperă că ele
sunt utile pentru eliminarea tensiunii libidinale a pulsiunii; astfel, aceste
obiecte sunt corelate asociativ cu mișcarea pulsională.

Klein nu s-a îndepărtat niciodată de limbajul teoriei pulsionale a lui Freud.


Toate contribuțiile ei derivă din aceste teorii și sunt formulate în termenii
postulării lui Freud privind energiile libidinale și agresive ca reprezentând
combustibilul fundamental al minții, iar gratificarea și apărarea împotriva
acestora ca fiind drama subiacentă a vieții mentale. Și cu toate acestea,
formulările lui Klein au schimbat radical aceste pietre de temelie conceptuale.

Pentru Freud, mișcarea pulsională era net distinctă și diferențiată atât de


minte (de la care cere gratificare), cât și de obiect (cu care ajunge să fie
asociată într-un mod întâmplător). Însă Klein a extins treptat conceptul de
pulsiune către ambele capete, atât în ceea ce privește sursa din care el apare,
cât și scopul spre

care se îndreaptă.
Mișcarea pulsională descrisă de Klein, deși este înrădăcinată în experiența
organică, era mult mai complexă și mai personală. Ea a privit impulsurile
libidinale și agresive nu în calitate de tensiuni separate, ci ca modalități
depline de resimțire a propriei persoane — ca fiind „bun“ (atât iubit, cât și
iubitor) sau „rău” (atât distructiv, cât și ca obiect al urii). Klein considera că,
deși libidoul și agresivitatea sunt exprimate atât în termenii părților corpului,
cât și ai substanțelor, aceste două pulsiuni sunt generate de organizări mai
complexe ale experienței și sentimentelor față de sine și le reflectă pe acestea.

Pentru Freud, scopul pulsiunii era descărcarea; obiectul era mijlocul,


descoperit întâmplător, de a atinge acel scop. Klein însă a privit obiectele ca
fiind încastrate în însăși experiența pulsiunii. A trăi experiența setei, chiar
anterior actului de a bea, reprezenta de fapt, într-o manieră oarecum vagă și
incipientă, a dori obiectul setei respective. Astfel, Klein considera că obiectul
dorinței era implicit în însăși experiența dorinței. Impulsul libidinal de a iubi
și de a proteja conținea, adânc înrădăcinat în interiorul lui, o imagine a
obiectului iubitor și capabil de a fi iubit; iar impulsul agresiv de a urî și de a
distruge conținea, adânc înrădăcinat în interiorul lui, o imagine a unui obiect
detestabil și ostil.

Ipoteza lui Freud privind funcționarea modelului structural evocă imaginea


unui Eu coeziv și integrat, care într-un moment se confruntă cu un anumit
impuls libidinal, iar în următorul moment se confruntă cu un anumit impuls
agresiv. Ipoteza lui Klein referitoare la experiența timpurie evocă imaginea
unui Eu

discontinuu, care oscilează între o orientare iubitoare către un celălalt iubitor


și capabil de a fi iubit și o orientare cu ură către un celălalt ostil și detestabil.
Florile și oamenii de rahat din cazul lui Rachel nu sunt simple vehicule
pentru descărcarea libidinală și agresivă; ele reprezintă relații mai complexe
între un anumit tip de sine și un anumit tip de celălalt. Cu toate că Melanie
Klein a păstrat terminologia lui Freud, perspectiva ei asupra „materiei"
fundamentale a minții s-a schimbat — de la pulsiuni la relații —, conducând
la o perspectivă foarte diferită asupra dramelor subiacente ale vieții mentale.

Klein a portretizat experiența sugarului ca fiind compusă din două stări acut
polarizate, contrastând dramatic atât în ceea ce privește organizarea
conceptuală, cât și pe cea emoțională. Imaginea paradigmatică a acestor stări
este cea a bebelușului aflat la sân. Într-una din stări, el se simte scăldat în
iubire. Un „sân bun“, plin cu hrană minunată și cu iubire transformatoare, îl
umple cu laptele care îi susține viața și îl învăluie în protecție iubitoare. La
rândul lui, el iubește „sânul bun” și este profund recunoscător pentru
îngrijirea lui protectoare. În cealaltă stare, sugarul se simte persecutat și are
dureri. Burtica lui este goală, iar foamea îl atacă de dinăuntru. „Sânul rău“,
detestabil și răuvoitor, l-a hrănit probabil cu lapte stricat, care acum îl
otrăvește de dinăuntru, și apoi l-a abandonat. El urăște „sânul rău” și este plin
cu fantasme de răzbunare distructive și intense.

Este important să luăm în calcul faptul că această teorie, scrisă într-un limbaj
adult, face presupuneri legate de experiențele bebelușilor aflați la nivel
preverbal; ea încearcă să treacă o graniță pe care nu o vom putea trece
niciodată. Klein și

colaboratorii ei au presupus întotdeauna că ceea ce descriau în termeni


verbali mai mult sau mai puțin clari făcea referire la experiențe ale copilului
ce nu sunt nici clare și nici verbale, ci amorfe și fantasmagorice, aflate la o
oarecare distanță de ceea ce adulții își pot aminti sau resimți.

Lumea divizată pe care a descris-o Klein este privită ca formându-se cu mult


timp înainte de orice tip de capacitate de testare a realității. Sugarul crede că
fantasmele lui, atât cele de iubire, cât și cele de ură, au un impact real și
puternic asupra obiectelor acelor fantasme: iubirea lui față de „sânul bun“ are
un efect protector și revigorant, iar ura pentru „sânul rău” are o distructivitate
anihilantă. Tocmai omnipotența cu care copilul își trăiește impulsurile
reprezintă motivul pentru care lumea este un loc extrem de periculos, iar miza
este întotdeauna foarte mare.

Echilibrarea emoțională în cadrul acestei organizări timpurii a experienței


depinde de capacitatea copilului de a păstra separate aceste două lumi. Pentru
ca sânul bun să fie un refugiu sigur, el trebuie distins cu claritate de reaua-
voință a sânului rău. Furia copilului față de sânul rău, care se manifestă în
fantasmele puternice în care îl distruge, este resimțită de copil ca fiind reală,
ca vătămând cu adevărat. Este important ca furia distructivă să fie conținută
în relație cu obiectul rău. Orice confuzie între obiectul rău și cel bun poate
duce la anihilarea obiectului bun, iar acest lucru ar fi o catastrofă, deoarece
dispariția sânului bun îl va lăsa pe copil fără protecție sau refugiu în fața
relei-voințe a sânului rău.

Klein a numit poziție paranoid-schizoidă această primă organizare a


experienței. Paranoid se referă la anxietatea persecutorie centrală, teama de
reaua-voință

invazivă, care vine din afară. Oamenii de rahat amenințau să infesteze și să


contamineze tot ceea ce era bun atât în flori, cât și în iubirea lui Rachel pentru
ele. Schizoid se referă la mecanismul central de apărare: clivajul, adică
separarea vigilentă a sânului bun iubit și iubitor de sânul rău ostil și
detestabil. Este imperios necesar pentru Rachel să țină florile departe de
oamenii de rahat și să-și separe ura (îndreptată către aceștia) de iubire,
prezervând florile într-un mod protector.

De ce poziție? Freud a identificat o succesiune progresivă a „stadiilor"


psihosexuale, centrate asupra diferitelor scopuri libidinale și dezvoltându-se
într-o secvență a maturizării. Klein însă a propus o organizare a experienței
(atât a realității externe, cât și a celei interne) și o atitudine față de lume.
Lumea bifurcată a binelui și a răului nu reprezenta pentru ea o fază din
dezvoltare care trebuie să fie parcursă. Aceasta reprezenta în schimb o formă
fundamentală de a stabili tipare de experiență și o strategie de autolocalizare
— sau, mai precis, versiuni diferite ale propriei persoane, în relație cu tipuri
diferite de ceilalți.

Klein a derivat poziția paranoid-schizoidă din necesitatea imperioasă de


apărare împotriva anxietăților persecutorii generate de pulsiunea de moarte.
Toți teoreticienii importanți ai psihanalizei, în afară de Klein, au tratat
noțiunea lui Freud de pulsiune de moarte ca fiind o speculație biologică și
cvasimitologică; însă Klein a încorporat această noțiune în nucleul teoriei ei.
Având la bază activitatea ei cu copiii cu perturbări psihice și cu pacienții
psihotici, Klein a portretizat starea mentală a nou-născutului în termenii
anxietății față de anihilarea iminentă, care derivă dintr-un simț al forței
distructive brute a propriei agresivități îndreptate către sine.

Problema cea mai persistentă și imediată pe parcursul întregii vieți devine


nevoia de a evada din această anxietate paranoidă, acest sentiment că
existența proprie este în pericol.
Eul primitiv care se află într-o stare asemănătoare asediului proiectează o
parte din impulsurile care inițial sunt îndreptate către sine dincolo de
granițele sinelui, creând astfel „sânul rău". Cumva pare mai puțin periculos
atunci când acea rea-voință este localizată în afara propriei persoane, într-un
obiect de care se poate scăpa, comparativ cu situația în care această rea-
voință se află în interiorul propriei persoane, unde nu există șansă de scăpare.
Din ceea ce rămâne din această parte a pulsiunii agresive, o parte este
redirecționată către acest obiect extern răuvoitor. Astfel, se creează o relație
cu obiectul rău originar, relație ce are la origine forța distructivă a pulsiunii
de moarte și are ca scop conținerea amenințărilor ridicate de aceasta. Există
un sân răuvoitor care încearcă să mă distrugă, iar eu încerc să scap de el și
totodată să-l distrug.

Traiul într-o lume plină de rea-voință ar fi insuportabil; astfel, sugarul își


proiectează rapid în lumea externă și impulsurile de iubire conținute în
narcisismul primar, creând astfel „sânul bun". Din ceea ce rămâne din această
parte a pulsiunii libidinale, o porțiune este redirecționată către acest obiect
extern iubitor. Astfel, se creează o relație cu obiectul bun originar, relație ce
are la origine forța iubitoare a pulsiunii libidinale și servește drept
contrapondere și refugiu față de amenințarea obiectului rău. Există un obiect
răuvoitor care încearcă să mă distrugă, iar eu îl urăsc și încerc să-l distrug.
Dar există și un sân bun, care mă iubește și mă

protejează și pe care, la rândul meu, îl iubesc și îl protejez.

În termenii acestei formulări originale a lui Klein, florile și oamenii de rahat


din visele și reveriile lui Rachel ar putea fi privite drept derivați proiectori ai
pulsiunilor libidinale și agresive constituționale. Mediul, chiar dacă în această
viziune apare într-un rol secundar, nu este lipsit de importanță, întrucât
parentajul bun poate să aline anxietățile persecutorii, diminuând astfel fricile
paranoide de obiecte rele și consolidând relația cu obiectele bune. Reaua-
voință caracteristică poziției paranoid-schizoide începe cu agresivitatea
constituțională; un mediu bun poate să îi amelioreze teroarea. În termenii lui
Klein, puterea oamenilor de rahat reflectă o pulsiune agresivă constituțională
puternică; fiind marcat de privațiune, mediul lui Rachel a fost incapabil să-i
îmblânzească distructivitatea și să-i ofere posibilitatea consolidării resurselor
libidinale fragile reprezentate de flori ³³.
Poziția depresivă
Melanie Klein a considerat că există o tendință inerentă către integrare în
punerea experienței în tipare, iar această tendință încurajează în sugar
dezvoltarea unui sentiment de obiect întreg, care nu este nici complet bun,
nici complet rău, dar care este uneori bun și uneori rău. Sânul bun și sânul rău
încep să fie privite nu ca experiențe separate și incompatibile, ci ca trăsături
diferite ale mamei ca fiind un celălalt complex, având propria subiectivitate.

Copilul are mult de câștigat atunci când nu-i mai resimte pe ceilalți ca fiind
clivați în bun și rău, ci ca fiind obiecte întregi. Anxietatea paranoidă se
diminuează;

durerea și frustrarea personale nu sunt cauzate de pura rea-voință sau


malițiozitate, ci de imperfecțiune și inconsecvență. Pe măsură ce scade
amenințarea persecuției, se reduce și necesitatea de a menține cu atenție
clivajele; copilul se simte ca fiind mai rezistent, ca aflându-se mai puțin în
pericolul de a fi strivit sau contaminat de forțe externe sau interne.

Totuși, aceste achiziții inerente ieșirii din poziția paranoid-schizoidă sunt


însoțite de spaime noi și diferite. Potrivit lui Klein, problema centrală a vieții
este reprezentată de gestionarea și conținerea agresivității. În poziția
paranoid-schizoidă, agresivitatea este conținută în relația de ură cu sânul rău,
care este distanțată într-un mod securizant de relația de iubire cu sânul bun.
Pe măsură ce bebelușul începe să organizeze experiențele bunătății și răutății
într-o relație ambivalentă (atât iubitoare, cât și ostilă) cu obiectul întreg, tipul
de echilibru pe care îl oferă poziția paranoid-schizoidă se năruie. Mama
întreagă, care îl dezamăgește pe copil sau nu răspunde așteptărilor lui, care
generează durerea dorinței, a frustrării și a disperării, este distrusă în
fantasmele pline de ură ale acestuia — și nu doar sânul rău și strict malițios,
în timp ce sânul bun rămâne neatins și protejat. Obiectul întreg (atât mama
din exterior, cât și obiectul întreg intern care îi corespunde), distrus acum în
fantasmele pline de furie ale copilului, este unicul furnizor de lucruri bune,
dar și de frustrare. Dacă distruge obiectul întreg frustrant, copilul își elimină
protectorul și refugiul, depopulându-și astfel lumea și anihilându-și propriul
interior. Această teroare intensă și sentimentele de vinovăție profunde ale
copilului generate de vătămarea obiectelor iubite prin intermediul propriei
distructivități au

fost numite de Klein anxietate depresivă; în concordanță cu aceasta, poziția


depresivă reprezintă tipul de organizare a experienței prin care copilul
relaționează cu obiectele întregi, atât prin iubire, cât și prin ură.

În poziția paranoid-schizoidă, problema inerentă a distructivității umane este


soluționată prin intermediul proiecției, care are drept rezultat un sentiment
amenințător de persecuție, de pericol venind dinpre ceilalți. În poziția
depresivă, care este mai integrată și mai avansată din punctul de vedere al
dezvoltării, forța puternică a distructivității umane inerente creează o spaimă
de impactul pe care l-ar putea avea furia copilului asupra celor pe care îi
iubește. Klein a descris starea copilului ce urmează unei fantasme de
distrugere cu furie a mamei frustrante ca fiind una de adâncă remușcare.
Obiectul întreg frustrant care a fost distrus este, în același timp, obiectul iubit
față de care copilul simte o profundă recunoștință și grijă. Din această iubire
și îngrijorare se nasc fantasmele de reparație (derivând din pulsiunile
libidinale), într-un efort disperat de a vindeca tot ce a fost vătămat, de a o
face pe mamă din nou întreagă.

Încrederea copilului în propria capacitate de reparație este esențială pentru a


putea susține poziția depresivă. Pentru a fi capabil să păstreze obiectele
întregi, copilul trebuie să fie convins că iubirea lui este mai puternică decât
ura, că poate să anuleze dezastrele distructivității lui. Klein a privit ca fiind
crucial echilibrul constituțional între pulsiunile libidinală și agresivă.
(Teoreticienii de mai târziu, inclusiv D. W. Winnicott, au subliniat importanța
faptului ca mama reală să supraviețuiască distructivității bebelușului, ea
întorcându-se și menținând unită experiența

copilului.) În circumstanțele cele mai fericite, ciclurile de iubire, fustrare,


distrugere ostilă și reparație sporesc capacitatea copilului de a rămâne
relaționat cu obiectele întregi, de a simți că puterile lui reparatoare pot
echilibra și compensa distructivitatea lui.

Totuși, aceasta nu este o soluție statică și finală nici în cele mai fericite
circumstanțe. În viziunea lui Klein, în fantasma inconștientă (și uneori și în
cea conștientă) suntem cu toții supuși distructivității și furiei intense
îndreptate către ceilalți, pe care îi resimțim ca fiind sursa întregii noastre
frustrări, dezamăgiri și dureri fizice și psihice. Această permanentă
distructivitate îndreptată împotriva celor iubiți reprezintă o sursă continuă de
anxietate depresivă și de sentimente de vinovăție, precum și a unei nevoi
nesfârșite de a repara. În momente deosebit de dificile, distructivitatea capătă
proporții prea mari, amenințând să șteargă cu totul întreaga lume a obiectelor,
fără să mai lase supraviețuitori. În astfel de momente, retragerea în poziția
paranoid-schizoidă oferă o siguranță temporară. Celălalt care frustrează este
acum resimțit nu ca obiect întreg, ci ca obiect rău. Există undeva în altă parte
un obiect bun care nu cauzează atâta durere. Distructivitatea copilului este
acum, încă o dată, conținută în relația cu obiectul malițios; astfel, el poate să
stea (temporar) în siguranță, întrucât există acolo obiecte bune care sunt la
adăpost de distructivitatea furiei sale.

Problematic în cadrul poziției depresive este faptul că obiectul nu poate fi


înlocuit, iar acest aspect creează ceea ce bebelușul resimte ca find dependența
lui disperată de obiect. O soluție alternativă la durerea anxietății depresive
este

reprezentată de apărarea maniacală, în cadrul căreia este negat în mod magic


caracterul unic al obiectului iubit și, în consecință, dependența de el. Cine are
nevoie de această persoană? Mame/ tați/iubiți se găsesc pe toate drumurile;
sunt toți la fel, fără nicio trăsătură care să îi diferențieze. Odată ce caracterul
distinct al celuilalt se disipează într-o categorie generală, copilul
redobândește un sentiment de consolare (care este obligatoriu temporar și
iluzoriu) pentru dependența lui intensă și neajutorată și, în același timp,
începe să-și dea seama de puterea obiectelor lui.

Klein ilustrează starea de relativă sănătate mentală nu ca pe un platou în


dezvoltare care trebuie atins și menținut, ci ca pe o poziție care este
încontinuu pierdută și redobândită. Dat fiind că iubirea și ura sunt amândouă
generate perpetuu în cadrul experienței, anxietatea depresivă reprezintă o
trăsătură constantă și centrală a existenței umane. În contextele intense ale
pierderii, respingerii, frustrării se manifestă retrageri inevitabile în securitatea
oferită de clivajul tipic poziției paranoid-schizoide și apărării maniacale.

În circumstanțe mai puțin ideale, copilul își resimte furia ca fiind mai
puternică decât iubirea reparatoare. Integrarea iubirii și a urii într-o stare
oscilând între iubire și ură nu poate fi susținută. În cazul lui Rachel, oamenii
de rahat vor copleși și vor îngropa florile delicate. În pofida spaimelor
persecutorii ale poziției paranoid-schizoide, clivajul oferă singura posibilitate
de susținere a unui rezervor de iubire și securitate. Pentru acești oameni,
binele și răul sunt net separate. Ei au câțiva prieteni (și uneori doar în
fantasmă) care sunt în întregime buni și dușmani

care sunt complet răi. Atunci când prietenii îi dezamăgesc, este scos la iveală
tot ceea ce este și a fost dintotdeauna rău în ei. Relațiile cu aliații de încredere
nu pot fi întunecate de nicio umbră de îndoială, întrucât o astfel de îndoială
deschide ușa unei inevitabile și inexorabile contaminări.

În cazul lui Rachel, florile și oamenii de rahat pot fi integrați numai dacă ea
va avea convingerea că florile vor ieși de sub rahat. Numai încrederea în
propriile capacități reparatorii, încrederea că iubirea va supraviețui
tendințelor de distructivitate face să fie posibilă integrarea iubirii și a urii într-
un raport mai productiv și mai complex. Iubirea din poziția paranoid-
schizoidă este pură, însă fragilă și delicată. Iubirea din cadrul poziției
depresive, nuanțată prin intermediul ciclurilor de ură distructivă și reparație,
este mai profundă, mai reală și mai rezilientă; însă aceasta necesită încrederea
că rahatul va fertiliza și va susține o nouă creștere, mai puternică, și nu că va
îngropa toate semnele de viață.

Vom prezenta în continuare visul unui pacient aflat în psihanaliză, pe care îl


putem considera ca reprezentând tranziția de la organizarea paranoid-
schizoidă (mai mult sau mai puțin stabilă) către capacitatea de a tolera
anxietatea depresivă. Este vorba despre un bărbat de vârstă mijlocie, căsătorit
de mai bine de zece ani cu o femeie pe care o idolatrizează și cu care nu s-a
certat niciodată — cu toate că avea divergențe permanente cu șefii sau cu alte
persoane din viața lui despre care credea că sunt răuvoitoare și că îl persecută.
De asemenea, își idealiza și analistul; izbucnirile sporadice de furie intensă,
provocate de un oarecare sentiment de a fi fost trădat de analist, erau rapid
uitate, iar analistul era reinstaurat ca figură

minunată și complet binevoitoare. Se afla de câțiva ani în analiză, iar în


ultimele luni interpretările au vizat tendința lui de a-și cliva iubirea de ură; cu
o săptămână înainte de visul prezentat, a avut prima lui ceartă adevărată cu
soția lui. „Mi-am pierdut complet cultul — calmul³⁴, voiam de fapt să spun",
a afirmat pacientul. Redăm în continuare visul lui:
Rătăcesc printr-o casă ce-mi pare familiară. Observ o cameră, ascunsă între
două etaje, în care realizez că nu am mai fost de mult, mult timp. În timp ce
intru, văd un acvariu mare cu pești tropicali, exotici și frumoși. Îmi amintesc
că am construit acest acvariu și l-am depozitat acum mulți ani, dar am uitat de
el. În mod surprinzător, peștii au supraviețuit și chiar s-au înmulțit. Eram
foarte încântat și m-am gândit că probabil le este foarte foame după atâția ani.
M-am întins să iau de pe un raft de lângă mine ceea ce părea a fi o cutie cu
mâncare pentru pești și am început să o împrăștii peste apă. Peștii au început
brusc să arate bolnavi. M-am uitat cu mai multă atenție la cutie și am realizat
că era o cutie cu cristale de sare. Aceștia erau pești de apă dulce, iar sarea era
mortală pentru ei. Am început să mă agit ca un nebun și încercam să fac ceva
ca să-i salvez. Am văzut lângă mine un alt acvariu cu apă. Am început să scot
peștii, ca să-i transfer în celălalt acvariu. Unii dintre ei păreau morți; alții
păreau că ar putea să supraviețuiască. E greu de spus cum ar fi decurs
lucrurile, iar eu m-am trezit într-o stare de anxietate puternică.

În cadrul conceptual al lui Klein referitor la poziția depresivă, acest vis

sugerează anxietatea depresivă a cuiva îngrozit de furia lui și de ceea ce le-ar


putea face acelora pe care îi iubește. Acest pacient avea tendința de a-și
împărți relațiile în relații complet bune și relații complet rele, punându-i astfel
la adăpost de furia lui pe cei pe care îi iubea, temându-se enorm că ei nu vor
supraviețui. Abia de curând începuse să-și pună laolaltă iubirea și ura, dându-
și voie să-și conțină și să-și exprime frustrarea și furia în ceea ce îi privea pe
cei pe care totodată îi iubea. Acest lucru l-a făcut să se simtă și vinovat, dar și
anxios; trăia un sentiment de confuzie legat de interiorul lui, legat de ceea ce
era mai puternic — iubirea sau ura. Această schimbare i-a îmbunătățit atât
relațiile, cât și capacitatea de a-și sesiza propria viață internă, însă era îngrozit
că dacă ar fi abandonat idealizarea compulsivă a soției și a analistului,
devoțiunea pentru templele lui, atunci nu ar fi fost în stare să-și păstreze
relațiile prin intermediul iubirii și al reparației.

Dacă privim visul în acest cadru conceptual, atunci peștii reprezintă obiectele
lui întregi, îngropate în experiența sa incoștientă și de mult uitate. Pacientul
evită să trăiască acest sentiment de confuzie legat de capacitatea lui de a-și
păstra în viață obiectele apelând la un clivaj cronic al relațiilor și plasându-le
între două niveluri ale casei (iar între acestea două se află peștii ascunși) —
zeii adorați și dușmanii urâți. El uită de peștii delicați. Acum, după luni
întregi de travaliu de interpretare a strategiilor lui de clivaj, el se mută într-o
zonă a experienței lui unde există viață — o viață mai complexă, dar fragilă.
Dar însăși recunoașterea existenței unui tip diferit de obiect, a iubirii pentru
un celălalt care nu este asemănător zeilor, ci extrem de vulnerabil, îl aduce în
fața unei confruntări cu propria sa capacitate de a susține și

de a nutri iubire. Oare distructivitatea lui (de altfel neintenționată) îi va


anihila obiectele sau va fi capabil să repare răul pe care l-a făcut? Verdictul
este încă neclar la finalul visului — și a rămas neclar pentru mai multe luni în
analiza lui.

Sexualitatea
Nicăieri nu este mai evidentă diferența dintre viziunea lui Klein și cea a lui
Freud decât în aria sexualității — aceasta reprezentând nucleul teoriilor lui
Freud privind dezvoltarea și psihopatologia. În termenii lui Freud,
sexualitatea este legată de plăcere, putere și frică. Pentru femeie, actul sexual,
la nivelurile inconștiente cele mai profunde, este privit ca oferind
posibilitatea ca ea să posede penisul tatălui ei ca o compensație pentru rana
narcisică derivată din sentimentul ei de a fi fost castrată. Ea tânjește să
rămână însărcinată ca semn că îl posedă pe tată și penisul ei absent; în același
timp, sarcina este un semn al triumfului față de rivala ei, mama. Pentru
bărbat, actul sexual, la nivelurile inconștiente cele mai profunde, este privit ca
fiind trăit drept posesia supremă a mamei, triumful față de tată, dovada că nu
a fost castrat pentru ambițiile lui sexuale. A lăsa o femeie însărcinată este o
dovadă a statutului său de ființă potentă, necastrată.

În termenii lui Klein, sexualitatea se leagă de iubire, distructivitate și


reparație. Bărbații și femeile sunt priviți ca fiind profund preocupați de
echilibrul dintre capacitățile lor de a iubi și de a urî, de capacitatea de a-și
menține obiectele în viață — relațiile cu ceilalți atât ca obiecte reale, cât și ca
obiecte interne —, de sentimentul lor intern de bunătate și vitalitate. Klein a
privit actul sexual ca pe o scenă

extrem de dramatică în care sunt expuse și amenințate atât propriul impact


asupra celuilalt, cât și calitatea esenței proprii. Capacitatea de a-l excita și
satisface pe celălalt reprezintă propria capacitate reparatoare a cuiva; a oferi
bucurie și plăcere sugerează faptul că iubirea este mai puternică decât ura.
Capacitatea persoanei de a fi excitată și satisfăcută de celălalt indică faptul că
este vie, că obiectele sale interne înfloresc.

Sarcina este extrem de importantă în acest cadru — însă nu ca echivalent


simbolic al penisului sau al potenței, ci ca o reflecție a stării lumii obiectale
interne. Fertilitatea, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, sugerează
vitalitatea internă, o experiență internă care s-a menținut vie și care a înflorit.
Infertilitatea, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, este privită ca trezind
frici legate nu de castrare, ci de moarte internă, eșecul iubirii de a repara și de
a susține legăturile importante cu ceilalți, incapacitatea de a menține relații
vitale și hrănitoare. Pentru Freud, creativitatea artistică era o formă sublimată
a plăcerilor corpului. Pentru Klein, atât creativitatea artistică, cât și plăcerile
corpului reprezintă scene pe care se desfășoară lupta umană esențială între
iubire, ură și reparație.

Invidia
Indivia, unul dintre cele mai importante concepte kleiniene, a fost introdus
destul de târziu, însă a devenit o caracteristică importantă în dezvoltarea
gândirii kleiniene după moartea Melaniei Klein.

Cel mai bun mod în care putem înțelege felul în care Klein a abordat invidia

este prin compararea acesteia cu lăcomia. Imaginea prototipică, caracteristică


teoriei kleiniene, este cea a bebelușului aflat la sân. Așa cum Klein i-a descris
pe bebeluși, aceștia sunt niște creaturi pline de nevoi. Ei se simt cumplit,
dependenți de sânul care îi hrănește, care le oferă siguranță și plăcere. Klein
și-a imaginat că bebelușul resimte sânul însuși ca fiind extraordinar de bogat
și de puternic. În momentele de suspiciune mai mare, bebelușul crede că
sânul își păstrează pentru el substanța miraculoasă, laptele bun, și că se
bucură de puterea lui în defavoarea bebelușului, nepermițându-i acestuia
accesul continuu și total la resursele lui ³⁵.

Lăcomia orală reprezintă unul dintre răspunsurile la neajutorarea bebelușului


aflat la sânul mamei. El este plin de impulsuri care îl îndeamnă să-și
însușească sânul pentru propriile lui nevoi, să-l consume. Intenția nu este de a
distruge, ci de a poseda și controla. Fermierul din basmul cu gâsca ce făcea
ouă de aur — un laitmotiv clasic al lăcomiei — nu vrea să-i facă vreun rău
gâștei; el o iubește. Și totuși el nu suportă că ea îi dă dimineața un singur ou,
și astfel o ucide pentru a dobândi acces și control la resursele ei. În mod
similar, lăcomia bebelușului nu are intenția de a distruge sânul, însă poartă un
caracter resentimentar din cauza faptului că bebelușul își primește darul
prețios doar în picături. Astfel, lăcomia apare ca fiind nemiloasă din cauza
spiritului ei acaparator.

Invidia este o formă diferită de răspuns la aceeași situație. Bebelușul invidios


nu mai vrea să dobândească acces la ceea ce este bun și să îl posede; acum
are intenția de a-l devasta. Bebelușul nu poate tolera însăși existența a ceva
atât de puternic și important, capabil să facă o diferență atât de substanțială la
nivelul

experienței lui și care este totuși în afara controlului său. Bebelușul ar prefera
ca mai degrabă să distrugă ceea ce este bun decât să rămână neajutorat
dependent de el. Însăși existența a ceva ce este bun trezește o invidie
intolerabilă, iar singurul mod de a scăpa de ea este să distrugă în fantasmă
bunătatea însăși.

Dintre toate procesele mentale primitive, invidia este cea mai distructivă. Alte
forme de ură și distructivitate ce caracterizează viața din poziția paranoid-
schizoidă sunt conținute în relație cu sânul rău; prin intermediul clivajului,
sânul bun este protejat în calitate de refugiu, sursă de consolare. Trăsătura
extraordinară și unică a invidiei este faptul că ea este o reacție nu la frustrare
și la durere, ci la gratificare și plăcere. Invidia este un atac nu la adresa
sânului rău, ci la adresa sânului bun. Astfel, invidia anulează retroactiv
clivajul, trece peste linia care separă ceea ce e bun de ceea ce este rău, pentru
ca în final să contamineze cele mai pure surse de iubire și siguranță. Invidia
distruge speranța.

Având tendința de a găsi sursa tuturor proceselor psihice în factorii


constituționali, Klein a explicat invidia excesivă prin existența unei pulsiuni
agresive înnăscute deosebit de puternice. Însă felul în care ea ilustrează
devastarea sânului derivată din invidie ar putea să fie totodată plasat într-un
cadru cauzal diferit; astfel, aceasta ar putea fi privită ca fiind răspunsul
copilului la parentajul extrem de inconsecvent, situație în care speranța
acestuia de a primi grijă și iubire este permanent stimulată, dar cel mai adesea
dezamăgită într-un mod crud (a se vedea Mitchell, 1988).

Conceptul de invidie al Melaniei Klein a devenit un instrument clinic foarte

puternic pentru înțelegerea pacienților care prezentau psihopatologii foarte


grave și inaccesibile — acei pacienți care au o mare dificultate în a utiliza
ceea ce psihanaliza le poate oferi. Freud a vorbit despre reacția terapeutică
negativă, acea situație în care starea pacientului nu numai că nu se
îmbunătățește prin intermediul psihanalizei, ci chiar se înrăutățește. În opinia
lui Freud, problema ține de sentimentele de vinovăție tipice complexului
oedipian; din cauza dorințelor incestuoase și paricide, pacienții nu credeau că
merită o viață mai bună. Acest aspect ilustrează diferența dintre Freud și
Klein — Melanie Klein a găsit rădăcinile reacției terapeutice negative nu în
sentimentele de vinovăție cauzate de impulsurile sexuale și agresive, ci în
distrugerea plină de invidie a sânului bun, adică eradicarea oricărui indiciu că
în lumea externă există ceva bun care ar putea fi de ajutor. Deși tânjesc să
primească ajutor, acești pacienți nu tolerează posibilitatea că analistul ar
putea fi capabil să îi ajute. A crede că analistul chiar ar putea să posede ceva
care este atât de important pentru ei, căutat cu atât de multă disperare, îi lasă
pradă unui sentiment de neajutorare invidioasă pe care nu îl pot îndura.
Singura cale de a nu se simți la mila analistului este de a distruge valoarea a
ceea ce analistul are de oferit, și în special valoarea interpretărilor analistului.
Distrugerea din invidie a interpretărilor operează pe o axă continuă, plecând
de la devalorizarea directă și ofensivă și ajungând la acordul aparent, în
cadrul căruia interpretările nu sunt cu adevărat luate în calcul sau nu li se
permite să aibă vreun impact.

O manifestare dramatică și literală a acestui proces este uneori pusă în scenă


de pacienți care au tulburări de comportament alimentar. Jane, care a apelat la

psihanaliză din cauza bulimiei și a altor simptome supărătoare, a relatat cum


a trăit o mare anxietate la finalul unei ședințe în care a simțit că s-a produs un
contact important și că analistul i-a oferit ceva bun. Disconfortul pe care l-a
simțit a determinat-o să-și cumpere o pungă uriașă cu fursecuri, pe care le-a
devorat cu lăcomie, pentru ca apoi să-și inducă starea de vomă. A resimțit
acest act ca și cum ar fi îngropat sub haosul cleios de fursecuri ceea ce
analistul îi oferise, pentru ca apoi să expulzeze întregul conținut. Astfel,
interpretările au fost devastate și golite. Numai prin senzația unui interior
curat și gol a putut să-și aline anxietatea generată de ședința respectivă.

Identificarea proiectivă
Un al doilea concept pe care Melanie Klein l-a introdus spre sfârșitul vieții ei
și care a devenit central în teoria kleiniană de mai târziu a fost cel de
identificare proiectivă. Proiecția fusese un concept utilizat de Freud pentru a
desemna expulsia fantasmată a impulsurilor nedorite: ceea ce nu putea fi trăit
ca aflându-se în sine era trăit ca aflându-se localizat în alții, din exteriorul
sinelui.

Klein a extins înțelesul acestui concept într-o manieră caracteristică. Ea a


sugerat faptul că, în identificarea proiectivă, ceea ce se proiectează nu sunt
simple impulsuri distincte, ci o parte a sinelui — de exemplu, nu doar
impulsuri agresive, ci și un sine rău, care acum este localizat în celălalt. Din
moment ce ceea ce este proiectat este un segment al sinelui, se păstrează o
conexiune cu partea expulzată, prin intermediul unei identificări inconștiente.
Conținutul psihic proiectat nu

dispare pur și simplu; persoana face eforturi să mențină o oarecare conexiune


cu acel conținut și să-l controleze.

Ca exemple, putem avea în vedere următoarele tipuri de caracter adesea


întâlnite: persoana care consideră că societatea modernă este plină de
sexualitate și își dedică viața detectării și eradicării obscenității, dezvăluirii și
controlului promiscuității; persoana care consideră că violența în filme este
cel mai devastator flagel al vieții contemporane și nu se poate opri din vorbit,
de multe ori în termeni sângeroși, despre cei care răspândesc acest viciu;
persoana care este extrem de receptivă la suferințele și nevoile celorlalți și își
dedică viața alinării necazurilor celorlalți. Toate aceste exemple sunt
grăitoare în ceea ce privește tipul de proces pe care Klein l-a numit
indentificare proiectivă. Un fragment de experiență, deci nu un simplu
impuls, ci o dimensiune universală a relaționării umane, trece neînregistrată
în interiorul granițelor sinelui și este resimțită într-o manieră extrem de
accentuată în ceilalți, devenind aici un obiect de intensă preocupare, grijă,
efort și control ³⁶.
Wilfred Bion și gândirea kleiniană contemporană
Ideile Melaniei Klein au avut un impact enorm: asupra moștenitorilor ei
teoretici declarați; în formarea bazei de unde s-au dezvoltat diversele teorii
ale relațiilor cu obiectul (cum ar fi cea a lui Fairbairn și cea a lui Winnicott)
și, în general fără să-i fie atribuite lui Klein însăși, în multe inovații și
transformări subtile ale gândirii psihanalitice contemporane. În curentul
teoretic numit în mod explicit „kleinian", conceptele Melaniei Klein au fost
extinse și interpretate într-un mod fundamental

prin contribuțiile lui Wilfred Bion, încât este mai corect să numim acest
curent de gândire „kleinian/bionian".

Bion (1897–1979) a fost analizandul și discipolul Melaniei Klein; conceptele


lui influente au fost ele însele generate de activitatea lui cu pacienții
schizofrenici. Bion a crescut în India Britanică și a avut de suferit în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial în urma campaniei militare din Africa de
Nord. Bion și-a trăit în Anglia cea mai mare parte a vieții; a locuit în Statele
Unite din 1968 și până cu puțin timp înainte să moară. El a început să fie
nemulțumit de felul formularistic în care numeroși clinicieni aplicau
conceptele psihanalitice (inclusiv conceptele kleiniene) și a început să se
preocupe în mod special de explorarea și comunicarea acestei texturi dense și
complet eluzive a experienței.

În cele din urmă, scrierile lui Bion au virat într-o direcție oarecum mistică și
au atras un grup de adepți. Totuși, unele dintre conceptele lui fundamentale
au avut o mai mare aplicabilitate la gândirea kleiniană și au avut un impact
amplu asupra kleinienilor contemporani. Lucrările lui Bion sunt extrem de
opace și abstruse — probabil (alături de cele ale lui Lacan, pe care le vom
aborda în capitolul 7) cele mai dificile dintre lucrările celor mai importanți
autori din psihanaliză. Însă nicio introducere în teoria kleiniană nu ar fi
completă fără să se ia în calcul contribuțiile fundamentale ale lui Bion, în
special felul în care el a extins înțelesul conceptelor mai târzii ale lui Klein de
invidie și identificare proiectivă.

Așa cum conceptualizează Klein invidia, este vorba despre un atac asupra
unui obiect; în imaginea paradigmatică a bebelușului aflat la sânul mamei,
bebelușul distruge sânul și îi jefuiește conținuturile. Încercările timpurii ale
lui Bion de a înțelege originile și natura gândirii și limbajului în schizofrenie
— atât de izbitoare prin fragmentarea lor și evidenta lipsă de sens — l-au
determinat să creadă că există o legătură între fragmentarea schizofrenică și
tipul de atacuri pline de invidie descrise de Klein; însă în concepția lui Bion,
ceea ce se atacă nu este doar obiectul însuși, ci și acea parte a minții copilului
care este conectată cu obiectul și cu realitatea în general. Bion a emis ipoteza
că bebelușul invidios își resimte întreaga legătură cu obiectul ca fiind
insuportabil de dureroasă și astfel el atacă nu doar sânul, ci și propria lui
capacitate mentală de a se conecta la sân. Nu este vorba doar despre atacul
fantasmat asupra obiectului, pe care îl sfâșie în bucăți, ci și despre atacul
asupra propriului aparat perceptual și cognitiv — ceea ce atrage după sine
distrugerea capacității copilului de a percepe și înțelege în general realitatea,
distrugerea capacității de a crea legături semnificative cu ceilalți. Invidia,
pentru Bion, a devenit un fel de boală autoimună de ordin psihic: un atac al
minții asupra sieși.

Prezentăm în continuare două scurte imagini onirice care fac trimitere la tipul
de experiențe și procese pe care Bion a încercat să le surprindă în formulările
lui privind distrugerea din invidie a minții și a sensului.

Jim, un pacient de vârstă mijlocie aflat în analiză, a relatat un vis în care


cineva se uita în urechea lui. Apoi el a reușit cumva să se uite în propria lui
ureche și a văzut zone în care țesutul era acoperit cu pustule sângerânde,
ulcerate.

În următoarea săptămână a relatat că purtase cu fratele lui obișnuita lor

convorbire telefonică, la care el a avut însă o reacție necaracteristică. Fratele


lui, care îl critica încontinuu (pe el, familia lui, modul lui de viață), dar care
întotdeauna recunoștea că îl iubește foarte mult, l-a informat că avea să
ajungă în următoarele două zile în orașul în care locuia Jim. Urma să stea și
să-și petreacă cea mai mare parte a timpului cu niște vechi prieteni pe care îi
cunoscuse prin Jim. Nu l-a invitat și pe Jim să li se alăture, însă i-a cerut să-l
primească într-o scurtă vizită împreună cu copiii lui. Jim s-a înfuriat și a
început să dea glas durerii și resentimentelor lui. La acestea, fratele i-a
răspuns scurt: „Nu fi atât de egoist“; și-a exprimat supărarea pentru faptul că
Jim luase personal această situație și a enumerat câteva motive practice
pentru care vizita în orașul lui fusese organizată în acest mod. Printre aceste
motive se afla și acuzația lui permanentă la adresa lui Jim conform căreia el
este „mort”; totodată, și-a exprimat plăcerea pentru faptul că, deși nu era întru
totul nejustificat, Jim putea încă să fie îndeajuns de viu pentru a se putea
enerva.

Felul în care fratele l-a abordat pe Jim era caracteristic pentru locul lui Jim în
familie în general, fiind foarte mult modelat conform felului mamei de a se
purta cu el. De obicei, Jim răspundea la astfel de conversații prin a deveni
confuz și încremenit, și prin a se simți extrem de incompetent. De această
dată, el a relatat că „izbucnise cu furie" la adresa pozițiilor puternice de dublă
constrângere ale fratelului său.

Sentimentul lui cronic despre propria persoană era acela de om profund


distrus, incapabil să gândească, să înțeleagă sau să funcționeze într-un mod
eficient în lume. Imaginea din vis este grăitoare în ceea ce privește noțiunea
lui Bion că

experiența propriei persoane rezulta din atacuri îndreptate asupra propriei lui
minți; aceste atacuri funcționau ca o reacție și protecție față de legăturile
insuportabile cu persoanele importante din viața sa, în care se simțea prins
într-un mod dureros și fără speranță.

O altă pacientă, aflată de trei ani în analiză, a relatat un vis în care se plimba
printr-o grădină, făcând fotografii cu un aparat care nu avea film și pe care
încerca să învețe să-l folosească. Aceasta era o femeie care se resimțea ca
fiind vidă, căpătând valoare doar prin intermediul unor legături disperate cu
bărbați cărora le devenea loială ca un sclav. Având din nou în vedere teoria
lui Bion, am putea privi această imagine din vis ca și cum ar reprezenta
sentimentul ei de sine ca persoană care nu reține experiența, care
înregistrează evenimentele fără să le atribuie vreo valoare sau semnificație,
care se golește de propriile funcții mentale. În mod interesant, în aceeași
ședință în care a relatat visul (care în același timp putea să sugereze
posibilitatea a ceva nou și diferit) l-a întrebat pe analist dacă tabloul de pe
unul dintre pereții cabinetului, înfățișând o natură moartă cu flori, era o nouă
achiziție. Tabloul (care amintește de grădina din vis) fusese acolo tot timpul,
însă până acum trecuse neobservat sau nu fusese reținut.
Bion a numit atacuri asupra legăturii unul dintre modurile centrale prin care
mintea își atacă propriile procese; prin intermediul acestora, se rup complet
conexiunile dintre lucruri, gânduri, sentimente și oameni. Un alt pacient care
ar putea la fel de bine să fie considerat victima unor asemenea atacuri la
adresa propriei

persoane era un muzician extrem de talentat, însă a cărui carieră artistică


fusese debilitată de faptul că, deși reproducea cu mult talent și frumusețe
fiecare notă, nu putea să lege notele în fraze muzicale.

Am menționat că identificarea proiectivă, în formularea inițială a lui Klein,


reprezintă o fantasmă prin intermediul căreia un anumit segment al sinelui
este trăit ca fiind localizat într-o altă persoană, cu care sinele se identifică în
continuare și pe care încearcă să o controleze. Bion a devenit interesat de
impactul identificării proiective — un eveniment mental în mintea unei
persoane, asupra persoanei pe care se proiectează. Linia lui teoretică a derivat
din experiențele pe care le-a trăit în activitatea clinică cu pacienții cu tulburări
foarte grave, în care descoperea că avea sentimente intense ce păreau să
corespundă vieții afective a pacienților. Bion a început să bănuiască faptul că
analistul devine de fapt un conținător pentru conținutul mental localizat inițial
în experiența pacientului. Un eveniment din interiorul minții pacientului, în
care un segment al sinelui este fantasmat și relocalizat (conținut) în analist, se
traduce cumva într-o experiență reală pentru analist.

În teoria privind originile identificării proiective, Bion și-a imaginat


bebelușul ca fiind plin cu senzații perturbatoare pe care el nu le poate
organiza sau controla. În efortul de a scăpa de efectele toxice ale acestui
conținut mental dezorganizat, bebelușul le proiectează asupra mamei. Mama
receptivă, aflată într-o stare de reverie liberă și fluidă, este responsivă la acest
conținut mental și într-un oarecare sens organizează experiența pentru
bebeluș, pe care acesta o introiectează într-o formă care acum este
suportabilă. Mama care nu este acordată receptiv la bebelușul ei

este incapabilă să conțină și să proceseze identificările proiective ale


bebelușului, lăsându-l la mila experienței lui fragmentate și terifiante. Bion a
început să bănuiască faptul că un proces similar operează în cadrul relației
dintre pacient și analist. Extinzând conceptul lui Klein de identificare
proiectivă, Bion i-a dat o nuanță interpersonală, transformându-l dintr-o
fantezie în mintea unei persoane într-un eveniment relațional complex din
mințile a două persoane.

Viziunea lui Bion asupra identificării proiective a fost utilizată într-o varietate
de moduri. Una dintre utilizări — având o însușire oarecum sinistră — ia
drept sigură o formă de telepatie mentală prin care conținutul este pur și
simplu transferat din mintea bebelușului în cea a mamei, sau din mintea
pacientului în cea a analistului. Ne-am putea de asemenea gândi la
identificarea proiectivă în raport cu fenomenele intuiției și ale contagiunii
afective. Există mame care sunt foarte acordate la stările afective ale
bebelușilor lor. Ele par capabile să simtă ceea ce trăiește bebelușul, ceea ce el
are nevoie și să răspundă într-un mod care este organizator și liniștitor.
Există, de asemenea, mame care par să nu înțeleagă deloc, nereușind să se
adapteze la starea și ritmul bebelușului și sfârșind cu un copil foarte frustrat și
anxios. Ce se întâmplă în aceste situații?

Afectele sunt contagioase. (Ne putem aminti acum de ideea lui Sullivan
conform căreia există o „legătura empatică" directă prin intermediul căreia
sunt comunicate afectele, în special între mamă și bebeluș.) Bucuria și
entuziasmul unei persoane pot trezi bucurie și entuziasm în alte persoane.
Anxietatea unui om îi poate exaspera pe ceilalți. Depresia unei persoane îi
poate demoraliza pe cei din jur. Iar

afectele bebelușilor sunt în mod special contagioase. Puține sunt lucrurile


care sunt la fel de însuflețitoare ca zâmbetul de bucurie pură al unui bebeluș;
puține sunt lucrurile la fel de tulburătoare ca un bebeluș care trăiește durere.
Atunci când oamenii sunt acordați unii la ceilalți, rezonanța afectivă operează
asemenea unor diapazoane care reverberează la aceeași atingere. Acordajul
afectiv pare să fie o trăsătură intrinsecă a intimității umane și, probabil,
reprezintă un mecanism de supraviețuire extrem de adaptat în relația dintre
părinți și copii ale căror stări afective trebuie aflate în absența limbajului.

Teoria lui Bion asupra identificării proiective în cadrul relației dintre bebeluș
și mamă ar putea fi înțeleasă în acest context. Starea afectivă a bebelușului, și
în special a bebelușului care suferă, este captată de mamă, care are resursele
necesare procesării acesteia, pentru a-l liniști atât pe bebeluș, cât și pe ea
însăși³⁷. Bebelușul resimte, absoarbe și, cu timpul, se identifică cu această
capacitate a mamei de a organiza experiența. Cu toate că Bion a plecat de la
premisa că există o intenție a bebelușului de a comunica — o presupunere
aparent netestabilă —, putem utiliza perspectiva lui și dacă nu plecăm de la
această premisă.

Situația analitică
Formulările lui Klein și în special modul în care acestea au fost amendate de
Bion au creat o perspectivă asupra situației analitice care este destul de
diferită de cea a lui Freud. Pentru Freud, pacientul și analistul au roluri clar
definite și experiențe net separate. Pacientul trebuie să-și amintească lucrurile
uitate, iar asociația

liberă este activitatea prin intermediul căreia ies la iveală legăturile cu


amintirile cele mai importante. Analistul ascultă aceste asociații de la o
distanță bine calculată și îi oferă pacientului interpretări care leagă asociațiile
acestuia de amintirile care trebuie dezgropate și reconstruite. Interpretările au
forma unor informații care sunt menite să îi dezvăluie pacientului rezistențele
lui față de propriile amintiri și să transforme organizarea experienței din
interiorul minții lui. Periodic, transferul apare ca o ultimă rezistență împotriva
travaliului memoriei.

Kleinienii folosesc exact aceiași termeni pentru a descrie situația analitică,


însă felul în care este înțeles ceea ce se întâmplă în acest context este destul
de diferit. Pacientul și analistul sunt mult mai prinși unul de celălalt, prin
comparație cu viziunea lui Freud. Pacientul nu își dezvăluie pur și simplu
coținuturile minții în fața unui observator în general neutru (excepție făcând
situația în care neutralitatea este perturbată de contratransfer); pacientul
trăiește experiența situației analitice în termenii relațiilor sale primitive cu
obiectul. Uneori, analistul este sânul bun, care aduce transformări în mod
magic; interpretările reprezintă laptele bun, protector, hrănitor și vitalizant.
Alteori, analistul este sânul rău, este mortal și distructiv; interpretările sunt
otrăvitoare, având potențialul de a distruge din interior dacă sunt ingerate.
Din această perspectivă, transferul nu este o rezistență sau o perturbare a
poziției fundamental observaționale a analistului; în mod inevitabil și
obligatoriu, prin intermediul organizărilor sale inconștiente ale experienței,
pacientul resimte persoana analistului și interpretările lui cu speranțe
profunde și intense, dar în aceeași măsură și cu spaime intense.
Pentru Freud, experiența analistului în situația analitică este una de relativă
detașare. Analistul își utilizează propriile asociații, conștiente și inconștiente,
pentru a înțelege asociațiile pacientului. Dacă analistul nu distorsionează el
însuși experiența pacientului din cauza problemelor lui din trecut nerezolvate
(contratransferul), experiența lui cu pacientul va fi una de relativ calm.

Klein descrie experiența analistului în termeni similari cu cei ai lui Freud.


Însă Bion, prin faptul că aduce o notă interpersonală conceptului de
identificare proiectivă, privește experiența analistului ca fiind mult mai
implicată, la un nivel central, în luptele pacientului. Analistul descoperă că
rezonează cu anxietățile intense și cu stările mentale tulburătoare ale
pacientului și că le conține. Propria anxietate depresivă a analistului și nevoia
lui de a face reparații — aspect care, fără îndoială, l-a determinat de la bun
început să aleagă o profesie în domeniul „asistenței" — au întotdeauna un rol
important. Pacientul, mânat de invidie, distruge în mod sistematic
interpretările analistului (interpretări despre care se speră că sunt reparatoare),
iar acest lucru este pentru analist, în mod inevitabil, extrem de supărător.
Pentru Freud, psihanaliza era o scenă în care o persoană observă și
interpretează experiența afectivă a unei alte persoane, stând la o distanță bine
calculată. În perspectiva kleiniană contemporană, psihanaliza este o scenă în
care două persoane se luptă să organizeze și să găsească un sens pentru viața
afectivă a pacientului, iar analistul este în mod inevitabil tras înspre aceasta.

Atât Heinrich Racker, cât și Thomas Ogden au aplicat nuanțele interpersonale


ale indentificării proiective dezvoltate de Bion la interacțiunile complexe
dintre

analizand și analist. Racker, un psihanalist de origine argentiniană (1910–


1961), a scris o serie de lucrări extraordinare despre procesul psihanalitic; el
s-a concentrat asupra extinderii conceptelor Melaniei Klein într-un studiu
despre transfer și contratransfer, anticipând într-un mod uimitor multe dintre
trăsăturile celor mai recente inovații din gândirea psihanalitică, în care relația
analitică este înțeleasă din ce în ce mai mult în termeni de diadă (a se vedea
capitolul 9). Racker a subliniat importanța și caracterul util ale identificărilor
analistului cu proiecțiile pacientului — adică acele versiuni ale sinelui și ale
obiectului pe care pacientul le trăiește în acest context ca fiind localizate în
interiorul analistului. Racker (1968) a ilustrat analistul (la fel ca pe orice altă
persoană) ca luptându-se cu o dinamică similară celei a pacientului: anxietăți
persecutorii și depresive, precum și nevoia de a face o reparație. El a adus
contraargumente față de ceea ce a numit „mitul situației analitice“, adică față
de premisa că „analiza este o interacțiune între o persoană bolnavă și una
sănătoasă”. El a subliniat faptul că analistul este adânc inserat în procesul
analitic și că este un participant în cadrul acestuia:

Adevărul este că reprezintă o interacțiune între două personalități, iar în


interiorul amândurora Eul se află sub presiunea Se-ului, a Supraeului și a
lumii externe; fiecare din aceste două personalități are propriile dependențe
interne și externe, propriile anxietăți și propriile mecanisme de apărare
patologice; fiecare din ele este în același timp un copil cu părinții lui interiori;
și fiecare din aceste două personalități întregi — cea a analizandului și cea a

analistului — reacționează la fiecare eveniment al situației analitice (p. 132).

Cu alte cuvinte, analistul este capabil să se identifice cu proiecțiile


pacientului asupra sa și să folosească acele identificări pentru a înțelege
pacientul tocmai pentru că analistul are anxietăți și conflicte similare celor ale
pacientului.

Psihanalistul american Thomas Ogden a oferit o serie de cărți extrem de


consistente și originale despre natura minții și a procesului analitic, în
eforturile lui de a integra gândirea kleiniană cu contribuțiile altor autori, în
special ale lui Winnicott. Ogden, într-o manieră similară celei a lui Racker,
ilustrează felul în care fantasma pacientului de a proiecta segmente ale sinelui
asupra analistului îl determină să îl trateze în realitate pe analist într-un mod
provocator, concordant cu fantasma. Un pacient care are fantasma
inconștientă în care își localizează în analist furia criminală este predispus să-
l trateze pe analist ca și cum acesta ar fi periculos și rău, lucru care prezintă
probabilitatea de a provoca iritare și poate chiar sadism în analist. Fantasma
intrapsihică a pacientului devine o formă de tranzacție interpersonală care
stimulează experiențe intense în analist, al cărui contratransfer oferă indicii
privind fantasmele inconștiente ale pacientului.

Bion a recomandat ca analistul să se străduiască să-și mențină deprinderea de


a aborda fiecare ședință „fără memorie sau dorință", în încercarea analistului
de a se purifica în calitate de conținător al proiecțiilor pacientului. În acest
sens, noțiunea lui privind atitudinea generală a analistului reprezintă o
extensie a principiului clasic al neutralității și anonimatului. Racker și Ogden,
prin contrast cu Bion,

consideră că este probabil ca proiecțiile pacientului să fie receptate prin


intermediul propriilor anxietăți, conflicte și dorințe ale analistului, și nu
independent de acestea. În acest sens, viziunea lor asupra participării
inevitabile a analistului la situația analitică se înscrie mai evident pe linia
perspectivei interactive a psihanalizei interpersonale.

Formulările lui Bion referitoare la atacurile asupra semnificației și legăturii și


asupra identificării proiective au oferit instrumente clinice puternice în
travaliul analitic, în special în ceea ce privește tratamentul pacienților cu
tulburări foarte grave. Ogden a sugerat că cea mai dificilă trăsătură a unui
asemenea travaliu este reprezentată de înțelegerea și gestionarea
contratransferului, a sentimentelor intense de disperare, groază, furie, dor
etc., care sunt trezite în analist de pacienții cu tulburări extreme. Formulările
lui Bion le oferă analiștilor un cadru prin intermediul căruia să poată tolera și
chiar să devină fascinați de reacțiile pe care le au față de astfel de pacienți;
premisele de bază sunt următoarele: aparenta lipsă de sens a mesajelor este
generată de o distrugere activă a semnificației; disperarea și deconectarea
aparente sunt generate de o intenție activă de a distruge speranța și legătura;
sentimentele agonizante generate de contactul susținut cu astfel de persoane
reprezintă produsul eforturilor lor primitive de a-și comunica și împărtăși
stările mentale chinuitoare. Ceea ce apare ca fiind dezorganizat și lipsit de
sens va fi organizat și semnificat — la început în interiorul experienței
analistului și ulterior, prin intermediul interpretărilor oferite de-a lungul
timpului, în interiorul pacientului.

Betty Joseph, mergând pe urmele lui Bion, a avut la rândul ei o mare


influență

asupra tehnicii, aducând contraargumente împotriva tendinței kleiniene de la


începuturi de a face încontinuu interpretări ale „experienței primitive" în
termenii limbajului simbolic al părților corpului. Klein plecase de la premisa
că astfel de interpretări fac un contact direct și imediat cu fluxul fantasmei
inconștiente a pacientului. Joseph susține că pacientul va putea probabil să se
raporteze la asemenea interpretări numai în forma supunerii intelectuale;
astfel, ea îi recomandă analistului să fie mai puțin activ în acest sens, să se
lupte pentru mai mult timp cu starea de confuzie, să sorteze treptat
identificările proiective ale pacientului și în consecință să facă posibilă
acuratețea interpretărilor, care să fie oferite într-un limbaj mai apropiat de
experiența pacientului. Mai mult, ea se opune concentrării asupra trecutului,
se opune eforturilor de a crea reconstrucții facile și speculative legate de
experiența timpurie a pacientului. Cea mai mare importanță, consideră Betty
Joseph, o are acea formă de conectare și de deconectare dintre pacient și
analist în aici-și-acum în relația analitică.

Aceste idei kleiniene contemporane s-au dovedit utile pentru încercările unui
analist de a găsi un sens în experiența lui clinică dificilă cu un pacient pe care
îl vom numi George; acesta era un bărbat de vârstă mijlocie extrem de rupt de
ceilalți și izolat, care se afla de câțiva ani în analiză — aceasta fiind a doua
lui încercare în acest sens, urmând unei analize anterioare scurte pe care o
resimțise ca fiind total inutilă. George nu avea niciun fel de relații intime;
mergea la serviciu, se întorcea acasă, unde citea sau se uita la televizor. Nu
avusese niciodată un contact sexual,

de vreun fel sau altul, cu o altă persoană. Se masturba ocazional, apelând la


fantezii sexuale în care el privea alți oameni făcând sex. Astfel, chiar și în
fantezie stătea la distanță de contactul cu ceilalți.

În cadrul ședințelor, obișnuia să descrie aspecte factuale ale rutinelor lui


zilnice și își exprima sporadic și apatic dorința de mai mult sau de ceva
diferit. Câteva încercări slabe de a avea relații cu femei au ajuns într-un punct
mort în momentul în care femeile respective se pare că au început să fie
iritate de pasivitatea lui și de evidenta lui lipsă de interes sexual.

Analistului i se părea că travaliul cu George este „ucigător“. Existau ședințe


în care se lupta cu o epuizare copleșitoare. Apela la tot felul de lucruri pentru
a încerca să-și păstreze starea de atenție și să rămână în contact: punea
întrebări, făcea interpretări, iar uneori se trezea că îl presa în mod subtil să
ducă o viață mai activă. George ținea pasul cu aceste eforturi bine
intenționate ale analistului de a-l ajuta, însă părea că tratamentul nu duce
nicăieri. Deseori, răspunsul lui George la interpretările analistului era, în timp
ce își lovea ușor fruntea cu degetul: „În capul meu are sens ceea ce spuneți”.
Analistul avea senzația că este prins într-o „mare de clei“, luptându-se să
respire. Atunci când se afla în prezența lui George, se trezea în mod repetat
gândindu-se la poezia „Richard Cory” de Edwin Arlington Robinson, despre
acel bărbat care era „un gentleman din cap până-n picioare“ și care „într-o
seară liniștită de vară/A mers acasă și și-a tras un glonț în cap”.

Ne-am putea gândi la experiența analistului dintr-o perspectivă kleiniană. Am


putea postula că George reacționa la eforturile analistului de a-l ajuta cu o
atitudine

de distrugere intensă, plină de invidie. Prin faptul că își lovea fruntea cu


degetul și spunea: „În capul meu are sens ceea ce spuneți", George părea să
comunice următorul lucru: „Nu pot tolera ideea că mi-ați putea oferi ceva
care chiar să conteze pentru mine la un nivel profund; tratez cuvintele
dumneavoastră ca și cum ar fi idei goale; le văd ca fiind banale și astfel
golesc de conținut și distrug atât ideile dumneavoastră, cât și propria mea
minte care le conține; îmi zbor creierii, dar nu într-o explozie bruscă, ci
printr-o distrugere subtilă și continuă a semnificației și a posibilității unei
speranțe și, în același timp, vă distrug, și distrug orice încredere ați avea în
propria capacitate de iubire și reparație.

Am putea totodată să credem că George trezea oarecum speranță în analist,


împingându-l pe acesta să continue să facă eforturi în acest sens, ca o
modalitate de a-l determina pe analist să conțină cel mai temut segment al
experienței sale: acea parte din el care era încă vie. Apoi distrugea în mod
sistematic speranța pe care o trezise în analist. Prin dimensiunile
comunicative ale identificării proiective, analistul a ajuns să aibă informații
„la cald" legate de experiența pacientului, care resimțea simultan moartea și o
speranță atârnând deznădăjduită, ce era permanent zdrobită.

Odată ce analistul a început să-și folosească experiența din contratransfer


pentru a construi ipoteze despre organizarea experienței pacientului, George a
adus următorul vis:

Trăiam într-un spațiu de locuit foarte mare. (Precizăm că pacientul locuia

în New York, unde spațiul este extrem de prețios.) Și cu toate acestea,


foloseam doar o parte mică din el. Partea din față a apartamentului semăna cu
vitrina unui magazin de mobilă, având trei sau patru camere mari, frumoase și
decorate cu gust — însă nu erau folosite. Eu locuiam într-o cameră mică din
spate, care se afla dincolo de o ușă încuiată.

Ședința în care acest vis a fost relatat și discutat (în termenii existenței goale a
pacientului și ai licăririlor de viață ascunse) a fost cea mai vie ședință din
ultima perioadă, însă a fost urmată de revenirea la monotonia obișnuită.
Analistul l-a întrebat pe George ce a simțit între ședințe. „Oh, dar eu nu rețin
niciodată ceea ce discutăm“, a răspuns George. „Când plec, pur și simplu
reduc sonorul. Uneori reduc sonorul chiar și când sunt aici”. Din perspectiva
kleiniană contemporană, travaliul analitic în acest caz nu se concentrează
asupra utilizării asociațiilor libere ale pacientului pentru a genera interpretări
ce au ca scop îndepărtarea refulării prin intermediul reconstrucției și al
revelației introspective. Travaliul se concentrează asupra propriei experiențe
a analistului în contratransfer, care reprezintă un vehicul prin care sunt
captate variate segmente ale sinelui pacientului și modurile lui de a se folosi
de ceilalți pentru a păstra un echilibru static.

Până de curând, psihanaliza kleiniană a reprezentat o lume orientată către


sine. Tendința de a face „interpretări în profunzime", densitatea limbajului
tehnic, presupozițiile legate de mintea bebelușului, accentul pus în
permanență pe agresivitatea infantilă — toate aceste trăsături au ținut curentul
kleinian la distanță de alte

școli, în special de psihologia Eului și de psihanaliza interpersonală. Parțial


ca urmare a influenței lui Betty Joseph, în literatura kleiniană recentă se poate
observa o schimbare radicală: sunt din ce în ce mai rare reconstrucțiile
imaginative ale perioadei de sugar, limbajul codat și interpretările extreme ale
agresivității, acordându-se o mai mare atenție relației transferențiale cu
analistul și folosindu-se un limbaj accesibil pacientului. Toate acestea au adus
viziunea kleiniană contemporană asupra situației analitice mai aproape atât de
perspectiva interpersonală (care pune accent pe situația aici-și-acum din
relația analitică), cât și de psihologia freudiană a Eului (care pune accent pe
analiza atentă și treptată, pas cu pas, a mecanismelor de apărare. (A se vedea
Schafer, 1994, pentru o discuție pe marginea a ceea ce el privește ca fiind
apropierea în prezent între curentul kleinian și cel al psihologiei Eului.)

Melanie Klein și-a construit teoriile treptat, având ca punct de plecare


activitatea ei clinică cu cele mai grele patologii, și neavând niciun interes real
față de curentele intelectuale din jur. Și cu toate acestea, ea a creat un mod de
a privi mintea și sinele care este, de fapt, în concordanță cu multe dintre
temele care caracterizează cultura contemporană și, într-un fel, chiar le
reflectă, acestea fiind adesea asociate cu termenul postmodernism: mutarea
sinelui singular din centrul preocupărilor, dispersia subiectivității și
sublinierea contextualizării experienței. Modelele lui Freud asupra minții sunt
statice, structurate și dispuse în straturi. Klein a privit mintea ca fiind fluidă,
permanent fracturată și caleidoscopică. Mai mult, Klein a reușit treptat să
aducă la zi rezervorul de simboluri psihanalitice. Felul în care

Freud a privit simbolismul le-a oferit criticilor de literatură, istoricilor și


antropologilor instrumentele cu care să poată accesa temele darwiniste
subiacente ale sexualității și agresivității. Klein a extins paleta de simboluri,
adăugându-i simboluri ale unor teme precum intern și extern, viață și moarte,
înflorire și uscare — făcând astfel posibilă zugrăvirea unor teme mai
contemporane pe canavaua interpretărilor, atât în ceea ce îl privește pe
individul aflat în analiză, cât și mișcările sociale din zilele noastre.

³⁰ W.B. Yeats, Plecarea animalelor din menajeria circului, în Versuri,


București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, pp. 214-215, trad. din
limba engleză de Aurel Covaci.

³¹ Teoriile lui Freud asupra vieții mentale timpurii reprezintă o extrapolare a


activității lui cu pacienții adulți suferind de nevroză. În realitate, Freud nu a
lucrat niciodată cu copiii. În cazul Micului Hans, Freud i-a oferit tatălui lui
Hans (care era un fel de analist neoficial al fiului lui) interpretările analitice
respective.

³² Eforturile recente ale lui Elizabeth Bott-Spillius au avut în principal scopul


de a face cunoscută și înțeleasă teoria Melaniei Klein celor din afara lumii
psihanalitice kleiniene.

³³ În unele dintre aplicațiile contemporane ale teoriei kleiniene (de exemplu,


Aron, 1995; Mitchell, 1988), „bunătatea“ și „răutatea” sânului derivă, în
contrast cu teoria intrapsihică a lui Klein, din gratificări și privări reale.
Astfel, florile și oamenii de rahat ar putea fi înțelese ca derivând inițial, cel
puțin în parte, din atitudinea
reală a celor care au crescut-o pe Rachel, atitudine care a oscilat între a fi
protectoare și iubitoare pe de o parte, și crudă și abuzivă pe de altă parte.

³⁴ Joc de cuvinte intraductibil, făcând referire la un act ratat bazat pe


omonimia în limba engleză a cuvintelor „temper“ (stare de spirit) și „temple”
(templu). În original: „I completely lost my temple — I mean my temper".
(N. t.)

³⁵ Tipul de material clinic din care derivă o astfel de concluzie ar putea să fie
reprezentat de afirmația deloc rară a anumitor pacienți conform căreia
analistul ar fi putut cu ușurință să le ofere din prima ședință interpretările
oferite de-a lungul anilor întregi de analiză, dar în loc de aceasta analistul le-a
porționat mărunt pentru a-și menține puterea și controlul financiar asupra
pacientului. Unii analiști, în grandiozitatea lor, cred la rândul lor în această
fantasmă.

³⁶ Sullivan a descris acest tip de proces într-o manieră uimitor de similară


(deși într-un limbaj foarte diferit) atunci când a vorbit despre acel tip de
operațiune de siguranță pe care a numit-o idealuri înșelătoare. Aceasta este o
situație în care persoana pune o distanță considerabilă între sine și propriile
impulsuri (de exemplu, sentimentele de agresivitate), dedicându-se unor
cauze morale (de exemplu, înscriindu-se într-o societate antiviolență),
opunându-se astfel tocmai acestor impulsuri care sunt manifestate în schimb
de alții.

³⁷ Cercetări recente asupra bebelușilor au demonstrat existența unei puternice


tendințe de contagiune afectivă între mame și bebeluși (Stern, 1985; Tronick
& Adamson, 1980).

CAPITOLUL 5
Școala britanică a relațiilor cu obiectul: W.R.D.
Fairbairn și D.W. Winnicott
Devenim ceea ce suntem numai prin refuzul radical și inveterat a ceea ce alții
au făcut din noi.

Jean-Paul Sartre

Pe scurt, pentru Freud omul era un animal ambivalent; pentru Winnicott,


omul ar fi un animal dependent… Înainte ca sexualitatea să fie acel ceva
inacceptabil, a existat starea de neajutorare. Dependența a fost primul lucru,
înainte de bine și de rău.

Adam Phillips

În concepția lui Freud, ființele umane se nasc în conflict cu mediul lor.


Oamenii sunt construiți în acea manieră pe care Freud și contemporanii lui au
atribuit-o animalelor, care caută împlinirea plăcerilor simple cu o nemiloasă
lipsă de control. Însă în perspectiva de tip hobbesian a lui Freud asupra
societății umane, faptul că individul își urmează satisfacțiile egoiste îi pune în
pericol pe ceilalți indivizi; astfel, este necesar un control din partea grupului
pentru a limita scopurile hedoniste ale fiecărui individ. Misiunea în copilărie
este socializarea, adică transformarea bebelușului cu impulsuri animalice într-
un adult cu un aparat psihic complex și cu un sistem elaborat și sofisticat de
control și limitare care canalizează

aceste impulsuri și scopuri către forme social acceptabile de viață civilizată.

Spre deosebire de Freud, toate școlile importante de psihanaliză au privit


bebelușul uman ca fiind mai puțin străin de lumea în care se naște, fiind mai
adecvat și mai adaptat la aceasta. Așa cum am văzut în capitolul 2, conceptul
de adaptare dezvoltat de Heinz Hartmann a oferit mijlocul conceptual central
prin care să se poată face tranziția de la Freud la psihologia freudiană
contemporană a Eului. Iar Melanie Klein a fost cea care a construit puntea
principală între Freud și teoriile britanice moderne ale relațiilor cu obiectul.

Încercând să redefinească natura „pulsiunii“ pentru a include obiectele umane


înnăscute, Klein a transformat într-o manieră fundamentală premisele și
metaforele care constituiau baza teoriei psihanalitice. Freud și-a imaginat că
pe parcursul dezvoltării are loc o trecere de la animal la persoană. Klein a
portretizat de la bun început un bebeluș uman complet diferit, un copil care
nu descoperă sânul printr-o asociație „accidentală”, ci un copil care știe în
mod instinctiv de existența sânului deoarece se naște cu acea cunoaștere. La
fel cum gura unui sugar are o formă anatomică adaptată sfârcului sânului
mamei, în aceeași manieră mișcările pulsionale au o formă adaptată lumii
eminamente umană în care se naște.

Și totuși, bebelușul kleinian nu este un bebeluș fericit. El se naște cu


capacitatea de a organiza disconfortul și durerea într-o imagine a unui
Celălalt „rău“ și persecutor și de a organiza confortul, plăcerea și durerea
într-o imagine a unui Celălalt „bun” și salvator. Deoarece experiențele
timpurii se coagulează în jurul obiectelor predeterminate, al tiparelor
constituționale de pericol și refugiu, acea

perioadă de sugar este în mod inevitabil fragmentată și terifiantă. Pentru


Klein, misiunea copilăriei nu este socializarea, ci ameliorarea condițiilor
înfricoșătoare și coșmarești ale experienței copilului de a fi în lume, care
derivă din intensitatea nevoilor sale și din forța copleșitoare a agresivității
constituționale. Ne naștem cu angoase psihotice și, în condiții favorabile,
sănătatea psihică devine o achiziție a perioadelor din dezvoltare. În
accepțiunea Melaniei Klein, pulsiunile bebelușului, deși sunt predeterminate
să îl atragă înspre mediul uman, generează o durere psihică inevitabilă și
considerabilă care, în circumstanțe favorabile, poate fi conținută, organizată
și temperată prin intermediul parentajului bun.

La începutul anilor ’40, după decenii întregi de dezbateri dure, Societatea


Britanică de Psihanaliză s-a scindat în trei grupuri: cei care acceptau în
totalitate inovațiile Melaniei Klein în privința teoriei și tehnicii; cei care au
rămas loiali conceptelor și practicii freudiene mai tradiționale (conduși de
Anna Freud și dezvoltând curentul psihologiei freudiene a Eului) și un grup
„independent" sau de mijloc, care a dezvoltat versiuni nonkleiniene a ceea ce
avea să fie cunoscut sub numele de teorii ale relațiilor cu obiectul.
Personalitățile majore din acest grup de mijloc — W.R.D. Fairbairn, D.W.
Winnicott, Michael Balint, John Bowlby și Harry Guntrip — și-au dezvoltat
teoriile plecând de la viziunea kleiniană a unui bebeluș predispus la
interacțiune umană. Și totuși, toți acești autori s-au îndepărtat de premisa
Melaniei Klein privitoare la agresivitatea constituțională care derivă din
pulsiunea de moarte, propunând în schimb ipoteza unui bebeluș
predeterminat pentru interacțiuni armonioase și dezvoltare netraumatică, însă
împiedicat de

parentajul inadecvat.

Relatând despre primii lui ani în Societatea Britanică de Psihanaliză, într-un


moment în care predomina opinia kleiniană referitoare la bebelușul agresiv și
distructiv, John Bowlby a indicat momentul-cheie al apariției propriei sale
linii de gândire, și anume momentul în care, în mijlocul unei astfel de
discuții, s-a revoltat și s-a ridicat pentru a afirma: „Dar chiar există mame
rele". Această afirmație succintă ar putea să servească drept slogan care
marchează dezvoltarea teoriilor britanice postkleiniene ale relațiilor cu
obiectul³⁸.

W.R.D. Fairbairn
Observațiile clinice ale lui Freud au trasat vicisitudinile nefericirii umane,
felurile în care oamenii își provoacă în mod sistematic și la nesfârșit
nefericirea: nevroza de simptom, în cadrul căreia comportamente compulsive
și bizare pătrund în experiență; nevroza de caracter, în care tipare
comportamentale dezadaptative, contrare propriilor interese, compromit
interacțiunile cu ceilalți; nevroza de destin, în care este orchestrat în mod
repetat același destin autodistructiv; depresia, în cadrul căreia durerea
emoțională este perpetuu regenerată. Cu toate acestea, teoria motivațională
generală a lui Freud, ancorată în conceptele lui de mișcare pulsională și de
principiu al plăcerii, este o teorie a hedonismului: oamenii caută plăcerea și
evită durerea. Cadrul motivațional al teoriei pulsiunilor este dificil de pus în
acord cu observațiile clinice ale lui Freud asupra compulsiei la repetiție, adică
acea regenerare sistematică a distresului: simptome dureroase, tipare
comportamentale

dureroase, destine dureroase, stări afective dureroase. Dacă oamenii sunt


meniți să caute plăcerea și să evite durerea, atunci cum se face că cei mai
mulți dintre noi dăm dovadă de o competență extraordinară în a ne provoca
nefericirea?

Potrivit principiului plăcerii, libidoul este maleabil, putând să implice o


varietate de obiecte interșanjabile pentru a-și urma plăcerea; el trebuie să fie
capabil să îndepărteze dorințele dureroase și obiectele frustrante. Și totuși,
observa Freud în 1905, libidoul mai are o proprietate, pe care el a numit-o
adezivitate, care pare să opereze contrar principiului plăcerii. Libidoul
rămâne fixat într-o manieră dureroasă de obiecte inaccesibile ale trecutului,
de dorințe frustrate și zădărnicite. Complexul Oedip, nucleul teoriei clinice a
lui Freud, reprezintă primul exemplu al acestei situații. Freud s-a întors în
permanență la această problemă încurcată, în încercarea lui de a da o
explicație coșmarurilor (din moment ce el privea visele ca fiind forme de
împlinire a dorințelor), masochismului sexual (din moment ce el privea
sexualitatea ca fiind în căutarea plăcerii, și nu a durerii), nevrozei traumatice
(în cadrul căreia experiențele terifiante sunt imposibil de lăsat în urmă)³⁹.

Libidoul aflat în căutarea obiectului

Contribuția principală a lui Fairbairn în istoria ideilor psihanalitice este


reprezentată de soluția diferită pe care el a propus-o pentru problema
compulsiei la repetiție, o explicație diferită a adezivității libidoului. William
Ronald Dodds Fairbairn (1899–1964) s-a format în anii 1930 în cadrul
Societății Britanice de Psihanaliză, într-un moment în care influența majoră
asupra gândirii psihanalitice era

reprezentată de amendamentele făcute de Melanie Klein teoriei freudiene.


Însă după încheierea formării, Fairbairn s-a întors la Edinburgh, orașul în care
a locuit toată viața, într-o reală izolare de luptele interne care se duceau la
Londra între kleinieni și (Anna-)freudieni. Se pare că această viață la periferie
a fost favorabilă dezvoltării, din partea lui Fairbairn, a unei critici radicale a
conceptelor de bază ale teoriei freudiene, prin publicarea unei serii de lucrări,
începând cu anii ’40.

Fairbairn a pus sub semnul întrebării premisa lui Freud privind faptul că
motivația fundamentală în viață este plăcerea și a propus un punct de plecare
diferit: libidoul nu se află în căutarea plăcerii, ci a obiectului. Forța
motivațională fundamentală în experiența umană nu sunt gratificarea și
reducerea tensiunii, și respectiv folosirea celorlalți ca mijloc pentru atingerea
acestui scop; mai degrabă, legăturile cu ceilalți reprezintă un scop în sine.

Bebelușul descris de Freud operează ca organism individual; ceilalți devin


importanți pentru el numai prin funcția lor de a satisface nevoile bebelușului.
Spre deosebire de Freud, Fairbairn și-a închipuit un bebeluș care prezintă
predispoziția de a interacționa cu un mediu uman. El a fost de părere că ideea
de libido aflat în căutarea obiectului oferă un cadru conceptual mai economic
și mai convingător pentru a explica observațiile lui Freud despre ubicuitatea
compulsiei la repetiție. Libidoul este adeziv deoarece adezivitatea — și nu
plasticitatea — este însăși natura lui. Copilul creează o legătură cu părinții
prin intermediul oricărei forme de contact pe care aceștia i-o pun la
dispoziție, iar aceste forme devin tipare de atașament și de creare de legături
cu ceilalți, tipare care se mențin pentru toată viața.

Însă unde oare se află plăcerea în sistemul conceptual al lui Fairbairn?


Plăcerea este una dintre formele de conexiune cu ceilalți — probabil cea mai
frumoasă formă de conexiune. Dacă părinții au interacțiuni plăcute cu copilul,
atunci copilul începe să caute plăcerea; această plăcere nu este însă un scop în
sine, ci o formă învățată de conexiune și interacțiune cu ceilalți.

Și oare ce se întâmplă în cazul în care părinții oferă în general experiențe


dureroase? Oare copilul, așa cum ar sugera principiul plăcerii conceptualizat
de Freud, ar evita părintele și ar căuta alte obiecte, mai dispuse să ofere
plăcere? Nu.

Activitatea lui Fairbairn cu copiii abuzați a fost o experiență clinică formativă


pentru el. Fairbairn a fost uimit de intensitatea atașamentului și loialității lor
față de părinții abuzivi; lipsa plăcerii și a gratificării nu slăbise sub nicio
formă legăturile. În loc de plăcere, acești copii ajunseseră să caute durerea ca
formă de conexiune cu ceilalți — ca formă preferată de conexiune. Copiii —
și adulții de mai târziu — caută la ceilalți tipurile de contact pe care le-au trăit
în primii ani ai dezvoltării lor. În opinia lui Fairbairn, așa cum putem observa
procesul de întipărire la puii de rață — care își urmează peste tot obiectul ce
le poartă grijă, indiferent care ar fi acesta, atâta timp cât el a apărut la
momentul potrivit în viața lor (Lorenz, 1966) — la fel și copiii se atașează
puternic și își construiesc viețile emoționale subsecvente în jurul acelor tipuri
de interacțiune pe care le-au avut cu primele persoane care i-au îngrijit.
Putem aduce în discuție locul central pe care îl ocupă „chimia" în relațiile
romantice și în general în relațiile dintre oameni. Ceilalți nu sunt universal
dezirabili, în concordanță cu potențialul lor de oferire a plăcerii. Ceilalți sunt
dezirabili

în concordanță cu rezonanța lor la atașamentele față de vechile obiecte, căi și


nuanțe interacționale care s-au instituit în copilăria timpurie în calitate de
paradigme fundamentale ale iubirii.

Sam a apelat la terapie nemulțumit de relațiile lui nefericite din trecut cu


femei foarte deprimate. Se simțea extrem de nelămurit în legătură cu felul în
care reușea mereu să ajungă în astfel de relații. Sam provenea dintr-o familie
în care ambii părinți se simțeau blazați și zdrobiți de viață. În cursul analizei,
el a început să realizeze cât de mult servise depresia drept ideologie de
familie: Viața este nefericită; prin urmare, orice om care are o urmă de fibră
morală sau de integritate intelectuală este nefericit; singurul lucru la care mai
putem spera este să ne legăm unii de alții prin nefericire; orice om fericit este
superficial și suspect din punct de vedere moral. Sam a ajuns să-și dea seama
de faptul că și el credea că orice tip de conexiune profundă și semnificativă
cu ceilalți nu poate fi realizată decât prin durere. A plânge împreună cu
cineva era cea mai adâncă formă de intimitate; a râde împreună cu cineva era
ceva superficial ce trebuia ținut la distanță. A fi un om bun presupunea să te
cufunzi până la nivelul de nefericire al celorlalți. A fi fericit în prezența unei
persoane triste era aspru și crud. Devenea din ce în ce mai evident faptul că,
în pofida dorinței lui disperate de a avea relații mai plăcute cu oameni mai
fericiți, Sam își construia în mod selectiv și sistematic toate relațiile
importante în jurul unor legături depresive cu oameni nefericiți. Pentru
Fairbairn, libidoul se află în căutarea obiectului, iar obiectele care sunt găsite
în primii ani de viață devin

prototipuri pentru toate experiențele ulterioare de conexiune cu ceilalți.

Lumea relațiilor cu obiectul intern

Fairbairn și-a elaborat propria teorie a relațiilor cu obiectul din materialele


conceptuale oferite de Melanie Klein — și în special din noțiunile ei de
obiect intern și relație cu obiectul internalizată. Totuși, felul în care Fairbairn
folosește acești termeni, dar și viziunea lui asupra minții sunt foarte diferite
de ale ei. Pentru Klein, obiectele interne erau prezențe fantasmate ce însoțeau
orice experiență. În cadrul gândirii primitive a copilului, fantasmele
proiective și introiective bazate pe experiențele infantile de alăptare, defecare
și alte astfel de experiențe generează perpetuu fantasme ale obiectelor interne
bune și rele, iubitoare și ostile, grijulii și distructive. Pentru Klein, obiectele
interne reprezentau o caracteristică naturală și inevitabilă a vieții mentale;
relațiile cu obiectul internalizate reprezentau forme primare de gândire și
experiență.

Pentru Fairbairn, parentajul sănătos avea drept rezultat un copil orientat către
exterior, îndreptat către oameni reali, care oferă contact și dialoguri reale.
Obiectele interne de tipul celor descrise de Klein erau privite de Fairbairn ca
rezultând dintr-o formă inadecvată de parentaj. Atunci când nevoile copilului
nu sunt întâmpinate, când interacțiunile favorabile pe care copilul le caută nu
sunt puse la dispoziție, se produce o întoarcere patologică dinspre realitate,
dinspre interacțiunile reale cu ceilalți; se instituie astfel prezențe fantasmate și
private (obiecte interne), cu care persoana va păstra o conexiune fantasmată
(relații cu obiectul intern). Pentru

Fairbairn, obiectele interne nu sunt (ca în teoria lui Klein) însoțitori esențiali
și inevitabili ai tuturor experiențelor, ci mai degrabă substitute compensatorii
pentru lucrurile reale, pentru oamenii reali din lumea interpersonală.

Teoria lui Fairbairn asupra proceselor prin care se dezvoltă relațiile cu


obiectul intern este incompletă și lipsită de detalii, însă unele dintre
conceptele lui au aplicații clinice bogate. El a privit copilul cu părinți în
general nedisponibili ca făcând diferența între aspectele responsive ale
părintelui (obiectul bun) și aspectele neresponsive (obiectul nesatisfăcător).
Deoarece copilul, în procesul lui de căutare a obiectului, nu poate ajunge în
realitate la aspectele părintelui care nu răspunde, el le internalizează și
fantasmează acele trăsături ale părinților, care acum sunt în interiorul lui, o
parte din el.

Putem vedea cum funcționează acest fenomen în cazul lui Charles, un bărbat
de vârstă mijlocie care a apelat la analiză din cauza episoadelor depresive și
de retragere. Tatăl lui era un om grijuliu, însă aspru, distant și extrem de
solicitant. Mama lui era o gospodină voioasă, foarte pricepută și disponibilă,
o optimistă hotărâtă, mereu luminoasă și jovială — de altfel, porecla ei era
Sunny⁴⁰. Charles a descoperit pe parcursul analizei că deși o simțise pe mama
lui ca fiind fizic accesibilă, el nu a simțit vreodată că ar fi putut să se
conecteze cu ea emoțional și că, de fapt, îi era interzis accesul la ceea ce ea
simțea cu adevărat în legătură cu orice. Charles avea senzația că ea trăiește o
tristețe inexplicabilă, despre care nu vorbise niciodată. În analiză, Charles a
început să-și amintească de momentele în care o

auzea plângând dincolo de ușa încuiată a dormitorului; însă nu după mult


timp ea reapărea, iar zâmbetul însorit îi revenise pe chip. Și-a amintit, de
asemenea, că uneori se trezea în timpul nopții, auzindu-l pe tată cântând la
muzicuță melodii triste în întunericul camerei de zi. Charles se furișa la
parterul casei și, fără să fie văzut, asculta liniștit în întuneric și împărtășea în
secret cu tatăl lui aceste momente deosebite, pline de emoție.

Personalitatea lui Charles se modelase în jurul unor puncte similare cu cele


ale părinților lui; el era foarte activ, responsabil și optimist. Prin intermediul
analizei, el a început să își înțeleagă depresiile episodice, acele perioade
atipice de disperare și lipsă totală de sens, ca fiind legături prețioase cu
centrele emoționale ale vieții părinților lui la care el nu avusese acces în
interacțiunile reale și permanente cu ei. În mod surprinzător, avea impresia că
atunci când era deprimat se simțea una cu ei, că trăia cel mai mare grad de
conexiune cu ei. Când Charles se simțea cu adevărat fericit și împlinit, se
simțea rupt de ei. În timpul analizei a apărut repetat în visele lui o imagine:
un om-meduză, prăbușit, trist, neajutorat și fără structură osoasă. Această
imagine părea să capteze legătura depresivă a lui Charles cu părinții lui, o
tristețe goală, fără structură, întrucât conexiunea tristă cu emoționalitatea lor
era clivată și încapsulată, nevorbită, nedezvoltată. În depresiile lui Charles se
păstrau, asemenea unor efigii fragile ale unui trecut arhaic, fragmente
neintegrate ale legăturilor de iubire.

Refularea

Felul în care Fairbairn a privit refularea este diferit sub unele aspecte
fundamentale de cel al lui Freud. În primele teorii ale lui Freud, centrul
refulatului era o experiență reală, iar rememorării acesteia îi era interzis
accesul la planul conștient, din cauza impactului său traumatizant. Dar pe
măsură ce Freud transforma teoria seducției infantile în teoria sexualității
infantile, el a început să conceapă centrul refulatului ca fiind reprezentat de
pulsiuni interzise, care sunt prea periculoase pentru a li se permite accesul în
conștient. În aceeași măsură pot fi refulate și amintirile, însă acum acestea
erau privite ca fiind refulate nu din cauza naturii lor traumatice, ci deoarece
erau asociate cu impulsuri conflictuale, interzise.

Fairbairn nu a privit centrul refulatului ca fiind reprezentat de amintiri și nici


de impulsuri interzise, ci de relații, de legături cu aspecte ale părinților care
nu pot fi integrate în alte configurații relaționale. Amintirile și impulsurile pot
fi la rândul lor refulate, însă nu din cauză că sunt în sine traumatice sau
interzise, ci pentru că ele sunt reprezentanți ai legăturilor periculoase cu
obiectul (sau cel puțin amenință să expună astfel de legături periculoase cu
obiectul).

Pentru Freud, refulatul era compus din impulsuri, însă refulantul era compus
esențialmente dintr-o relație internă, adică alianța dintre Eu și Supraeu. Eul
(preocupat de realitate și de siguranță) și Supraeul (preocupat de moralitate și
pedeapsă) se aliau pentru a bloca accesul impulsurilor interzise la conștient.
Dar pentru Fairbairn, atât refulatul, cât și refulantul reprezintă relații interne.
Refulatul este o parte a sinelui conectată cu trăsături inaccesibile ale
părinților, adesea periculoase; refulantul este o parte a sinelui conectată cu
trăsături ale părinților mai accesibile și

mai puțin periculoase.

Situația lui Zachary, un tânăr care a apelat la analiză deoarece se simțea


extrem de nefericit în relațiile lui de iubire, este un exemplu viu al
perspectivei lui Fairbairn asupra conflictului ca petrecându-se între relații
conștiente și inconștiente, și nu între impulsuri izolate și mecanisme de
apărare. Părinții lui fuseseră căsătoriți doar pentru câțiva ani. Mama lui fusese
fiica preferată a unui om de afaceri foarte bogat; tatăl lui fusese un bărbat
ambițios și fermecător, provenind dintr-un mediu sărac, care o sedusese pe
mamă, în pofida faptului că familia ei nu îl acceptase. Când Zachary avea trei
ani, mama lui a descoperit ceea ce părea a fi dovada clară a numeroaselor
acte de infidelitate ale soțului ei. Ajutată de tatăl ei și de avocații acestuia, ea
i-a interzis acestuia accesul în cămin și la resursele financiare ale familiei.
Astfel, el a devenit rapid un personaj întunecat, exilat, la care Zachary avea
doar un acces limitat. Mama lui s-a recăsătorit imediat cu un bărbat
provenind din clasa ei socială și care era cunoscut pentru integritatea și
virtutea lui.

Zachary avea o concepție extrem de idealistă asupra iubirii și căsniciei,


concepție la înălțimea căreia nicio femeie nu părea să fie capabilă să ajungă.
Avusese numeroase relații monogame, însă era torturat de teama că nu va fi
niciodată capabil să se implice într-o relație cu o singură femeie. O
dimensiune-cheie a experienței lui în analiză a fost familiarizarea treptată cu
o trăsătură a lui de care se temea și care era modelată prin identificarea cu
tatăl său. Zachary și-a dat seama că se temea și în același timp își dorea să fie
ca tatăl lui — sexual, promiscuu,

iresponsabil —, o versiune a lui ascunsă cu grijă atât de alții, cât și de el


însuși. Au fost aduse la lumină amintiri ale unor momente frumoase și calde
petrecute cu tatăl lui, precum și diverse impulsuri și fantasme sexuale. Însă
pericolul real, în termenii felului în care Fairbairn a conceptualizat refularea,
rezida în asocierea acestui material cu atașamentul lui libidinal față de tată.
Date fiind vicisitudinile istoricului lui timpuriu, el nu a putut niciodată să-și
permită să devină conștient de puterea legăturii pe care o avea cu el la un
nivel intern; chiar și acum, o astfel de conștientizare părea să fie periculoasă
și amenințătoare pentru imaginea lui conștientă spre cine era (care fusese
modelată în relația cu mama și cu tatăl lui vitreg) și ce îl făcea să fie plăcut și
iubit de alți oameni.

Clivajul Eului

Un copil care are părinți deprimați, detașați sau cu preocupări narcisice ar


putea începe el însuși să trăiască experiența depresiei, a detașării sau a
preocupării narcisice, dat fiind că prin intermediul acesteia el a avut un
sentiment de conexiune cu sectoarele inaccesibile ale personalității părinților.
Nu este deloc ceva ieșit din comun ca pacienții, atunci când se află în
procesul depășirii propriilor lor stări emoționale dureroase, să simtă că pierd
contactul cu părinții ca prezențe interne. Pe măsură ce încep să se simtă mai
fericiți, ei se simt cumva mai singuri, până în momentul în care încep să aibă
încredere în capacitatea lor crescândă de a crea conexiuni noi, mai puțin
dureroase, cu alții.

Dat fiind că niciunul dintre noi nu a beneficiat de un parentaj ideal, Fairbairn


postulează ideea unui clivaj universal al Eului. Copilul, în sistemul lui
Fairbairn, devine asemenea trăsăturilor neresponsive ale părinților: deprimat,
izolat, masochist, intimidant și așa mai departe. Tocmai prin absorbția acestor
trăsături de caracter patologice el poate să se simtă conectat cu părintele care
nu este disponibil în alte moduri. Însă această internalizare a părintelui
creează inevitabil un clivaj al Eului: o parte a sinelui rămâne orientată către
părintele real din lumea externă și caută reacții reale din partea lui, iar o altă
parte a sinelui se reorientează către părintele iluzoriu ca obiect intern de care
este legat.

Fairbairn era de părere că, odată ce experiențele cu părinții au fost clivate și


internalizate, se mai produce un clivaj; acest al doilea clivaj vizează
trăsăturile tentante și promițătoare ale părinților (obiectul excitant) și
trăsăturile frustrante și dezamăgitoare ale acestora (obiectul rejectant). Pentru
Charles, de exemplu, afectivitatea ascunsă a părinților avea două dimensiuni:
tristețea și emoționalitatea lor (la care Charles tânjea să ajungă și să o
împărtășească cu ei) și distanța lor — ușile închise (legătura cu mama) și
întunericul (legătura cu tatăl). În sistemul lui Fairbairn, emoționalitatea dorită
dă formă obiectului excitant, iar distanța inevitabilă dă formă „obiectului
rejectant".

Astfel, Eul este ulterior clivat în concordanță cu clivajul din obiectele interne.
O parte a Eului se conectează cu obiectul excitant, acea parte a sinelui care
trăiește experiența dorinței și speranței continue; acestui sector al sinelui
Fairbairn i-a dat numele de Eu libidinal. Iar o altă parte a Eului se identifică
ulterior cu obiectul rejectant, acea parte a sinelui care este furioasă și ostilă,
care disprețuiește

vulnerabilitatea și nevoia; Fairbairn a numit acest sector al sinelui Eu


antilibidinal. Ostilitatea Eului antilibidinal este îndreptată către Eul libidinal
și obiectul excitant; din perspectiva Eului antilibidinal, aceștia sunt induși în
eroare și periculoși.

În capitolul 4 am discutat pe scurt despre Jane, acea tânără extrem de izolată


și nefericită care suferea de anxietate severă, depresie și bulimie. A relatat
cum într-o ședință precedentă analistul spusese unele lucruri care păruseră de
ajutor pentru ea, că se simțise mulțumită, dar aproape imediat după acea
ședință se simțise și foarte înspăimântată. În drum spre casă își cumpărase o
pungă imensă cu fursecuri pe care le-a devorat, pentru ca apoi să-și inducă
voma. Această evacuare o golise și o calmase; era ca și cum interpretările
analistului fuseseră îngropate și apoi evacuate odată cu resturile zaharoase.

Explorarea acestei experiențe și a altora similare cu ea a scos la iveală un


conflict și antagonism intern între două feluri foarte diferite de a resimți
relația cu analistul. Atunci când a simțit că analistul chiar putea să îi ofere
ceva, lucru care nu s-a întâmplat decât după multe luni de la începerea
analizei, ea a simțit o mare creștere a nivelului de speranță și de dor. Imediat,
această stare psihică a început să îi pară extrem de periculoasă. A început să
creadă că fusese păcălită de analist, care o sedusese. Cum oare putuse să fie
atât de naivă și să creadă că analistul chiar va putea să o ajute? Oare nu aflase
de atâtea ori de-a lungul vieții ei că speranțele sunt întotdeauna zdrobite și că
dorințele îi sunt întâmpinate de o dezamăgire atât de dureroasă? A început să-
l urască pe analist, cu tot cu promisiunea lui de a o ajuta, dar totodată să
urască și acea parte din ea care era atât de vulnerabilă față de astfel

de promisiuni. Fursecurile erau mijlocul prin care ea putea să îngroape, să


sufoce și să anuleze conexiunea dintre sinele ei plin de speranță și naiv și
analistul seducător, dar care se va fi dovedit dezamăgitor.

Odată ce această dramă internă a fost articulată și elaborată, ea și-a


recunoscut partea ostilă și resentimentară (răzbunătorul cu fursecuri) ca fiind
una familiară — și pe care o numea gardian. Era ca și cum trăia într-o
închisoare, ruptă de contactul cu oamenii. Gardianul știa că ea este mult mai
în siguranță în închisoare. Uneori ea forța gratiile, dorindu-și mai multă
libertate în lumea celorlalți oameni, mai mult contact, dar într-un final simțea
că acest gardian știa mai bine, că știa cât de periculoasă și de înșelătoare este,
de fapt, lumea celorlalți oameni.

Putem traduce aceste experiențe în termenii lui Fairbairn: închisoarea


reprezintă lumea obiectelor interne ale lui Jane, în care ea rămâne blocată, dar
în siguranță. Prizonierul este Eul ei libidinal, care tânjește după mai multă
libertate și contact (care în aceste ședințe este întruchipat în analist ca obiect
excitant); gardianul este Eul ei antilibidinal, identificat și consolidat prin
dezamăgirea cronică față de părinții ei și prin rejecția din partea lor.

Datorită înclinației lui Fairbairn către schematizare și terminologie nouă,


conceptele lui de obiect intern și Eu fragmentat pot fi înțelese cu ușurință în
mod eronat. El nu vorbea despre mici homunculuși „dinăuntrul" minții. Nici
nu vorbea pur și simplu despre fantasme sau imagini (ceea ce psihologii
Eului numeau reprezentări). Deși cei mai mulți dintre noi ne resimțim ca
având un sine singular și

fluid, Fairbairn și-a imaginat oamenii ca fiind în realitate structurați în


organizări ale sinelui multiple ce au ușoare discontinuități — diferite versiuni
ale noastre cu caracteristici și perspective particulare.

Cu toții ne modelăm relațiile în concordanță cu tiparele internalizate din


relațiile semnificative cele mai timpurii. Modurile de conexiune cu obiectele
timpurii devin modurile preferate de conexiune cu noile obiecte. Un alt fel de
a descrie repetitivitatea tiparelor din relațiile umane este să spunem că fiecare
dintre noi își proiectează relațiile cu obiectele interne asupra noilor situații
interpersonale. Obiectele noi ale iubirii sunt alese datorită asemănării lor cu
obiectele rele (nesatisfăcătoare) din trecut; interacționăm cu noii parteneri
într-un fel care trezește acele comportamente vechi, anticipate; noile
experiențe sunt interpretate ca și cum ar împlini vechile așteptări. Caracterul
și dificultățile din relațiile interpersonale sunt atât de dificil de schimbat
tocmai din cauza acestei proiecții ciclice a tiparelor vechi și a reinternalizării
profețiilor autoîmplinite.

Situația analitică în concepția lui Fairbairn

În teoria lui Fairbairn, pacientul, deși caută cu speranță ceva nou, îl resimte
pe analist în mod inevitabil (în cadrul transferului) ca fiind unul dintre vechile
obiecte rele. Experiența cu analistul este modelată în funcție de prototipurile
și premisele fundamentale privind conexiunea umană ce au fost instituite în
trecut și păstrate prin relațiile cu obiectul intern. Dacă analistul nu este
perceput prin intermediul vechilor tipare, atunci el nu este important, iar
analiza nu merge în

profunzime. Și cu toate acestea, dacă analistul este resimțit strict în termenii


relațiilor vechi și nesatisfăcătoare, atunci cum s-ar mai putea întâmpla ceva
nou?

Pentru Freud, insightul era cel care îl elibera pe pacient. Acesta ajunge să
înțeleagă faptul că plăcerea pe care o caută în mod inconștient prin eforturile
lui infantile nu este posibilă. Principiul realității dobândește astfel poziția
dominantă asupra principiului plăcerii, iar pacientul renunță la dorințele
condamnate ale copilăriei timpurii.

Pentru Fairbairn, nu căutarea inconștientă a plăcerii este cea care îl ține


prizonier pe analizand în nevroză; nevroza întruchipează numai acele forme
de relație cu ceilalți în care analizandul crede. El se simte conectat cu ceilalți,
atât în lumea reală, cât și cu prezențele din lumea lui internă, numai prin
intermediul stărilor psihice dureroase și prin tipare de comportament contrare
propriilor interese. Pacientul este convins că renunțarea la aceste vechi tipare
și stări dureroase ar duce către izolare totală, abandon, anihilare. Insightul nu
este suficient. El nu îi permite analizandului să-și dea seama de
imposibilitatea luptelor lui nevrotice; el nici măcar nu-și poate imagina cum
este fără ele. După Fairbairn, nimeni nu poate să renunțe la legăturile
puternice și adictive cu vechile obiecte decât dacă va fi convins că sunt
posibile noi obiecte și că există un alt mod de a relaționa cu ceilalți într-o
manieră în care să se simtă văzut și atins. Pentru ca analizandul să renunțe la
formele vechi și transferențiale de conectare cu analistul, el trebuie să înceapă
să creadă în existența unor tipare de relaționare noi și mai puțin limitate.

Fairbairn nu a clarificat procesele prin care pacientul începe să îl resimtă pe

analist ca fiind un altfel de obiect. Unii autori (de exemplu, Racker) arată că
însuși actul oferirii interpretărilor face ca analistul să fie perceput ca un altfel
de obiect. Alți autori (de exemplu, Winnicott) arată că nu interpretarea, ci
„cadrul" analitic este cel care reprezintă structura de încredere în care are loc
analiza, care face ca analistul să fie privit ca un obiect nou. Indiferent de
mecanism, Fairbairn nu a plasat schimbarea analitică în emergența revelației
introspective, ci în capacitatea modificată de relaționare, în abilitatea
pacientului de a se conecta cu analistul în noi moduri.

Paula, o pacientă de vârstă mijlocie a cărei familie fusese structurată în jurul


tiparelor de dominație masculină și supunere feminină, avea tendința de a-și
folosi relațiile în general și ședințele de analiză în particular drept ocazii
pentru umilire rituală. Paula relata despre eșecurile și incompetențele ei și
despre disperarea ei într-o manieră în care, cu mulți ani în urmă, l-ar fi
determinat pe tată să preia controlul asupra ei, strivind-o și protejând-o în
același timp. Era convinsă că analistul o privește cu un imens dispreț și se
simțea rușinată de inadecvările ei profunde, despre care credea că este
necesar să le expună și să le detalieze.

La câțiva ani de la începerea analizei, Paula a vorbit despre acel tip de


experiență pe care Fairbairn îl privea ca fiind esențial pentru schimbarea
analitică. Își pregătea chitanțele pentru a le preda contabilului și a descoperit
că în anul care se încheiase câștigase mai mulți bani decât își imaginase
vreodată că ar fi posibil. A spus că a avut un scurt sentiment de bine, care a
fost urmat de un val imens de

depresie și disperare la gândul impozitelor mai mari pe care va trebui să le


plătească acum. Analistul a încurajat-o să descrie felul în care resimțea cele
două stări. Atunci când se simțea mai puternică în ceea ce privea capacitatea
ei de câștig, trăia imediat un sentiment de a fi „complet singură acolo
undeva“, oarecum izolată, neatașată, indezirabilă. Nu-și imagina că analistul
ar fi putut să aibă sentimente calde sau profunde față de ea dacă ar fi fost
competentă și productivă, imaginându-și că terapia ei s-ar fi terminat brusc.
Pe măsură ce se cufunda în starea ei familiară de depresie și de rușine, Paula
s-a simțit cumva mai conectată, mai protejată. Își imagina că, în această stare
fiind, analistul o va compătimi și o va ține lângă el. Ca o ironie, cu cât se
simțea mai puternică, tot cu atât se simțea mai în pericol. Pacientul ajunge
treptat să creadă și să se implice în noi moduri de relaționare tocmai prin
intermediul trecerii prin astfel de momente în situația analitică — momente
care ies din vechile tipare și care conțin stări psihice care sunt „contrare
caracterului”.

Spre finalul analizei ei, Paula a spus că se simte ca și cum ar fi o pisică


sălbatică într-o cușcă a cărei ușă este deschisă. Putea să vadă felul în care
vechile ei forme de a-și organiza experiențele și relațiile o constrângeau și
putea să simtă posibilitatea de a păși în afara lor pentru a avea mai multă
libertate. Cu toate acestea, cușca îi conferea o oarecare siguranță, chiar și
iluzorie, așa încât îi era teamă să renunțe la ea. Venea și pleca, se mișca
înainte și înapoi, simțindu-se puternic, însă autoconstrânsă. Putea pleca doar
atunci când simțea că ieșirea din cușcă nu va avea ca rezultat o prăbușire
bruscă, adică doar atunci când era convinsă că dincolo

de ușa cuștii se află un teren sigur (alte moduri de relaționare), și nu un abis.


D.W. Winnicott
Donald Woods Winnicott (1896–1971) a fost pediatru înainte să devină
psihanalist și a continuat să se implice în pediatrie pe parcursul întregii lui
cariere analitice. Întrucât a petrecut foarte mult timp observând bebeluși și
mamele lor, el a dezvoltat idei extrem de inovatoare și provocatoare în
legătură cu tipul de maternaj care facilitează dezvoltarea sănătoasă, dar și în
legătură cu acel tip de maternaj care dirijează dezvoltarea pe un drum greșit.

Asemenea lui Fairbairn, primele lucrări ale lui Winnicott au fost scrise într-un
mod specific kleinian. Winnicott avea impecabile referințe ca analist kleinian:
primul lui analist fusese James Strachey (traducătorul ediției standard în
limba engleză a lucrărilor lui Freud), care fusese implicat în aducerea
Melaniei Klein în Anglia; cea de-a doua analistă a lui Winnicott a fost Joan
Riviere, una dintre cele mai apropiate colaboratoare ale Melaniei Klein. În
plus, urmase o supervizare cu însăși Klein. Dar, în final, s-a dovedit că era un
spirit mult prea independent și că viziunile lui asupra psihodinamicii și
dezvoltării erau prea originale pentru a fi conținute în contextul ortodox pe
care Klein îl cerea discipolilor ei. (A se vedea Grosskurth, 1986, pentru o
prezentare fascinantă a relației dintre Winnicott și Klein.)

„Un bebeluș poate fi hrănit fără dragoste", scria el, „dar o gestionare
neiubitoare sau impersonală nu poate reuși să producă un nou copil uman
autonom" (1971, p. 127 / 2006, p. 155). Această afirmație tipică din lucrările
mai târzii ale lui

Winnicott conține mare parte din preocupările lui majore și este emblematică
în ceea ce privește perspectiva proaspătă pe care a adus-o în gândirea
psihanalitică în ceea ce privește relația dintre bebeluș și mamă și, în mod
asemănător, relația dintre pacient și analist.

Tulburarea de personalitate a sinelui fals

Preocuparea clinică a lui Winnicott nu a fost pentru psihopatologie așa cum


fusese ea definită în mod tradițional, adică fie în termenii simptomelor (de
exemplu, nevroza obsesională), fie în termenii deformărilor caracteriale
manifestate în comportament (de exemplu, retragerea schizoidă). Winnicott
era preocupat de calitatea experienței subiective: sentimentul de realitate
internă, amestecul vieții cu un sentiment de sens personal, imaginea propriei
persoane ca fiind un centru distinct și creativ al propriei experiențe. Tipul de
pacient pe care îl considera a fi cel mai captivant nu era persoana prinsă în
conflicte interne sau torturată de simptome perturbatoare și confuzionante,
copleșită de depresie și sentimente de vinovăție, ci persoana care acționa și
funcționa ca o persoană, dar care nu se simțea pe sine însăși ca fiind o
persoană. Tulburarea de personalitate a sinelui fals a fost constructul pe care
Winnicott a început să îl utilizeze pentru a caracteriza această formă de
psihopatologie în care subiectivitatea însăși, însăși calitatea stării de a fi o
persoană este cumva tulburată.

Cum oare apare o astfel de psihopatologie? Winnicott a arătat că tulburările


fundamentale ale individualității își au originea anterior fazei oedipiene (în
care

Freud descoperise rădăcinile nevrozei), și chiar anterior copilăriei foarte mici


(în care Melanie Klein găsise rădăcinile tulburărilor depresive). Revelația cea
mai profundă și mai productivă a lui Winnicott a constat în legătura pe care a
început să o facă între tulburările de sine fals și variațiile (oscilațiile) subtile
pe care le observa ca având loc în cadrul interacțiunilor mamă-copil încă de
la începutul vieții. Ceea ce părea cel mai important nu era abuzul flagrant sau
deprivarea severă; era ceva legat de tipul de responsivitate a mamei față de
bebeluș, felul în care ea „gestiona“ nevoile bebelușului. Cele mai importante
în acest context nu erau doar hrănirea, ci iubirea, nu nevoia de gratificare, ci
responsivitatea mamei la caracteristicile „personale” ale experienței
bebelușului. Legătura pe care Winnicott a construit-o între atributele și
nuanțele subiectivității adulte pe de o parte, și aspectele subtile ale
interacțiunii mamă-bebeluș, pe de altă parte, a oferit o perspectivă nouă și
convingătoare asupra dezvoltării sinelui și asupra procesului analitic.

Winnicott a ilustrat nou-născutul ca plutind într-un curent de momente


neintegrate (dar nu dezintegrate); dorințele și nevoile discontinue apar în mod
spontan și, pe măsură ce sunt satisfăcute, ele se contopesc în acest curent, pe
care el l-a numit „continuitate a ființei". Este important faptul că Winnicott a
ales termenul neintegrare pentru a caracteriza cea mai timpurie stare psihică
a copilului; spre deosebire de Klein, Winnicott indică o experiență care este
nelegată, dar liniștită, fără să fie fragmentată, difuză sau înspăimântătoare.
Winnicott a privit însușirile experienței sugarului din primele luni de viață ca
fiind cruciale pentru emergența stării de a fi o persoană. Rezultatul este
determinat de mediul pe care îl oferă

mama, și nu de presiunile pulsionale ale copilului. În perspectiva lui


Winnicott, tulburările de sine fals reprezintă „maladii cauzate de un mediu
deficitar".

Winnicott a numit „preocupare maternă primară“ acea stare psihică ce îi


permite „mamei suficient de bune” să ofere tipul de mediu pe care îl necesită
sugarul. În ultimul trimestru al sarcinii, mama este pregătită pentru această
funcție modelată conform celor mai profunde cerințe biologice și
evoluționiste; acest aspect se datorează faptului natural de a fi tot mai
absorbită de bebeluș, a cărui creștere în interiorul corpului ei îi presează
organele, îngreunându-i mobilitatea, procesele digestive și de eliminare, și
însăși capacitatea de a respira. Din ce în ce mai mult, mama se retrage din
subiectivitatea ei, dinspre interesele față de lumea externă, și se concentrează
din ce în ce mai mult asupra mișcărilor bebelușului, asupra vitalității lui.
Ultimele stadii ale sarcinii devin o emblemă — și literalmente o pregătire —
a capacității mamei de a oferi în primele luni de viață un mediu care hrănește
și crește sinele bebelușului. Atunci când oferă acest mediu bebelușului, mama
descoperă că propria ei subiectivitate, interesele ei personale, ritmurile și
preocupările ei se disipează în fundal; ea își adaptează mișcările, activitățile
— și însăși propria existență — la dorințele și nevoile bebelușului.

Mediul creat de mamă (conform cerințelor biologice) face ca bebelușului să îi


fie posibilă imersia în tipul de experiență pe care Winnicott l-a privit ca fiind
crucial pentru impulsionarea subiectivității, pentru apariția unei persoane
„umane" distincte, cu un sentiment al vieții ca fiind reală și plină de sens. Pe
măsură ce nevoile și dorințele bebelușului emerg din curentul neintegrat al
conștientului, mama

suficient de bună intuiește dorințele copilului relativ repede și modifică lumea


din jurul copilului în așa fel încât să îndeplinească acele dorințe.
Responsivitatea fizică a corpului mamei care alăptează („curgerea“ laptelui
din sân) este un prototip pentru o responsivitate mai generală la „gesturile
spontane” ale bebelușului, este un tipar al nevoii profund resimțit de mamă de
a se oferi drept vehicul pentru dorințele și manifestările bebelușului.
Experiența bebelușului în aceste momente extraordinare este una în care el
este centrul atotputernic al ființării — omnipotență subiectivă este termenul
folosit de Winnicott. Bebelușul dorește ca unele lucruri să se întâmple. Dacă
îi este foame și dorește sânul, acesta apare; el este cel care face ca sânul să
apară; el este cel care creează sânul. Dacă îi este frig și începe să se simtă
inconfortabil, dintr-odată devine mai cald. El este cel care controlează
temperatura lumii din jurul lui; el este cel care creează acest climat. Mama „îi
aduce lumea" sugarului fără întârziere, fără să piardă vreun moment și, așa
cum a arătat Winnicott, responsivitatea ei este cea care îi oferă bebelușului
acel moment de iluzie, acea convingere că propria lui dorință creează obiectul
dorinței lui.

Este de o importanță primordială ca mama să fie acolo atunci când este


nevoie de ea; însă la fel de important este ca ea să se retragă atunci când nu
este nevoie de ea. Ea creează ceea ce Winnicott a numit mediul de susținere
— un spațiu fizic și psihic în interiorul căruia bebelușul este protejat fără să
știe că este protejat, așa încât tocmai această necunoaștere să poată pregăti
terenul pentru următoarea experiență care apare în mod spontan.

Probabil că cititorul s-a gândit deja că niciun om care este în toate mințile nu
ar vrea sau nu ar putea să ofere pentru prea mult timp o astfel de experiență
unei alte persoane, oricât de adorabilă ar fi aceasta. Însă tocmai acesta este
cel mai important lucru. Din perspectiva lui Winnicott, mama nu este în toate
mințile. Starea de preocupare maternă primară reprezintă un tip constructiv
de nebunie temporară care îi permite mamei să-și suspende propria
subiectivitate pentru a deveni mediul necesar dezvoltării subiectivității
bebelușului. În condiții optime, mama emerge treptat din această stare de
individualitate vicariantă. Puțin câte puțin, ea începe să fie preocupată de
propriul confort, de propriile obiective, de propriul sentiment de
individualitate și, în consecință, va răspunde cu din ce în ce mai multă
lentoare la nevoile și gesturile bebelușului. Începe să piardă câte un moment,
apoi două momente, apoi trei.

Acest eșec lent și incremental al mamei de „a aduce lumea" la bebeluș are un


impact puternic, oarecum dureros, dar constructiv asupra experienței lui.
Copilul începe treptat să realizeze — datorită distanței din ce în ce mai mari
dintre dorință și satisfacție — că, în pofida convingerilor lui plauzibile
anterioare, dorințele lui nu sunt omnipotente. Nu dorințele și gesturile lui și-
au creat singure satisfacția, ci facilitarea responsivă a mamei. Această
conștientizare care se petrece treptat are consecințe enorme; printre acestea se
află faptul că bebelușul (care în ochii observatorului din exterior a fost tot
timpul destul de neajutorat și dependent) începe să se simtă dependent pentru
prima dată. Conștientizează treptat faptul că lumea nu constă într-o singură
subiectivitate, ci în mai multe; la fel, conștientizează

treptat faptul că satisfacerea propriilor dorințe necesită nu doar simpla lor


expresie, ci negocieri cu alte persoane, care au propriile lor dorințe și planuri.

Experiența tranzițională

Experienței de omnipotență subiectivă a copilului i se adaugă, în cele din


urmă, experiența realității obiective. Aceasta nu o înlocuiește pe prima, ci
coexistă cu ea sau se află cu ea într-o relație dialectică. Winnicott nu a privit
dezvoltarea ca fiind o succesiune liniară în cadrul căreia fiecare stadiu îl
înlocuiește pe cel precedent, iar acest lucru este esențial în perspectiva lui
inovatoare asupra sănătății mentale. Persoana care trăiește total în realitatea
obiectivă prezintă un sine fals căruia îi lipsește centrul subiectiv, fiind
complet orientată către expectațiile celorlalți, către stimulii externi. A fi o
persoană umană distinctă, cu un sentiment al sinelui și un sens personal care
se regenerează permanent, presupune prezervarea experienței de omnipotență
subiectivă în calitate de nucleu experiențial profund, privat și niciodată
complet dezvăluit. Experiența temporară de omnipotență subiectivă pe care
copilul o primește prin intermediul funcțiilor materne de susținere și facilitare
rămâne o moștenire și resursă prețioasă. Această experiență timpurie crucială
îi permite copilului aflat în creștere să continue să-și trăiască experiența
propriilor dorințe și gesturi care apar în mod spontan ca fiind reale,
importante și având o semnificație profundă, chiar dacă ele trebuie integrate
în negocierea adaptativă cu alte persoane.

Între cele două forme de experiență pe care Winnicott le-a numit omnipotență

subiectivă și realitate obiectivă se află o a treia formă: experiența


tranzițională. În cadrul omnipotenței subiective, copilul trăiește sentimentul
că el a creat obiectul dorit (cum ar fi sânul) și crede că are un control total
asupra lui. În cadrul experienței organizate potrivit realității obiective, copilul
trăiește sentimentul că trebuie să găsească obiectul dorit în lumea externă;
copilul este conștient, într-un mod acut, de faptul că obiectul este separat și
distinct, precum și de faptul că îi lipsește controlul asupra lui. „Obiectul
tranzițional" nu este resimțit nici ca fiind creat și controlat în mod subiectiv,
nici ca fiind separat și descoperit în lumea externă, ci ca fiind ceva între
aceste două posibilități. Statutul obiectului tranzițional este, prin definiție,
ambiguu și paradoxal. În ceea ce privește experiența tranzițională, este
extrem de important în cadrul parentajului suficient de bun ca părintele să nu
confrunte această ambiguitate. Să fie acceptat statutul special al ursulețului de
pluș.

Termenul „obiect tranzițional", asemenea multor termeni psihanalitici, a fost


preluat ca atare și este utilizat la scară largă. Una dintre aplicațiile lui cele
mai cunoscute este legată de tranziția de la fuziunea simbiotică și dependența
de mamă la starea de separare-individuare, așa cum a fost aceasta văzută de
psihologii freudieni ai Eului, în special de Margaret Mahler. Obiectul
tranzițional al copilului (cum ar fi ursulețul de pluș) o reprezintă pe mamă în
mintea copilului și îi permite acestuia să păstreze o legătură fantasmată cu
mama, pe măsură ce ea se separă treptat de el, pentru perioade din ce în ce
mai lungi.

Însă Winnicott a avut altceva în minte: nu tranziția de la dependență la


independență, ci tranziția între două moduri de organizare a experienței, două
tipare

diferite de poziționare a sinelui în relație cu ceilalți. Ceea ce face ca ursulețul


de pluș să fie atât de important nu este numai faptul că o reprezintă pe mamă,
ci și faptul că el constituie o extensie specială a sinelui copilului; aceasta se
află la jumătatea distanței dintre mama pe care copilul o creează în cadrul
omnipotenței subiective și mama pe care el o descoperă acționând de sine
stătător în lumea obiectivă. Obiectul tranzițional, cu ambiguitatea lui
paradoxală, amortizează căderea dintr-o lume în care dorințele copilului fac
în mod omnipotent un fel de realitate din obiectele lui, într-o lume în care
dorințele, pentru a fi întâmpinate, necesită adaptarea la ceilalți și colaborarea
cu ei.

Winnicott a introdus conceptele de obiect tranzițional și experiență


tranzițională în raport cu o anumită succesiune în dezvoltare; totuși, în
ultimele lui scrieri, el a extins sensul acestor concepte într-o viziune asupra
sănătății mentale și a creativității. Astfel, experiența tranzițională este tărâmul
protejat în care sinele creativ poate să opereze și să se joace; este o arie a
experienței din care se generează arta și cultura. O persoană care trăiește în
mod esențial în cadrul omnipotenței subiective, care nu are nicio punte către
realitatea obiectivă, este autistă și preocupată de sine. Iar o persoană care
trăiește esențialmente în realitatea obiectivă, fără să aibă rădăcini în
omnipotența subiectivă, este adaptată la suprafață, însă îi lipsesc pasiunea și
originalitatea. Tocmai ambiguitatea tărâmului tranzițional este cea care
înrădăcinează experiența în surse adânci și spontane din interiorul sinelui și
care, în același timp, conectează expresia sinelui la lumea celorlalte
subiectivități.

Utilizarea obiectului este un alt concept pe care Winnicott l-a introdus în

lucrările lui de mai târziu, când a abordat locul agresivității în contextul


tranziției de la omnipotența subiectivă la realitatea obiectivă. În cadrul
omnipotenței subiective, copilul utilizează obiectul într-un mod
„neîndurător“. Îl creează, îl exploatează cu totul în scopul plăcerii lui și îl
distruge în cadrul procesului de însușire deplină a lui. Dintr-o perspectivă din
exteriorul subiectivității copilului, această experiență necesită o mamă care se
predă acestui fel de a fi utilizată și care îi poate supraviețui. Treptat, copilul
începe să-și dea seama de celălalt care supraviețuiește distrugerii lui. Tocmai
acest proces ciclic de creare omnipotentă, distrugere și supraviețuire este cel
care începe să-i instituie copilului un anumit sentiment de „în afară” — că
există un celălalt real care există în sine însuși, în afara controlului lui
omnipotent.

Dacă însă mama are dificultăți în a supraviețui felului în care bebelușul o


utilizează, dacă ea se retrage, se prăbușește sau se răzbună, atunci bebelușul
trebuie să recurgă prematur la acest „în afară", plătind în schimb cu
experiența deplină a propriei lui dorințe, care pare omnipotentă și periculoasă.
Rezultatul este un copil căruia îi este teamă să aibă nevoie totală și să-și
utilizeze obiectele și, ulterior, un adult cu inhibiții nevrotice ale dorinței. În
opinia lui Winnicott, iubirea adultă presupune utilizarea obiectului în mod
reciproc și periodic, o iubire în cadrul căreia fiecare din cei doi parteneri
poate să se supună ritmului și intensității propriei lor dorințe, fără să fie
preocupat de capacitatea de supraviețuire a celuilalt. Acesta este un sentiment
ferm și solid al durabilității celuilalt care face posibilă o conexiune deplină și
intensă cu propriile pasiuni.

Psihopatologia maternajului insuficient de bun

Winnicott era de părere că, atunci când mama nu este capabilă să ofere tipul
de mediu suficient de bun necesar consolidării unui sentiment sănătos al
sinelui, dezvoltarea psihică a copilului realmente se oprește. El rămâne prins
într-un timp psihologic, cu personalitatea lui crescând în jurul unui nucleu
care lipsește, și dincolo de acesta. Esența individualității autentice este
suspendată, amortizată de o complianță adaptativă față de un mediu deficitar,
până în momentul în care poate fi găsit un mediu de susținere care permite
emergența unei experiențe subiective autentice și mai spontane.

Winnicott credea că, atunci când lucrurile nu merg bine, copilul nu se simte
susținut; în loc de aceasta, el trăiește experiența ingerinței, care apare în mai
multe forme. Dacă el exprimă dorința spontană și aceasta nu este îndeplinită,
se simte ignorat sau înțeles greșit — și astfel se produce ingerința. Dacă
bebelușul plutește în starea de continuitate a ființei și nu este susținut într-o
stare de neintegrare suportivă, atunci el se simte forțat să se concentreze
asupra unei cerințe din lumea externă și să o gestioneze — și astfel se
produce ingerința. În loc să ofere un spațiu psihic protejat în interiorul căruia
sinele să se poată extinde și să se consolideze în joacă, mama insuficient de
bună îi prezintă copilului o lume cu care el trebuie să se împace imediat, la
care trebuie să se adapteze; această preocupare prematură față de lumea
externă restricționează și împiedică dezvoltarea și consolidarea propriei
subiectivități a copilului.

Peter, un inginer mecanic trecut de 40 de ani, specializat în repararea


echipamentelor electronice complexe, a apelat la tratamentul psihanalitic
deoarece a realizat că trăia un sentiment vag, dar dureros de a fi îndepărtat
din viață. Ezita să își urmeze scopurile profesionale și să relaționeze cu
oamenii. Exista în capul lui un nivel de „zgomot“ care îl distrăgea cumva de
la viață, interpunându-se între el și lumea externă. Uneori „zgomotul” era în
fundal; alteori era mai evident. Recent ajunsese să realizeze faptul că acest
„zgomot" era mereu acolo.
O anumită inhibiție, pe care Peter nu și-o putea explica, a fost hotărâtoare
pentru intrarea lui în analiză. Își dorise dintotdeauna să învețe planorismul, să
zboare cu aeronave fără motor, care îl fascinaseră din vremea când era
băiețel. Obișnuia să petreacă ore în șir privind fascinat cum norii și păsările
sunt susținute în aer, mișcate și transportate prin curenții de aer. Ceva îl
atrăgea ca un magnet înspre planorism, însă evitase să înceapă lecțiile,
spunându-și că este prea ocupat. Recent ajunsese chiar până la aerodrom, însă
acolo a avut un atac de panică ce i s-a părut complet năucitor, iar acest lucru
l-a determinat să ceară ajutor.

În timp ce vorbea despre planare, Peter a realizat că era ca și cum căuta în


aceasta un anumit tip de experiență, o suspendare în aer, care l-ar susține
acolo și din care el ar putea să coboare treptat într-un mod controlat și lipsit
de efort. Îi plăcuse dintotdeauna și înotul — parțial datorită faptului că oferea
senzații similare. A explicat că scufundările semănau foarte mult cu planarea.
Era suspendat, sprijinit într-un mod invizibil. Îi plăcea enorm să își rotească
corpul sub apă într-o manieră similară cu spiralatul efectuat de un pilot-
planor. Anxietatea anticipativă pe care a

simțit-o în raport cu prima lui lecție de planorism a fost asemănătoare cu


spaima ciudată pe care o simțea câteodată la scufundări, atunci când atingea
marginea unui recif de corali, în locul în care fundul oceanului se pornește
abrupt înspre adâncimi uriașe. În afară de schimbarea peisajului, nu era
desigur nicio diferență între plutirea la câteva zeci de metri deasupra fundului
oceanului și plutirea la câțiva metri deasupra unui recif. Însă pentru Peter era
diferit. În momentul în care fundul oceanului dispărea din raza lui vizuală, el
simțea un sentiment acut de spaimă; nu se mai simțea sprijinit și susținut, ci
neajutorat și în pericol.

Exista puțină anxietate anticipativă legată de pilotarea planorului odată ce ar


fi învățat să zboare. Toată anxietatea era concentrată asupra primei lecții
înseși, când ar fi avut să zboare împreună cu un instructor care ar fi stat în
spatele lui și ar fi controlat situația. Problema nu era planarea în sine, ci ideea
de a se baza pe instructor. Peter și-a imaginat cum este tractat de un avion
care ridică planorul în aer, precum și momentul în care cablul de remorcare
dintre avion și planor este deconectat. A început să-și dea seama că acela era
momentul care îl înspăimânta — momentul în care va fi lăsat în grija
instructorului din spatele lui, de care va trebui să depindă supraviețuirea sa.

În cursul analizei, Peter a ajuns să înțeleagă faptul că el căuta în scufundări și


în planorism un tip de experiență în acest mediu fizic ce i-a lipsit în mediul
uman. El nu simțise niciodată că ar putea să se bazeze pe părinții lui, că
aceștia ar fi putut să aibă grijă de el într-un mod care să-i permită să devină
absorbit în propriile lui gânduri și dorințe. Părinții lui se certau în
permanență, iar el a devenit un mediator

între ei la o vârstă foarte fragedă. A devenit o persoană pur logică, utilizându-


și inteligența foarte ridicată într-un mod prematur, cu scopul de a stabiliza un
mediu care întotdeauna părea exploziv.

Părinții lui erau amândoi niște oameni profund deprimați, înfrânți de viață.
Motto-ul familiei era: „De ce să ne mai batem capul?“ Incitația și entuziasmul
creative ale lui Peter în legătură cu lucrurile din jurul lui erau întâmpinate de
răspunsuri precum: „Nu-ți face speranțe prea mari”, „Fii realist“, „Nu te agita
prea mult”. Inteligența lui a început să se dezvolte într-un mod inegal. Avea
mari dificultăți în a înțelege concepte abstracte care erau complexe și
ambigue, însă devenise extrem de talentat la construirea și repararea
echipamentelor: „Dacă le văd, le pot înțelege“, „Sunt ceea ce repar”. A
început să înțeleagă faptul că își folosise inteligența considerabilă pentru a
„repara“ în mintea lui o lume pe care a resimțit-o ca fiind schimbătoare și
nesigură. Problemele intelectuale și emoționale care nu puteau fi imediat
înțelese și „reparabile”, care necesitau tolerarea unui oarecare grad de
ambiguitate, o oarecare suspendare în neștiință, erau pentru el foarte
confuzionante și provocatoare de anxietate.

La un moment dat, Peter și-a reamintit un lucru care părea uimitor de


emblematic pentru copilăria lui. Familia lui s-a mutat dintr-un oraș în altul cu
două zile înainte ca el să împlinească 4 ani. De ziua sa, târziu, mama lui s-a
gândit că ar fi o idee bună să o sărbătorească, însă era evident faptul că nu
știau pe nimeni în acel nou oraș pe care să-l invite. Astfel, mama sa l-a trimis
pe fratele mai mare al lui Peter să adune, pentru petrecere, niște copii care
locuiau în noul cartier. Peter a

fost oripilat, și atunci, dar și acum: „De ce nu niște copii de carton?", a


întrebat el cu furia pe care nu putuse să o exprime la acel moment.
Viața de adult a lui Peter ar putea fi înțeleasă ca o căutare a experiențelor
esențiale care i-au lipsit. Entuziasmul spontan era întâmpinat cu teamă și
precauție, și nu cu adaptare responsivă și realizare. Nu putea să-și vadă
mediul ca prezentând vreo garanție, într-un mod care să permită explorarea
voioasă a propriei lui subiectivități, ci a fost constrâns să dezvolte o vigilență
prematură, intelectuală și un control asupra lumii lui. Tânjea să abandoneze
vigilența și controlul pe care învățase să le mențină, pentru a putea aluneca și
pluti în propria experiență; cu toate acestea, îi era groază să facă exact acest
lucru, în special atunci când acesta depindea de participarea unei alte ființe
umane.

În viziunea lui Winnicott, eșecul matern cronic este cel care cauzează acest
tip de clivaj radical în interiorul sinelui între izvoarele nesecate ale dorinței și
sensului (sinele adevărat) și sinele compliant (sinele fals) — acesta din urmă
fiind creat în urma necesității premature și impuse persoanei de a se confrunta
cu lumea externă. Într-un fragment autobiografic, Sullivan a captat cu
însuflețire tipul de clivaj la care se gândise Winnicott: „Era o diferență atât de
mare între mine și fiul mamei mele, încât adesea simțeam că nu sunt altceva
decât un uscător de rufe pe care ea își întindea iluziile“. A deveni „eu”, cu un
sentiment puternic al sinelui trăit ca fiind real și generând un sens personal,
necesită un mediu matern care se adaptează la subiectivitatea emergentă a
copilului. Copilul începe să aibă un sentiment

despre „fiul mamei“ sale — un set de imagini și expectații cărora el trebuie să


le facă față — numai după ce „eu” se instituie cu fermitate, iar copilul are
încredere în acest „eu“ și se bucură de el. Dacă însă trebuie să se confrunte
prea timpuriu cu a fi „fiul mamei”, plătind în schimb prețul de a nu ajunge să
îl cunoască și să îl exprime pe „eu", atunci copilul va trăi o acută
discontinuitate în centrul experienței lui.

Doris, o tânără venită în analiză pentru prima dată, a vorbit în timpul


ședințelor preliminare într-o manieră neîntreruptă, rapidă și tensionată.
Printre problemele pe care le prezenta se numărau dependența adezivă de
prieteni și o mare dificultate de a fi singură. Locuia singură, iar televizorul
sau radioul funcționau constant, pentru a crea senzația prezenței celorlalți. În
analiză era foarte îngrijorată că nu ar avea nimic de spus — era convinsă că
tăcerile vor determina alungarea ei din analiză — și se pregătea temeinic
înainte de fiecare ședință. Părea deosebit de atentă la reacțiile analistului.

S-a descoperit că spaima de tăcere a lui Doris avea legătură cu o preocupare


față de ceea ce își imagina că trăia analistul pe parcursul tăcerii ei: o
plictiseală intensă care probabil ar fi devenit din ce în ce mai neplăcută și, în
final, de nesuportat. A început să realizeze că își imagina mintea analistului
ca pe un loc înfricoșător; pleca de la premisa că analistul se concentra asupra
pacienților pentru a-și deturna atenția de la propriile lui spaime interne. Doris
credea că atenția pe care o oferea ea analistului — atenția dată expectațiilor și
nevoilor lui — îl salva pe acesta

de propriii lui demoni; dacă ea și-ar fi permis să se absoarbă în propria ei


experiență, în continuitatea ființei ei, analistul ar fi devenit insuportabil de
anxios.

Explorările subsecvente au scos la iveală faptul că părinții lui Doris


manifestau multe semne ale unui echilibru mental precar. Chiar și în prezent
ei aveau un comportament deosebit de intruziv și inadecvat, acest lucru
demonstrând, pe de o parte, împotrivirea față de ideea ca fiica lor să aibă
propria ei viață, iar, pe de altă parte, sugerând o intruzivitate similară și
ingerințe în primii ani de viață ai fiicei, atunci când se stabilește echilibrul
delicat între „înăuntru“ și „în afară”. Din cauza incapacității părinților de a se
simți confortabil cu ei înșiși, fiica nu a avut niciodată un mediu în care să-și
întâlnească și să-și exploreze subiectivitatea. Doris a învățat să genereze în
mod compulsiv experiențe de tip sine fals pentru a întâmpina nevoile
părinților și pentru a media abisurile terifiante din experiența ei, în raport cu
care nu descoperise cum să supraviețuiască și să se bucure.

Mai târziu în analiză, Doris a relatat cum, pregătindu-se pentru o vizită la


părinți, încerca să atingă o stare de „înlăturare a propriei mele persoane“. Și-a
amintit că, atunci când avea 10–11 ani, petrecea ore în șir uitându-se în
oglindă, forțându-se să nu clipească, încercând să disperseze — cu destul de
mult succes — sentimentul ei de „eu”. A relatat un vis repetitiv: „Exista un
bebeluș, dar în realitate nu exista. Nu știu cu certitudine al cui era. Era doar
un cap. Era o chestie de ceară. Ar fi trebuit să fie un bebeluș, dar urma să se
topească".

În viziunea lui Winnicott, bebelușul confruntat cu un mediu de susținere


inadecvat nu are altă soluție decât să-și deconecteze mintea (capul
bebelușului) de la

sursele sale din corp și de la experiența mai spontană, și astfel să-și muleze
experiența pe ceea ce este oferit din lumea externă. În realitate, bebelușul nu
mai este un bebeluș, în sensul începuturilor unei subiectivități personale
autentice. Copilul își modelează un sine fals care, pe de o parte se confruntă
cu lumea externă care trebuie vegheată și acceptată, iar pe de altă parte
adăpostește germenii unei experiențe mai profunde și autentice, până în
momentul în care este găsit un mediu mai potrivit.

Situația analitică în viziunea lui Winnicott

Situația analitică, așa cum a înțeles-o Winnicott, este perfect concepută


pentru a explora și a regenera subiectivitatea personală. Analistul, asemenea
mamei suficient de bune, oferă un mediu în care propria lui subiectivitate este
suspendată. Analistul, asemenea mamei suficient de bune, încearcă să
sesizeze dimensiunile profund personale ale experienței și dorințele
pacientului ce apar în mod spontan. Pacientului i se oferă un refugiu din
lumea externă și cerințele acesteia; nu se așteaptă nimic altceva de la el decât
„să fie" în situația analitică, să se conecteze cu propria experiență și să o
exprime. Nu se cere continuitate sau ordine; stările de neintegrare și
discontinuitate sunt așteptate și acceptate. Analistul și situația analitică oferă
un mediu de susținere în care dezvoltarea sinelui, care anterior fusese
abandonată, poate fi reanimată — un mediu îndeajuns de sigur pentru ca
sinele adevărat să-și înceapă emergența.

Winnicott a introdus moduri de a privi situația analitică ce au fost foarte

diferite de cele ale autorilor de dinaintea lui. Pentru Freud, dificultățile


pacientului izvorau din secrete, din goluri ale memoriei. Asociațiile libere ale
pacientului îi ofereau analistului uneltele cu care să dezgroape acele secrete,
cu care să reconstruiască amintirile pierdute și cu care să dezvăluie și să
modifice rezistențele interne ale pacientului față de a ști și de a-și aminti.
Vindecarea presupunea renunțarea în cele din urmă la dorințele infantile
conflictuale, care erau astfel dezvăluite.

În opinia lui Winnicott, dificultățile pacientului izvorăsc dintr-o diviziune


internă care îndepărtează și scindează sursele experienței personale a
acestuia. Problema nu constă în anumite dorințe, conflicte sau amintiri, ci în
felul în care este generată experiența în general. Influența regresivă a situației
analitice nu facilitează neapărat emergența vechilor dorințe, ci a vechilor
„nevoi ale Eului" — cerințe de dezvoltare pentru creșterea sinelui. Winnicott
a privit pacientul ca fiind extrem de capabil de autorecuperare, modelând și
mulând situația analitică în așa fel încât aceasta să îi ofere acele caracteristici
care au lipsit în copilărie. Din punctul de vedere al lui Winnicott, conținutul
și interpretările sunt aproape irelevante; ceea ce este crucial este experiența
sinelui în relație cu celălalt.

Lucrând cu pacienți care aveau tulburări mai grave, Winnicott a făcut tot ce i-
a stat în putință pentru a adapta tratamentul la nevoile lor ce apăreau în mod
spontan. Chiar și stabilirea unor ore regulate ale ședințelor creează o structură
externă artificială la care pacientul trebuie să se adapteze, asemenea unui
bebeluș care este hrănit conform unui program, și nu atunci când cere acest
lucru. Astfel, Winnicott a încercat să ofere ședințele la cerere. Relata despre o
tânără pe care o vedea, din

spatele perdelelor, cum se apropie de ușa lui. Sincronizarea era esențială. În


timp ce ea se apropia de ușă și ridica mâna pentru a bate, el deschidea ușa, ca
și cum dorința ei l-ar fi creat pe el în realitate.

[B]ebelușul se îndreaptă înspre sân atunci când este excitat și pregătit să


halucineze ceva potrivit pentru a fi atacat. În acel moment apare sfârcul real,
iar el poate simți că acela a fost sfârcul pe care l-a halucinat. Astfel încât
ideile lui sunt îmbogățite cu detaliile reale ale vederii, ale simțului tactil, ale
mirosului, iar data viitoare acest material va fi folosit în cadrul halucinației.
În acest mod el începe să construiască capacitatea de a conjura ceea ce este
într-adevăr disponibil. Mama trebuie să continue să furnizeze acest tip de
experiență bebelușului (1958, pp. 152–153/2003, p. 203).

În mod similar, pacientul apelează la situația analitică căutând experiențe


necesare pentru a revitaliza sinele. Analistul se pune la dispoziția pacientului
pentru a fi folosit în mod liber, oferind astfel pacientului experiențele care i-
au lipsit. Analistul îi permite persoanei să simtă că ea este cea care l-a creat
și, fără să conteste acest mod de a-l utiliza, îi permite persoanei să-și
redescopere propria capacitate de a imagina și fantasma, de a genera o
experiență care este simțită ca fiind profund reală, personală și semnificativă.

Alți inovatori din grupul independent


Celelalte personalități inovatoare majore din grupul „independent" al

Societății Britanice de Psihanaliză au fost Michael Balint, John Bowlby și


Harry Guntrip. Autorii din acest grup au fost independenți nu doar în raport
cu kleinienii și (Anna-)freudienii, ci și unii față de ceilalți. Cu toții s-au
inspirat masiv din opera Melaniei Klein și cu toții au mutat accentul dinspre
conflictele între pulsiuni și apărări către instituirea și păstrarea relațiilor cu
ceilalți. Totuși, fiecare dintre acești autori a făcut acest lucru în propria sa
manieră distinctă⁴¹.

De la Ferenczi la Balint

Michael Balint (1896–1970) și-a făcut analiza cu Sandor Ferenczi și, sub
multe aspecte, contribuția lui Balint este o continuare a celei a lui Ferenczi.
Ferenczi (1873–1933) fusese unul dintre discipolii cei mai inovatori ai lui
Freud, atât în ceea ce privește teoria, cât și clinica. În ultimii ani ai vieții lui,
Ferenczi a devenit din ce în ce mai preocupat de impactul deprivării timpurii
asupra dezvoltării personalității, atribuind un rol central traumei cronice
timpurii, incluzând aici experiențele sexuale. Aceasta a fost o întoarcere la
perspectiva pe care Freud o rejectase atunci când a abandonat în 1897 teoria
seducției infantile în favoarea teoriei pulsiunilor și a rolului central al
fantasmei.

Ferenczi a fost un inovator și în privința tehnicii psihanalitice. Păstrând


accentul teoretic pe care l-a pus asupra traumei și deprivării, el s-a convins
din ce în ce mai mult de importanța ca analistul să ofere în mod deliberat
iubire și afecțiune, și nu să ofere o nongratificare abstinentă a nevoilor și
dorințelor pacientului. El a ridicat obiecții și față de ceea ce simțea ca fiind
reglementarea ierarhică și

autoritaristă a relației analitice tradiționale dintre un analist care livrează


interpretări și un pacient care le primește. Toate aceste formulări au condus
către experimentele — scurte și rapid abandonate — de „analiză mutuală"
între pacient și analist, în cadrul cărora cei doi se întindeau pe rând pe
canapea și asociau liber⁴².

Ca analist al lui Balint, dar și al Melaniei Klein și al Clarei Thompson,


Ferenczi a fost o personalitate centrală în tranziția de la opera lui Freud la
câteva dintre cele mai importante curente ale gândirii psihanalitice
contemporane. Felul în care Balint a extins ideile inovatoare ale lui Ferenczi
l-a convins că ceea ce pacienții (și în special pacienții cu tulburări mai grave)
caută în situația analitică nu este gratificarea dorințelor sexuale și agresive
infantile, ci o iubire necondiționată, o „iubire de obiect primară“, de care au
fost deprivați în copilărie. Spre deosebire de Fairbairn, Balint nu a respins
niciodată teoria pulsiunilor dezvoltată de Freud; și cu toate acestea, asemenea
lui Fairbairn, Balint a arătat că relațiile de obiect nu sunt derivați ai
pulsiunilor, ci că ele sunt prezente încă de la începutul vieții. „Această formă
de relație de obiect [iubirea de obiect primară] nu este legată de niciuna dintre
zonele erogene; ea nu este o iubire de tip oral sau de tip oral-supt, sau de tip
anal, sau de tip genital etc., ci este ceva de sine stătător” (1937, pp. 84–85).

În viziunea lui Balint, cea mai timpurie relație cu mama este o stare pasivă
trăită ca un „amestec armonios, interpenetrant“ de „substanțe primare” (1968,
p. 66). Tocmai din această stare pasivă se nasc forme mai active de
relaționare și de căutare a plăcerii. O ruptură în această relație timpurie
creează ceea ce Balint a numit „defectul fundamental" — fragmentarea și
disjuncția la nivelul nucleului

sinelui pe care, într-un anumit sens fundamental, pacientul tânjește să o


vindece în situația analitică. Contribuția lui Balint oferă abordări inovatoare
pentru reformularea acelor situații clinice care adesea sunt dificile, pentru a
sublinia eforturile pacientului (adesea prea puțin înțelese) de a recupera acele
oportunități pierdute pe parcursul dezvoltării (prin intermediul a ceea ce
Balint a numit „regresie benignă") și de a reintra în posesia acelor aspecte
disociate ale sinelui.

John Bowlby

Dintre toți marii autori care au contribuit la gândirea psihanalitică de-a lungul
ultimelor decenii, niciunul nu a avut un impact mai puternic decât John
Bowlby (1907–1990) asupra conceptualizării relației dintre psihanaliză și alte
discipline — incluzând biologia, antropologia, etologia, teoriile procesării
informației și cercetarea asupra copiilor și familiilor.

Perspectiva lui Bowlby asupra psihanalizei, asemenea celei a lui Freud, avea
rădăcini puternice în viziunea lui Darwin; însă darwinismul lui Bowlby a
aparținut în mod distinct secolului XX, spre deosebire de versiunea lui Freud,
care aparținea secolului al XIX-lea. Pentru Freud, mesajul central și cel mai
uimitor al revoluției darwiniste era faptul că specia umană descinde din
„speciile inferioare" — aspect care l-a determinat pe Freud să construiască
imaginea unui cazan plin de motive subiacente clocotinde ce derivă din ceea
ce el și contemporanii lui au privit ca fiind natura animală. Pentru Bowlby, la
fel ca pentru Hartmann (a se vedea capitolul 2), mesajul central al revoluției
darwiniste era reprezentat de rolul adaptării în

modelarea naturii animale și umane. Pentru Freud, instinctele erau sălbatice și


asociale, potolite în adaptare numai prin lupte ale Eului îndelungate și
epuizante. Pentru Bowlby, instinctele puteau fi privite într-un mod mai util ca
fiind preadaptate la mediul uman, sculptate de-a lungul milioanelor de ani
prin selecția naturală și având scopul supraviețuirii.

Dimensiunea adaptării pe care a explorat-o Hartmann a privit funcțiile


cognitive și perceptuale. Preocuparea centrală a lui Bowlby a fost motivația
adaptativă, instinctuală care stă la baza legăturii copilului cu mama lui —
legătură pe care Bowlby a numit-o atașament. El a arătat că instituirea unei
legături profunde și durabile cu mama reprezintă de fapt un sistem instinctual
care sporește șansele copilului de a supraviețui. O proximitate mai bună față
de mamă asigură o îngrijire mai bună și protecția față de prădători; astfel,
Bowlby a identificat cinci răspunsuri instinctive componente care determină
o mai bună proximitate și mediază atașamentul: suptul, zâmbetul, agățarea,
plânsul și urmărirea.

În interiorul cadrului tradițional al teoriei pulsiunilor, mama ca persoană


ajunge să fie cunoscută de copil și importantă pentru el numai datorită
funcției ei de obiect care satisface nevoile. Rezultă de aici că persoanele care
îngrijesc timpuriu copilul într-o manieră competentă sunt interșanjabile și că
o eventuală pierdere timpurie a mamei, atunci când ea este încă un obiect ce
satisface nevoile (și nu un obiect libidinal), nu produce o mare traumă psihică
și nici doliu. Însă Bowlby a arătat că atașamentul copilului față de mama lui
este instinctual, și nu dobândit; atașamentul este primar, și nu un derivat al
actelor mamei de satisfacere a

nevoilor. Bowlby a utilizat un studiu amplu al cercetărilor empirice asupra


separării și pierderii atât la animale, cât și la oameni, pentru a-și susține
ipoteza conform căreia pierderea timpurie determină un doliu real și pentru a
arăta caracterul primordial al legăturii dintre copil și mama lui.

Conceptul de atașament dezvoltat de Bowlby, aflat în relație strânsă cu


noțiunea lui Fairbairn de libido aflat în căutarea obiectului, a devenit piesa
centrală în jurul căreia el a extins și a reformulat toate caracteristicile centrale
ale dezvoltării personalității și ale psihopatologiei. Astfel, siguranța
emoțională reprezintă reflexia încrederii în disponibilitatea figurilor de
atașament, care se construiește treptat prin intermediul experiențelor din
copilărie. Diferitele tipuri de angoasă își au toate rădăcinile în angoasa
fundamentală a separării de obiectul de atașament; furia este, în modul cel
mai fundamental, un răspuns la separare și un protest împotriva acesteia.
Bowlby a sugerat că la rădăcina tuturor apărărilor se află detașarea — o
dezactivare a nevoii centrale și fundamentale de atașament, în jurul căreia se
organizează experiența emoțională.

Harry Guntrip

Harry Guntrip, care a făcut atât o analiză cu Fairbairn, cât și una cu


Winnicott, a jucat un rol important în explicarea, codificarea și integrarea (în
maniera lui personală) a contribuțiilor tuturor autorilor din grupul britanic de
mijloc. Guntrip a mers mai departe decât oricine altcineva atunci când a
caracterizat psihanaliza ca fiind o „terapie de înlocuire", în cadrul căreia
analistul operează „in loco parentis"⁴³

pentru a oferi mediul interpersonal care a lipsit și care este necesar pentru
creșterea și dezvolarea unui sine sănătos. Guntrip a sugerat că relația analitică
de îngrijire, cu un puternic caracter personal și interpersonal, este cea care
devine vehiculul vindecării.

Fairbairn și Guntrip au privit amândoi fenomenele schizoide ale retragerii și


detașării ca stând la baza tuturor celorlalte forme de psihopatologie. Fairbairn
sugerase că retragerea de tip schizoid este doar o formă de retragere dinspre
oamenii reali din lumea externă și că persoanele schizoide sunt implicate
puternic și devotate prezențelor fantasmate ale oamenilor ca obiecte interne.
Astfel, Eul libidinal (speranța și dorința) este foarte implicat în relația cu
obiectul excitant; Eul antilibidinal (ura și lipsa de speranță) se identifică
foarte mult cu obiectul rejectant.

Guntrip a sugerat că, atunci când se confruntă cu deprivarea severă, Eul


libidinal însuși se clivează. O parte a Eului renunță total la căutarea
obiectului, renunțând atât la obiectele externe, cât și la obiectele interne,
retrăgându-se într-o izolare adâncă, ascunsă. Există o mare dorință de
întoarcere în pântece și de un nou început într-un mediu matern mai primitor.
Această parte a sinelui, Eul regresat, se manifestă printr-un sentiment
pervaziv de slăbiciune a Eului și printr-un sentiment profund de neajutorare
și de disperare. În efortul lui de a integra contribuțiile lui Fairbairn și ale lui
Winnicott, Guntrip a prezentat conceptul de Eu regresat, încremenit în
izolare, care cuprinde atât sinele ce se distanțează de obiectele frustrante (o
porțiune clivată a Eului libidinal descris de Fairbairn), cât și aspecte ale
sinelui care nu au devenit reale niciodată din cauza lipsei unui mediu matern
facilitator și

adecvat (sinele adevărat descris de Winnicott).

Conceptul de Eu regresat descris de Guntrip are o largă aplicabilitate, fiind


valabil în cazul acelor analizanzi care se simt și se descriu (atât în vise, cât și
în reverii) ca fiind copii foarte mici, adesea neglijați sau abandonați —
aspecte care se relevă în mod special în acele puncte ale analizei lor în care
sunt atinse dorințe și stări emoționale anterior neintegrate și inaccesibile.
Acest tip de abordare a fost răspândit și în psihologia populară, prin
intermediul unor concepte precum „copilul interior". Totuși, perspectiva lui
Guntrip rămâne profund psihanalitică, el fiind convins de faptul că Eul
regresat nu poate fi atins într-o manieră mai autentică și utilă din punct de
vedere terapeutic până când nu sunt analizate lent și meticulos și nu sunt
perlaborate straturile defensive și de suprafață ale personalității.

În ultimele decenii, grupul independent din cadrul Societății Britanice de


Psihanaliză a avut un impact enorm asupra teoriei și practicii psihanalitice.
Atunci când s-au rupt în mod clar și explicit de teoria pulsională a lui Freud,
Fairbairn și Bowlby au reconstruit perspectiva asupra naturii minții,
dezvoltării și situației analitice. Opera lui Bowlby a avut doar un rol minor în
cadrul psihanalizei propriu-zise, însă a generat o direcție productivă și
influentă de cercetare și teoretizare a atașamentului; acesta a pătruns în
atitudinea generală față de importanța legăturii dintre părinți și copii,
influențând atât viețile private, cât și politicile publice. Opera lui Fairbairn a
avut un efect din ce în ce mai puternic asupra îndreptării psihanalizei către o
„psihologie bipersonală", în special în ceea ce privește integrarea mai

recentă a teoriei relațiilor cu obiectul și a teoriei interpersonale în cadrul


psihanalizei relaționale de astăzi (a se vedea capitolul 9). Winnicott, deși nu
s-a desprins niciodată în mod explicit de curentul freudian, a introdus o
viziune evocatoare asupra dezvoltării timpurii care a avut un amplu impact
atât în interiorul, cât și în afara psihanalizei propriu-zise. Felul în care
Winnicott ilustrează funcțiile parentale (cum ar fi mediul de susținere) a
oferit metafore noi și grăitoare ale dezvoltării, care au influențat viziunea
asupra relației analitice și a procesului analitic.

³⁸ Ideile psihanalitice se dezvoltă într-o mișcare dialectică. Supracorecția


pentru omisiunea mamei reale în teoria Melaniei Klein a condus uneori, în
teoriile postkleiniene ale relațiilor cu obiectul, la o tendință de a arunca vina
asupra mamei.

³⁹ În 1920, Freud a încercat să explice acest fenomen propunând ipoteza unei


pulsiuni a morții care operează „dincolo de principiul plăcerii"; acesta se
manifestă prin tendința minții de a prezerva stările anterioare și de a se
întoarce la ele și, într-un final, la nonexistență. Însă aceasta nu a fost o soluție
la problema compulsiei la repetiție pe care mulți analiști să o considere
deosebit de utilă.

⁴⁰ „Sunny“ — joc de cuvinte dificil de tradus în limba română. În limba


engleză, „Sunny” este atât un substantiv propriu, un nume ce poate fi purtat
de o persoană, cât și un adjectiv, care înseamnă „însorit“ sau „fericit”. (N. t.)

⁴¹ Printre autorii contemporani a căror operă derivă din curentul grupului


independent se numără: Masud Khan, Nina Coltart, Christopher Bollas, John
Klauber, Adam Phillips, Neville Symmington și Patrick Casement.

⁴² Ferenczi a ieșit din grațiile lui Freud datorită a ceea ce apare ca fiind un
amalgam complex de diferențe personale, conceptuale și politice. Povestea
întreagă a acestei importante schisme din istoria psihanalizei a devenit abia
de curând accesibilă, odată cu publicarea jurnalului clinic al lui Ferenczi și a
corespondenței Freud‒Ferenczi. A se vedea Aron și Harris (1993), pentru o
relatare profundă și echilibrată a rolului extrem de influent al lui Ferenczi în
istoria ideilor psihanalitice.

⁴³ In loco parentis — în locul părintelui (în limba latină în original). (N. t.)

CAPITOLUL 6
Psihologia identității și psihologia sinelui: Erik Erikson și
Heinz Kohut
Sunt situații în care teama și speranța fac una, se anulează reciproc și se pierd
într-o sumbră insensibilitate ⁴⁴.

Johann Wolfgang von Goethe

A te iubi pe tine însuți — aceasta este-nvățătura mea — cu dragoste puternică


și sănătoasă: încât să te păstrezi în tine însuți și să nu te împrăștii împrejur ⁴⁵.

Friedrich Nietzsche

Oare cum se transformă o ființă într-o ființă umană? Oare însușirile pe care le
definim ca fiind umane se suprapun cu o natură fundamental animală? Sau
oare trăsăturile esențiale ale caracterului uman reprezintă potențiale
intrinseci, înnăscute ce așteaptă condițiile necesare pentru a putea apărea?
Sau oare natura bebelușului este esențialmente receptivă și amorfă,
necesitând educație culturală și socializare care să modeleze potențialele fără
formă și să creeze astfel o ființă umană? Și în definitiv, pentru a ajunge la
răspunsuri pline de înțeles la astfel de întrebări trebuie să facem distincția
între „a fi“ uman (în sensul comportamentului și înfățișării adecvate) și „a te
simți” uman (în termenii atributelor experienței subiective)? Răspunsurile la
aceste întrebări sunt decisive pentru diferențele esențiale între

curentele contemporane de gândire psihanalitică, ce dau naștere unor feluri


diferite de a înțelege mintea umană, dificultățile vieții și tratamentul
psihanalitic.

Freud s-a născut într-o lume în care modurile de a aborda aceste tipuri de
întrebări se aflau în tranziție. Generațiile care au trăit anterior epocii lui Freud
au privit oamenii ca fiind niște copii rebeli ai divinului, făcuți după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu într-o manieră unică și specială. Însă ipotezele
științifice ale erei lui Freud nu le mai permiteau oamenilor acest privilegiu al
lipsei de îndoială. Influența lui Darwin a aruncat o umbră amplă de nuanțe
asupra a ceea ce fusese împărțit anterior, în termeni de alb și negru, în oameni
și restul creaturilor; Freud nu era fascinat de chipul dumnezeiesc al
umanității, ci de bestia din fiecare bărbat sau femeie. Această iluminare
intensă pe care Freud a adus-o înțelegerii contemporane experienței umane
presupunea adesea scoaterea în evidență a impulsurilor și fantasmelor
primitive, sălbatice, care se ascundeau sub stratul exterior subțire al conduitei
și atitudinii civilizate.

Pentru Freud, procesul de socializare presupunea îmblânzirea bestiei. El a


privit experiența infantilă ca fiind dominată de impulsuri sexuale și agresive
în stare brută, ce culminau în criza oedipiană. Dat fiind că acestă criză se
soluționa prin amenințarea cu castrarea, era important ca energiile sexuale și
agresive să fie redirecționate pe căi mai puțin periculoase; tocmai această
energie, exprimată acum în forme sublimate și acceptabile din punct de
vedere social, era cea implicată în serviciul enculturației. Pentru Freud, forma
distinct umană a ființei era generată în însuși procesul prin care impulsurile
sexuale și agresive primitive, animalice erau

aduse sub control.

În capitolul 2 am urmărit transformarea graduală din opera târzie a lui Freud,


prin care s-a ajuns la sublinierea rolului Eului alături de pulsiunile care își
aveau originea în Se; în același timp, am urmărit în acel capitol și felul în
care, mai târziu, psihologia freudiană a Eului a dezvoltat această transformare
din opera lui Freud. Aria Eului include toate acele procese care au fost luate
drept un dat în perspectiva anterioară a lui Freud ce se concentra pe
canalizarea și redirecționarea energiilor sexuale și agresive infantile. Studiul
Annei Freud asupra caracterului complex al mecanismelor de apărare,
importanța pe care Hartmann o dă adaptării și funcțiilor autonome ale Eului și
studiile efectuate de adepții teoriei dezvoltării asupra relațiilor timpurii cu
persoanele care îngrijesc copilul — toate acestea au instituit Eul, dezvoltarea
acestuia și procesele de dezvoltare în general drept arii de importanță
primordială pentru preocupările psihanalitice, atât în ceea ce privește teoria,
cât și activitatea clinică.

„Se-ul“ și „Eul” nu sunt nici locuri și nici lucruri; sunt cuvinte care
desemnează un mod de a organiza și de a privi complexitățile enorme ale
experienței umane. Schimbarea de paradigmă de la psihologia Se-ului la
psihologia Eului a semnalat o schimbare privind felul în care era privită
misiunea fundamentală a psihanalizei. În linii mari, psihologia Se-ului
însemna explorarea consecințelor revoluției darwiniste asupra studierii
psihicului uman; psihologia Eului a devenit o modalitate de a studia felurile
în care indivizii dezvoltă un sentiment de sine distinct și sigur. Însă
psihologia Eului în sine nu a abandonat niciodată teoria

pulsiunilor. Energia care alimentează funcțiile Eului era în continuare


considerată ca fiind libido și agresivitate (chiar dacă, așa cum am văzut în
capitolul 2, această energie este „neutralizată“ sau „intricată”). Procesele-
cheie ale dezvoltării timpurii a Eului au fost privite ca având la bază
vicisitudinile proceselor pulsionale: Mahler a descris în detaliu impactul
gratificării libidinale asupra îmbunătățirii proceselor de creștere; într-un mod
complementar, Jacobson a scos în evidență impactul agresivității (ce susține
frustrarea) asupra stimulării creșterii.

Două dintre cele mai importante și mai influente ramificații ale psihologiei
Eului au fost teoria lui Erik Erikson despre conceptul de identitate și
psihologia sinelui dezvoltată de Heinz Kohut. Atât Erikson, cât și Kohut erau
adepți ai psihologiei freudiene a Eului și s-au inspirat mult din conceptele
acestei teorii. Și, cu toate acestea, amândoi, fiecare în felul său propriu, au
creat o viziune psihanalitică ce s-a rupt de psihologia Eului sub aspecte
fundamentale. Dacă psihologii Eului au găsit originile dezvoltării individului
în interiorul cadrului teoretic al conflictului pulsional, atât Erikson, cât și
Kohut au instituit cadre conceptuale inovatoare, al căror obiect total de studiu
era reprezentat de emergența unei subiectivități personale profunde și
complexe în interiorul unui context interpersonal și cultural ⁴⁶.

Erikson și Kohut nu sunt asociați prea des, însă contribuțiile lor s-au
dezvoltat dintr-o rădăcină comună, din psihologia freudiană a Eului, iar
inovațiile lor au fost complementare. Erikson a plasat individul în epoca lui
istorică și în contextul lui cultural. Kohut a explorat fenomenologia sinelui.
Plasându-i în același loc (și împreună cu Winnicott), observăm că ei au
deschis calea explorării în psihanaliza

contemporană a problemei semnificației și subiectivității personale.

Moștenirea lui Erikson oferă una dintre cele mai interesante ironii ale gândirii
psihanalitice contemporane. Atât din perspectiva culturii populare, cât și a
disciplinelor asociate precum istoria și antropolgia, Erikson a fost unul dintre
cei mai citiți și mai influenți autori de psihanaliză; și, cu toate acestea, el este
arareori recunoscut în interiorul literaturii psihanalitice. Erikson și-a privit
adesea contribuțiile ca adăugând, pur și simplu, noi dimensiuni la gândirea
freudiană deja existentă. Totuși, psihanaliștii freudieni au avut dificultăți în a
lega accentul lor tradițional asupra conflictului pulsional intrapsihic de
impresiile prolifice ale lui Erikson referitoare la relațiile complexe dintre
individ și cultura înconjurătoare. În acest sens, Erikson a fost înaintea
timpului său.

Douăzeci de ani mai târziu, la începutul anilor ’70, Kohut și-a prezentat
teoriile inovatoare într-un mod similar, ca fiind dezvoltări ale sistemului
psihologiei Eului. Însă treptat, el a ajuns să-și privească explorările asupra
sinelui ca reprezentând o psihologie distinctă în adevăratul sens al cuvântului.
Cu toate că s-a desprins în mod explicit de teoria pulsională tradițională,
Kohut a fost o prezență importantă în discursul psihanalitic contemporan; au
existat divergențe în jurul lui, a fost respins, a fost luat de unii drept sursă de
inspirație, de alții a fost asimilat — însă cu siguranță, spre deosebire de
Erikson, el nu a fost ignorat.

Erik Erikson
Viața lui Erik Erikson (1902–1994) s-a derulat pe durata întregului secol al

XX-lea și, prin urmare, el a fost martorul unor schimbări și dezvoltări


importante în istoria ideilor psihanalizei. (A se vedea Coles, 1970, pentru o
biografie apreciativă și revelatoare a lui Erikson.) Erikson s-a născut din
părinți de origine daneză, care s-au separat înainte de nașterea lui; a fost
crescut în casa tatălui său vitreg de origine germană. Deși genial și cu
preocupări intelectuale profunde, Erikson nu s-a mai putut concentra asupra
unei educații formale dincolo de anii prolifici de liceu; a devenit un artist și
un călător. Peter Blos, un prieten din școală, fusese angajat ca profesor pentru
copiii lui Dorothy Burlingham, o americancă ce venise la Viena pentru a
urma o psihanaliză și care a dezvoltat o colaborare apropiată cu Anna Freud.
În 1929, Burlingham și Anna Freud l-au încurajat pe Blos să fondeze o mică
școală progresivă bazată pe principiile psihanalizei, iar Blos la invitat pe
Erikson la Viena ca să predea la acea școală. Astfel, Erikson și Blos s-au
alăturat micului grup de discipoli „aleși" care erau acceptați în anturajul
apropiat al familiei Freud și erau formați direct de aceștia. Astfel, Erikson
avea să devină încă o dată un fiu vitreg. Ca parte a formării lui, el a început o
analiză cu Anna Freud. Aceste începuturi timide s-au dovedit a fi de bun
augur pentru istoria ulterioară a psihanalizei. Burlingham și Anna Freud au
devenit colaboratoare și pioniere în aplicarea ideilor psihanalizei la
dezvoltarea și educația copilului. Blos a devenit un autor esențial în literatura
freudiană despre adolescență. Iar Erikson a devenit unul dintre cei mai citiți și
influenți autori de psihanaliză de după Freud.

Putem avea în vedere contextul istoric (psihanalitic) în care Erikson a început


să se familiarizeze cu ceea ce avea să devină opera vieții lui. Freud publicase
în

1923 Eul și Se-ul, marcând o schimbare a obiectului de studiu de la accentul


pus în mod exclusiv asupra pulsiunilor la studiul Eului și al relațiilor acestuia
cu lumea externă. În primul deceniu al imersiei lui Erikson în psihanaliză
aveau să apară operele monumentale clasice ale psihologiei freudiene a Eului:
în 1936, Anna Freud a publicat Eul și mecanismele de apărare, iar în 1937
Hartmann a publicat Ego Psychology and the Problem of Adaptation
[Psihologia Eului și problema adaptării].

Cu toate că Sigmund Freud analiza pacienți adulți de mai bine de douăzeci de


ani și dezvoltase teorii uimitoare și inovatoare privind dezvoltarea copilului,
nu se derulase până atunci o activitate clinică intensă cu copiii sau de
observare directă a acestora. Lui Erikson îi plăcea foarte mult să lucreze cu
copiii și și-a îmbinat educația în psihanaliză cu formarea ca educator în
metoda Montessori. Astfel, Erikson a ajuns pe scena psihanalitică într-un
moment în care tocmai începea extinderea uimitoare a preocupărilor
analitice: de la lumea internă a pulsiunilor la relațiile individului cu mediul;
de la psihopatologie la normalitate; de la pacientul adult la dezvoltarea
copilului.

Erikson a devenit din nou un călător în momentul în care s-a mutat în Statele
Unite în 1933. Experienței lui personale directe cu diferențele transculturale i
s-a adăugat expunerea la ideile antropologiei culturale americane dezvoltate
de Ruth Benedict, Margaret Mead și Gregory Bateson. Erikson a folosit toate
oportunitățile ce i-au ieșit în cale pentru a-și perfecționa activitatea de analiză
cu copiii, studiind copii normali și dezvoltarea copilului în contexte culturale
și subculturale diferite. Tocmai acest amalgam între ideile și interesele
psihanalitice noi, înflorirea

studiului comparativ al culturii și experiența personală a translocării și


tranzițiilor forțate a fost cel care a creat mediul din care Erikson a creat o
teorie psihanalitică, cu multe nuanțe, a dezvoltării individului în cadrul lumii
sociale.

Psihicul și cultura

Titlul operei clasice a lui Erikson Copilărie și societate rezumă succint


preocuparea lui fundamentală. Freud crease o teorie complexă despre
dezvoltarea copilului, centrată pe dezvoltarea succesivă, maturațională a
pulsiunilor ce își au originile în corp. Teoria lui Freud a fost în mod
fundamental psihobiologică: psihicul este o extensie și un derivat al corpului;
mintea se dezvoltă pentru a canaliza și controla energiile pulsionale care apar
ca tensiuni fizice succesive care cer acțiune și descărcare. În sistemul
freudian, lumea socială este acel loc în care pulsiunile se izbesc de o realitate
care necesită ca ele să fie controlate, refulate sau gratificate într-o formă în
cea mai mare parte deghizată. Din punctul de vedere al psihanalizei
tradiționale, societatea este pur și simplu o extensie a Eului în lupta lui de a
regla pulsiunile: liderii culturali sunt niște cvasipărinți; forțele sociale sunt
mecanisme de apărare camuflate; procesele de grup reprezintă psihodinamica
la nivel macrosocial.

Erikson a considerat aceasta a fi o abordare asimetrică a lumii așa cum o


înțelegea el, o lume în care cultura și diferențele culturale modelau
dezvoltarea individului. Tema centrală în întreaga lui teorie este
interpenetrabilitatea dintre individ și cultură: psihicul individului este generat
și modelat prin intermediul cerințelor,

valorilor și sensibilităților unui anumit context cultural; schimbările culturale


și istorice sunt efectul luptei indivizilor de a descoperi un sens și o
continuitate în viețile lor.

De exemplu, în studiul lui asupra culturilor amerindiene, Erikson a descoperit


că geografia și economia, intermediate de modalitățile de creștere a copilului,
modelau personalitatea pentru a crea tipul de indivizi pe care cultura îi cerea.
Triburile sioux, vânători de șes, erau nomazi, având o lume organizată într-o
manieră centrifugă; triburile yurok, pescari care prindeau somonul ce se
deplasa anual în amonte către râul Klamath, aveau o lume organizată într-o
manieră centripetă. Dacă triburile sioux valorizau puterea, triburile yurok
puneau accent pe control și curățenie. Pentru indienii sioux, anxietatea se
centra asupra emasculării și imobilizării; pentru yurok, anxietatea era legată
de a fi lăsat fără provizii. Obiceiurile de creștere a copilului ale triburilor
yurok, prin contrast cu cele ale indienilor sioux, puneau un accent mai
puternic pe constrângerile și interdicțiile legate de lăcomie. Începutul alăptării
era amânat, iar înțărcatul era impus brusc și relativ timpuriu, printr-o
dezimplicare forțată din partea mamei. Aceste practici, sugerează Erikson,
creează o nostalgie infantilă față de vremuri ale abundenței și o atitudine
rugătoare față de puterile supranaturale — toate acestea fiind adaptative
pentru viața pescarului de somon.

Astfel, Erikson a adăugat psihobiologiei lui Freud o dimensiune psihosocială


la fel de importantă. Freud privea copilăria ca fiind o perioadă în care
pulsiunile psihobiologice se dezvoltau, se exprimau și apoi erau supuse
controlului social;

Erikson a privit copilăria ca fiind, suplimentar, un mod prin care cultura se


prezervă pe ea însăși, conferind un sens anxietăților infantile și experiențelor
corporale. Teoria psihanalitică tradițională instituia mișcările pulsionale în
calitate de substanță a minții, care sunt formate și modelate prin acțiunea
forțelor sociale externe. Erikson a privit cultura și istoria ca oferind viață
minții, ca fiind mediul în care potențialele biologice fără formă pot fi
transformate într-o viață distinct umană.

În loc să subliniem ceea ce presiunile organizării sociale sunt capabile să îi


interzică unui copil, dorim să clarificăm ceea ce ordinea socială ar putea în
primul rând să-i ofere bebelușului în timp ce îl ține în viață și în timp ce îl
introduce într-un anumit stil cultural, prin intermediul gestionării nevoilor în
moduri specifice. În loc să acceptăm astfel de „daturi" pulsionale precum
triunghiul oedipian ca sistem ireductibil pentru conduita irațională a omului,
explorăm modul în care formele sociale participă hotărâtor la structura
familiei (Erikson, 1968, p. 47).
Importanța acestei schimbări de paradigmă este profundă. Erikson nu
sugerează doar o schimbare a accentului. El schimbă locul factorilor
constituenți ai minții și introduce astfel un cadru psihanalitic fundamental
diferit, care are consecințe enorme atât pentru activitatea clinică, cât și pentru
modurile în care ideile psihanalitice influențează cultura și experiența
contemporane.

Metafora profunzimii a fost întotdeauna o trăsătură centrală a viziunii lui

Freud: sub suprafața minții operează forțe psihodinamice ascunse; sub nivelul
manifest al interacțiunii sociale, forțele pulsionale fac presiuni în sensul
acțiunii. Primul element al fiecăreia dintre aceste perechi poate fi privit doar
într-un mod reducționist în termenii celui de-al doilea. Pentru Freud, acesta
era aspectul care făcea ca psihanaliza să fie o psihologie „abisală".

Erikson, deși s-a inspirat permanent din teoria psihodinamică tradițională, s-a
luptat să facă aceste relații să fie dialectice, și nu reducționiste. Cultura și
individul, prezentul și trecutul, socialul și biologicul se interpenetrează și se
creează reciproc. Astfel, Erikson a pus o piedică modurilor în care
psihanaliza

dezvoltase un fel de originologie… un obicei de a gândi care reduce fiecare


situație umană la o analogie cu o situație precedentă, și pe cele mai multe le
reduce la precursorul cel mai timpuriu, mai simplu și mai infantil despre care
se presupune că reprezintă „originea" sa (1958, p. 18).

Putem avea în vedere nuanțele subtile și diferențele dintre clasicii psihologiei


Eului și Erikson în ceea ce privește modul în care fiecare dintre aceștia
poziționează factorii constituenți ai experienței. Am menționat în capitolul 2
că Hartmann și Kris au extins aria de preocupare analitică dinspre profunzimi
către suprafață, către interfața dintre individ și mediu, dintre conflictele
infantile și funcționarea adultă de zi cu zi. Însă pentru Hartmann, Kris și
colaboratorul lor Loewenstein, semnificațiile mai profunde ale acestor
suprafețe prind formă prin acțiunea adâncimilor.

Nu există nicio îndoială că felul în care se stabilește contactul inițial între


francez, englez, newyorkez, bostonian și psihanalist cuprinde arii largi, de
exemplu de la curiozitate la reținere, de la familiaritate la suspiciune; unele
dintre aceste atitudini sunt mai des întâlnite într-un grup, prin comparație cu
celălalt. Totuși, imediat ce contactul superficial și inițial se dezvoltă în
transfer, diferențele apar ca fiind mai limitate… Nu există nicio diferență
semnificativă în ceea ce privește formarea transferului — pozitiv sau negativ
— sau în ceea ce privește intensitatea, structura sau manifestările esențiale ale
acestuia… Impactul (diferențelor privind caracterul național) asupra
observatorului psihanalitic tinde să se diminueze pe măsură ce travaliul
progresează, iar datele disponibile se deplasează dinspre periferie către
centru, adică dinspre comportamentul manifest înspre informații, din care o
parte sunt accesibile numai investigației psihanalitice (Hartmann, Kris &
Loewenstein, 1951, pp. 19–20).

Pentru Erikson, prin contrast cu psihologii freudieni ai Eului mai tradiționali,


procesele culturale constituie o dimensiune independentă, cauzală care
generează semnificații proprii. Erikson a prezentat un cadru cu doi centri ce
au o relație dialectică foarte complexă, și nu un cadru cu un singur centru.

Abordăm un proces care este „localizat" în nucleul individului și în același


timp în nucleul culturii comunale, un proces care este stabilit, de fapt, de
identitatea acestor două identități. …Întreaga interdependență între psihologic

și social, între dezvoltare și istoric, pentru care formarea identității este de o


însemnătate prototipică, ar putea fi conceptualizată numai ca un fel de
relativitate psihosocială (Erikson, 1968, pp. 22–23).

Epigeneză și dezvoltare

În centrul contribuției lui Erikson se află teoria lui privind dezvoltarea Eului;
această teorie privește Eul ca dezvoltându-se pe parcursul unei succesiuni de
stadii sau crize, asemenea pulsiunilor:

Încredere fundamentală versus neîncredere fundamentală

Autonomie versus rușine și îndoială

Inițiativă versus vinovăție

Productivitate versus inferioritate


Identitate versus confuzie de rol

Intimitate versus izolare

Generativitate versus stagnare

Integritatea Eului versus disperare

Fiecărui stadiu al Eului îi corespunde o fază libidinală a maturizării


pulsionale și se află cu aceasta în relație dialectică. Astfel, de exemplu,
conflictul între încredere fundamentală și neîncredere fundamentală se
suprapune cu faza orală. Plăcerile libidinale ale alăptării și jocului la sân
provoacă într-un oarecare sens o criză de atitudine față de lumea externă: oare
proviziile din exterior pot fi luate în interior cu

ușurință? Oare sunt periculoase? Oare lumea bebelușului este susținută într-
un fel care îi permite să se relaxeze și să se simtă confortabil? Astfel, Erikson
preia conceptul lui Freud de libido oral, o componentă a psihosexualității care
se dezvoltă pe parcursul perioadei de sugar, și construiește o subiectivitate
complexă în jurul acestuia. Erikson privește bebelușul ca făcând eforturi mari
în cadrul orientării lui către lume, ca încercând să controleze o problemă
aflată în nucleul sentimentului său de sine în relație cu ceilalți, ca luptându-se
să găsească o cale de a se poziționa în lume care să-i permită creșterea
ulterioară a Eului.

Este util să comparăm teoria lui Erikson privind aceste pasaje din dezvoltare
cu alte modele psihanalitice ale dezvoltării. De exemplu, conceptul Melaniei
Klein de poziție paranoid-schizoidă organizată în jurul polarității între sânul
bun și sânul rău abordează aceeași luptă ca primul stadiu al dezvoltării Eului
conceptualizat de Erikson. Pentru Klein, binele și răul derivă din conflictele
pulsionale ale bebelușului între libido și agresivitate, în timp ce pentru
Erikson încrederea și neîncrederea sunt experiențe, reușite sau nereușite, ce
derivă din interacțiunile copilului cu persoanele care îl cresc. Pentru
Winnicott, însușirile mediului de susținere care oferă posibilități de
dezvoltare a experiențelor fie în termenii sinelui adevărat, fie în termenii
sinelui fals sunt determinate de mamă, de caracterul și de psihodinamica ei.
Într-un mod similar, Sullivan a privit punctele de anxietate din mamă ca
reprezentând originea clivajului timpuriu pe care îl face copilul între bine și
rău. Pentru Erikson, mama este un reprezentant și un vehicul pentru
abordarea culturală a modului de trai, care organizează și ierarhizează
siguranța și pericolul, plăcerea și

reținerea, gratificarea și frustrarea. Astfel, pentru Erikson, experiența


bebelușului și identitatea lui de mai târziu sunt modelate prin intermediul
obiceiurilor de creștere a bebelușului, care reflectă valorile și nevoile culturii
în care copilul este născut.

Felul în care Erikson a transformat teoria lui Freud își găsește în multe
moduri un ecou în operele altor autori importanți de psihanaliză postclasică.
Cu toate acestea, dat fiind că Erikson s-a inspirat din antropologie atunci când
a construit puntea de legătură între tărâmul culturii și teoria freudiană a
pulsiunilor cu baze biologice, teoria sa a omis și a lăsat nedezvoltată o
dimensiune majoră pe care au elaborat-o în schimb alte școli de psihanaliză
postfreudiană: relația dintre copil și anumite persoane care îl cresc (a se vedea
Seligman & Shanok).

Erikson a abordat alte stadii ale dezvoltării Eului într-o manieră similară,
elaborând conceptul lui Freud de stare psihosexuală și înțelegându-l în
termenii unei lupte a persoanei de a-și găsi un loc și o poziție într-un context
cultural, istoric: stadiul autonomie versus rușine și îndoială este asociat fazei
anale; stadiul inițiativă versus vinovăție este asociat cu fazele falică și
oedipiană; stadiul productivitate versus inferioritate este asociat cu faza de
latență. Dar din acest punct, Erikson nu mai găsește în teoria freudiană faze
psihosexuale care să corespundă teoriei lui și pe care să le folosească drept
schelet pe care să-și sprijine perspectiva privind dezvoltarea Eului. În cadrul
teoriei freudiene a dezvoltării, toate procesele semnificative sunt finalizate
odată cu soluționarea complexului Oedip și a debutului perioadei de latență.
Restul vieții reprezintă în general o desfășurare a structurilor stabilite până la
acel moment. Însă Erikson a privit creșterea Eului ca extinzându-se

considerabil dincolo de perioada oedipiană; astfel, el a adăugat la fazele


freudiene unele crize somatice, evenimente psihobiologice, pentru a-și putea
ancora propriile contribuții psihosociale. Erikson a asociat pubertatea și
adolescența cu stadiile de identitate versus confuzie de rol și de intimitate
versus izolare; stadiul generativitate versus stagnare a fost corelat cu
maternitatea/paternitatea; iar stadiul integritatea Eului versus disperare a fost
asociat senescenței fizice caracteristice înaintării în vârstă.

Erikson a împrumutat din biologie termenul epigeneză pentru a descrie


această viziune asupra creșterii și dezvoltării Eului. Fetusul se dezvoltă în
pântecele mamei prin apariția și predominarea succesivă a sistemelor
organice, fiecare dintre acestea preluându-și rolul în integrarea complexă,
finală a proceselor fizice din interiorul corpului funcțional al bebelușului.
Erikson a sugerat că, într-un mod similar, Eul se dezvoltă ca urmare a unui
proces organic cu diverse capacități și însușiri care se desfășoară în această
succesiune de crize, conducând în cele din urmă către integrarea psihosocială
a individului în lume.

Viziunea lui Erikson asupra dezvoltării este extrem de complexă și nuanțată,


însă există câteva aspecte ale modului său de a-și prezenta această viziune
care pot fi înțelese într-un mod eronat și simplist.

În primul rând, Erikson a prezentat crizele Eului în termenii unei lupte, ai


unui lucru împotriva altui lucru, ca și cum dezvoltarea sănătoasă la nivelul
fiecărui stadiu ar avea ca rezultat o victorie și respectiv o expulzare. Însă
Erikson a privit de fapt aceste crize ca fiind mai puțin niște lupte și mai
degrabă niște tensiuni

dialectice. Încrederea este întotdeauna complinită de neîncredere și se află cu


acesta într-o tensiune dialectică; la fel se întâmplă și în cazul autonomiei
raportate la rușine și îndoială și așa mai departe. Mai mult, chiar dacă o criză
sau alta se află la un moment dat în prim-plan, toate aceste probleme și
tensiuni sunt active pe durata întregului ciclu de viață. Fiecare stadiu este
revizuit într-un chip nou prin intermediul luptei cu însușirile subsecvente ale
Eului, iar Erikson a privit dezvoltarea Eului pe parcursul vieții mai puțin în
termenii unor trepte, și mai mult în termenii unui set complex de tensiuni
vitale, care se desfășoară progresiv și în rezonanță constantă reciprocă.

În al doilea rând, Erikson a prezentat stadiile psihosociale drept extensii ale


stadiilor psihosexuale identificate de Freud. Însă ele sunt mai mult decât
simple extensii. Erikson a schimbat însuși conceptul de pulsiune și nu i-a
adus pur și simplu adăugiri ⁴⁷. Integrând programul de maturizare prestabilit
al instinctelor biologice identificat de Freud cu structura organizărilor sociale,
Erikson a transformat perspectiva psihanalitică atât asupra pulsiunilor, cât și
asupra lumii sociale. Pentru Freud, realitatea socială este tărâmul în care
pulsiunile sunt gratificate sau frustrate; pentru Erikson, realitatea socială este
tărâmul care dă formă pulsiunilor într-o manieră distinctă din punct de vedere
cultural. În cadrul conceptual al lui Freud, individul este împins de pulsiuni;
în cel al lui Erikson, individul este împins de pulsiuni și tras de instituțiile
sociale. „Deci ceva în procesul Eului și ceva în procesul social sunt, ei bine,
identice" (1968, p. 224).

Cel mai cunoscut concept al lui Erikson este cel de identitate a Eului, care

este asociată cu adolescența, cu tranziția de la copilărie la maturitate, cu


punctul de intersecție dintre individ și lumea socială. Erikson a folosit în mod
deliberat termenul identitate în numeroase feluri, și tocmai această elasticitate
este cea care a facilitat explorarea interfeței dintre înțelegerea psihanalitică a
individului și a altor discipline precum istoria, biologia și antropologia
culturală.

Permițând termenului de identitate să exprime mai multe conotații, la un


moment dat… va părea că face referire la un sentiment conștient de identitate
individuală; la un alt moment va părea că desemnează lupta inconștientă în
sensul continuității unui caracter personal; la o a treia privire ne va apărea
drept criteriu pentru procesele silențioase ale sintezei Eului și, în final, ne mai
apare și ca factor de menținere a unei solidarități interne cu idealurile și
identitatea grupului (Erikson, 1959, p. 102).

Heinz Kohut
Așa cum am văzut, Freud și-a închipuit instituirea naturii „umane" ca urmând
unei lupte îndelungate între apetitul animal și standardele civilizate ale
comportamentului. În opinia lui, o conștiință dureros de încărcată însemna un
fel de triumf, fiind emblema unui cod civilizat de etică în interiorul unei
naturi de altfel inferioare. Pentru Freud, psihopatologia reflecta un
dezechilibru al acestor forțe interne, obligatoriu conflictuale.

Heinz Kohut (1923–1981) a oferit o viziune foarte diferită asupra experienței

umane, ce este în concordanță cu temele majore din literatura și analiza


socială a finalului de secol XX. El nu a vorbit despre lupte, ci despre izolare
— adică despre sentimentele dureroase ale alienării personale, ale experienței
existențiale anticipate și surprinse într-o manieră atât de impresionantă în
Metamorfoza lui Kafka, în care un om este separat într-un mod îngrozitor de
sentimentul propriei umanități și ajunge să se simtă pe sine ca fiind o
„monstruozitate umană“ (1977, p. 287). În viziunea lui Kohut, persoana ce se
confruntă cu probleme nu este măcinată de sentimente de vinovăție în raport
cu dorințe interzise; este o persoană care se deplasează prin viață fără niciun
sens. Golit de acea dorință de viață care aduce o notă de farmec lucrurilor
ordinare, acest om arată și se comportă ca o ființă umană, însă își privește
viața ca pe o muncă anevoioasă cu realizări goale. Sau este captiv într-un
montagne-rousse emoțional, în care exploziile exuberante de energie creativă
alternează cu sentimente dureroase de inadecvare drept răspuns la perceperea
tulburătoare a eșecului. Procesul creativ este scurtcircuitat; strădaniile
creative desfid realizarea. Acest om caută relațiile cu ardoare și chiar cu
disperare, dar le abandonează în mod repetat, ceea ce îi sporește pesimismul
în raport cu posibilitatea de a mai primi vreodată de la celălalt ceea ce are
„nevoie” cu adevărat. Omul din viziunea lui Freud era vinovat într-un mod
adecvat; omul descris de Kohut este categoric „tragic" (1977, pp. 132, 133).

La fel ca Hartmann, Kohut a conceput dezvoltarea mai puțin în termenii unui


„șoc cultural" (în cadrul căruia societatea civilizată face presiuni și, în cele
din urmă, îmblânzește oamenii cu tendințe animalice), ci mai degrabă în
termenii unei

„adaptări" intrinseci. Kohut a ajuns la concluzia că e posibil ca ființele umane


să fie făcute în asemenea manieră încât să înflorească într-un anumit tip de
mediu uman. Acest mediu trebuie cumva să pună la dispoziție acele
experiențe necesare care-i permit unui copil să crească nu numai în termenii
de a fi om, ci și în termenii de a se simți om — adică un membru cu vitalitate,
conectat la comunitatea umană. Kohut a încercat să identifice aceste condiții
ale mediului crucial din primii ani de viață ai copilului.

Și totuși, scrierile lui Kohut nu au fost simple extensii și elaborări ale ideilor
dezvoltate de predecesorii lui. Așa cum s-a întâmplat în cazul multor
inovatori din domeniul psihanalizei, transformările specifice gândirii lui
Kohut s-au născut în principal ca reacție la întâlnirea cu probleme clinice care
păreau opace și netratabile în cadrul conceptual al teoriei existente în acel
moment.

Tulburările narcisice de caracter

Contribuțiile inițiale ale lui Kohut au fost prezentate în termenii unei


reformulări radicale a conceptului freudian de narcisism. Freud considera că
întreaga energie libidinală a bebelușului era la început orientată către sine —
o stare pe care el a numit-o narcisism primar. În acești termeni, prima
experiență a bebelușului este magică și fantastică. Prins în ceea ce Freud a
numit omnipotența gândirii, bebelușul se simte ca fiind perfect și
atotputernic. Primele situații de frustrare a autogratificării prin intermediul
acestor fantasme de omnipotență și grandoare întrerup egotismul narcisic al
bebelușului. Incapabil să-și asigure gratificarea pe

această cale, bebelușul își întoarce energia libidinală către exterior, către
ceilalți, căutând o satisfacere palpabilă, chiar dacă este imperfectă. În cadrul
acestui proces, libidoul narcisic se transformă în mod normal în libido
obiectal, iar copilul îi va lua pe părinți drept obiecte esențiale ale iubirii în
această perioadă de sugar. Acest atașament față de părinți, precum și
fantasmele oedipiene care se dezvoltă în cadrul lui impun următoarea
dificultate psihică; în cazul în care copilul nu poate să renunțe la aceste
fantasme oedipiene, libidoul său ajunge să se fixeze asupra obiectelor iubirii
lui infantile și astfel individul devine nevrotic. Ulterior, când intră ca adult în
tratamentul psihanalitic, transferul acestor atașamente infantile durabile
asupra persoanei analistului permite ca ele să fie trăite cu o mare intensitate,
dar și să fie disponibile interpretării analitice curative.

Libidoul narcisic și libidoul obiectal au fost conceptualizate ca fiind invers


proporționale. Freud a comparat rezervorul libidoului cu protoplasma amibei:
cu cât protoplasma se concentrează mai mult în corpul central al amibei, cu
atât mai puțin va rămâne pentru pseudopode — și viceversa; cu alte cuvinte,
cu cât preocuparea de sine a unei persoane este mai intensă, cu atât mai
puțină energie rămâne disponibilă pentru atașamente față de ceilalți — din
nou, viceversa este valabilă. Freud a privit stările schizofrenice ca fiind
rezultatul unei retrageri masive a libidoului dinspre obiecte către o stare de
narcisism secundar; narcisismul secundar îl propulsează înapoi în timp pe
individ, chiar înainte de atașamentele lui infantile față de părinți, la starea de
egotism magic ce caracterizează primele luni de viață. De aici, individul nu-și
poate transfera atașamentele libidinale față de părinți asupra

persoanei analistului deoarece nu au mai rămas niciun fel de atașamente care


ar putea să fie transferate. Chiar și în prezent, analiști contemporani continuă
să apeleze la această teorie a narcisismului pentru a explica anumite
dificultăți clinice pe care le întâmpină.

Eduardo, un bărbat homosexual cu puțin trecut de douăzeci de ani, a apelat la


tratamentul psihanalitic din cauza unui sentiment de depresie vag, pervaziv și
din cauza unui sentiment de „neîmplinire“. „Se pare că nu reușesc să mă
regăsesc”, spunea el. Eduardo absolvise de curând facultatea și avea o
atitudine elegantă și gentilă; a demarat procesul analitic cu o deosebită
exuberanță și și-a descris ambiția de a fi milionar. Cu toate că în acel moment
nu avea o slujbă și nici prea multă experiență în câmpul muncii, Eduardo
acorda puțină atenție dezvoltării ariei lui de interese sau planurilor pe termen
lung prin care să atingă acest scop. Părea să nu aibă nicio idee despre
dificultatea sarcinilor pe care și le propusese. Atunci când se pregătea pentru
un interviu în vederea obținerii unui loc de muncă, Eduardo manifesta un
optimism presant; discuta despre planurile lui de a ajunge în vârful companiei
respective, fără să ia în calcul posibilitatea că ar fi putut să nu fie angajat sau
că, odată angajat, ajungerea într-o poziție de conducere nu era automată, ci
necesita un mare efort.

La începutul analizei viața socială a lui Eduardo era subiectul cel mai
frecvent al discuțiilor. Cu toate că era un bărbat atrăgător, el căuta în
permanență relația cu un celălalt perfect, un bărbat frumos și musculos, cu un
„penis mare“ care, spunea el, „să mă împlinească” și „să mă facă puternic".
Stările lui depresive erau în

strânsă legătură cu această dorință. Disforia lui se risipea atunci când era „la
agățat", atunci când se simțea că este activ în căutările lui și că părea să-și
atingă ținta; dar atunci când nu reușea să dobândească trofeul dorit, avea un
sentiment mohorât de vid și fragilitate. Astfel de dezamăgiri îl făceau să se
retragă. Își pierdea orice interes față de compania altor oameni și petrecea
multe seri în singurătate, în apartamentul lui, adesea masturbându-se.

Eduardo era un bărbat arătos, deosebit de inteligent și elocvent, iar originile


lui latine îi confereau o aură oarecum exotică; toate acestea îl făceau atrăgător
în ochii multor bărbați. Cu toate acestea, el disprețuia atenția pe care ei i-o
ofereau; nu o privea ca având o anumită însemnătate, ca reprezentând
posibilitatea dezvoltării unei legături sau a împărtășirii unui interes comun.
Toate acestea erau pentru Eduardo doar niște trofee cu o valoare neînsemnată
pe care să le colecționeze pe drumul către scopul lui în permanență eluziv.
Eduardo privea relațiile ca și cum ar fi fost un joc de dame: oamenii care se
arătau interesați de el erau „săriți" și îndepărtați de pe tablă în drumul către
încoronarea finală.

Dacă analista încerca să pună în cuvinte și să exploreze aceste tipare, se lovea


în mod repetat de același răspuns: Eduardo asculta în tăcere, întotdeauna
politicos, până în momentul în care analista termina să-și expună ideile; apoi
el își relua șirul ideilor ca și cum conținutul cuvintelor ei nu ar fi avut niciun
fel de semnificație. Intervențiile analistei erau privite doar ca o întrerupere a
felului în care Eduardo își prezenta propria lui experiență, o întrerupere pe
care el o îndura cu răbdare până când ea se oprea din vorbit și își relua poziția
de auditor atent.

Acest tipar a fost abandonat o singură dată în timpul ședințelor preliminare,


într-un moment în care Eduardo a făcut o pauză chiar în mijlocul discursului
său. Pentru un moment, el a studiat tăcut chipul analistei lui, privind-o ca și
cum ceva i-ar fi captat atenția. Apoi, privirea lui nedumerită s-a schimbat și a
comentat: „Știți, culoarea gri nu prea vă prinde… Albastrul v-ar avantaja mai
mult“. Iar când analista s-a arătat interesată să exploreze observația lui,
Eduardo a ignorat întrebarea ei și a comentat că ea „a citit prea multe cărți” și
că făcea prea mult caz de ceea ce fusese, de fapt, o remarcă superficială.
Apoi, Eduardo și-a reluat discursul din locul în care îl întrerupsese inițial.

În aceste prime ședințe analista s-a simțit incapabilă să-i ofere ceva care să îl
ajute, iar cu trecerea timpului a devenit, în general, tăcută. A început, în
schimb, să-și conștientizeze reveriile din momentele în care era cu el. Își
închipuia că se ridică și părăsește tăcută încăperea în care se aflau; în fantezia
ei, atâta vreme cât ar fi reușit să reapară la finalul ședinței și să-i spună „la
revedere", el nici măcar nu ar fi observat că ea lipsise. Și totuși, analista avea
un sentiment și mai tulburător, și anume că devenise invizibilă, ca și cum nu
ar fi existat. În mod evident, transferul, așa cum era el conceput în termeni
clasici, nu se petrecea. Prin urmare, analista a trăit o adevărată surpriză în
momentul în care Eduardo s-a mâniat și a devenit depresiv atunci când ea a
fost nevoită să anuleze o ședință.

Transferul narcisic: perspectiva clasică

Pentru Freud, transferul devenise nucleul emoțional al tratamentului

psihanalitic. El ajunsese la concluzia că descoperirea tendințelor inconștiente


conflictuale trebuie să se realizeze într-un context cu o mare încărcătură
emoțională, în care pacientul trăiește sentimente intense și conflictuale din
copilăria lui, care acum sunt transpuse asupra persoanei analistului. Astfel,
Freud a desemnat capacitatea de a dezvolta un transfer drept un sine qua non
⁴⁸ al pacientului analizabil: „Pe acest câmp trebuie obținută victoria, a cărei
expresie este vindecarea durabilă a nevrozei. Este incontestabil că biruirea
fenomenelor de transfer îi pune analistului cele mai mari dificultăți. Nu
trebuie să uităm însă că tocmai ele ne aduc un serviciu neprețuit, făcând să
devină actuale și manifeste pornirile amoroase ascunse și uitate ale
pacientului, deoarece în definitiv nimeni nu poate fi ucis in absentia sau in
effigie" (Freud, 1912/2004, p. 100).

Transferul a devenit o caracteristică atât de importantă a analizabilității, încât


Freud l-a transformat în element fundamental de diagnostic diferențial între
diferite tipuri de psihopatologie. Freud era de părere că ceea ce face ca
pacientul psihotic să fie netratabil constă în preocuparea lui de sine masivă,
care împiedică dezvoltarea transferului⁴⁹. Prin urmare, Freud a făcut
distincția între „nevrozele de transfer“ (care includeau afecțiuni nevrotice
analizabile, precum nevroza obsesională sau nevroza isterică) și „nevrozele
narcisice” (incluzând aici afecțiuni psihotice, cum ar fi schizofrenia și
depresia gravă, care nu puteau fi supuse procesului analitic).

Pacienții precum Eduardo ridică probleme pentru cadrul de referință


psihanalitic tradițional. Este evident că Eduardo nu era psihotic; el era
orientat în

realitate, funcțional, adecvat din punct de vedere social și elocvent în


exprimarea verbală. Trebuia să fie analizabil. Și cu toate acestea, așa cum
avea să descopere curând analista lui, părea imposibil să-l implice într-un
proces analitic semnificativ. Deși Eduardo nu prezenta vreo perturbare în
ceea ce privește testarea realității, el părea atât de absorbit de sentimentul
propriei grandori și perfecțiuni, încât analista și majoritatea oamenilor păreau
lipsiți de importanță pentru el. Spre deosebire de o persoană cu structură
psihotică, Eduardo putea în mod evident să coopereze în ceea ce privea
cerințele practice ale tratamentului psihanalitic; și cu toate acestea, el părea
impenetrabil din punct de vedere emoțional.

Eduardo manifesta toate semnele unei tulburări narcisice de caracter — un


diagnostic care în școala clasică de psihanaliză era realmente echivalent cu
neanalizabilitatea: preocupare excesivă de sine, atitudine fermecătoare și
superficială, grandoare, sensibilitate față de lucruri mărunte, folosirea
impersonală a analistei în locul unei implicări autentice în explorarea
analitică bazată pe colaborare. Potrivit teoriei clasice pulsionale, libidoul unui
astfel de pacient a fost cândva orientat către exterior, însă acum s-a retras și a
luat forma unei orientări narcisice defensive care are scopul de a evita
confruntarea cu deziluziile oedipiene inerente unei interacțiuni mai mature cu
lumea reală. În teoria clasică, se presupunea că singura speranță pentru acești
pacienți în ceea ce privește un eventual impact curativ depinde de abilitatea
analistului de a smulge cumva acest libido îndreptat către sine de pe calea
narcisică și defensivă și de a-l canaliza pe un curs mai matur, îndreptat către
exterior. Dat fiind că, prin definiție, această preocupare de sine împiedica

dezvoltarea transferului ca vehicul terapeutic puternic, se presupunea că


analistul demara în acest proces cu un handicap imens. Iar în ceea ce privește
abordarea clinică tradițională a unor astfel de cazuri, aceasta se baza masiv pe
analiza rezistenței și a apărărilor în scopul de a expune (și eventual de a
anula) manifestările procesului defensiv care au făcut imposibilă instituirea
unui transfer real. Astfel, prin utilizarea confruntărilor persistente și repetate,
analistul îi indica pacientului faptul că este concentrat asupra sieși sau că în
mod arogant are sentimentul că i se cuvine totul — toate acestea având o
natură infantilă. Uneori, pentru a încerca să creez o breșă în sentimentele
narcisice de grandoare ale pacientului, analistul de orientare clasică „adopta o
atitudine glumeață și ironică ce avea ca scop stimularea simțului umorului la
pacient, însă care adesea aluneca în sarcasm, ridiculizare sau chiar bătaie de
joc" (Kligerman, 1985, p. 12).

Kohut și curentul clasic al psihanalizei


Kohut a promovat și predat psihanaliza clasică până în ultimii zece ani ai
vieții lui, când scrierile sale s-au îndepărtat prea mult de curentul principal al
psihanalizei. Cu toate că a trăit la Chicago de la vârsta de 27 de ani până când
a murit la vârsta de 68 de ani, Kohut avea rădăcini vieneze adânci, la fel ca
Freud. Kohut s-a bucurat de legăturile personale cu Anna Freud și cu Heinz
Hartmann, plasându-se cu o mare satisfacție pe linia puternică a
descendenților lui Freud.

Însă, în pofida acestei legături profunde cu linia clasică de gândire, Kohut a


început să aibă din ce în ce mai multe nemulțumiri la adresa limitelor pe care
teoria

clasică le avea în înțelegerea și abordarea problemelor fundamentale pe care


le ridicau pacienți precum Eduardo. Într-o lucrare din 1979, „The Two
Analyses of Mr. Z“ [„Cele două analize ale dlui Z”], Kohut a prezentat atât
teoria clasică originară asupra tratamentului patologiei caracterului narcisic,
cât și experiențe clinice convingătoare ce l-au determinat să abandoneze
teoria clasică în favoarea unei orientări alternative, pe care a numit-o
psihologia sinelui⁵⁰.

Dl Z, un tânăr arătos care locuia cu mama lui, avea puțin peste 20 de ani
atunci când a apelat pentru prima dată la tratamentul psihanalitic, acuzând
probleme somatice oarecum neclare și dificultăți în a lega o relație cu o
femeie. La fel ca în cazul lui Eduardo, tatăl dlui Z fusese absent din viața
acestuia în cei mai importanți ani din viața lui, iar mama dlui Z fusese extrem
de apropiată de fiul ei. La fel ca Eduardo, dl Z putea fi descris ca fiind extrem
de sensibil în raport cu atenția oferită de analist, supărându-se și înfuriindu-se
atunci când apărea frustrarea unei întreruperi în programul lor de lucru; de
asemenea, nu era receptiv la intervențiile analistului, adesea respingându-le
fățiș.

Plasându-se inițial în perspectiva teoriei clasice, Kohut a observat că


analizandul lui fusese „răsfățat" prin atenția și implicarea pe care mama lui i
le oferise în mod excesiv, aspect care a încurajat într-un mod neadecvat
sentimentele lui infantile de grandoare. Kohut a bănuit că, adăugându-se
absenței inoportune a tatălui pe parcursul fazei oedipiene, această indulgență
excesivă a mamei a hrănit cea mai gratificatoare și nerealistă fantasmă a dlui
Z: faptul că ar fi fost unicul posesor al mamei lui. La vârsta de 5 ani, când
această fantasmă a dlui Z a fost pusă la

încercare în mod direct prin întoarcerea tatălui său, el a fost reticent la a


accepta următoarea provocare din dezvoltare: confruntarea cu realitatea
faptului că tatăl lui era câștigătorul oedipian evident. Dl Z era incapabil să-și
mobilizeze competitivitatea și agresivitatea normale, să îndure fantasmele
terifiante ale răzbunării castratoare a tatălui său și pierderea mamei. Dat fiind
că fantasmele lui preoedipiene de putere și de a fi special fuseseră gratificate
în mod excesiv, dl Z regresase acum, iar libidoul lui se întorsese la
organizarea infantilă, narcisică, în cadrul căreia el se simțea drept obiect al
afecțiunii preoedipiene a mamei lui, în pofida întoarcerii tatălui. Din această
perspectivă clasică, dl Z putea fi privit ca duplicându-și în cadrul
tratamentului atitudinea psihică defensivă și imatură, pretinzând ca „situația
psihanalitică să(-l) reinstituie (în) poziția de control exclusiv, de a fi admirat
și îngrijit de o mamă devotată" (1979, p. 5). Utilizând tehnica psihanalizei
clasice în încercarea de a smulge psihicul dlui Z din acest curs regresiv,
Kohut l-a confruntat în mod repetat pe dl Z cu mecanismele lui de apărare: cu
narcisismul lui, cu sentimentele sale de grandoare nerealiste și delirante, cu
felul în care utiliza mecanismul denegării pentru a scotomiza la nivel intern
realitatea întoarcerii tatălui său. Dl Z reacționa cu furie la aceste confruntări,
o reacție care a fost interpretată ca încercare de a îndepărta realitatea,
purtându-se ca și cum chestiunile legate de competiție și agresivitate nu ar fi
avut loc în viața lui; atenția tuturor trebuia să se concentreze asupra lui, ca și
cum ar fi fost băiețelul răsfățat care nu ar trebui să îndure nicio frustrare.

Multe dintre caracteristicile istoricului lui Eduardo s-ar putea potrivi cu

ușurință în cadrul clasic pe care Kohut îl prezintă în această lucrare. În


copilărie, Eduardo a fost prețuit cu entuziasm de mama lui, care îl considera
un băiețel perfect; ea sublinia că Eduardo era mult mai bun prin comparație
cu tatăl lui, care își abandonase familia când băiețelul avea 4 ani, după ce
suferise ani întregi de pe urma abuzurilor verbale ale soției lui nemulțumite.
Mama lui Eduardo, care îi spunea „micul meu prinț" fiului său frumos,
participând ulterior la evenimente sociale însoțită de el. În mod sistematic, ea
a hrănit imaginea lui infantilă despre sine ca fiind bărbatul perfect și preferat
și nu i-a permis să simtă impactul moderator al poziției și valorii unui bărbat
adult în viața ei. Din această perspectivă clasică, atitudinea lui Eduardo în
analiză ar putea fi privită ca punere în scenă a acestei organizări infantile
defensive: doar el era important, doar el trebuia admirat și privit, el ar fi
trebuit să aibă tot ceea ce își dorea, să nu aibă limite în ceea ce privește
aspirațiile lui de dezvoltare în orice domeniu.

Dacă realitatea istoricului lui Eduardo, la fel ca al dlui Z, pare să se


potrivească perfect în categoriile oferite de teoria clasică a tulburărilor
narcisice de caracter, Kohut a devenit din ce în ce mai conștient de
dimensiunile esențiale ale experienței cu pacienți narcisici ce rămăseseră
neabordate. De exemplu, el a descoperit că a-l convinge pe un pacient ca
Eduardo să renunțe la organizarea lui narcisică protectoare l-ar expune în
mod inevitabil la sentimente adânci de neadecvare și de umilire dureroasă. A-
l confrunta cu limitele lui putea produce un sentiment profund de cumplită
disperare. Fără să fie prin definiție prea plini de ei, pacienții narcisici precum
Eduardo păreau destul de fragili, având tendința să plonjeze brusc

dintr-un sentiment de superioritate exaltată și să se izbească de pământ cu


stângăcie.

Dar și mai tulburătoare a fost observația pe care a făcut-o Kohut, și anume că


un tratament psihanalitic bine condus și „reușit" nu părea să ajungă la
anumite însușiri deosebit de supărătoare ale experienței unei astfel de
persoane. După ce dl Z și-a încheiat prima analiză cu Kohut, care a durat
patru ani și s-a desfășurat în manieră clasică, a renunțat să mai ceară cu
insistență un tratament special, s-a mutat din casa mamei lui, a început să aibă
întâlniri cu femei și să manifeste mai multă asertivitate în cariera sa (Kohut,
1979). Însă cinci ani mai târziu, acest pacient a apelat din nou la terapie,
acuzând că relațiile de iubire pe care le avusese păreau superficiale din punct
de vedere emoțional, că nu simțea o satisfacție sexuală reală și că munca nu îi
aducea bucurie și nici provocări incitante, fiind o corvoadă și o povară.

De la Freud la Kohut

Freud a spus cândva că normalitatea se definește prin capacitatea de a iubi și


de a munci (Erikson, 1950, p. 264). Judecând după acest criteriu, analiza
inițială a dlui Z ar putea fi considerată un succes. Și cu toate acestea,
ascultându-l pe dl Z cinci ani mai târziu, Kohut a fost uimit să descopere că
din formula lui Freud lipsea un element esențial: și anume aptitudinea de a
simți bucurie și mândrie în raport cu aceste capacități. În lipsa acestei
vitalități interne, victoria pare să fie zadarnică. Psihanaliza îi oferise dlui Z o
orientare mai „realistă", adică recunoașterea faptului

că fantasmele lui de a fi o persoană specială erau nerealiste, însă nu i-a oferit


nimic cu care să înlocuiască elanul și entuziasmul care îi fuseseră alimentate
de fantasmele (acum abandonate) de grandoare narcisică. În plus, din
perspectiva lui Kohut, teoria psihanalitică existentă părea să nu ofere nicio
cale reală de a conceptualiza această problemă specifică.

Lui Kohut îi părea că teoria lui Freud despre dezvoltarea libidinală —


raportul invers proporțional între iubirea de sine și iubirea pentru ceilalți —
avea nevoie de o reformulare. Oare iubirea de sine este într-adevăr, în mod
fundamental, antitetică iubirii față de ceilalți? Oare este de bun augur, din
punctul de vedere al sănătății mentale, să fie privite ca imature și abandonate
considerația de sine și dorința de atenție și laude din partea celorlalți? Și oare
relațiile cu ceilalți sunt valoroase atâta vreme cât sunt plătite cu prețul iubirii
de sine? Oare sentimentele bune față de propria persoană nu contribuie
cumva cu vitalitate și bogăție la întâlnirile cu ceilalți?

Acestea sunt preocupările care l-au motivat pe Kohut să pună sub semnul
întrebării teoria lui Freud asupra narcisismului — un act pe care mulți l-au
privit ca fiind vecin cu erezia. Interesant este faptul că, inițial, Kohut nu a
împărtășit această perspectivă; el nu și-a privit ipotezele ca reprezentând o
ruptură față de tradiția clasică. Kohut recunoștea caracterul genial al minții lui
Freud, iar de aici izvora o adâncă loialitate intelectuală și profesională față de
el centrată nu pe anumite teorii ale lui Freud, ci mai degrabă pe metoda
psihanalitică, despre care Kohut considera că fusese instituită din cele mai
timpurii prezentări ale tratamentului psihanalitic. În opinia lui Kohut,
momentul definitoriu pentru psihanaliză a fost cel în care Anna

O. i-a spus lui Breuer:

„Aș vrea să spun ceva ce îmi trece prin minte“; și atunci, un om de știință a
fost îndeajuns de științific pentru a zice „spuneți” și pentru a se așeza și a
scrie ceea ce ea spunea, cu scopul de a organiza informațiile. Acesta este
marele pas care a dat naștere psihanalizei. Teoriile specifice pe care le-a
instituit mintea organizatoare a lui Freud sunt doar teorii specifice. El ar
putea fi un Newton al psihanalizei. Și, fără îndoială, chiar este. Însă aceasta
nu înseamnă că nu există și alte feluri de a organiza informațiile (Kohut, apud
Kirsner, 1982, p. 492).

Teoria psihanalizei, avea să conchidă Kohut în cele din urmă, a fost ridicată
într-o poziție atât de sacrosanctă în domeniul ei, încât a ajuns să aibă un
impact distructiv asupra procesului psihanalitic — tocmai adevăratul dar al
lui Freud pentru posteritate. O aderență excesiv de rigidă la conținutul
teoriilor specifice ale lui Freud — cum ar fi teoria narcisismului —
încurajează analistul să impună un sistem de prejudecăți asupra procesului,
sistem care adaptează mesajele pacientului la categoriile predeterminate de
semnificație, în loc să formuleze ipoteze provizorii care să încurajeze în
analist o receptivitate continuă și deschisă față de experiența unică a
suferinței pacientului.

Introspecția vicariantă și caracterul narcisic

În activitatea lui cu pacienții narcisici, Kohut a încercat să-și suspende

propriul cadru de referință organizator construit în termenii clasici, precum și


ideile preconcepute referitoare la semnificația mesajelor pacientului. A
încercat să se pună în pielea pacientului, să înțeleagă experiența din punctul
de vedere al pacientului. Această abordare, pe care el a numit-o imersie
empatică și introspecție vicariantă (1959), a devenit, pentru Kohut,
caracteristica definitorie a metodologiei psihanalitice. „Spunem că un
fenomen este mental, psihic sau psihologic atunci când modul nostru de
observație include introspecția și empatia în calitate de elemente constituente
esențiale“ (p. 462). Această metodologie, își amintea Kohut, „mi-a permis să
percep sensuri, sau semnificația sensurilor, pe care anterior nu le percepusem
în mod conștient” (1979, p. 3).

Care sunt oare tipurile de sensuri noi ce devin disponibile prin utilizarea
introspecției vicariante? Ce anume ar putea oare analista lui Eduardo să afle
în legătură cu el dacă ascultă mesajele lui în termenii semnificației lor pentru
el, și nu încercând să le potrivească într-o grilă deja stabilită a funcționării și
semnificației psihice?

În pofida aparentei lui preocupări de sine, Eduardo simțea că oamenii sunt


foarte importanți pentru el; făcea eforturi foarte mari pentru a-i determina pe
oameni să interacționeze cu el, consumând multă energie în căutarea
partenerului său ideal și semnalând cu claritate analistei că voia ca ea să fie
acolo cu el. Ceea ce era uimitor în legătură cu cerințele lui implicite și ceea
ce, totodată, le făcea să fie atât de greu de perceput, era faptul că, deși nevoia
lui de prezență a celuilalt era foarte intensă, aceasta era totodată extrem de
specifică, excluzând din start o gamă

de experiențe care, de regulă, sunt o parte importantă a relațiilor. Mai exact,


analista și-a dat seama că Eduardo părea să caute două tipuri precise de
experiență cu ceilalți. Primul tip de experiență, cel mai vizibil în cadrul
relației cu analista, era prezența unui celălalt atent și interesat care să îi
permită să se manifeste fără a-l întrerupe, rămânând devotat și alinându-l
atunci când el era supărat sau deosebit de agitat. Cel de-al doilea tip de
experiență, la început mai vizibil în viața lui din afara tratamentului, era
experiența cu un celălalt idealizat și puternic prin intermediul căruia el spera
să poată ajunge să se simtă și pe sine însuși la fel de robust și de puternic.
Ambele relații aveau un efect intens asupra stimei lui de sine. Atunci când
păreau posibile, atunci când legătura psihanalitică era acolo pentru el și atunci
când simțea speranță în căutarea bărbatului ideal, Eduardo părea încrezător,
echilibrat și viu. Atunci când aceste relații erau întrerupte sau inaccesibile, el
se prăbușea emoțional.

Privit prin cadrul unor înțelegeri analitice prestabilite, istoricul lui Eduardo
arăta cu claritate faptul că fusese „răsfățat", că sentimentele lui de grandoare
fuseseră permise prea mult. Dar cum oare ar putea același istoric să fie înțeles
dacă ar fi investigat cu o centrare asupra experienței persoanei care l-a trăit?
Pe măsură ce Eduardo se simțea tot mai bine înțeles de analista lui, aceste
imagini de a fi băiețelul special și perfect al mamei au scăzut în intensitate. În
loc de acestea, Eduardo a început să pună în cuvinte o perspectivă foarte
diferită asupra relației cu mama sa. Un anumit vis a surprins cu însuflețire
starea experienței de sine. Eduardo a visat că era o marionetă fusiformă de
lemn, prinsă de sfori care erau trase de

mama lui. Departe de a fi prințul încoronat de la curtea mamei sale, Eduardo


și-a amintit cu anxietate de sentimentele recurente de a nu avea un sine; era
un interpret neuman și fragil, care nu avea sentimentul unei voințe personale.
Trăia explozii intense de energie, însă nu putea să o organizeze sau să o
canalizeze în proiecte benefice pentru el pe termen lung ⁵¹. Mama lui fusese
fericită să se laude cu fiul ei frumos și talentat, însă Eduardo a simțit că ea se
folosise de el pentru a-și satisface propriile nevoi. Ea înțelesese prea puțin
felul în care era el de fapt, ceea ce el își dorea, încotro se îndrepta și cum ar fi
putut să îl ajute să se dezvolte; în schimb, îl critica într-un mod posesiv atunci
când apela la altcineva.

A aplica metodologia prezentată de Kohut înseamnă a ajunge să-l privim pe


Eduardo într-un mod complet diferit — nu în termenii de a fi primit prea
multă atenție, ci în termenii tipului de atenție pe care a primit-o. Mama lui i-a
oferit o mixtură mortală: i-a stimulat sentimentele copilărești de grandoare și
omnipotență, l-a lăsat să creadă că ar trebui să fie capabil să facă orice, însă a
uitat de el ca persoană de sine stătătoare și astfel i-a compromis capacitatea
de a se dezvolta. Dându-și seama tot mai mult de faptul că legătura cu mama
lui avea la bază ideea ca el să arate bine și să nu aibă nevoie de ajutor,
Eduardo și-a asumat un rol de individ rafinat, aparent capabil, care însă îi
ascundea adevărata experiență a propriei persoane. Eduardo a ilustrat această
situație numind-o „un ou crud în interiorul unei coji subțiri și perfecte".

Utilizându-și cunoștințele de psihologie freudiană a Eului drept punct de


plecare în conceptualizarea dificultăților pacienților precum Eduardo, Kohut
a pus

accent mai mult pe problemele din dezvoltarea timpurie decât pe chestiunile


legate de conflict. Exista ceva ciudat în felul fundamental în care acest tip de
pacient (și toate tipurile de pacienți, așa cum a ajuns Kohut să considere într-
un final) se resimțea în calitate de sine. Indiferent de conflictele pe care acești
pacienți le aveau în raport cu impulsurile lor sexuale și agresive, dedesubtul
lor se afla o problemă fundamentală legată de organizarea sinelui, de
sentimentul de sine, de atenția față de sine (aspecte surprinse în sentimentul
pregnant al lui Eduardo de a nu fi capabil să se găsească pe sine). Kohut a
ajuns să creadă că problema era înțeleasă doar la un nivel superficial dacă era
privită ca reprezentând „prea mult" narcisism. El a ajuns la concluzia că
dezvoltarea normală a narcisismului sănătos se reflectă într-un sentiment de
vitalitate și solidaritate internă, în acea capacitate de a controla talentele și de
a înainta constant către atingerea scopurilor, acea stimă de sine care este
fiabilă și durabilă în fața dezamăgirilor și care permite trăirea sentimentelor
de mândrie expansivă și de plăcere a succesului. Un tablou clinic precum cel
al lui Eduardo ne informează în privința perturbării procesului său normal de
dezvoltare. Sentimentelor intense de grandoare li se adaugă absența
capacității de efort susținut. Stima de sine oscilează între înălțimi amețitoare
și adâncimi îngrozitoare; nu există o contrapondere securizantă care să
tempereze planurile nerealiste sau să absoarbă frustrarea și înfrângerea.

Dezvoltarea narcisismului normal

Copiii trăiesc într-o lume a supereroilor și a superforțelor. Uneori se

imaginează pe ei înșiși ca fiind de o perfecțiune absolută și capabili de orice.


Alteori își imaginează că persoanele care îi cresc și de care sunt atașați sunt
mai mari decât viața însăși și atotputernice. Putem avea în vedere termenii pe
care teoreticienii psihanalizei clasice i-au folosit pentru a descrie această fază
timpurie de dezvoltare: omnipotență, grandoare, exhibiționism, idealism
arhaic. Teoria clasică a privit această supraestimare infatuată a sinelui și a
persoanelor care cresc copilul (supraestimare ce caracterizează primii ani de
viață) ca fiind impregnată cu fantasme infantile, ca reprezentând o
iraționalitate imatură ce trebuie depășită, permițând astfel dezvoltarea unor
legături realiste cu ceilalți și cu lumea externă în general.

Kohut a privit aceste experiențe timpurii într-un mod inovator, în lumina


tulburărilor narcisice ale pacienților săi. Ceea ce el a văzut în universul
copilăriei timpurii erau vitalitatea, exuberanța, expansivitatea, creativitatea
personală — toate acestea lipsind adesea din adulții care își trăiau viețile
goliți de entuziasm și sens, sau care, asemenea lui Eduardo, păzeau în mod
defensiv o imagine de sine fragilă și exagerată care îi izola și îi submina.
Kohut a devenit interesat de soarta acestei vitalități infantile și a considerației
de sine robuste — adică de procesul din dezvoltare prin intermediul căruia
acestea pot fi prezervate la adultul sănătos sau pot să deraieze către
narcisismul patologic.

Potrivit teoriei pe care Kohut a dezvoltat-o în cele din urmă, un sine sănătos
evoluează în interiorul unui mediu de dezvoltare ce conține trei tipuri
specifice de experiențe cu obiectul sinelui. Primul tip de experiență necesită
un obiect al sinelui
„care răspunde la sentimentul înnăscut de vigoare, măreție și perfecțiune al
copilului și îl confirmă“, un obiect al sinelui care, privind copilul cu bucurie
și încuviințare, îi susține stările mentale expansive. Cel de-al doilea tip de
experiență necesară din punctul de vedere al dezvoltării necesită din partea
copilului o implicare în relații cu alții mai puternici „pe care copilul poate să
îi admire și cu care poate să fuzioneze, ca imagine a calmului, infailibilității
și omnipotenței” (Kohut & Wolf, 1978, p. 414). Și, în final, cel de-al treilea
tip de experiență identificat de Kohut ca fiind necesar pentru dezvoltarea
sănătoasă necesită experiențe cu obiecte ale sinelui care, prin deschiderea lor
față de copil și similaritatea cu el, trezesc un sentiment de asemănare
esențială între ele și copil.

Oare cum iese copilul din aceste stări narcisice ale copilăriei? Kohut a ajuns
să creadă că acest lucru nu se întâmplă prin confruntarea cu trăsăturile lor
nerealiste. Copilul care aleargă prin sufragerie costumat în Superman are
nevoie ca ceilalți să se bucure de exuberanța lui, și nu ca fanteziile lui să fie
interpretate ca fiind grandioase. Copilul care crede că mama lui e cea care
face ca soarele să răsară în fiecare dimineață are nevoie să i se permită să se
bucure că participă la ceva divin, și nu să fie informat în legătură cu statutul
mărunt al mamei în cadrul universului. Aceste stări mentale narcisice timpurii
conțin sâmburii narcisismului sănătos; Kohut a sugerat că acestora trebuie să
li se permită o transformare lentă, care să se petreacă de la sine, prin simpla
expunere la realitate. Copilul ajunge astfel să recunoască natura nerealistă a
imaginilor lui despre sine și despre părinții lui odată ce începe să sufere
dezamăgirile și deziluziile obișnuite ale vieții de zi cu zi: nu poate

să treacă prin ziduri, tatăl lui nu poate să decreteze ca echipa lui de fotbal
preferată să câștige mereu și așa mai departe. În cadrul dezvoltării sănătoase,
imaginile augmentate ale sinelui și ale celuilalt se diminuează treptat, puțin
câte puțin, până când ating proporții mai mult sau mai puțin realiste.
Frustrările optime, având un caracter inevitabil și, în același timp, gestionabil,
se vor petrece în interiorul unui mediu în general suportiv. În acest context
sigur, copilul face față situației, supraviețuiește frustrării sau dezamăgirii, iar
în cadrul acestui proces el internalizează trăsăturile funcționale ale obiectului
sinelui. De exemplu, el învață să se aline, și nu să se prăbușească în disperare;
ajunge să trăiască experiența puterii interne în pofida înfrângerii suferite.
Kohut credea că acest proces, pe care el l-a numit internalizare
transformatoare, se repetă în nenumărate moduri mărunte și construiește
structura internă, având ca rezultat un sine sigur și rezilient care păstrează un
sâmbure de incitare și vitalitate din stările narcisice imature, originare.

Transferurile obiectului sinelui

Kohut a descoperit indicii ale funcționării narcisismului infantil în cadrul


transferurilor narcisice ale pacienților lui și le-a privit pe acestea ca definind
tipurile de experiență normală și necesară care au fost compromise în primii
ani de viață ai acestor oameni. Kohut credea că primii analiști au înțeles într-
un mod eronat aceste tipuri de „transfer al obiectului sinelui" deoarece
anticipau un transfer nevrotic tradițional, în cadrul căruia pacientul îl vede pe
analist ca persoană separată de la care dorește să obțină o gratificare intensă
într-o anumită formă. Pacienții narcisici

precum Eduardo își tratează analistul și își privesc partenerul ideal ca fiind
extensii ale lor, ca aspecte funcționale și foarte necesare ale propriei lor
experiențe subiective. Partenerul mereu eluziv al lui Eduardo trebuia să fie
puternic și falic și să îl completeze. Eduardo își închipuia mai degrabă o
uniune perfectă, și nu o relație între doi oameni separați. În mod similar,
analista, atunci când era disponibilă pentru Eduardo, se potrivea atât de bine
în experiența lui, încât ea nu se mai simțea ca fiind o persoană distinctă.
Kohut ar fi spus că analista lui Eduardo a surprins în contratransfer ceea ce el
a desemnat drept transfer al obiectului sinelui.

Kohut a identificat trei tipuri de transfer al obiectului sinelui — care reflectă


cele trei tipuri de experiență cu obiectul sinelui necesare în copilărie. Unii
pacienți, cum este și Eduardo, leagă un atașament puternic față de analist,
atașament ce are la bază nevoia ca analistul să sesizeze și să le reflecte înapoi
propria lor experiență de sine, propriile bucurii și percepții, precum și
propriile dezamăgiri. Chiar dacă analista pare să fie insignifiantă pentru
pacient dacă privim din perspectiva tradițională, în realitate ea este esențială
ca tip de context ce oferă îngrijire (un context care seamănă foarte mult cu
„mediul de susținere" descris de Winnicott), în care pacientul poate începe să
se simtă mai văzut, mai real și cu mai multă substanță internă. Kohut a numit
transfer de tip oglindire acest transfer. Un al doilea tip de transfer narcisic se
dezvoltă atunci când pacientul îl privește pe analist ca fiind perfect și
minunat, simțindu-se din ce în ce mai puternic și mai important datorită
legăturii lui cu acest celălalt puternic și important. Pe acesta, Kohut l-a numit
transfer idealizant. În cele din urmă Kohut a identificat și un transfer
gemelar sau de tip

alter ego, în cadrul căruia pacientul tânjește să simtă o asemănare esențială cu


analistul, însă nu în termenii similarității externe, ci în termenii însemnătății
sau funcției (de exemplu, atunci când pacientul simte că un analist de același
sex cu el ar avea aceeași sensibilitate în raport cu a fi bărbat sau femeie).

Din moment ce în cadrul acestor forme de transfer analistul nu este resimțit


ca fiind o ființă separată, ci ca o extensie necesară a sinelui slăbit al
pacientului, este de așteptat ca felul în care pacientul își controlează
analistul/obiectul sinelui să se apropie de controlul pe care un adult se
așteaptă să îl aibă asupra corpului și minții lui (Kohut & Wolf, 1978, p. 414).
Ne putem aminti acum de felul natural în care Eduardo îi dădea sfaturi
analistei cu privire la alegerea culorii vestimentației. (Sau poate că prin
alegerea culorii albastre el încerca să spună că tânjea la rezonanța pe care i-ar
fi putut-o oferi o persoană de același sex.)

Niciunul dintre aceste tipuri de transfer nu seamănă cu cele oedipiene, care


reprezintă marca psihanalizei clasice. Dar și mai șocant este faptul că
interpretarea transferurilor narcisice în concordanță cu tehnica tradițională
este dezastruoasă, așa cum a descoperit Kohut. Dacă analistul interpretează
(în cadrul transferului de oglindire) că percepțiile de sine ale pacientului sunt
augmentate și că este necesar ca acesta să renunțe la ele, dacă interpretează
(în cadrul transferului idealizant) că imaginea pacientului despre analist este
augmentată și că este necesar să fie abandonată sau dacă analistul
interpretează (în cadrul transferului de tip alter ego) că presupusa asemănare
între pacient și analist este defensivă sau iluzorie, atunci stima de sine a
pacientului se prăbușește și rezultatul este fie un sentiment

demoralizant de vid și inutilitate, fie o explozie de furie.

Ce se întâmplă oare dacă aceste tipuri de transfer nu sunt întrerupte prin


interpretare, ci li se permite să înflorească? Teoria clasică ar prezice o
adâncire a fixației sau o regresie, dat fiind că analistul coluzionează și
gratifică fantasmele infantile ale pacientului preocupat de sine. Cu toate
acestea, Kohut a descoperit că pacienții lui aveau nevoie de o imersie extinsă
în aceste stări transferențiale pentru a putea să dezvolte treptat un sentiment
mai stabil de vitalitate sau o stare de bine. După o anumită perioadă de timp,
acești pacienți în niciun caz nu regresau, ci începeau să evolueze și să
dezvolte un sentiment de sine mai coeziv, mai rezilient și mai robust, apt să
îndure dezamăgirile și să se adapteze la realitățile vieții, găsind astfel o
plăcere vitalizantă în experiența personală. În consecință, pentru pacienți
precum Eduardo, acest mod de a se implica în tratament a reprezentat
încercarea lui spontană de a crește: stabilirea unei relații cu analista care să îl
ajute în sensul ecloziunii unui sine cu mai multă substanță din ceea ce a fost
cândva un „ou" crud.

Situația psihanalitică

Kohut a susținut inovații tehnice care au pus la îndoială în mod direct


doctrina fermă a tehnicii clasice. Așa cum am văzut, el a propus o abordare
total diferită a transferului. El a văzut pacientul ca încercând în situația
analitică să reanime un proces din dezvoltare întrerupt. Analistul trebuia să nu
ignore sau să reziste la aceste tipuri de transfer în pofida anxietății
contratransferențiale pe care acestea

le-ar putea naște; analistul trebuia să-i permită pacientului să-l resimtă exact
în acel rol din dezvoltare de care are nevoie, permițând astfel procesului de
dezvoltare blocat să fie reluat. (Abordarea clinică a lui Kohut are multe
lucruri în comun cu cea a lui Winnicott și cu cea a lui Balint; a se vedea
capitolul 5.)

Fără îndoială, înainte de apariția lui Kohut pe scena psihanalizei,


responsivitatea empatică, reflectată atât în atitudine, cât și în intervenții, era
deja parte din orice tehnică eficientă; însă dat fiind faptul că nongratificarea
era un principiu esențial al tratamentului în cadrul modelului clasic, acest
aspect al experienței dintre pacient și analist era rareori discutat deschis și
astfel el nu a fost niciodată dezvoltat cu adevărat. În mod similar, faptul că
pacientul își idealiza analistul nu prezenta interes și nici nu era luat în calcul
ca având un potențial terapeutic. Atunci când se manifesta în forme extreme,
idealizarea era interpretată ca reprezentând o proiecție asupra analistului a
supraestimării narcisice a pacientului. În forme mai atenuate, idealizarea
putea să se regăsească în categoria mai amplă pe care Freud a numit-o
transfer pozitiv nederanjant, care este format din sentimentele în general
benigne ale pacientului față de analist; despre acest tip de transfer, Freud
considera că deschide calea analizei și că, prin urmare, nu ar trebui să facă
obiectul interpretării decât în fazele finale ale tratamentului. Kohut a scos din
umbră aceste două dimensiuni ale experienței dintre pacient și analist,
permițând să fie explorat potențialul lor pentru dezvoltarea pacientului, și
totodată să fie luată în calcul o implementare mai sofisticată a lor în clinică.

Kohut a descoperit că, în primele stadii ale transferurilor obiectului sinelui

(aceste stadii putând să dureze foarte mult timp în unele cazuri), interpretarea
nu numai că este nenecesară, ci este totodată și distructivă; interpretarea
atrage atenția asupra caracterului separat al analistului și astfel interferează cu
posibilitatea pacientului de a se cufunda în experiența obiectului sinelui, care
este necesară din punctul de vedere al dezvoltării. În locul interpretării,
intervențiile analitice au ca scop punerea în cuvinte a modului în care
pacientul are nevoie să vadă în transfer funcționarea analistului, acceptând
deschis această nevoie și empatizând atunci când pacientul trăiește experiența
„scăpărilor" analistului aflat în acest rol. Asemenea unui părinte, analistul nu
poate (și în realitate nici nu ar trebui) să fie întotdeauna perfect acordat la
nevoile pacientului. La fel ca părintele, nici analistul nu poate să facă soarele
să răsară sau să protejeze pacientul de realitățile dure ale vieții. În consecință,
analistul, asemenea unui părinte adecvat, dă greș lent și gradat, permițând
transferurilor narcisice să se transforme (prin intermediul internalizării
transformatoare) într-un sentiment mai realist despre sine și despre ceilalți,
dar încă vital și robust.

Vinul nou din burdufurile vechi

⁵²

Teoria psihologiei sinelui s-a dezvoltat mult în ceea ce privește complexitatea


și gama ei de aplicabilitate din momentul în care a fost pentru prima dată
prezentată în 1971 de Kohut în lucrarea Analysis of Self [Analiza sinelui].
Kohut și-a prezentat ideile în cadrul modest al observației științifice. Afirma
că observase apariția

unui tip de transfer neidentificat până la acel moment, care părea să reflecte
presiunea unei a treia pulsiuni: libidoul narcisic. Kohut și-a dorit foarte mult
să rămână în curentul clasic al psihanalizei.

Și totuși, acest efort al lui nu a putut să-i conțină pentru mult timp
creativitatea expansivă a gândirii. Începând cu primele lucrări ale lui Kohut,
putem simți din ce în ce mai mult că vocea lui este fundamental diferită de
cea a lui Freud, că el privește experiența umană și semnificația acesteia într-
un mod foarte diferit.

Kohut a pus accent pe contextul traumatizant cronic din mediul uman


timpuriu al pacientului și nu pe nevoile imperioase primitive ce ies la iveală
din interior; el a ilustrat eforturile temătoare ale pacientului de a se proteja pe
sine, și nu căile lui inteligente de a obține gratificările interzise. În mod
special, cuvintele lui Kohut dezvăluie în mod repetat aprecierea și respectul
lui profund pentru încercările pacientului, adesea lipsite de succes, însă mereu
pline de speranță, de a continua să se dezvolte în pofida situațiilor adverse —
o temă care arareori este abordată în literatura clasică.

Așa cum un arbore va putea, în anumite limite, să crească în jurul unui


obstacol astfel încât să-și expună în cele din urmă frunzele la razele de soare
care îi susțin viața, la fel și sinele, în căutările lui pe calea dezvoltării, va
renunța la efortul de a continua într-o anumită direcție și va încerca să meargă
mai departe într-o altă direcție (1984, p. 205).

Kohut a văzut presiunile sexuale și agresive intense, pe care Freud le definise

ca stând la baza motivației umane, ca fiind secundare, ca fiind niște „rezultate


ale dezagregării", niște consecințe ale perturbărilor în formarea sinelui care
acum ar putea să exprime încercările de a salva un oarecare sentiment de
vitalitate într-o lume internă care de altfel este pustie. El a explorat această
idee într-un mod deosebit de creativ în corelație cu sexualitatea — de
exemplu, atunci când a abordat funcția masturbării în susținerea experienței
interne a unei persoane:

Din moment ce el nu putea să resimtă cu bucurie, nici măcar în fantezie,


experiența fericirii însuflețitoare a delimitării sinelui și a independenței
crescânde, încerca să obțină un minimum de plăcere prin autostimulare —
plăcerea lipsită de bucurie a unui sine înfrânt. Cu alte cuvinte, masturbarea nu
era motivată de o pulsiune: aceasta nu reprezenta acțiunea viguroasă a unui
sine ferm al unui copil sănătos aflat în căutarea plăcerii. Aceasta era
încercarea lui, prin intermediul stimulării celor mai sensibile zone ale
corpului său, de a obține temporar o reasigurare a faptului că este viu, că
există (1979, p. 17).

Într-un mod similar, Kohut nu a privit agresivitatea și furia pacientului din


tratament ca exprimând o forță intrinsecă, ci ca o consecință a vulnerabilității.
Denigrarea agresivă ar putea fi modul prin care pacientul se protejează în fața
riscului unei retraumatizări inerente acceptării analistului ca obiect al
sinelui⁵³. Este de înțeles că se poate naște o furie amară ca urmare a faptului
că pacientul percepe slăbiciunile analistului, lipsa lui de acordaj și faptul că
nu prezintă siguranță — cu

atât mai mult cu cât, odată ce și-a reanimat legătura necesară cu obiectul
sinelui, pacientul ajunge să depindă cu disperare de funcționarea efectivă a
acestui obiect al sinelui. Pentru Kohut, agresivitatea este reactivă, și nu
fundamentală.

Treptat, gama de problematici abordate de Kohut în lucrările lui s-a extins


dincolo de subiectul stimei de sine. El a reconceptualizat în mod fundamental
ființa umană. Investigarea unor chestiuni precum creativitatea, armonia
funcțională și sentimentele de coerență internă și de viabilitate a înlocuit
obiectul tradițional de studiu al psihanalizei, și anume destinele gratificării
pulsionale sexuale și agresive. Punctul de concentrare a atenției a devenit
pentru Kohut sentimentul subiectiv al pacientului de autorealizare și felul
subiacent în care se percepe ca fiind bine integrat, dintr-o singură bucată,
rămânând constant de-a lungul timpului, conținându-și și echilibrându-și
diferitele stări emoționale. Kohut a încercat să discearnă care ar putea fi
elementele de bază operaționale ale acestei autorealizări, stabilind două
componente fundamentale: o ambiție vitalizantă, expansivă și scopurile
idealizate de bază. Kohut și-a imaginat sinele sănătos ca lansându-se de pe
această trambulină a ambiției, pe calea talentelor și a aptitudinilor, către
scopurile care sunt idealizate — adică pătrunse de semnificație personală.
Accentul pe care el l-a pus, din nou, nu a fost asupra „execuției" corecte, ci
asupra capacității persoanei de a-și simți experiența de viață ca fiind
energizată, creativă și semnificativă la nivel personal.

Dacă am încerca să ilustrăm printr-o metaforă ceea ce el a ajuns să descrie ca


fiind procesul dezvoltării sănătoase a sinelui, este ca și cum Kohut și-a scos
în cele

din urmă vinul nou din burdufurile vechi în care îl pusese inițial. Viziunea lui
a devenit mai explicită, completă și coerentă la nivel intern. Este ca și cum, în
pofida eforturilor lui de a rămâne fidel tradiției clasice, el însuși a fost
propulsat de o anumită forță internă care l-a presat să crească și să-și
realizeze propriul lui „plan intrinsec".

Freud a utilizat conceptul de sine în mod ocazional și nesistematic; Hartmann


a definit sinele cu atenție, dar într-un mod abstract, ca fiind o „reprezentare în
interiorul Eului“; conceptul a prins mai multă viață în lucrările lui Edith
Jacobson, pe măsură ce ea îl construia, într-un cadru al dezvoltării, într-o
viziune treptată a influenței reciproce dintre factorii constituționali, pulsiuni,
dezvoltarea Eului și relațiile cu ceilalți. Însă pentru Kohut sinele a devenit
„nucleul personalității”, centrul inițiativei umane care își are propria forță
motivațională ce țintește înspre „realizarea propriului său plan specific de
acțiune" (Kohut & Wolf, 1978, p. 414).

În 1977 (în The Restoration of the Self [Restaurarea sinelui]), Kohut ajunsese
deja să-și privească teoriile ca fiind nu doar aplicabile unei game restrânse de
pacienți cu anumite tulburări mai grave, ci ca oferind totodată o perspectivă
complementară celei a lui Freud, ce poate fi utilizată pentru înțelegerea
tuturor pacienților, a tuturor oamenilor. Cu toții am putea fi priviți ca
luptându-ne în mod fundamental cu probleme de autoreglare afectivă, de
stimă de sine și de vitalitate personală. În cele din urmă, în anii ce au precedat
moartea lui Kohut din 1981, a devenit clar faptul că el nu privea psihologia
sinelui ca fiind o simplă adăugire la teoria freudiană a pulsiunilor, ci ca pe o
alternativă preferabilă și comprehensivă.

Controverse în cadrul psihologiei sinelui

Au apărut numeroase puncte de controversă în interiorul curentului


psihologiei sinelui. Una dintre probleme privește destinul tipurilor de
transferuri pe care Freud le-a descris inițial, în cadrul cărora pacientul îl
resimte pe analist (și și-l reprezintă) ca persoană separată de el (de exemplu,
pacientul dorește să-l seducă pe analist sau crede că este controlat de acesta
„exact așa cum" l-a controlat mama lui). Încercând inițial să divizeze un curs
separat în dezvoltare pentru libidoul narcisic și concentrându-se în clinică
asupra acestui proces (și asupra manifestărilor acestuia în cadrul
transferurilor obiectului sinelui), Kohut a omis mai mult sau mai puțin din
tabloul clinic relația cu un celălalt diferențiat. Pe măsură ce perspectiva lui
Kohut se lărgea, pulsiunile (cum ar fi libidoul narcisic și libidoul obiectal)
erau eliminate din funcția de forțe motivaționale fundamentale; psihologia
sinelui era privită ca având o aplicabilitate generalizabilă, și nu restrângându-
se la capacitatea de a oferi un tip specific de tratament destinat celor care,
asemenea lui Eduardo, manifestau acel tip de tulburări care, în mod
tradițional, erau desemnate ca tulburări narcisice. Rolul relațiilor cu obiectul
diferențiate în dezvoltare și în situația clinică trebuia acum să fie regândit.

Felul în care Margaret Mahler a descris dezvoltarea de la simbioză la


separare-individuare (prezentat în capitolul 2) a avut potențialul de a aduce o
oarecare lumină asupra acestei probleme. Dacă teoria ei este valabilă, atunci
ne-am putea gândi la două tipuri de transferuri: transferuri ale obiectului
sinelui care trimit la

perioade mai timpurii din punctul de vedere al dezvoltării (bazate pe fuziunea


cu obiectul) și transferuri care își au originea în dezvoltarea ulterioară (și care
au la bază diferențierea de obiect). Totuși, Daniel Stern a prezentat în sinteză
o gamă amplă de cercetări experimentale asupra perioadei de sugar și a
descoperit dovezi substanțiale conform cărora bebelușul poate face diferența
între sine și cei importanți pentru el încă din primele luni de viață. Din
perspectiva lui Stern, copilul (și adultul de mai târziu), prin intermediul
oricăror capacități fizice de care poate să facă uz, oscilează înainte și înapoi
pe parcursul întregii vieți între puncte de conectare și puncte de deconectare.
Acest model se află în opoziție cu descrierea pe care Mahler o face stării de
fuziune simbiotică, pe care o vede ca fiind la început totală, evoluând pe
durata multor luni în care mama se implică în procesul esențial de separare și
diferențiere, un proces prin care ea lasă în urmă stările asemănătoare fuziunii.

Viziunea lui Stern asupra experienței umane ca oscilând, încă de la începutul


vieții, între conectare intensă și diferențiere amintește de conceptualizarea
mai târzie a lui Kohut privind experiențele cu obiectul sinelui ca fiind
permanente, reprezentând o caracteristică (uneori de fundal, alteori de prim-
plan) a vieții psihice. Kohut a ajuns să privească nevoile de obiect al sinelui
ce sunt concentrate asupra recunoașterii, admirației și conexiunii cu ceilalți
(care ne pot susține și pe care îi putem respecta) ca trecând prin mai multe
procese de maturizare și de schimbare a formei care operează permanent de la
naștere până la moarte; totodată, el le-a privit ca fiind fundamentale
experienței umane, la fel cum sunt nevoile de companie

sau de solitudine. Nu renunțăm niciodată la ele. Stern a descris bebelușul ca


fiind nu doar profund conectat cu mama lui, ci totodată „căutând spre
exterior" încă de la naștere, manifestând o definire de sine rudimentară, o
condiție fundamentală pentru stabilirea relațiilor cu obiectul; această
descriere a lui Stern se află în concordanță cu perspectivele mai recente
asupra transferului ce s-au dezvoltat în școala psihologiei sinelui. La fel ca
bebelușul, pacientul adult ar putea, la rândul lui, în cadrul experienței lui cu
ceilalți, să oscileze înainte și înapoi între două dimensiuni mereu prezente:
una care este fundamentală nevoilor sinelui de dezvoltare și continuitate a
vitalității (dimensiunea de obiect al sinelui) și una ce are la bază o experiență
cu ceilalți oameni ce sunt priviți ca fiind atât separați de sine, cât și necesari
în moduri destul de diferite: pentru iubire, pentru schimbul de idei, pentru
competiție și așa mai departe. O parte importantă a muncii analistului constă
în a discerne care dimensiune se află în prim-plan și care se află în fundalul
experienței transferențiale a pacientului la un moment dat (a se vedea
Fosshage, 1994; Lachmann & Beebe, 1992; Stolorow & Lachmann,
1984/85).

Recent s-a făcut un efort interesant în lucrările de psihologia sinelui pentru a


reconceptualiza însăși natura transferului. Inițial, în teoria clasică, transferul a
fost privit ca reprezentând o deplasare dinspre trecut în cadrul căreia
pacientul deformează prezentul pentru a face loc exprimării unei anumite
fantasme sau experiențe încapsulate mai timpurii. Într-o formulare alternativă
transferul este privit ca reflectând „un efort psihologic universal pentru a
organiza experiența și a construi semnificații" care operează într-o manieră
neîntreruptă, „o expresie a influenței

continue a imageriei și principiilor organizatoare care se cristalizează din


experiențele formative timpurii ale pacientului". Astfel, în loc să utilizeze
deformarea pentru a introduce pe furiș în relația analitică ceva din trecutul
îndepărtat, transferul reprezintă mai degrabă felul în care pacientul îl resimte
pe analist în aici-și-acum⁵⁴. În această formulare se subînțelege că se
recunoaște validitatea subiectivă a modului în care pacientul îl resimte pe
analist, ale cărui persoană și acțiuni sunt „asimilate" de pacient în structurile
de semnificație care dau formă experienței lui subiective (Stolorow &
Lachmann, 1984/85, pp. 35, 26).

După moartea lui Kohut, în 1981, singura voce care dominase aria
psihologiei sinelui a fost înlocuită de o multitudine de voci aflate într-o relație
complexă unele cu celelalte⁵⁵. Unii au privit diversele conceptualizări și
elaborări pe marginea contribuțiilor lui Kohut ca fiind cuprinse în domeniul
mai larg al psihologiei sinelui. Alții au privit drept adevărata cale una sau alta
dintre liniile majore de dezvoltare din psihologia sinelui postkohutiană. Doar
timpul ne va spune dacă diferiții descendenți ai psihologiei sinelui dezvoltate
de Kohut se vor strânge laolaltă sub un singur acoperiș sau dacă vor diverge
în teorii și răspunsuri clinice total independente.

Toți psihologii sinelui de după Kohut au tendința de a privi inovația


metodologică a imersiei empatice susținute în realitatea subiectivă a
pacientului, precum și conceptele teoretice de obiect al sinelui și transferuri
ale obiectului sinelui ca fiind cele mai importante și mai creative aspecte ale
contribuțiilor lui Kohut. Probabil că cea mai productivă arie de influență
teoretică reciprocă este reprezentată de

explorarea interfeței dintre conceptele fundamentale ale lui Kohut și aria


promițătoare a cercetării perioadei de sugar. Joseph Lichtenberg a avut o
activitate extraordinară în această arie, sortând și integrând multe arii de
cercetare empirică, concentrându-se în mod special asupra sistemelor
motivaționale; Frank Lachmann și Beatrice Beebe (1994) au extins studiul
empiric riguros al interacțiunii mamă-bebeluș înspre o viziune asupra
procesului de dezvoltare ca fiind generat într-un câmp interactiv ce presupune
reglare mutuală reciprocă. Această ramură teoretică tinde să preia ca punct de
origine conceptele importante ale lui Kohut, extinzându-le și îmbogățindu-le.
Astfel, pentru Beebe și Lachmann, noțiunea lui Kohut de internalizare ce
rezultă din frustrarea treptată (internalizarea transformatoare) necesită o
viziune mai amplă asupra internalizării ca rezultând dintr-o multitudine de căi
ce includ autoreglarea și reglarea reciprocă, perturbarea și reparația, precum
și momente afective de intensitate sporită.
Alți autori contemporani au fost mai ambițioși, plasând opera lui Kohut într-o
poziție de tranziție către o paradigmă mai cuprinzătoare, mai revoluționară și
exhaustivă. De exemplu, Robert Stolorow și colaboratorii lui au dezvoltat
„teoria intersubiectivității“, pe care o privesc ca fiind un domeniu sau un
model sistemic mai complex. (Ei indică asemănările dintre abordarea lor și
teoriile „relaționale” inspirate din teoriile școlii britanice a relațiilor cu
obiectul și din psihanaliza interpersonală, așa cum sunt acestea integrate, de
exemplu, în Mitchell [1988].) În loc să pună accent pe sinele individual și
izolat, Stolorow se concentrează asupra interacțiunii deplin contextuale a
subiectivităților ce se influențează reciproc.

Într-o manieră diferită, dar totuși strâns legată de cele de mai sus, Howard
Bacal privește la rândul lui psihologia sinelui dezvoltată de Kohut ca fiind
incompletă și având un rol tranzițional (Bacal, 1995; Bacal & Newman,
1990). Bacal consideră că psihologia sinelui este o revoluție doar pe jumătate
relațională — teoriile relației cu obiectul constituind jumătatea care lipsește.
În psihologia sinelui, celălalt este doar subînțeles în relația lui cu Sinele; iar
în teoriile relațiilor cu obiectul, sinele este subînțeles în relația lui cu
obiectele. Potrivit lui Bacal, oamenii nu suferă numai de o sărăcire de sine, ci
și de o deformare de sine; astfel, el scoate în prim-plan (asemenea
teoreticienilor relației cu obiectul) rădăcinile pe care istoria de relații
nesatisfăcătoare cu ceilalți le prinde în interiorul sinelui.

Una dintre cele mai adânci temeri trezite de psihanaliză pe parcursul întregii
sale istorii constă în spaima că analiza ar putea să distrugă atât creativitatea,
cât și pasiunea. Mulți artiști au privit psihanaliza ca fiind o amenințare la
adresa creativității lor, temându-se că revelațiile analitice, chiar dacă îi scapă
de nefericirea nevrozei lor, ar putea totodată să îi golească de sursa inspirației
artistice. Așa cum afirma Rilke: „Dacă diavolii mă vor părăsi, mi-e teamă că
și îngerii vor pleca de lângă mine" (apud May 1969). Piesa lui Peter Shaffer
Equus (1973) explorează teama că înțelegerea psihanalitică a perversiunii ar
putea să sece izvoarele pasiunii.

Se poate ca aceste frici să fie nefondate. Mulți artiști au primit ajutor din
partea psihanalizei în ceea ce privește atât activitatea, cât și viața lor. Și nu
există nicio dovadă empirică de care să știm privitoare la impactul
psihanalizei asupra artiștilor
în general. Este adevărat totuși că psihanaliza clasică a fost pătrunsă de
raționalism, de obiectivism, de patriarhalism rigid și de o idealizare a
maturității convenționale (adică o anumită dezvoltare a simțului moral) ce se
opun iraționalității și nonraționalității care sunt adesea intrinseci atât
creativității, cât și pasiunii. Însuși termenul analiză a fost folosit de Freud și
de contemporanii lui pentru a indica fracționarea unui lucru în părțile
componente care stau la baza lui. Pasiunile și compulsiile resimțite de un
adult erau privite ca fiind motivate de dorințe infantile și impulsuri
antisociale. Interpretarea clasică din psihanaliză avea în sine o însușire
reducționistă, urmărind dezvăluirea semnificațiilor infantile și conflictuale
subiacente activităților și experienței adultului. Mai mult, procesul analitic
clasic era marcat de spiritul renunțării: odată ce dorințele infantile erau aduse
la suprafață, pacientul trebuia să renunțe la ele, astfel încât energiile sexuale
și agresive să-și găsească moduri mai mature de gratificare. În acest cadru
narcisismul — incluzând în acest concept preocuparea de sine și elanurile
grandioase ale fanteziei care însoțesc atât de mult activitatea creatoare —
poate să fie privit doar ca fiind hedonistic și infantil.

O trăsătură fundamentală distinctivă pentru psihanaliza postclasică este


reprezentată de transformarea valorilor fundamentale și de schimbarea
accentului de pe raționalism și obiectivism pe subiectivism și semnificația
personală (a se vedea Mitchell, 1993). Winnicott și Kohut au fost printre cele
mai importante personalități ale acestei mișcări. În capitolul 5 am menționat
că Winnicott a pus un accent deosebit pe joc și ancorarea experienței
autentice a sinelui în omnipotența

experienței subiective. Într-o manieră asemănătoare, una dintre


caracteristicile centrale ale revoluției lui Kohut, atât în ceea ce privește teoria,
cât și activitatea clinică, constă în reconceptualizarea narcisismului, care
acum nu mai este privit ca o formă de infantilitate, ci ca o sursă de vitalitate,
semnificație și creativitate. Pentru mulți autori din psihanaliza contemporană,
înțelegerea interpretativă a analistului are o importanță mult mai mică decât
importanța pe care o au pentru pacient realitatea și semnificația personală a
producțiilor lui. În acest sens, caracteristicile fundamentale ale gândirii
psihanalitice contemporane sunt în concordanță cu ceea ce mulți au numit
postmodernism; ele sunt o reflexie a postmodernismului și au jucat un rol
important în forma pe care o are acesta azi. Semnificația nu mai este căutată
în perspectiva obiectivă și rațională, ci în perspectivele locale și personale;
valoarea vieții nu se măsoară în conformarea la o viziune matură și
transcendentă, ci în vitalitatea și autenticitatea pasiunii ei.

Modul în care Erikson a transformat natura înțelegerii psihanalitice reprezintă


o extensie suplimentară a acestei reorientări. Conflictele copilăriei nu sunt
privite pur și simplu ca lupte purtate în scopul gratificării pulsionale, ci ca
niște crize existențiale pe calea căutării de-o viață a sensului. Discutând
despre personalități ale istoriei precum Luther și Gandhi, Erikson nu a înțeles
realizările și triumfurile lor de la maturitate ca fiind derivați reducționiști ai
conflictelor lor infantile; Erikson a demonstrat existența unei continuități care
transcende vârsta — o continuitate între luptele copilăriei într-o lume de
probleme relevante pentru copii și luptele de la maturitate de a găsi sensul,
devotamentul și dăruirea într-o lume a problemelor

relevante pentru adulți. (În capitolul 7 vom vedea că autori freudieni


revizioniști precum Schafer, Loewald și Lacan au jucat un rol principal —
fiecare în felul lui — în acest proces de reorientare fundamentală a valorilor
și epistemologiei psihanalizei.)

Ar trebui totodată să menționăm faptul că opera lui Kohut (alături de cea a lui
Winnicott) a contribuit enorm la repoziționarea rolului analistului în raport cu
rolurile de gen convenționale. Vocea analistului clasic, alternând între tăcere
și exprimarea unor interpretări decisive, reprezintă personificarea patriarhului
convențional. (Lacan avea să instituționalizeze acest aspect în imaginea lui
despre analist ca simbolizând Legea și „Numele Tatălui“.) Kohut a susținut
implicarea analistului dintr-o poziție mai puțin obiectivă și interpretativă, a
încurajat ideea unei rezonanțe empatice cu experiența pacientului și a dat un
caracter legitim impactului terapeutic a ceea ce inițial fusese desemnat
„gratificare”; toate acestea se află la distanță de tehnica standard, introducând
o prezență analitică organizată în jurul unor calități care sunt privite ca având,
în termeni convenționali, mai degrabă un caracter feminin. Și în acest sens,
așadar, gândirea psihanalizei contemporane reflectă și contribuie la
redefinirea naturii autorității și la reelaborarea rolurilor de gen tradiționale —
aspecte care au jucat un rol esențial în curentele postmoderniste.

⁴⁴ Von Goethe, J.W. Afinitățile elective, Iași, Polirom 2013, trad. din limba
germană de Eugen Filotti. (N. t.).

⁴⁵ Nietzsche, Fr. Așa grăit-a Zarathustra, București, Humanitas 2012, trad.


din

limba germană de Ștefan Augustin Doinaș. (N. t.)

⁴⁶ Opera lui Erikson are multe caracteristici în comun cu perspectivele


culturaliste ale lui Harry Stack Sullivan, Erich Fromm și Karen Horney.

⁴⁷ David Rapaport, cel mai important istoric și exeget al psihologiei Eului, a


menționat faptul că, pentru Hartmann, Se-ul a rămas neschimbat, în termenii
lui Freud, adică nealterabil în urma influențelor mediului; pentru Erikson
totuși nu există sector al psihicului care să nu fie accesibil influențelor sociale
(1958, p. 620).

⁴⁸ Sine qua non — condiție indispensabilă (în limba latină în original). (N. t.)

⁴⁹ Nu toți analiștii au fost de acord cu Freud în ceea ce privește natura


inaccesibilă a pacienților cu tulburări grave. În cele din urmă au fost
dezvoltate conceptele de „transfer psihotic“ și „transfer borderline” pentru a
descrie tipurile specifice de interacțiune cu analistul care s-ar putea concretiza
într-un tipar de transfer pe care îl pot dezvolta pacienții cu forme grave de
psihopatologie.

⁵⁰ Un istoric care a publicat postum corespondența lui Kohut a sugerat că


acesta s-a inspirat din experiențele lui personale atunci când a prezentat cazul
dlui Z (Cocks, 1994). Utilizarea de către analist a propriei sale experiențe
pentru a înțelege funcționarea psihicului a devenit o trăsătură fundamentală a
psihanalizei încă din vremea celor mai timpurii scrieri ale lui Freud,
autoanaliza oferindu-i acestuia revelații esențiale. Istoricii psihanalizei au
demonstrat cu convingere ecoul pe care îl au asupra teoriilor psihanalitice
contextul cultural și luptele interne ale autorilor acestor teorii. (A se vedea, de
exemplu, Stolorow & Atwood, 1979, o

lucrare în care se abordează din această perspectivă viețile lui Freud, Jung,
Reich și Rank.)
⁵¹ Așa cum am menționat în capitolul 1, în teoria clasică a interpretării
visului, acesta este privit, așa cum este el relatat de visător, ca având puțină
importanță. „Conținutul manifest“ al visului este văzut ca ascunzând
dinamica esențială generatoare a visului, care poate fi accesată numai prin
intermediul asociațiilor suplimentare la elemente separate ale visului, care
sunt ulterior interpretate de analist, dezvăluind semnificația lor profundă. În
cadrul teoretic al psihologiei sinelui se acordă o atenție sporită conținutului
manifest al visului. Acesta este privit ca potențial mesaj către analist, ca
reprezentând o stare a sinelui pacientului (astfel de vise sunt numite „vise
referitoare la stări ale sinelui”); acesta este și cazul visului prezentat mai sus,
în care imaginea lui Eduardo ca marionetă a mamei lui pare să surprindă
grafic sentimentul lui intern de a fi fragil, neuman și controlat. A se vedea
Fosshage (1987, 1989) pentru o discuție mai detaliată a analizei visului în
cadrul psihologiei sinelui.

⁵² Aluzie la o parabolă biblică „nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi,


altfel vinul nou va sparge burdufurile; și se varsă și vinul, se strică și
burdufurile" (Luca, 37). (N. t.)

⁵³ A se vedea A. Ornstein (1974) pentru o discuție interesantă asupra acestui


subiect. Au apărut controverse cu privire la felul în care Kohut descrie
transferul ca fiind „descoperit", și nu creat de modul particular al analistului
de a organiza materialul clinic. A se vedea, de exemplu, Schafer (1983) și
Black (1987) pentru o

discuție în detaliu a dilemelor filosofice și a petelor oarbe ce se creează atunci


când transferul este abordat în acest mod.

⁵⁴ Aceste reformulări ale naturii transferului sunt strâns legate de modul în


care transferul este privit în cadrul curentului interpersonal, și în special de
modul în care au fost elaborate de Merton Gill, ale cărui idei vor fi abordate
mai detaliat în capitolul 9.

⁵⁵ Limitările de spațiu ne împiedică să abordăm contribuțiile valoroase ale


unor autori precum Michael Basch, Arnold Goldberg, Ruth Gruenthal și Paul
Ornstein.

CAPITOLUL 7
Revizioniștii freudieni contemporani: Otto Kernberg, Roy
Schafer, Hans Loewald și Jacques Lacan
Nu există o esență freudiană total specifică și statică. Nu este nimic dincolo
de retorica fiecărui autor în parte și, în consecință, nu este nimic dincolo de
tărâmul dialogului implicit și explicit.

Roy Schafer

Freud și-a privit propriul geniu ca având un potențial rebel. Îi plăcea să


dezvolte teorii impresionante și speculative privind întrebările universale cele
mai mari care îi preocupau pe filosofi, istorici și antropologi. Dat fiind că
acesta era un lucru atât de amuzant și ușor, Freud s-a temut că aceste elanuri
speculative l-ar putea deturna de la activitatea dificilă și monotonă de
cercetare clinică și gândire științifică. Astfel, își permitea doar scurte vacanțe
intelectuale de la proiectul lui major ce viza cartografierea inconștientului și
construirea modelelor proceselor psihice.

Într-una din aceste vacanțe intelectuale, care a avut ca rezultat lucrarea Totem
și tabu (1913 / 2000), Freud a elaborat o fantezie antropologică, un fel de mit
al originii speciei umane. Activitățile lui de cercetare clinică și construcție
teoretică ajunseseră la apogeu. În 1897 renunțase la teoria seducției infantile
în favoarea teoriei sexualității infantile, iar acest lucru deschisese o gamă
uimitoare de căi

conceptuale și tehnice, și pe multe dintre acestea chiar le-a urmat: teoria


pulsiunilor, sexualitatea infantilă, transferul și rezistența, conflictul nevrotic
și formațiunea simptomatică. Complexul Oedip era nucleul de unde toate
acestea se dezvoltau. În consecință, atunci când Freud și-a luat o pauză pentru
a-și permite să hoinărească din punct de vedere intelectual, s-a trezit făcând
speculații legate de felul în care ar fi putut să ia naștere complexul Oedip (pe
care el ajunsese să-l privească drept piesă centrală a vieții psihice).

În Totem și tabu Freud a imaginat grupul social uman originar ca fiind o


„hoardă primitivă“, în care un mascul puternic domina și poseda toate
femelele și pe urmașii lor. Acest tată primordial era ca un obstacol major de
care masculii tineri nu puteau trece atunci când ajungeau la maturitate,
întrucât el le interzicea accesul atât la putere, cât și la sexualitate. Examinând
miturile totemice ale culturilor nonoccidentale pe care le culegeau
antropologii din zilele lui, Freud a găsit dovezi că tații primordiali erau uciși
de colectivități de fii. După un astfel de act, fiii erau copleșiți de sentimente
de vinovăție și de teamă și, a arătat Freud, multe dintre ritualurile „religiilor
primitive” — interdicțiile, adorația animalelor puternice care sunt sacrificate
și consumate în cadrul unui ceremonial — reprezintă repuneri simbolice în
scenă și penitențe pentru această crimă prototipică a paricidului. Astfel,
complexul Oedip, despre care Freud și-a imaginat că rezidă în mintea
inconștientă a fiecăruia dintre noi, că domină copilăria tuturor, reprezintă o
repetare a uciderii oedipiene reale a taților speciei umane.

Deși din punct de vedere antropologic speculațiile lui Freud legate de hoarda

primordială nu sunt prea solide, ele au oferit un cadru prolific pentru


conceptualizarea rivalității dintre generații ca experiență umană universală⁵⁶.
Oare cum își însușește generația mai tânără, din ce în ce mai vitală, puterea
generației vechi, din ce în ce mai lipsită de vitalitate? Transferul generațional
de putere și autoritate a fost una dintre provocările cele mai mari ale tuturor
culturilor și subculturilor umane.

Succesiunea generațională în interiorul subculturii psihanalitice a fost


complexă și variată. Numeroșii fii și fiice ai tatălui primordial s-au
confruntat, prin intermediul mai multor strategii diferite, cu moștenirea lui
Freud și cu accesiunea la propria lor maturitate. La unul dintre capetele axei
psihanalitice s-au aflat acei urmași care au rămas devotați textelor lui Freud,
în forma lor nealterată. Freudienii ortodocși (sau „stricți") încearcă să
prezerve conceptele lui Freud ca reprezentând o bază suficientă și exclusivă
pentru activitatea clinică din prezent. La celălalt capăt al axei psihanalitice se
află cei cărora li s-a părut mai potrivit să asimileze multe din descoperirile și
revelațiile clinice ale lui Freud în propriul lor corpus de idei — adesea
înlocuind conceptele teoretice de bază ale lui Freud cu alternative
fundamental diferite (așa cum au procedat, de exemplu, Sullivan, Fairbairn și
Kohut). Pentru a ne actualiza imaginea acestui tată primordial, am putea să
ni-l imaginăm pe tatăl psihanalizei care, după moarte, lasă moștenitorilor săi
o vilă victoriană aflată pe un deal. La un pol se află acei moștenitori care vor
să păstreze vila în starea ei originară, istorică, la celălalt pol se află cei care
vor să o demoleze și să ridice în locul ei o structură mai modernă pe același
teren elevat, integrând și valorificând unele

dintre componente într-un ambient complet contemporan (punând aici un


vitraliu, acolo un șezlong).

Între aceste două extreme se află revizioniștii freudieni, care doresc să


păstreze conceptele freudiene, dar care, în același timp, le modifică în moduri
fundamentale — cu alte cuvinte, păstrează clădirea veche, însă o
modernizează și o fac funcțională ca locuință contemporană. Sunt multe
moduri în care cineva poate realiza un astfel de proiect; noi vom lua în calcul
patru tipuri de abordare foarte diferite, ale celor mai creativi și influenți
revizioniști freudieni: Otto Kernberg, Roy Schafer, Hans Loewald și Jacques
Lacan. Îi vom aborda în această ordine deoarece, începând cu Kernberg,
trecând prin Schafer și Loewald și ajungând la Lacan, textele lui Freud par să
se dilate din ce în ce mai mult, dincolo de modurile în care contemporanii lui
(și chiar Freud însuși) pare să le fi înțeles.

Încă din zilele lui Freud a existat o influență reciprocă între psihanaliză și alte
discipline intelectuale: literatură, antropologie, mitologie comparată, arte
vizuale, istorie, filosofie și sociologie. Aceste raporturi au avut la bază
sistemul clasic freudian și au fost influențate de cei care au fost devotați
acelui sistem. Astfel, până de curând, versiunea psihanalizei citată în lucrările
interdisciplinare era teoria pulsională a lui Freud, având rădăcini biologice. În
ultimele două decenii, relația dintre psihanaliză și alte discipline a fost mult
remodelată; cele mai productive și provocatoare idei nu sunt inspirate din
sistemul clasic freudian, ci din operele autorilor de psihanaliză contemporană,
mulți dintre aceștia adoptând o poziție revizionistă față de conceptele
fundamentale ale lui Freud. Acesta este motivul pentru care

orice încercare onestă de a aborda locul psihanalizei în gândirea modernă (fie


într-un mod apreciativ, fie într-un mod critic) trebuie să privească dincolo de
Freud pentru a vedea modurile în care ideile lui Freud au fost revizuite și
transformate în mâinile clinicienilor și ale autorilor de psihanaliză din
prezent.
Otto Kernberg
Kernberg a îndeplinit funcția de sistematizator extraordinar al psihanalizei
contemporane. Proiectul lui fundamental (1975, 1976, 1980, 1984) a constat
în a aduce laolaltă, într-o manieră cu adevărat integrată și comprehensivă,
trăsăturile majore ale teoriei tradiționale a pulsiunilor și ale modelului
structural freudian, teoriile relațiilor cu obiectul (atât pe cea a lui Klein, cât și
pe cea a lui Fairbairn) și perspectiva dezvoltării din psihologia freudiană a
Eului (în special opera lui Edith Jacobson asupra formelor patologice ale
identificărilor timpurii). În același timp, preocupările lui Kernberg au variat
de la cele mai detaliate și concrete probleme clinice ale pacienților cu
tulburări grave până la cele mai abstracte dimensiuni ale metapsihologiei. El
și-a păstrat un angajament ferm față de principiul clinic clasic al rolului
central pe care îl ocupă interpretările în generarea schimbării semnificative;
cu toate acestea, Kernberg a jucat un rol central în ceea ce privește explorarea
personalității analistului și relevanța experiențelor intense ale acestuia pentru
procesul analitic.

Cu toate că densitatea tehnică a limbajului lui Kernberg îl face unul dintre cel
mai puțin accesibili autori contemporani de psihanaliză, cadrul lui
fundamental de

referință a fost mereu consecvent și, odată ce este înțeles, oferă harta
conceptuală necesară pe care pot fi identificate incursiunile lui în diferite arii
ale experienței umane. În termenii cei mai generali, contribuțiile lui Kernberg
sunt localizabile și pot fi corect înțelese doar în contextul integrării ierarhice a
celor trei viziuni destul de diferite asupra dezvoltării experienței umane, și
anume perspectivele lui Freud, Jacobson/Mahler și Klein.

Ne putem aminti acum trăsăturile generale ale perspectivei lui Freud asupra
dezvoltării: ne naștem cu o gamă largă de impulsuri ce au baze organice, care
sunt sexuale și agresive, și care apar la suprațată în mod succesiv pe parcursul
copilăriei mici. Aceste impulsuri își ating apogeul în genitalitatea fazei
oedipiene, atunci când scopurile lor incestuoase și paricide sunt deosebit de
periculoase. Mintea se organizează și se structurează având ca singur scop
canalizarea acestor pulsiuni periculoase așa încât să maximizeze satisfacțiile
pe care acestea le oferă, în timp ce intențiile lor antisociale sunt ascunse sau
deviate.

Edith Jacobson, consolidând contribuțiile multor autori în aria psihologiei


Eului (inclusiv pe cele ale lui Margaret Mahler), a emis ipoteza conform
căreia nașterea noastră psihică nu coincide cu cea fizică. Sentimentul
individualității personale stabile și distincte emerge treptat pe parcursul
primelor 18 luni de viață de la un mod timpuriu de a fi în care nu există un
sentiment independent al sinelui, ci mai degrabă o fuziune simbiotică și
difuză cu mama, așa cum a conceptualizat Mahler. Jacobson considera că,
pentru o perioadă îndelungată de timp, capacitățile cognitive ale mamei și
resursele ei fizice sunt resimțite ca fiind localizate în

interiorul granițelor sinelui copilului. Sinele separat se articulează treptat, în


timpul procesului de separare-individuare, pe măsură ce capacitățile Eului
copilului se maturizează și se dezvoltă, făcând posibilă o diferențiere psihică
de mamă.

În viziunea Melaniei Klein asupra esenței exprienței umane, ne naștem cu


două moduri puternice, primitive și pasionate de a ne raporta la lume: o iubire
idealizantă, caracterizată de grijă și recunoștință profundă, și o ură îngrozitor
de distructivă, devastatoare, plină de invidie și dușmănie. Capacitatea noastră
de a iubi creează posibilitatea unor relații afectuoase și reparatoare cu ceilalți,
care sunt resimțiți ca fiind buni și grijulii; capacitatea noastră de a urî creează
relații agresive, reciproc distructive, în care ceilalți sunt resimțiți ca fiind răi
și periculoși. Toate ființele umane se luptă pe durata întregii lor vieți, din
primele luni și până la moarte, să împace aceste două moduri de experiență,
să protejeze experiențele bune și afectuoase de sentimentele ostile și
distructive, să lege polaritățile afective între care funcționează.

Deși împărtășesc un teren oarecum comun, Freud, Jacobson și Klein propun


fiecare o viziune destul de diferită asupra psihicului, asupra originilor sale,
asupra tensiunilor și naturii sale fundamentale. Făcând abstracție de granițele
teoretice, Kernberg a sesizat complementaritatea potențială a acestor viziuni
diferite; astfel, el a adus laolaltă contribuțiile lor privind patologia relațiilor
cu obiectul internalizat — o chestiune despre care el a considerat că are o
relevanță specială pentru înțelegerea tulburărilor grave de personalitate. Într-o
anumită măsură, Kernberg a plasat aceste trei modele într-o structură
ierarhică, fiecare deasupra celeilalte, creând
astfel un cadru elaborat și complex pentru înțelegerea dezvoltării emoționale
și a conflictului psihic, precum și pentru localizarea psihopatologiei potrivit
nivelului de gravitate.

Un model al dezvoltării

În concordanță cu Jacobson și Mahler, Kernberg a privit bebelușul în timpul


primelor lui luni de viață ca sortând experiența în funcție de valența ei
afectivă, oscilând astfel între două stări afective extrem de diferite care au
două însușiri foarte diferite: stări plăcute, de gratificare și stări neplăcute,
dureroase, de frustrare. În ambele stări, nu există nicio distincție între sine și
celălalt, între bebeluș și mamă. Într-una din situații, sugarul satisfăcut se
simte fuzionat cu un mediu gratificator, care oferă plăcere; în cealaltă situație,
sugarul frustrat și plin de tensiuni se simte captiv într-un mediu negratificator
și dureros.

În cadrul conceptual al lui Kernberg, prima sarcină majoră în dezvoltare


presupune clarificarea psihică a ceea ce înseamnă sine și celălalt (separarea
imaginilor sinelui de imaginile obiectului). Dacă acest lucru nu este realizat,
atunci nu poate să apară un sentiment sigur al sinelui ca entitate separată și
distinctă, nu se dezvoltă nici o graniță stabilă între interior și exterior și nici o
distincție clară între mintea și experiența proprii și mințile și experiențele
celorlalți. Eșecul de a realiza această sarcină majoră în dezvoltare reprezintă
precursorul central și definitoriu al stărilor psihotice. Toate simptomele din
schizofrenie — halucinația, delirul, fragmentarea psihică — derivă dintr-un
eșec fundamental în diferențierea dintre

imaginile sinelui și cele ale obiectului.

Cea de-a doua sarcină majoră în dezvoltare este reprezentată de depășirea


clivajului. După ce imaginile sinelui și cele ale obiectului sunt diferențiate
unele de celelalte, ele rămân încă segregate din punct de vedere afectiv:
imaginile sinelui bun și iubitor și imaginile obiectului bun și gratificant sunt
ținute laolaltă de afecte pozitive (libidinale) și sunt separate de imaginile
sinelui rău și ostil și imaginile obiectului rău și frustrant, care la rândul lor
sunt ținute laolaltă de afecte negative (agresive).

Clivajul normal din punctul de vedere al dezvoltării este depășit pe măsură ce


copilul dezvoltă capacitatea de a resimți „obiectele întregi", care sunt atât
bune, cât și rele, atât gratificante, cât și frustrante. Simultan cu integrarea
imaginilor obiectului are loc integrarea imaginilor sinelui; în acest moment,
sinele este resimțit ca fiind dintr-o singură bucată, ca fiind atât bun cât și rău,
atât iubitor, cât și ostil. Această integrare permite o integrare concomitentă a
dispozițiilor pulsionale fundamentale. Întrucât ceea ce este bun și ceea ce este
rău se îmbină, intensitățile singulare ale iubirii sau urii sunt temperate. Eșecul
de a realiza această a doua sarcină în dezvoltare are ca rezultat patologia
„borderline". Spre deosebire de persoana psihotică, individul cu personalitate
borderline este capabil, din punctul de vedere al dezvoltării, să facă distincția
între imaginile sinelui și imaginile celuilalt, dar se retrage în mod defensiv
din capacitatea de a împleti afectele bune cu cele rele și relațiile cu obiectul
care au aceste coordonate.

Astfel, Kernberg a schițat straturi ale dezvoltării care corespund nivelurilor


de

psihopatologie. În primul strat se află diversele tipuri de psihoză, acei oameni


care nu au reușit să realizeze prima lor sarcină majoră din dezvoltare (așa
cum a privit Jacobson această situație) de a stabili granițe clare între sine și
ceilalți. În cel de-al doilea strat se află diferitele tipuri de personalități
borderline, acei oameni care trăiesc experiența unor granițe clare între sine și
ceilalți, dar care nu au reușit să realizeze cea de-a doua sarcină majoră din
dezvoltare (așa cum a privit Klein această situație) de a integra sentimentele
de iubire și ură într-o relație deplină, ambivalentă cu un celălalt complex.
Teoria freudiană clasică a nevrozei în calitate de conflict structural reprezintă
cel de-al treilea strat al teoriei lui Kernberg, reflectând o psihopatologie ce
corespunde unei dezvoltări de nivel înalt a personalității, în care granițele
dintre sine și obiect sunt intacte, iar imaginile sinelui și cele ale obiectului
sunt integrate.

În sistemul lui Kernberg, la început nu există pulsiuni. În cursul dezvoltării


timpurii, se consolidează stările afective difuze — bune și rele — ale
copilului, iau forma pulsiunilor libidinale și agresive. Interacțiunile cu un
celălalt gratificant, care sunt înregistrate la nivel subiectiv ca fiind bune,
plăcute și satisfăcătoare se consolidează, în timp, în pulsiunea (libidinală)
orientată către plăcere. În mod similar, interacțiunile cu un celălalt
negratificant, care sunt înregistrate la nivel subiectiv ca fiind rele, neplăcute
și nesatisfăcătoare, se consolidează, în timp, într-o pulsiune distructivă
(agresivă). Copilul dorește să sporească la maximum experiențele plăcute cu
obiectele bune și să distrugă obiectele rele care provoacă experiențe
neplăcute.

Forțele libidinale și agresive ce emerg din stările afective puternice care


domină relațiile timpurii cu obiectul sunt ele însele conflictuale în viziunea
lui Kernberg, la fel ca în cea a lui Freud. Impulsurile libidinale, întrucât sunt
pătrunse de scopuri sexuale infantile, sunt resimțite ca având un potențial
antisocial și ca fiind periculoase. Impulsurile agresive sunt periculoase (odată
ce clivajul este depășit) întrucât sunt îndreptate tocmai către acele obiecte
care sunt în același timp iubite. Astfel, în accepțiunea lui Kernberg, cel de-al
treilea strat al ierarhiei psihopatologiei din punctul de vedere al dezvoltării
este nevroza. Indivizii care au atins separarea dintre sine și celălalt și care au
depășit clivajul se califică pentru tipul de conflict nevrotic între impulsuri și
mecanisme de apărare, acel tip de conflict nevrotic care a constituit teoria
freudiană clasică a psihopatologiei.

Ceea ce a făcut Kernberg, în concordanță cu teoria dezvoltată de Jacobson, a


fost să extindă și să aprofundeze teoria freudiană a pulsiunilor prin derivarea
acestora dintr-o succesiune complexă a dezvoltării centrată în jurul relațiilor
timpurii cu obiectul. Pentru Freud, pulsiunile erau un dat, erau înnăscute;
pentru Kernberg, ele sunt dependente de predispozițiile constituționale, însă
iau o formă finală prin intermediul interacțiunilor cu ceilalți, fiind astfel
construite în dezvoltare. Cu alte cuvinte, Kernberg realizează un fel de
stivuire a teoriilor.

Excavând sub teoria clasică a pulsiunilor și ridicând un nou eșafodaj sub


aceasta, Kernberg a reușit să prezerve perspectiva fundamentală a lui Freud
asupra nevrozei ca fiind generată de conflictul pulsional și, în același timp, a
făcut uz de teoria kleiniană, de teoriile relației cu obiectul și de psihologia
Eului pentru a

înțelege tulburările psihice mai grave.

Caracterul și patologia relațiilor de iubire


Revizuirile pe care Kernberg le-a făcut teoriei freudiene par destul de
abstracte, însă diferă enorm sub aspectul înțelegerilor pe care le generează cu
privire la textura de bază din care sunt făcuți oamenii.

În teoria freudiană clasică, nucleul personalității este reprezentat de modul


predominant de gratificare pulsională. Pentru Kernberg, nucleul personalității
este reprezentat de nivelul din dezvoltare al relațiilor cu obiectul intern pe
care l-a atins pacientul. O comparație între modurile în care Freud și
Kernberg au inclus în categorii diferitele tipuri de personalitate arată cât de
departe au dus revizuirile lui Kernberg teoria freudiană.

În 1920, Freud (în colaborare cu Karl Abraham) clasificase deja tipurile de


oameni potrivit nivelului lor de organizare pulsională. Pe măsură ce libidoul
se deplasează prin fazele sale de dezvoltare — orală, anală, falică, genitală
—, el prezintă întotdeauna variații și diversitate în ceea ce privește scopurile
și obiectele sale (lucru care l-a determinat Freud să-l numească pe copil „un
pervers polimorf"), însă în fiecare fază un singur scop libidinal devine
predominant și preia un fel de hegemonie asupra celorlalte, a postulat Freud.
Tipul de patologie ulterioară în viața de adult este determinat de punctul de
fixație libidinală, acea fază specifică a sexualității copilului care are cea mai
puternică valență. Astfel, Freud și Abraham considerau, de exemplu, că
depresia este rezultatul unei fixații orale (al unei dorințe de a

fi îngrijit și al sentimentului de a fi abandonat) și că nevroza obsesională este


rezultatul unei fixații anale (a se vedea capitolul 1). Oamenii care se înscriu în
limitele normalității pot fi de asemenea clasificați în funcție de organizarea
lor libidinală predominantă: caractere orale, caractere anale, caractere falice
și — idealul sănătății mentale — caractere genitale.

Ce înseamnă oare a fi un caracter oral, anal sau falic? Experiența poate fi


organizată și procesată într-un număr infinit de moduri; potrivit teoriei
clasice, fixația libidinală predominantă oferă unui anumit individ un set
central de metafore cu baze corporale în jurul cărora ajunge să se organizeze
întreaga experiență.

Putem avea acum în vedere un fragment din descrierea pe care Abraham a


făcut-o caracterului obsesional (anal):
Caracterul anal pare uneori să se imprime pe fizionomia posesorului său. Se
pare că se prezintă în mod special printr-o expresie posacă… și prin
neomenie… O tensiune constantă a liniei nărilor, împreună cu o ușoară
ridicare a buzei superioare îmi pare caracteristica facială cea mai
semnificativă în cazul acestor oameni. În unele cazuri o astfel de mimică dă
impresia că ei adulmecă ceva în mod constant. Probabil că această trăsătură
poate fi regăsită în plăcerea lor coprofilică de a mirosi (1921, p. 391).

În sistemul Freud/Abraham, chiar și cel mai matur tip de caracter este la fel
de ancorat în părți și procese corporale; însă în acest caz, organul și
activitatea centrale s-au deplasat către o componentă libidinală diferită.
Wilhelm Reich (1929)

oferă această descriere a caracterului genital:

Din moment ce este capabil de gratificare, el este capabil de monogamie fără


a face apel la compulsie sau la refulare; însă dacă există motive rezonabile, el
este capabil și să schimbe obiectul fără suferință și vătămare. El nu rămâne cu
obiectul lui sexual din sentimente de vinovăție sau din considerații morale;
este credincios datorită unei dorințe sănătoase de plăcere: deoarece îl
gratifică. El își poate gestiona dorințele poligame dacă acestea sunt în conflict
cu relațiile sale cu obiectul iubit, fără să facă uz de refulare; însă totodată este
capabil să se abandoneze lor dacă acestea îl perturbă și îl copleșesc. El va
soluționa într-o manieră realistă conflictul real care decurge de aici. Cu greu
apar sentimente nevrotice de vinovăție (p. 161).

Contribuțiile lui Kernberg asupra naturii iubirii și a capacității de a iubi sunt


printre cele mai importante dintre contribuțiile lui; acesta este punctul în care
putem vedea cel mai clar renovările radicale pe care le-a făcut în vila
victoriană clasică lăsată moștenire de Freud.

Indivizii cu tulburările cele mai grave în schema lui Kernberg a relațiilor de


iubire își trăiesc iubirea și sexualitatea în contextul incapacității lor de a
institui și de a menține granițe stabile între sine și celălalt. Pentru ei, relațiile
cu ceilalți nu se întâmplă pe o axă de la solitudine la intimitate; fie nu există
nicio relație, fie există o fuziune totală, confuzionantă și adesea terifiantă.

Robert, de exemplu, era un pacient care a renunțat la experiențele sexuale cu


persoane reale când a ajuns la o vârstă mijlocie. Și-a descris contactele
sexuale anterioare ca fiind întâlniri cataclismice; își trăia incitația sexuală ca
pe o stare terifiantă de excitare periculoasă. Mama lui suferea de depresie;
tatăl lui murise când Robert avea trei ani, iar el petrecuse în copilărie
perioade îndelungate de timp în izolare. Atunci când era la o întâlnire cu o
femeie de care era atras, se simțea împins să facă aproape imediat presiuni în
sensul intimității sexuale. Excitația însăși era de nesuportat; îl făcea să fie
vulnerabil în fața acelei femei și simțea o nevoie disperată să o posede pentru
a dobândi un sentiment al controlului și al integrității. Dacă nu reușea să se
culce cu femeia respectivă, se simțea agitat timp de mai multe zile după acea
întâlnire. Dacă reușea, trăia o nevoie puternică de a scăpa de ea, petrecând
ulterior zile în șir într-o izolare bine protejată, în care simțea că avea
activitatea cea mai bună, cea mai creativă. Dorința carnală a lui Robert era
nediferențiată; pentru el, femeile arareori îi păreau distincte ca oameni. Cea
mai importantă caracteristică a lor era excitația periculoasă pe care i-o
trezeau. Ajuns acum la o vârstă mijlocie, el renunțase deja la sexul cu toate
femeile, cu excepția prostituatelor, deoarece controlul pe care îl putea
menține în cadrul acestor întâlniri le făcea pe acestea să pară mai puțin
tulburătoare și mai puțin periculoase. În cele din urmă, numai controlul total
al fanteziilor ce îi însoțeau actele de masturbare îi ofereau lui Robert protecția
de care avea nevoie față de fisurile precare din integritatea sinelui său, fisuri
pe care dorința sexuală le mărea.

În viziunea lui Kernberg, indivizii din categoria borderline își trăiesc iubirea
și sexualitatea în contextul incapacității lor de a integra relațiile cu obiectul
bune și

rele într-o relație singulară, complexă. Pentru ei, dorința sexuală este adesea
ajustată conform unui scenariu extrem de specific, ale cărui însușiri perverse,
adesea violente, sunt prea perturbatoare pentru a se putea integra în latura
tandră, intimă a relațiilor lor.

Joyce, o scriitoare de douăzeci și ceva de ani, putea să simtă excitație sexuală


într-o gamă largă de circumstanțe în relație cu diferite tipuri de bărbați, însă
nu putea avea orgasm (fie cu un bărbat, fie dacă se masturba) decât dacă
făcea apel la o fantezie în care ea era tratată cu brutalitate și pedepsită.
Părinții ei erau amândoi deosebit de preocupați de sine, erau persoane
narcisice care avuseseră tendința să o ignore și să o abandoneze în copilărie
pentru perioade îndelungate; atunci când interacționau cu ea, adesea o sâcâiau
cu cruzime. Explorarea psihanalitică a indicat faptul că Joyce se simțea cu
adevărat conectată cu un bărbat doar atunci când el era îndeajuns de
concentrat asupra ei încât să o pedepsească sau să o abuzeze; acest aspect îi
permitea în același timp lui Joyce să-și resimtă distructivitatea ca fiind
conținută în siguranță prin identificarea cu sadismul bărbatului respectiv.
Deși căuta relații cu bărbați pe care îi simțea că sunt afectuoși și buni, ea
credea în adâncul ei că toți bărbații sunt abuzivi; dacă nu o abuzau acum,
oricum ar fi făcut-o în scurt timp. La nivel inconștient îi părea că este
deosebit de periculos să își permită să se abandoneze orgasmului în contextul
iubirii și tandreței; inevitabil, iubirea ar fi fost distrusă fie de propria
agresivitate, fie de tendința către distructivitate a bărbatului. Nu putea să se
simtă îndeajuns de liberă din punct de vedere sexual decât dacă făcea apel la
imaginile de tratament abuziv pe care le știa, le înțelegea și care

nu ar fi luat-o prin surprindere. Ca o ironie, relațiile lui Joyce cu bărbații


durau foarte puțin timp. Atunci când ajungea la concluzia că aceștia nu sunt
afectuoși sau că nu își doresc o apropiere intimă (cu alte cuvinte, atunci când
Joyce simțea că ei chiar corespund fanteziilor ei sexuale), ea rupea relația
pentru a putea să caute un bărbat de care să se simtă apropiată.

Un tip similar de clivaj radical caracteriza sexualitatea lui Harold, ale cărui
relații cu femeile aveau tendința să fie, în general, asexuale. Cu toate că avea
o viață fantasmatică bogată, el se implica în relații esențialmente platonice și
se îngrijora retrospectiv că se putea să fi fost prea agresiv sau coercitiv când
făcuse sex cu femeile în trecut. Una dintre aceste relații, în general platonice,
era cu o femeie care avea dureri vaginale cronice, dar și o gamă largă de fobii
și inhibiții sexuale. Ea îi permitea lui Harold să facă sex cu ea doar o dată sau
de două ori pe an, însă numai în condițiile în care el își aplica pe penis un
unguent cu o substanță antibiotică, dacă o pătrundea încet și apoi se retrăgea
rapid.

Pentru Joyce, conform cadrului conceptual al lui Kernberg, experiența


sexualității era organizată în lumea ei borderline care era scindată de
polarizarea binelui și a răului, a iubirii și a urii. Pasiunea sexuală era pătrunsă
de sensuri asociate cu agresivitatea și violența; iubirea și tandrețea nu puteau
fi integrate cu dorința sexuală. Astfel, Joyce își permitea o eliberare sexuală
numai prin aranjarea unui compromis în cadrul căruia sado-masochismul era
jucat în fantezie. În ceea ce îl privește pe Harold, el își permitea actul sexual
numai dacă se oferea drept aplicator vaginal uman; astfel, el făcea apel la un
ritual extern pentru a-și conține și controla

agresivitatea anticipată.

În sistemul lui Kernberg, problemele de nivel nevrotic referitoare la iubire și


sexualitate sunt privite în termenii conflictelor clasice pulsiune–apărare.
Pacienții nevrotici și-au instaurat deja starea de diferențiere sine-obiect și au
depășit-o și pe cea de clivaj. Ei se raportează la obiecte întregi având un sine
integrat; astfel, dificultățile pe care ei le întâmpină privesc conflictele legate
de impulsuri (prin contrast cu rupturile ireconciliabile dintre versiuni ale
sinelui reciproc disociate). În cea mai mare parte, Kernberg ar înțelege cazul
Gloriei (abordat în capitolul 1 în termenii teoriei freudiene) la fel cum l-ar fi
înțeles și Freud. Relațiile Gloriei reprezintă relații cu obiectul întreg care sunt
compromise de conflicte oedipiene și de inhibițiile care decurg din acestea.

Astfel, sinteza făcută de Kernberg a păstrat mare parte din sistemul lui Freud,
recontextualizându-l într-un cadru de referință mai larg și derivând psihologia
pulsională abordată de Freud dintr-o succesiune progresivă în dezvoltare a
diferențierii Eului și a relațiilor cu obiectul. În cadrul acestei teorii freudiene
revizuite, sexualitatea își păstrează un rol central, însă acesta nu mai este unul
cauzal. Semnificațiile sexualității derivă ele însele din structuri mai timpurii
și mai adânci care sunt compuse din relații sine-obiect. Așa cum subliniază
Kernberg, „Tocmai lumea relațiilor cu obiectul internalizat și extern este cea
care păstrează vie sexualitatea și care oferă potențialul pentru gratificarea
sexuală «eternă»" (1980, pp. 294–295).

Una dintre cele mai interesante dispute ideologice din literatura psihanalitică
a ultimilor ani a avut loc între Kernberg și psihologii sinelui. Merită să
menționăm

câteva dintre aspectele care au delimitat cele două tabere, întrucât ele reflectă
diferența între o poziție revizionistă (cum ar fi cea a lui Kernberg, care
rămâne fidelă anumitor trăsături fundamentale ale gândirii freudiene) și o
poziție mai radicală (cum ar fi cea a lui Kohut, care s-a desprins aproape
complet de teoria pulsională a lui Freud). Kernberg privește psihologia
sinelui dezvoltată de Kohut ca luând accentul de pe corp, de pe sexualitate și
în special de pe agresivitate. Pentru Kernberg, lupta dinamică centrală se
poartă între iubire și ură, iar acestea se manifestă obligatoriu în cadrul
transferului față de analist. Așa cum am menționat în capitolul 6, Kohut a
privit atât agresivitatea, cât și sexualitatea impulsivă ca fiind rezultate ale
rănii narcisice. În modelul lui Kohut, oamenii se luptă pentru organizare și
afirmare de sine. În modelul lui Kernberg, oamenii sunt sfâșiați de pasiunile
puternice ale iubirii și urii. Din perspectiva lui Kohut, persoana narcisică
încearcă să-și protejeze fragila stimă de sine. Din perspectiva lui Kernberg,
persoana narcisică este disprețuitoare și devalorizantă. Kohut considera că
analistul trebuie să reflecte în mod empatic experiența de sine a persoanei
narcisice, așa încât să se poată dezvolta un sine mai consolidat, mai robust.
Kernberg consideră că analistul trebuie să interpreteze ostilitatea subiacentă a
persoanei narcisice așa încât să se dezvolte relații cu obiectul mai integrate.
Tensiunea dintre aceste două curente, care adesea sunt asemenea imaginilor
în oglindă, a avut un efect revigorant asupra teoriei psihanalitice și a lărgit
aria de opțiuni clinice pentru practicieni ⁵⁷.

Roy Schafer
Roy Schafer a explorat multe arii ale teoriei și practicii clinice psihanalitice,
având un impact enorm asupra conturării și dezvoltării psihanalizei
contemporane. Datorită caracterului lor amplu și variat, contribuțiile lui
Schafer pot fi abordate din mai multe perspective diferite. Printre inovațiile
lui se numără o analiză și redefinire a terminologiei freudiane clasice (1968);
o critică filosofică a limbajului psihanalitic, care își are rădăcinile în filosofia
analitică a lui Wittgenstein și a lui Ryle și care are consecințe clinice
importante (1976), și, împreună cu Donald Spence, a introdus în discursul
psihanalitic hermeneutica și conceptul de „narațiune" (1983, 1992). Este
dificil să stabilim pur și simplu locul lui Schafer în aria teoriilor analitice
curente. Din unele puncte de vedere, el a fost unul dintre cei mai persuasivi
reprezentanți ai raționamentului freudian; din alte puncte de vedere, el a fost
unul dintre cei mai tranșanți și mai devastatori critici ai acestuia.

Conceptul de factor activ (agency)


Relația dintre contribuțiile lui Schafer, care sunt variate și au o arie largă de
aplicabilitate, poate fi cel mai bine înțeleasă dacă abordăm acum lupta lui cu
o chestiune fundamentală, recurentă: starea unei persoane de a fi factor activ.
Pentru a înțelege care este motivul pentru care conceptul de factor activ a
devenit o problemă atât de spinoasă, dar făcând totodată obiectul unor
eforturi productive pentru Schafer, va trebui să ne întoarcem acum din nou la
Freud, dar să-i abordăm teoria dintr-o altă perspectivă.

Freud a demonstrat convingător că cei care i-au fost contemporani înțelegeau

într-un mod foarte simplificat natura minții, pe care o vedeau ca fiind


transparentă sieși și compusă dintr-o singură bucată, întreagă: „Sunt ceea ce
știu despre mine însumi și controlez ceea ce sunt". Freud însă a demonstrat că
mintea nu era compusă dintr-o bucată întreagă, ci din mai multe laitmotive și
intenții diferite care se află în conflict unele cu celelalte: mintea nu este
transparentă pentru cel care o cunoaște, ci conține o mare parte care este
opacă și inaccesibilă — o arie imensă de procese inconștiente.

În încercarea de a dezvolta această perspectivă mult mai complexă asupra


minții, Freud s-a inspirat din teoriile științifice ale vremii lui; astfel, el a
împrumutat din fizica newtoniană ideea că universul este un sistem intricat de
mecanisme compuse din materie și forțe, aplicând această viziune pentru a
descrie mintea ca fiind un aparat psihic ce este compus din structuri și forțe
psihodinamice. Freud a demonstrat că sentimentul subiectiv al sinelui ca un
factor activ omnipotent care controlează experiența și acțiunile unei persoane
este o iluzie. Conștientul este doar vârful unui aisberg; gândurile și
sentimentele sunt de fapt (în mod psihic) determinate de forțe care nu sunt
accesibile autoreflecției. De fapt, persoana nu știe ce face cu adevărat. Ca o
consecință a acestui aspect, în sistemul lui Freud persoana în calitate de factor
activ este văzută ca fiind dispersată. Sentimentul conștient de a fi factor activ
este o iluzie; sinele conștient poate fi descris cu mai multă acuratețe ca fiind o
marionetă. Sforile sunt trase din alt loc, și anume din inconștient, de instanțe
psihice (Se, Eu și Supraeu) și de forțele dinamice (mișcările pulsionale și
mecanismele de apărare).

Teoria kleiniană și diversele teorii britanice ale relațiilor cu obiectul inspirate


de operele lui Fairbairn și Winnicott au provocat în anii 1950 și 1960 o
adevărată „explozie demografică“ în lumea psihanalitică a cvasifactorilor
activi inconștienți. Nu numai că sforile minții erau trase de păpușarii
identificați de Freud (mișcările pulsionale, mecanismele de apărare, Se-ul,
Eul și Supraeul), dar acestora li s-au adăugat tot felul de personificări: obiecte
interne, introiecte, identificări, încorporări, obiecte parțiale și multe altele.
Analiștii au început să scrie și să vorbească într-o manieră prin care atribuiau
atât intenționalitate, cât și putere acestor factori activi interni (de exemplu:
„Introiectul său matern l-a atacat fără milă”).

Prima lucrare extinsă de psihanaliză a lui Schafer (1968) poate fi privită ca


reacție la proliferarea acestor cvasifactori activi în discursul psihanalitic. Pe
urmele mentorului său, David Rapaport (care încercase să sistematizeze, să
codifice și să dea un caracter empiric teoriilor psihanalitice), Schafer a preluat
sarcina de a defini cu mai multă precizie și claritate terminologia și
conceptele de bază din psihanaliză. Tema comună care a străbătut aceste
redefiniri a fost încercarea de a reinstitui persoana ca factor activ al
experienței sale — adică să reasambleze subiectul care fusese dispersat în
procesul de creație a teoriilor psihanalitice. Schafer a considerat că era de o
importanță primordială să clarifice cu acuratețe cine făcea ce anume și cui.

La începutul anilor ’70, Schafer abandonase deja ceea ce poate fi considerat


proiectul lui Rapaport, adică încercarea lui de a salva limbajul psihanalitic
tradițional. Schafer și-a dat seama că problema era mai profundă și pervazivă;
ceea ce

era necesar era un nou mod de a vorbi. Exista ceva total eronat în felul în care
erau înțelese și comunicate ideile psihanalitice; Schafer a ajuns la concluzia
că acest lucru nu se împăca deloc cu natura procesului analitic.

Ce se întâmplă, în linii mari, pe parcursul unei analize? Pacientul ajunge în


tratament având anterior un set de convingeri legate de el însuși și de lumea
în care trăiește: Sunt rănit pentru că tatăl meu m-a strivit; lumea este un loc
periculos în care oamenii mă persecută. Pe parcursul analizei, aceste
convingeri se schimbă — ele ajung să fie trăite și înțelese într-un mod foarte
diferit. Care este natura acestei schimbări?

În viziunea lui Schafer, transformarea fundamentală care se întâmplă în


cadrul procesului analitic este reprezentată de faptul că pacientul începe
treptat să-și dea seama că el este un factor activ în ceea ce privește acțiunile
anterior neasumate. La început, pacientul crede că impresiile lui legate de
sine și de lumea în care trăiește sunt pur și simplu adevărate. A fost strivit;
lumea este periculoasă. Toate acestea sunt privite ca un dat, ca realități
obiective. Însă în analiză pacientul ajunge să vadă că aceste „realități" au fost
de fapt create de el; chiar dacă suferă enorm din cauza lor, el are nevoie și în
același timp dorește să se vadă pe sine și lumea exact în acest mod. Pacientul
ajunge în timp să înțeleagă faptul că din aceste convingeri decurg satisfacții
secrete; ele generează plăceri inconștiente și îi oferă un sentiment de
siguranță și control. Ajunge să își dea seama că, deși urăște să se gândească la
sine și la lume în aceste moduri, totuși refuză în mod sistematic să procedeze
în oricare alt fel. Pacientul este loial acestor convingeri și experiențe.
Experiența lui

criticabilă în legătură cu sine și cu lumea nu este pur și simplu dată sau


descoperită; el se dedică sarcinii de a se păstra pe sine și lumea lui exact în
acest mod. Pacientul este un factor activ al lumii lui, este proiectantul ei,
constructorul, interpretul — și cu toate acestea nu își asumă însușirea de a fi
factor activ și, în consecință, simte că este la mila situației și a destinului său.
Pe măsură ce analizandul ajunge să se înțeleagă și să se resimtă ca factor
activ al lumii lui (interne și externe), începe să aibă posibilitatea de a se
imagina pe sine făcând alte alegeri, acționând în lume și organizându-și
experiența într-o manieră mai deschisă și mai constructivă.

Din punctul de vedere al lui Schafer, problema de a fi factor activ, la început


neasumată și ulterior treptat asumată, s-a aflat în centrul psihanalizei clinice
încă de la nașterea acesteia și se află în inima fiecărui proces analitic
adevărat. Și cu toate acestea, din cauza divergențelor lui Freud cu noțiunile
victoriene de liber-arbitru omnipotent și datorită științificității epocii lui, el a
construit un limbaj prin intermediul căruia să vorbească despre psihanaliză
utilizând termeni ai forțelor impersonale — un limbaj care, asemenea
persoanei nevrotice, omite în mod sistematic factorul activ însuși.

Schafer ne îndeamnă apoi să ne uităm cu mai multă atenție la limbajul pe care


Freud l-a ales pentru a descrie procesele psihodinamice. Pulsiunile se
construiesc autonom „în interiorul" minții, făcând presiuni în sensul
descărcării. Dacă nu sunt descărcate, ele ajung să fie îndiguite și devin toxice.
Acest limbaj, arată Schafer, este limbajul proceselor corporale primitive —
ele fac aluzie la procesele

urinării și defecației. Freud descria mintea ca și cum aceasta ar fi fost un


organism, cu limite clare, cu spații și substanțe interioare. Nu numai că acesta
nu este un limbaj adecvat pentru a descrie felul în care funcționează mintea,
arată Schafer, dar în același timp este încurcat de aceleași înțelegeri eronate și
fantasme pe care pacienții nevrotici au nevoie să le clarifice prin analiză.
Freud ne-a lăsat un limbaj pentru a înțelege nevroza care este însă plin de
fantasme nevrotice și înțelegeri eronate de tip infantil. Și, ca o ironie, cea mai
răspândită omisiune în limbajul psihanalitic tradițional este tocmai persoana
ca factor activ, adică punctul de concentrare a atenției psihanalizei clinice în
felul în care este ea practicată⁵⁸. Astfel, în lucrarea A New Language for
Psychoanalysis [Un nou limbaj pentru psihanaliză] (1976) Schafer a încercat
nu mai puțin decât o translatare generală a conceptelor și principiilor
fundamentale ale psihanalizei din limbajul forțelor și structurilor în limbajul
activ al intențiilor și factorilor activi.

Narațiunea

Limbajul acțiunii în termenii lui Wittgenstein pe care Schafer l-a propus în


1976 s-a dovedit a fi incomod, atât în procesul clinic, cât și în discursul
teoretic și, în general, nu a fost acceptat. Însă critica pe care Schafer a adus-o
ideilor subiacente referitoare la minte ce impregnaseră conceptele
psihanalitice a avut un impact important; astfel, în anii ’80 el găsise deja un
mijloc mult mai convingător pentru a-și transmite perspectivele inovatoare:
conceptul de narațiune.

Schafer a avansat ipoteza că mintea nu este produsul unor forțe impersonale,

așa cum arătase Freud — mintea este generată de acțiuni, de tipuri specifice
de acțiuni; mintea este generată și organizată potrivit narațiunilor. Plecând de
la interesul crescând pentru hermeneutică în cadrul științelor umaniste și
sociale, Schafer a început să prezinte conceptele psihanalitice tradiționale ca
fiind nu principii științifice, ci scenarii de interpretare. (Vom aborda în
capitolul 8 consecințele generale ale hermeneuticii pentru psihanaliză.)
Factorul activ al acțiunilor (alternativa originală a lui Schafer la câmpul de
forțe dinamice înaintat de Freud) este acum descris ca fiind naratorul
poveștilor. Iar această abordare narativă a servit drept context robust în care
Schafer a asimilat într-un cadru clinic fundamental freudian multe dintre
trăsăturile inovatoare ale psihologiei sinelui (în The Analytic Attitude
[Atitudinea analitică], 1983) și ale teoriei kleiniene (în Retelling a Life
[Repovestirea unei vieți], 1992).

Revizuirea pe care Schafer a adus-o limbajului și conceptelor psihanalitice


este ancorată în preocupări filosofice abstracte și generale, însă a avut
consecințe practice enorme asupra felului în care este înțeles și abordat
materialul clinic.

Putem avea acum în vedere visul unui pacient, Ronald, care era de trei ani în
analiză. În perioada în care s-a produs acest vis, Ronald simțea că dobândise
multe lucruri prin intermediul analizei, însă periodic era preocupat de îndoieli
profunde că ceva l-ar putea ajuta vreodată cu adevărat.

Ronald apelase la tratament din cauza unei depresii îndelungate și a unui


sentiment de paralizie. Sub multe aspecte avusese chiar destul de multe
reușite,

însă întotdeauna a avut un sentiment de irealitate legat de activitățile și


realizările lui. Cu toate că, în general, părea implicat cu pasiune în orice lucru
care îl preocupa la un moment dat, Ronald era copleșit de valurile de îndoială
și confuzie legate de semnificația tuturor lucrurilor. Se vedea ca fiind un
profan, ca nefiind cu adevărat viu, ca lăsându-se purtat de valuri. Indiferent
ce activitate alegea, aceasta nu era activitatea potrivită pentru el; indiferent de
femeia cu care era, aceasta nu era femeia potrivită pentru el. Ronald simțea
adesea că depresia și apatia pe care le trăise în copilărie erau singurele lucruri
reale legate de el, ca și cum toate celelalte erau simple prefăcătorii.

Explorarea analitică a adus foarte multă lumină în ceea ce privește depresia


lui Ronald, care își avea originea și părea să fie strâns legată de relația lui cu
mama sa, care suferise de o maladie cronică. Mama lui Ronald avusese
cancer în perioada copilăriei foarte mici a lui Ronald și fusese de multe ori
internată în spital. Când Ronald avea 12 ani, în cele din urmă, mama lui a
murit. Reacția tatălui lui Ronald (un politician important) la boala soției lui a
fost să se retragă și să ascundă de comunitate dificultățile familiei. În afara
căminului, el era fermecător și sociabil; însă acasă era fie distant, fie înfuriat.
Ronald, singurul copil al părinților lui, s-a simțit abandonat de amândoi; i s-a
părut că tatăl i-o lăsase lui pe mamă. Se simțise foarte mult ales de ea, însă
responsabilitatea de a-i ține companie și de a o îngriji a fost copleșitoare
pentru el.

Ronald ajunsese în timp să înțeleagă multe lucruri legate de relația dintre


experiențele pe care le-a trăit timpuriu în copilărie și luptele lui din prezent.
Simțea

că personalitatea publică a tatălui său era un fals și o minciună și că realitatea


rușinoasă și secretă a bolii mamei lui și a problemelor familiale reprezentau
adevărul suprem despre părinții lui și despre el însuși. Avea senzația că
fusese vătămat grav din cauza deprivării emoționale din copilărie — lucru pe
care el, asemenea tatălui său, învățase să-l ascundă în public.

Ronald simțea că implicarea lui emoțională față de analiză și analist era


profundă. Atunci când el și analistul vorbeau despre disperarea și spaima lui
din copilărie, conflictele și îndoielile din prezent, Ronald se simțea îngrijit și
conectat într-un mod pe care nu-l mai trăise vreodată. În timpul tratamentului,
Ronald a început să se simtă mai capabil să se angajeze față de orice lucru în
care era implicat. Începuse să aibă sentimentul că trăiește într-o comunitate
cu alți oameni, că se află în interiorul cercului de activități umane și nu un
străin dezolat, așa cum simțise adesea că este. Acesta a fost momentul în care
a avut următorul vis:

Mă uit prin fereastra din spate (a facultății pe care o urmează). Observ un


obiect gelatinos ce se îndreaptă către clădire. Înaintează lent, devorând totul
în calea lui. Când ajunge lângă vreun lucru, cum ar fi un scaun sau o tufă,
inițial devine ca acel lucru, doar că este o versiune gigantică a aceluia. După
câteva secunde, lucrul acela dispare, iar obiectul gelatinos își pierde forma și
devine din nou un obiect gelatinos. Se apropie din ce în ce mai mult. Fotoliul
dvs. este acolo, iar obiectul gelatinos începe să devină o versiune gigantică a
lui; dar apoi mă trezesc.

Deși la început visul a părut straniu, Ronald a început curând să simtă că


acesta captase grafic ceva din sentimentul lui interior de sine. Obiectul
gelatinos era depresia lui, lipsită de contur, amorfă, amenințătoare. Orice
încerca să facă, oricare era lucrul în care se implica, părea pentru o vreme real
și însuflețit, dar apoi avea să se dizolve; sensul se pierdea, iar el devenea din
nou un obiect gelatinos. Acum analiza devenise importantă, mai mare decât
viața însăși. Însă și ea avea să se dizolve în insignifianță, se temea Ronald.
Oricât de mult încerca, nu putea să-i evadeze obiectului gelatinos. Visul părea
să fi captat cu însuflețire experiența lui chinuită a ceea ce însemna să fie el.

Există mai multe feluri posibile de a privi obiectul gelatinos. El poate fi


expresia sadismului anal, adică dorința mânată pulsional de a îngropa și
distruge toate lucrurile cu care Ronald este conectat (Freud); poate fi sinele
adevărat al lui Ronald, neclar și neformat, căutând condițiile potrivite
creșterii (Winnicott); poate fi o reprezentare a interiorului său malformat,
lipsit de structură, lipsit de identificări stabile și de mecanisme reglatorii
(psihologia Eului); poate reprezenta o stare a sinelui său, ilustrând o
dezvoltare întreruptă a sentimentului său de subiectivitate sau individualitate
(psihologia sinelui).

Din punctul de vedere al lui Schafer, problema cu aceste tipuri de interpretare


a visului este că fac abstracție de activitatea visătorului. Pentru Schafer, visul
este o creație, o construcție narativă în care Ronald, de exemplu, își
organizează experiența în funcție de anumite linii selectate pentru scopuri
specifice. Nu există o singură interpretare corectă; visul, mai degrabă,
asemenea oricăror altor construcții

narative, cum ar fi poeziile sau romanele, se lasă înțeles în diverse moduri.


Atunci când semnificația visului este abordată din acest unghi, accentul se
mută asupra utilității funcționale a diferitelor abordări narative — atât pentru
Ronald atunci când are acest vis, cât și pentru perechea Ronald-analist care
încearcă să utilizeze visul.

Oare cărui scop îi servește lui Ronald să apară în propriii ochi ca un obiect
gelatinos? Din punctul de vedere al lui Schafer, obiectul gelatinos nu ar
reprezenta sadismul anal al lui Ronald; Ronald a împrumutat imageria anală
și metaforele corporale pentru a reprezenta felul în care distruge valoarea
experiențelor sale. Obiectul gelatinos nu reprezintă nici sinele adevărat al lui
Ronald, nici structurile Eului său și nici subiectivitatea lui; Ronald s-a
portretizat astfel pentru sine însuși de-a lungul acestui scenariu pentru o
varietate de scopuri. Aceste scopuri ar putea include o dinamică precum
următoarea: menținerea unei legături inconștiente puternice cu mama lui în
contextul suferinței și retragerii ei, înfrângerea tatălui și a modelului lui de a
trăi în lumea externă, prezervarea unei fantasme a unității și a potențialului
infinit ce transcende sferele publicului și privatului etc.

Cărui scop le servește lui Ronald și analistului să înțeleagă visul într-un sens
sau în altul? Pentru Schafer, valoarea unei interpretări a visului rezidă nu în
obiectivitatea sau corectitudinea ei, ci în potențialul acesteia de a deschide
calea unor noi forme de experiență și de a permite visătorului să își asume un
sentiment mai adânc și mai larg al propriei lui activități.

Astfel, cea mai importantă contribuție a lui Schafer a fost aceea de a


recontextualiza conținutul tradițional al analizei freudiene. Schafer ne-a cerut
să avem în

vedere anacroniile felului în care Freud însuși a înțeles ceea ce făcea atunci
când a dezvoltat perspectiva psihodinamică asupra minții. Fundamentul
științific al acelei perspective nu mai este convingător. Însă dacă opera lui
Freud este reorganizată într-un cadru hermeneutic contemporan, atunci nu
numai că ea funcționează mai bine, spune Schafer, dar puterea ei de a
interpreta în scopul elucidării procesului clinic se dezvăluie și mai mult.

Hans Loewald
Probabil că dintre toate personalitățile importante ale lumii psihanalitice
contemporane, Hans Loewald (1906–1993) este cel mai dificil de plasat.
Loewald a ajuns în Statele Unite la începutul anilor 1940 după ce a studiat
Filosofia cu Martin Heidegger. A lucrat cu Harry Stack Sullivan și cu Frieda
Fromm-Reichmann în zona Baltimore în timpul formării lui ca analist. Însă
pasiunea lui stăruitoare a fost Freud. Cu grijă și cu afecțiune, el a găsit locuri
în teoria lui Freud pentru rădăcinile ideilor lui; și cu toate acestea, propria lui
gândire a înflorit în perspective asupra minții și asupra procesului psihanalitic
ce sunt uimitor de unice și vizionare. Stilul lui de a scrie este de tip academic,
extrem de dens și argumentat cu atenție; Loewald descrie și evocă experiențe
care sunt deosebit de bogate și profund senzoriale, părând să atragă după sine
o transformare mistică. Felul lui de a-l citi pe Freud pare neobișnuit, sub
unele aspecte pare inedit, iar sub altele pare rigid; nu se împacă niciodată cu
felul în care Freud a fost înțeles în curentul principal al psihologiei americane
a Eului. Și, cu toate acestea, felul revizionist și revitalizant în care
Loewald îl înțelege pe Freud a avut un impact extraordinar asupra modului în
care Freud este astăzi citit de cei care se inspiră din teoria clasică.

Contribuțiile lui Loewald se întind pe durata a aproape 40 de ani în care el s-a


luptat la nesfârșit cu aceleași probleme centrale — acum cu o fațetă, acum cu
alta, acum dintr-un unghi, acum din altul. Preocupările lui au fost legate de
prezumțiile fundamentale ale construcției teoretice în psihanaliză, de
preconcepțiile noastre bazale referitoare la natura minții, a realității și a
procesului analitic.

Perspectiva lui Loewald asupra limbajului

Limbajul a reprezentat dintotdeauna o trăsătură centrală a teoriei


psihanalitice, încă de la primele contribuții ale lui Freud despre vise și actele
ratate. Loewald a abordat limbajul dintr-o perspectivă care este unică în
lumea teoreticienilor analitici. Ne putem gândi la un copil de un an care stă
dimineața la masă, cântând, jucându-se cu sunetele și cu mâncarea din
farfurie. El a început de curând să pronunțe cuvinte care sunt recognoscibile
și câteodată chiar leagă două sau trei cuvinte între ele. Îi place enorm sucul de
portocale, iar astăzi cere să i se dea mai mult suc și spune ceva de genul:
„Mamu mamu șuuuuuuuc“. Părinții copilului sunt încântați. Ei răspund
dorinței lui și, în timp ce fac aceasta, ei spun: „Mai mult suc?”.

Experiențe precum aceasta constituie o punte crucială în dezvoltare. La un


capăt al punții, copilul este inserat în lumea idiosincrasică a experienței
deosebit de personale, a conexiunilor accidentale, a reveriilor autiste. Are
legături puternice cu

ceilalți în lumea lui preverbală, însă acestea sunt conexiuni unice și exclusive,
bazate pe sensuri împărtășite în particular, dependente de persoanele care îl
îngrijesc și care au intenția de a fi acordate cu copilul. La celălalt capăt al
punții, copilul intră în lumea socială a experienței consensuale, a
semnificațiilor împărtășite, a sensurilor abstracte și generale. Comunicările și
conexiunile cu ceilalți vor deveni generalizabile; experiența va putea fi
împărtășită mai ușor și cu mai multă certitudine.

Autori diferiți manifestă atitudini care variază mult în ceea ce privește această
tranziție importantă din dezvoltare. La una dintre extreme, Sullivan privește
experiența preverbală (paratactică) drept una idiosincrasică și distorsionată;
limbajul creează posibilitatea experienței împărtășite (sintactice), stabilită cu
ceilalți prin intermediul validării consensuale; astfel, limbajul îi oferă
copilului un vehicul minunat pentru a evada din izolare și preocupare de sine
și a intra într-o lume a clarității, a experienței împărtășite și a conexiunii
semnificative. Utilizarea consensuală și împărtășită a limbajului este o
binecuvântare pură, credea Sullivan.

Daniel Stern — un cercetător contemporan care a scris și cărți de specialitate,


și cărți adresate publicului larg, integrând cercetarea empirică asupra
bebelușului într-o viziune asupra perioadei de sugar și de copilărie — crede
că bogăția senzorială, perceptivă a experienței preverbale este sacrificată în
favoarea punerii experienței într-un ambalaj al limbajului. Câștigarea
clarității este însoțită de pierderea varietății. Pentru Stern, limbajul este o
binecuvântare amestecată.

Ceea ce Sullivan și Stern au în comun este faptul că amândoi văd un abis


între experiența preverbală și cea verbală. (În viziunea lui Stern totuși,
formele

timpurii de experiență se mențin prin intermediul perpetuării pe parcursul


întregii vieți a unui „sentiment preverbal al sinelui" în paralel cu un sentiment
verbal al sinelui.)

Loewald preia o poziție foarte diferită. Modul de utilizare a limbajului pe


care atât Sullivan (cu bucurie), cât și Stern (cu regret) îl iau ca fiind
nediscutabil reprezintă pentru Loewald o formă de comunicare devalorizată,
superficială și fără substanță. El privește începuturile limbajului ca fiind nu o
tranziție dinspre experiența senzorială, ci o formă de experiență senzorială.
„S-ar putea spune că, în timp ce mama rostește cuvinte, bebelușul nu percepe
cuvinte, ci este scăldat în sunete, ritmuri etc., ca ingrediente evidențiatoare
ale unei experiențe uniforme" (1980, p. 187). Pe măsură ce copilul se
dezvoltă, cuvintele preiau și un sens ca semnificanți, făcând referire la lucruri
care sunt dincolo de ele.

„Proces primar“ desemnează în terminologia lui Loewald limbajul din primul


mod, cu rădăcini în corp; „procesul secundar” reprezintă cel de-al doilea
mod, care este generalizabil și diferențiat. (Aici, Loewald aduce noi nuanțe
distincției pe care Freud a făcut-o privind canalele de circulare a energiei,
referindu-se în loc de aceasta la forme de experiență.) Pentru Loewald este
esențială conexiunea sau lipsa conexiunii între aceste două moduri de
experiență. Această chestiune a rupturii și/sau a reconcilierii dintre nivelurile
de organizare este exact problema centrală la care Loewald se întoarce în
permanență în toate lucrările lui. El crede că limbajul și alte forme de proces
secundar care au fost rupte din densitatea originară a procesului primar, din
experiența globală, senzorială din care au apărut, sunt patologice.

Sănătatea mentală depinde de bogăția experienței care este generată de


canalele deschise între procesul primar și procesul secundar, între gândirea
primitivă și gândirea complexă, între forme de organizare intelectuală de
nivel mai scăzut sau mai înalt.

Cererea copilului de a primi mai mult suc întruchipează în sine o tensiune


între semnificația abstractă a cererii și senzorialitatea și caracterul jucăuș al
generării sunetelor „mamu mamu șuuuuuuuc". Din perspectiva lui Loewald,
lucrul cel mai important în ceea ce privește bogăția experienței subsecvente a
copilului este ca generalizabilitatea și claritatea crescânde ale verbalizărilor
sale să nu fie însoțite de o pierdere a plăcerilor senzoriale și perceptive ale
experienței lui de a se juca acum cu mâncarea, cu gesturile și cu sunetele la
masa de dimineață cu părinții lui. Pentru Loewald, dezvoltarea patologică
presupune un clivaj între procesul primar și cel secundar, între senzorial și
abstract, între fantasmă și realitate, între trecut și prezent. Dezvoltarea
sănătoasă este caracterizată de reconcilierea și interpenetrarea perpetue între
aceste dimensiuni diferite ale experienței.

Întregul unitar

Modul tradițional de a-l citi pe Freud presupune existența unei realități


materiale „undeva acolo". Bebelușul, conținând diferite predispoziții și
resurse biologice, se naște în această realitate materială. Printre datele
constituționale ale bebelușului există un set de mișcări pulsionale, care
presează cu imperiozitate pentru a fi descărcate, lucru care intră în mod
inevitabil în conflict cu mediul social.

Mintea este aparatul ce se construiește pentru a canaliza și regla aceste


pulsiuni, având obligatoriu funcția de a negocia între bebeluș și mediu.
Ceilalți oameni, „obiectele" pulsiunilor, servesc drept vehicule în sensul
descărcării pulsionale și drept sprijin (prin intermediul internalizării în
Supraeu) în sensul controlului și reglării pulsionale.

Loewald a pus sub semnul îndoielii toate aceste premise tradiționale și în


locul lor a postulat drept punct de plecare al dezvoltării psihice un întreg
unitar, originar, compus din bebeluș și persoanele care îl cresc. La început nu
există o distincție între sine și celălalt, între Eu și realitatea externă, între
pulsiuni și obiecte. Tot ceea ce teoria psihanalitică tradițională ia ca fiind
nediscutabil, fundamental și ireductibil, Loewald privește ca fiind secundar și
derivând din dihotomii care apar din această unitate originară. Una dintre
consecințele centrale ale acestei perspective este faptul că nu există nimic în
interiorul bebelușului aflat în curs de dezvoltare care să fi fost acolo de la
început (nici pulsiuni și nici „sine adevărat" în termenii lui Winnicott). Tot ce
există în interiorul copilului aflat în curs de dezvoltare, iar mai târziu în
interiorul adultului, este rezultatul interacțiunii.

Interacționismul radical al lui Loewald se află la o distanță enormă de teoria


pulsională a lui Freud. Cu toate acestea, Loewald este specialist în extragerea
de noi semnificații din limbajul și imaginile lui Freud. Una dintre strategiile
esențiale ale modului lui Loewald de a-l reinterpreta pe Freud constă în a
afirma că Freud însuși a trecut printr-o modificare bruscă a modului său de a
privi pulsiunile.

În viziunea lui Loewald, Freud chiar a avut două felului diferite de a înțelege

natura pulsiunilor: înainte de 1920 și după 1920. Prima teorie — pulsiunea


aflată în căutarea descărcării — este privită ca reprezentând gândirea lui
Freud în general. Loewald arată că această primă teorie era loială
materialismului științific al secolului al XIX-lea, având la bază metaforele
hidraulice și mecanice ale epocii lui Freud. Loewald consideră că atunci când
Freud a introdus conceptul de Eros în 1920 (în Dincolo de principiul
plăcerii), el și-a modificat radical perspectiva asupra libidoului ca pulsiune;
astfel, libidoul nu mai este în căutarea descărcării, ci în căutarea conexiunii
— cu alte cuvinte, nu mai folosește obiectele în scopul gratificării, ci în
scopul construirii unei experiențe mentale mai complexe și al restabilirii
unității originare dintre sine și celălalt care a fost pierdută.
Felul în care Loewald revizuiește teoria pulsională a lui Freud necesită o
reformulare radicală a aproape tuturor conceptelor psihanalitice tradiționale.
Putem avea în vedere, de exemplu, felul în care Loewald reelaborează
conceptul lui Freud de „metaforă arheologică". În teoria lui Freud, Se-ul este
privit ca neaflându-se niciodată în contact cu realitatea externă. Descărcările
lui în lumea reală sunt intermediate de Eu. Se-ul operează dedesubtul
realității externe, manifestând o moștenire arhaică ce este prezentă la naștere.
Săpăturile arheologului îl duc pe acesta tot mai adânc în trecut; interpretările
îi permit psihanalistului să întrezărească printre interacțiunile cotidiene, de
suprafață și să scoată la iveală fantasmele primare moștenite, mai profunde.

Loewald ne cere să ne uităm cu mai multă atenție la această metaforă. S-ar


putea ca ruinele orașului să nu aibă nicio legătură cu procesele politice și

economice curente din țările moderne sub care se află acum îngropate. Dar,
fără îndoială, cetățile antice au fost construite în strânsă legătură și
interacțiune cu procesele politice și economice ale timpului lor. Astfel,
vestigiile par îndepărtate și deconectate numai prin raportarea lor la cultura
din prezent de la suprafață.

Într-un mod similar, ar fi o eroare gravă să presupunem că vestigiile antice


descoperite de arheologul psihanalitic, doar din motiv că ele ar putea să nu
aibă nicio legătură cu activitățile epocii curente, nu ar avea de fapt nicio
legătură cu mediul extern, cu contextul interacțional al epocii lor. Se-ul este
un fel de „creatură a «adaptării», în aceeași măsură în care este și Eul — însă
la un nivel diferit al organizării" (1980, p. 232).

Ceea ce Freud descoperă în trecut reprezintă, în ultimă instanță, forțe


preistorice care stăpânesc experiența din prezent din adâncimile lor
îndepărtate. Loewald descoperă obiectele pe care civilizațiile antice care au
dominat cândva scena le-au creat și apoi le-au abandonat. Se-ul în viziunea
lui Freud este o forță biologică neschimbătoare care intră în conflict cu
realitatea socială. Se-ul în viziunea lui Loewald este un produs interacțional
al adaptării și nu o forță biologică ce acționează constant. Mintea nu devine în
mod secundar interactivă; ea este interactivă prin însăși natura ei. Loewald
privește viața ca debutând într-o uniune a mamei cu bebelușul; felul în care
mama îl îngrijește pe copil, imaginea bebelușului din mintea mamei, felul în
care mama îl resimte pe bebeluș la nivel senzorial — toate acestea ajung să
fie dimensiuni esențiale ale felului în care bebelușul își trăiește experiența
propriului sine. Indiferent care sunt „pulsiunile" care ajung să motiveze
copilul

aflat în dezvoltare, forma lor este modelată prin interacțiunea cu mama; ele
nu sunt preexistente și nici nu o descoperă pe mamă în calitate de obiect al
lor.

Loewald ilustrează mintea ca fiind extrem de bogată în conexiuni interne


între trecut și prezent, între interior și exterior, între infantil și matur, între
sine și celălalt, între fantasmă și realitate. El nu înțelege aceste distincții în
termenii dihotomiilor nete, ci în termenii dialectici ai interpenetrărilor
prolifice. Astfel, Loewald sugerează că iubirea infantilă, oedipiană scade în
importanță și interferează cu iubirea adultă atunci când experiența din
copilărie este refulată, separată prea strict de experiența adultă. În aceste
condiții, iubirile copilăriei operează asemenea unor fantome care, potrivit
legendei, au fost îngropate neadecvat, iar acum îi bântuie pe cei vii în lupta
lor de a-și găsi liniștea.

Atunci când experiențele copilăriei sunt eliberate din acțiunea refulării, când
sunt acceptate și perlaborate, ajung să aibă o relație foarte diferită cu
experiențele din prezent. Individul nu trebuie să facă o alegere, sugerează
Loewald, între iubirea infantilă și iubirea adultă, între trecut și prezent. Cel
mai bun mod de a privi experiența cu primele obiecte ale iubirii nu este ca
acestea să fie abandonate, ci regăsite și recreate în calitate de obiecte ale
iubirii adulte. Noua iubire nu este nici total diferită de iubirea veche, nici o
dublură a ei. Noua iubire este atât nouă, cât și veche, oferind noi experiențe în
care se descoperă rezonanțe ale vechilor experiențe. Primele obiecte ale
iubirii, asemenea strămoșilor, oferă un ghid pentru noile experiențe; dacă sunt
îngropate și venerate, ele au un acces permanent la prezent și nu trebuie să-l
mai domine din izolarea lor chinuită, căutând „recunoașterea

legăturilor de sânge" (1980, p. 249).

Sublimare și simbolism

Primele lucrări ale lui Freud asupra simbolismului și funcțiilor acestuia în


formarea viselor și a simptomelor nevrotice au avut un impact profund nu
doar asupra psihanalizei, ci și asupra altor discipline intelectuale. Părțile
corpului și procesele corporale, precum și diferitele fațete perturbatoare ale
experienței personale ajung să fie reprezentate în forme deghizate în vise și
simptome. De exemplu, într-un vis sau în cadrul unei tulburări fobice, un
șarpe reprezintă penisul. Șarpele simbolizează penisul și realizează o funcție
dublă subtilă, dezvăluind și învăluind în același timp, reprezentând imaginea
refulată, însă într-o formă camuflată.

A mai fost nevoie doar de un pas pentru ca Freud și ceilalți să perceapă


procese simbolice similare operând în cultură în ansamblul ei: în antropologie
și sociologie, în artă și literatură și, în cele din urmă, în politică și istorie.
Aplicarea teoriei freudiene referitoare la simbolism a fost mult popularizată
prin intermediul felului în care el a folosit conceptul de sublimare.
Reprezentarea simbolică face posibil ca mișcările pulsionale să-și găsească
forme de gratificare deghizate, acceptabile social, nu la fel de satisfăcătoare
precum plăcerea fizică directă, ci printr-un compromis rezonabil cu
constrângerile sociale necesare. Astfel, dresorul de șerpi, arhitectul de zgârie-
nori și violonistul au găsit echivalenții simbolici ai masturbării. Freud a ajuns
să fie convins că, de fapt, întreaga cultură se construiește pe sublimare, pe
gratificarea deghizată a impulsurilor infantile sexuale și agresive.

În aplicarea convențională a interpretării psihanalitice, atât în ceea ce privește


datele clinice, cât și fenomenele culturale, simbolul este un substitut pentru
simbolizat (de exemplu, șarpele ca simbol este un substitut pentru penisul
simbolizat). Prin actul interpretării, șarpele este demascat ca fiind
echivalentul camuflat al penisului; deghizarea sa este expusă; semnificația
reală este demascată. Interpretarea psihanalitică tradițională este
reducționistă: simbolul, odată dezvăluit, se prăbușește în simbolizat. Șarpele
nu este nimic altceva decât penisul ambalat într-un mod amăgitor.

Modul psihanalizei tradiționale de a înțelege sublimarea și simbolismul a


deschis calea către o întreagă lume a posibilităților de interpretare; însă în
același timp a creat probleme serioase pentru mulți psihanaliști, inclusiv
pentru Loewald. Oare întreaga cultură — arta, realizările creative ale
civilizației umane — poate fi cel mai bine înțeleasă în calitate de versiune
deghizată a conflictelor sexuale și agresive infantile?

În capitolele anterioare am menționat soluții variate la această chestiune și la


alte probleme strâns legate de ea. Neofreudienii (Sullivan, Fromm, Horney) și
cei mai radicali dintre teoreticienii relației de obiect (Fairbairn, Bowlby,
Guntrip) au abandonat complet teoria pulsională a lui Freud. Astfel, ei nu au
privit strădaniile culturale ca derivând din teoria dualismului pulsional
dezvoltată de Freud. Hartmann și alți psihologi ai Eului au mers pe o altă
cale, păstrând teoria pulsiunilor, însă utilizând conceptul de neutralizare
pulsională pentru a legitima motivații care erau diferite de cele sexuale și
agresive. Cultura putea fi astfel privită ca derivând

din motivațiile autonome ale Eului în sensul controlului, al expresiei


funcționale și așa mai departe.

Loewald nu a fost mulțumit de niciuna dintre aceste soluții. Pentru el, faptul
că Freud a descoperit semnificația și puterea pervazive ale experiențelor
corporale infantile reprezenta una dintre cele mai mari descoperiri ale istoriei
intelectuale occidentale. Loewald a dorit să păstreze accentul pe care Freud îl
pusese pe sexualitate și agresivitate, și în același timp nu a vrut să separe
motivațiile Eului de cele ale Se-ului (așa cum procedase Hartmann). Pentru
Loewald, conceptul de neutralizare dilua și amenința să nege ceea ce era cel
mai prețios și mai puternic în viziunea lui Freud.

Abordarea caracteristică a lui Loewald a fost aceea de a încerca să găsească o


cale de a reconcilia și nu de a alege între moduri de experiență, între niveluri
de organizare. El a privit procesele mentale superioare, precum și strădaniile
culturale ca fiind întotdeauna conectate cu (deși niciodată doar reduse la)
procese mentale inferioare, experiența infantilă primitivă. Un șarpe sau un
zgârie-nori este întotdeauna un penis, dar niciodată doar un penis. Mai mult,
penisul, odată reprezentat prin șarpe sau zgârie-nori, nu mai este pur și
simplu un penis, ci ajunge să fie transformat și îmbogățit prin procesul
simbolic. Simbolismul nu este un proces de camuflaj, ci o transformare
reciprocă.

Pentru Loewald, astfel, simbolul nu este o versiune deghizată a ceva care


există deja; simbolul creează o nouă experiență. La fel ca în relația dintre
fantasmă și realitate, dintre trecut și prezent, dintre iubire infantilă și iubire
adultă, simbolul

oferă o viață nouă și îmbogățită simbolizatului. Cultura este o reprezentare a


experienței infantile, dar nu doar un echivalent camuflat. Ea este o
reprezentare și reconciliere a experienței din copilărie cu un nivel de
organizare nou, îmbogățit, extins.

Întrucât a privit pulsiunile ca rămășite preumane, esențialmente opuse culturii


și civilizației umane, viziunea cea mai optimistă a lui Freud a fost cea în care
sexualitatea și agresivitatea infantile sunt secate de intensitatea lor și ghidate,
prin intermediul sublimării, către alte scopuri. Freud (1933, p. 80/Opere 10,
2004, p. 528) a făcut apel la imaginea mării Zuyder pentru a ilustra felul în
care civilizația își însușește puterea forțelor naturale. „Unde a fost Se să se
facă Eu."

Loewald privește pulsiunile ca fiind totalmente reziduuri umane ale


interacțiunilor anterioare și ale integrărilor interpersonale. Pentru Loewald,
asanarea mării în scopurile civilizației ar fi un dezastru. Experiența infantilă
nerefulată și reasumată mai degrabă îmbogățește decât sărăcește experiența
adultă. Marea este mereu acolo — oferind putere și intensitate, rezonând prin
experiențe superioare mai complexe, în care găsește o nouă viață.

Jacques Lacan
Locul lui Jacques Lacan (1901–1981) în gândirea psihanalizei contemporane
este diferit de locurile altor autori. El a stăpânit decenii întregi psihanaliza
franceză, iar opera lui este o prezență dominantă atât în psihanaliza din
Europa, cât și în cea din America de Sud. Deși influența lui asupra
psihanaliștilor de limbă engleză a

fost minimă, impactul său asupra disciplinelor academice, în special asupra


criticii literare, a fost considerabil. În jurul lui s-a dezvoltat o gamă enormă
de explicații și comentarii; și cu toate acestea, observăm o totală lipsă de
consens în ceea ce privește sensul real al contribuțiilor lui dense și dificile.
Adepții lui cei mai înflăcărați îl consideră cel mai important gânditor francez
de după René Descartes (Lacan s-a luptat încontinuu cu probleme filosofice
și epistemologice) și îl compară binevoitor cu Nietzsche și cu Freud; criticii
lui îl consideră un obscurantist voluntar, un măscărici scandalos și un creator
fără substanță. (Nu este ceva neobișnuit să auzim criticii comentând cu
sarcasm despre modul în care lumea psihanalitică a fost lacunizată⁵⁹.)
Lacan a intrat în lumea psihanalizei pe o cale dublă și neobișnuită — cea a
medicinei și suprarealismului. A trăit la Paris, iar printre prietenii lui se
numărau mulți scriitori și pictori suprarealiști importanți (Lacan a fost asociat
adesea cu André Breton) și a scris eseuri semnificative în primele reviste
dedicate suprarealismului. Psihanaliza franceză — la fel ca toate ariile vieții
culturale franceze — fusese decimată în urma celui de-al Doilea Război
Mondial, iar Lacan s-a aflat în centrul luptelor de putere intense din interiorul
micului grup de analiști care au reconstituit Societatea Psihanalitică din Paris
după război. Lacan experimenta la acea vreme ședințele scurte și cu o durată
variabilă (opuse rutinei certe a orelor programate de psihanaliză), care au
reprezentat punctul central al opoziției față de el manifestată atât în cercurile
psihanalitice franceze, cât și în cele internaționale. Într-un final, Lacan a
părăsit Societatea Psihanalitică din Paris în 1953. Au existat unele

momente în care grupurilor asociate cu el li s-a respins acceptarea în


Asociația Internațională de Psihanaliză, consolidând reputația de renegat a lui
Lacan. Au urmat mai multe schisme și rupturi, iar în 1964 Lacan a fondat
École Freudienne de Paris [Școala Freudiană din Paris]. În acel moment el
era deja o personalitate importantă a vieții intelectuale franceze; până la
moartea lui, seminariile lui publice erau evenimente culturale majore,
atrăgând studenți fascinați și entuziaști din toate disciplinele intelectuale din
întreaga lume.

Orice discuție despre ideile lui Lacan debutează obligatoriu cu abordarea


motivului pentru care aceste idei sunt atât de greu de înțeles⁶⁰. Mai mulți
factori sunt importanți. În primul rând, pentru cititorul nevorbitor de limba
franceză, apare problema traducerii. Lacan abordează psihanaliza prin
intermediul lingvisticii și literaturii, iar stilul lui extrem de specific de a scrie
și de a vorbi este mai degrabă poetic decât expozitiv. (Comentatori precum
Mehlman, 1972 și Turkle, 1978 au sugerat că stilul lui a fost modelat după
cel al lui Mallarmé.) Potrivit unor comentatori, conceptele centrale ale lui
Lacan, asemenea liricii bune, sunt pur și simplu intraductibile (Schneiderman,
1983, p. 92).

În al doilea rând, Lacan a fost mai degrabă o creație a vieții intelectuale


franceze și mai puțin a psihanalizei ca disciplină clinică și mișcare
internațională. Niciun alt exemplu nu este mai bun în acest context decât
opera lui Lacan asupra felului în care psihanaliza din diferite țări preia un
caracter distinct național. Prezentările lui Lacan erau adevărate spectacole,
îmbibate de strategiile conceptuale și verbale ale elitei intelectuale franceze:
referințe și aluzii filosofice, politice și literare

zdrobitoare, o atitudine disprețuitoare și combativă (de altfel, titlul romanului


în care Julia Kristeva descrie lumea intelectuală în care a trăit Lacan este
Samuraii) și un amestec complex de consimțământ autoritarist și sfidare
antiautoritaristă. Aceste probleme de traducere, atât a limbajului, cât și a
climatului, i-au determinat pe mulți dintre cititorii interesați de psihanaliză să
rămână mulțumiți de poziția lor de neinițiați în ceea ce privește contribuțiile
lui Lacan.

Însă există mult mai multe lucruri. Modul de prezentare al lui Lacan era intim
legat de ceea ce încerca el să predea în legătură cu psihanaliza. El era în mod
deliberat obscur și eluziv, și era dificil în mod provocator. Nu voia să fie
înțeles cu ușurință, cel puțin nu în modurile obișnuite în care oamenii își
înțeleg unii altora mesajele.

Suprarealiștii au preluat de la Freud și au adaptat viziunea asupra unui


inconștient care poate fi accesat și exprimat în mod direct prin intermediul
imageriei surprinzătoare și al limbajului neghidat (cum ar fi scrierea
automată). Maniera de prezentare a lui Lacan, așa cum arată unii comentatori
(de exemplu, Oliner, 1988; Plottel, 1985), a fost proiectată în scopul de a
întruchipa inconștientul suprarealist/freudian. El repeta aceleași șarade
(inconștientul este discursul Celuilalt; dorința omului este dorința celuilalt;
inconștientul este structurat asemenea unui limbaj) nu pentru a transmite
înțelegere, ci asemenea modului în care maeștrii zen folosesc un kōan⁶¹
pentru a sparge tiparele gândirii convenționale și a provoca înțelegerea unor
semnificații mai adânci. Cuvintele lui Lacan alunecă în jur, sensurile lor se
rostogolesc și se inversează pentru a demonstra felul în care mintea se joacă
cu

limbajul, legând și dezlegând cuvintele prin calambururi, glume, asocieri ale


sunetelor, sensurilor și proximităților. Potrivit celor mai accesibili interpreți
ai lui Lacan, citirea operelor lui transmite „cu mai puțină claritate ceea ce
gândește Lacan și mai mult felul în care el gândește"⁶² (Muller &
Richardson, 1982, p. 415). În acest sens, scopul prezentărilor lui Lacan nu
este comunicarea cu luciditate a ideilor, ci un sabotaj socratic, menit să-l
împingă pe cititor într-un tip de experiență nou și deconcertant. (Atât
Sullivan, cât și Bion, fiecare în modul lui, au fost la fel de preocupați de ideea
de a fi cu ușurință înțeleși corect sau eronat; amândoi, la fel ca Lacan, sunt
foarte greu de citit.)

Lacan și limbajul

Lacan și-a ancorat contribuțiile într-o exegeză a operelor lui Freud (anunțată
sub stindardul unei „întoarceri la Freud"). Lacan a avut un punct de plecare
comun cu cel al altor interpreți contemporani ai operelor lui Freud, însă a
sfârșit prin a merge într-o direcție unică. Ceea ce are Lacan în comun cu
mulți alți exegeți ai lui Freud constă în afirmația lui că cele mai originale și
mai importante inovații ale lui Freud au fost puse în umbră și compromise de
eforturile lui de a plasa rădăcinile psihanalizei în biologie și de a acorda astfel
o caracteristică științifică viziunii lui asupra psihicului. (Habermas, Loewald,
Schafer și Guntrip au cu toții raționamente similare.) Totuși, diferența constă
în ceea ce este privit a fi contribuția centrală și inovatoare a lui Freud. Pentru
Lacan, teoriile cele mai importante ale lui Freud sunt cele de dinainte de
1905, care abordează interpretarea viselor, a simptomelor

nevrotice și a actelor ratate. Lacan a arătat că felul în care a privit Freud toate
aceste fenomene derivă dintr-un mod revoluționar de a înțelege limbajul și
relația acestuia cu experiența și subiectivitatea. Potrivit lui Lacan, este
imposibil să vedem sensul real al operelor lui Freud dacă nu facem apel la
lingvistica finalului de secol XIX definită de Ferdinand de Saussure, precum
și la lingvistica lui Roman Jakobson și antropologia lui Claude Lévi-Strauss,
contemporane (lui Lacan) — toți aceștia fiind personalități emblematice ale
atmosferei intelectuale franceze a lui Lacan. Lacan era de părere că atât
psihologia Eului, cât și teoriile relației cu obiectul au la bază erori de
înțelegere fundamentale (și complementare) ale operei lui Freud, în cadrul
cărora prioritate primesc Eul și relațiile cu obiectul; după Lacan, dimensiunea
determinantă în experiența umană nu este sunt sinele (adică Eul) și nici
relațiile cu ceilalți — ci limbajul.

„Imaginarul"

Conceptul lui Lacan de „Imaginar", care este esențial în critica permanentă și


caustică pe care el o aduce altor școli de psihanaliză, s-a dezvoltat de-a lungul
a două linii recurente. Prima constă în felul în care a ilustrat experiența
prototipică a Imaginarului — stadiul oglinzii. În versiunea lui Lacan, copilul
în vârstă de 6–18 luni trece printr-o experiență puternică și transformatoare
atunci când își observă imaginea în oglindă și devine captivat de ea. Până la
acel moment, experiența copilului este discontinuă, fragmentată, incoerentă.
El are un control incomplet asupra membrelor și mișcărilor și îi lipsește o
organizare supraordonată pentru a integra

diferitele stări mentale. Dar ceea ce se reflectă din oglindă este o creatură
destul de diferită: o imagine întreagă și coordonată. Această imagine, pe care
copilul o poate controla prin propriile sale mișcări și gesturi, este o versiune
idealizată a lui. Imaginea din oglindă devine nucleul unui centru din ce în ce
mai complex de gânduri și sentimente referitoare la felul în care este el —
nucleul, „Urbild"-ul⁶³ Eului. Lacan nu și-a dorit să privească stadiul oglinzii
în termeni specifici, concreți, ci ca o „funcție exemplară" (1988a, p. 74),
reprezentativă pentru felul în care Eul se construiește în jurul iluziilor și
imaginilor care ulterior devin baza Imaginarului (imagine-ar).

Cea de-a doua linie de dezvoltare a Imaginarului a fost reprezentată de modul


în care Lacan a analizat natura dorinței umane, pe care el a privit-o ca fiind
ceva diferit de nevoie. Copilul manifestă multe nevoi în relație cu mama lui,
aceasta fiind capabilă să îi satisfacă aceste nevoi; însă dorința, izvorul
pasiunii, cuprinde mult mai multe semnificații decât simpla căutare a
satisfacției și stingerea nevoii — Lacan credea că dorința este, în ultimă
instanță, obligatoriu negratificabilă. În cadrul dorinței, copilul își dorește să
fie complet captivant, să fie totul pentru mamă/celălalt⁶⁴. A fi cu adevărat
totul pentru celălalt înseamnă întruchiparea a tot ceea ce acesta dorește.
Astfel, pentru Lacan, lucrul pe care copilul ajunge să-l dorească înainte de
orice altceva este să fie obiectul complet al dorinței mamei/celuilalt.

Exemplul de mai jos ilustrează într-un mod deosebit noțiunea lui Lacan de
dorință ca fiind de fapt dorința celuilalt.

Michael, un tânăr de aproape 30 de ani, a apelat la tratamentul psihanalitic


deoarece nu-și putea adapta viața la scopurile pe care și le stabilise pentru
sine însuși. Michael crescuse în sărăcie, în centrul orașului, și cu greu reușise
să atingă un nivel considerabil de succes profesional și personal. Își dorea să
aibă o relație stabilă și o familie. Făcea adesea pași importanți în această
direcție, implicându-se în relații cu femei cu care putea să trăiască o mare
apropiere. Problema consta în adicția lui pătimașă de un tip diferit de femeie,
cu care să danseze prin cluburi, o lume care părea incompatibilă cu viața
casnică pe care o căuta.

Michael frecventa cluburi care ofereau un tratament privilegiat dansatorilor


care purtau o îmbrăcăminte într-atât de sofisticată și provocatoare încât să
pară că sunt aproape costumați. Iar Michael era atât de faimos și recunoscut
ca dansator, încât era privit ca un fel de „personaj" în aceste cluburi. Stilul lui
de a dansa era extrem de erotic și de romantic. Îi plăcea să danseze cu mai
multe partenere diferite în fiecare noapte și era foarte solicitat. Această
experiență îi dădea un fior puternic, fără de care nu ar fi putut trăi.

Oare ce voia Michael? Care era dorința lui? Prin analiză, el a ajuns să
înțeleagă faptul că ceea ce căuta nu era nici să-și satisfacă nevoile și nici să
dezvolte o relație apropiată cu o anumită femeie sau dansatoare, ci să ocupe
un loc central în mințile acestor femei, să fie complet captivant pentru ele, să
fie obiectul total al dorinței lor. Fără îndoială, nu sinele lui adevărat ar fi
ocupat acel loc, ci mai degrabă personajul pe care îl întruchipa prin
înfățișarea lui, gândită în amănunt în scopul de a da gata femeile. În termenii
lui Lacan, Michael trăia într-o lume a

Imaginarului, organizată în jurul imaginilor despre sine însuși (personajul în


care se transforma) și al imaginilor celuilalt (transformate în dorință pură față
de personajul lui).

Viața în tărâmul Imaginarului (unde, în opinia lui Lacan, este dus traiul cel
mai obișnuit și mai convențional) este trăită într-o galerie a oglinzilor,
organizată în jurul mirajelor. Acel sine despre care credem că suntem este o
creație la fel de socială ca personajul lui Michael, construit din reflexiile
oglindirilor celorlalți⁶⁵. Ne străduim să fim personajele care nu suntem de
fapt, cu variate nevoi intense în relație cu alte personaje care nu există nici ele
din cauza faptului că sunt, la rândul lor, creații sociale.

Dacă obiectul este accesibil minții numai și numai ca miraj, mirajul unității…
atunci orice relație cu obiectul nu poate decât să fie infectată cu o
incertitudine fundamentală de către acesta. …Obiectul, la un moment
constituit ca asemănare cu subiectul uman, ca un dublu al acestuia, are totuși
o anumită permanență a aparenței de-a lungul timpului (1988a, p. 169).

Pacientul care intră în cabinet este adânc prins, într-un mod neconștient de
sine⁶⁶, în această lume alienată a imaginilor și iluziilor, a reflexiilor
reflexiilor. „Eul reprezintă suma identificărilor subiectului… așa cum ar fi
suprapunerea diferitelor straturi de haine împrumutate de la ceea ce aș numi
zona de antichități a departamentului său de recuzită" (1988b, p. 155).

Din punctul de vedere al lui Lacan, marea greșeală (și este într-adevăr o
foarte mare greșeală) a celorlalte școli de psihanaliză contemporană este că
iau Imaginarul drept Real: psihologia Eului, concentrându-se asupra Eului, a
deficitelor și dezvoltării acestuia, este de fapt o psihologie a construcției
sociale, un miraj luat în mod greșit drept realitate (1977, p. 238); teoriile
relației cu obiectul, punând accent pe relațiile reale și fantasmate dintre sine
și ceilalți, sunt o psihologie a ficțiunilor interpersonale. Lacan credea că
aceste curente au degradat psihanaliza și că au îngropat ceea ce el considera
că este fundamental în opera lui Freud: descoperirea inconștientului
(lingvistic) dedesubtul preocupărilor mărunte de zi cu zi ale pacientului și ale
relațiilor lui sociale cu ceilalți. Subiectivitatea ordinară a pacientului, acel
personaj despre care el crede că este și acționează în consecință, este exact
ceea ce trebuie să fie subminat și dispersat în analiză, pentru o conexiune mai
profundă cu inconștientul transpersonal, „transindividual" (1977, p. 49) și
pentru o viață mai creativă și revitalizată.

În capitolul 1 am sugerat că Freud a privit secretul interpretării viselor ca


fiind marea lui descoperire deoarece visul este o metaforă a subiectivității în
general. Semnificația reală, latentă a visului este mascată sub conținutul
manifest care, prin intermediul elaborării secundare, a luat forma unei
povestioare amăgitoare. În viziunea lui Lacan, nu visul, ci experiența
subiectivă conștientă în general este cea care ajunge să fie organizată în
povestioare menite să inducă în eroare; după el, prostia psihologiei Eului și a
teoriilor relației cu obiectul l-a împins să subscrie la aceste deghizări oferite
de elaborarea secundară, să ia poveștile iluzorii drept

realitate, în loc să le privească drept acoperiri ale unui sentiment subiacent de


pierdere, absență, castrare. „Subiectul nu știe ce spune“, afirmă Lacan, iar
sarcina analistului este de „a-l determina pe subiect să se mute din realitatea
psihică într-o realitate adevărată” (1988b, pp. 244–245).

Ideea că procesul analitic se concentrează asupra dispersiei subiectivității


ordinare este împărtășită și de alți autori contemporani. De exemplu, Thomas
Ogden, în Subjects of Analysis [Subiecți în analiză] (1994), scoate
subiectivitatea din centrul preocupărilor analistului și o plasează în interiorul
unei matrici complexe de tensiuni dialectice dintre diverse moduri de
experiență. Iar Bromberg (1991, 1993) a explorat emergența în analiză a
stărilor psihice disociate, discontinue. Ceea ce distinge abordarea lui Lacan
de aceste conceptualizări foarte asemănătoare constă în afirmația lui că
subiectul ordinar al experienței este în întregime iluzoriu și că nu se află într-
o relație dialectică cu alte moduri de experiență. Această „depersonalizare și
mai radicală a subiectului" (Muller & Richardson, 1982, p. 416) își are
rădăcinile în felul lui Lacan de a înțelege limbajul și relația acestuia cu
experiența⁶⁷.

Felul în care Lacan abordează limbajul (care s-a dezvoltat în paralel cu alte
curente intelectuale franceze, cum ar fi structuralismul, deconstructivismul și
postmodernismul în general) pleacă de la premisa să limbajul este
premergător experienței individului și că, în general, îi conferă forma
ulterioară. „Copilul“, spune Lacan, „se naște în limbaj” (1977, p. 103).

La fel cum marxismul a privit valorile și ideile subiective ale individului ca

reprezentând vehiculul pentru poziția socială și forțele economice, Lacan a


privit experiența ca fiind încastrată în tendințele culturale („Imaginarul“) și
legile sociale („Simbolicul”). Subiectul individual obișnuit, pacientul așa cum
se resimte el de obicei, trebuie să se disperseze în procesul analitic pentru ca
semnificațiile inconștiente, semnificațiile lingvistice care au preexistat în el și
care se luptă să vorbească prin el, să fie auzite cu claritate. Aici este foarte
importantă distincția între vorbire și limbaj. Procesul analitic se luptă pentru
oportunitatea ca o voce mai autentică să răzbată prin constrângerile
limbajului.

Pentru Lacan, asociația liberă — cea mai mare contribuție a lui Freud — a
făcut posibilă întrezărirea prin conversația obișnuită, prin conținutul
intenționat din mintea pacientului (ceea ce Lacan a numit „vorbire goală“),
pentru a ajunge în final la structurile simbolice mai adânci care operează în
inconștient („vorbire deplină”) (1988a, pp. 50–52). Asociația liberă desprinde
discursul pacientului din subiectivitatea lui ordinară, din preocupările Eului,
din atașamentele indispensabile față de ceilalți imaginari. „Încercăm să tăiem
ancorele conversației cu celălalt" (1988a, pp. 174–175). Tocmai această
dispersie a subiectului convențional este cea care îi permite Subiectului
inconștient, Celuilat să vorbească prin pacient. În acest mod, ceva mai
profund decât conștientizarea ordinară a subiectului își găsește vocea
distinctă.

Câteodată Lacan pare să reifice limbajul, conferindu-i un fel de însușire


transpersonală de factor activ. Pacientul așa cum se prezintă devine asemenea
unui puzzle care trebuie dezasamblat pentru ca semnificațiile reale să se poată
dezvălui.

Analistul oferă „o translatare profesională și competentă a criptogramei


reprezentând lucrul de care subiectul este conștient la momentul respectiv"
(1988a, pp. 13–14). Această translatare sau decodificare este necesară dacă se
dorește ca propria voce a subiectului să fie prezentă în discurs în fața
reificării culturale a limbajului (John Muller, comunicare personală). Astfel,
pentru Lacan, psihanaliza nu reprezintă nici dezvăluirea conflictului pulsional
(așa cum este pentru cei mai mulți freudieni) și nici transformarea unei relații
(așa cum este, de exemplu, pentru teoreticienii relației cu obiectul), ci o
exegeză a semnificațiilor neintenționate (semnificanții aflați în poziția
dominantă) din discursul pacientului.

Procesul analitic transformă relația pacientului cu limbajul. Pacientul este


iritat de lipsa generală de responsivitate a analistului și de reacțiile lui
neașteptate, ajungând astfel să sesizeze alteritatea limbajului, să realizeze că
nu el creează limbajul pe care îl articulează — ci că limbajul îi este
premergător și că dă o formă experienței lui. Limbajul operează într-un
„ansamblu“ care este „anterior oricărei legături posibile cu orice tip de
experiență a subiectului” (1977, pp. 63–64).

Din moment ce pacientul nu are poziția privilegiată din care să înțeleagă


semnificațiile vorbirii, depinde de analist să descifreze aceste semnificații.
Cuvintele poartă cu ele semnificații simbolice care se schimbă încontinuu,
grupându-se și regrupându-se în concordanță cu diferite principii ale
combinației și selecției⁶⁸. În cadrul lacanian de înțelegere a limbajului,
semnificația este găsită în relația dintre cuvintele-cheie, nu în relația dintre
aceste cuvinte și ceea ce ele semnifică. Modul în care Lacan înțelege
simbolismul se află în contrast puternic cu modul lui

Loewald, care a propus o relație dialectică și mutual transformatoare între


simbol și simbolizat (de exemplu, șarpele și penisul); pentru Lacan, simbolul
sau semnificantul (șarpele) ajunge să fie desprins de simbolizat (penisul), iar
grupa de semnificanți (de exemplu, simboluri falice) își începe propria viață.
Astfel, limbajul poate fi analizat în lanțuri subiacente de semnificanți, cuvinte
grupate în jurul unor puncte nodale comune care se intersectează, care la
rândul lor le leagă de alte lanțuri de cuvinte. Parte din impenetrabilitatea
operei lui Lacan în deceniul de dinainte de moartea lui se datorează felului în
care el a utilizat teoria și structurile topologice — modurile din ce în ce mai
tehnice, matematice și abstracte în care el a înțeles că operează limbajul,
imagini precum banda lui Möbius⁶⁹ și nodul borromean⁷⁰ care abordează, în
mod paradoxal, probleme legate de începuturi și sfârșituri, de interioare și
exterioare.

Complexul Oedip și „Simbolicul"

Conceptul esențial prin intermediul căruia Lacan a conectat psihanaliza


freudiană, lingvistica structurală și antropologia structurală a lui Lévi-Strauss
a fost modul lui de a reinterpreta teoria lui Freud asupra complexului Oedip.
Lacan ilustrează în termeni paradiziaci starea originară a bebelușului de a fi
cu mama, o stare mediată de nevoi pe care mama le poate gratifica. Însă
această unitate perfectă este curând perturbată de începuturile conștientizării
separării dintre sine și mamă. Această deconectare de mamă și caracterul
incoerent al felului în care bebelușul își trăiește propriul corp reflectă ceea ce
Lacan a considerat a fi o disjuncție

fundamentală a experienței umane, un abis congenital. „La om… această


relație cu natura este alterată de o anumită dehiscență a felului în care
bebelușul trăiește experiența propriului corp, o Discordie primordială" (1977,
p. 4). Acest abis dă naștere Dorinței, prin care Lacan a înțeles mai mult decât
impulsul sau cerințele sexuale în direcția satisfacerii nevoilor. Dorința este în
ultimă instanță insațiabilă, deoarece dorința se naște din năzuința de a închide
abisul, de a repara disjuncția, de a atinge o amintire imposibilă (imaginară),
de a fi din nou una cu mama și cu natura.
Prima dorință a fiecăruia dintre noi este năzuința de a fi un falus pentru
mamă. Aici, falusul nu se referă literalmente la penis, ci la obiectul dorinței
mamei. Copilul își dorește să fie totul pentru mamă; copilul dorește să
împlinească, prin el însuși, totalitatea dorinței mamei. Ceea ce stă în calea
acestei împliniri este tatăl. Tatăl o revendică pe mamă, tatăl are falusul care
este obiectul dorinței mamei; tatăl decretează Legea care dizolvă uniunea
copilului cu mama și reglează interacțiunea lor. Copilul nu poate fi falusul
mamei și, prin urmare, este castrat.

În această revizuire a scenariului oedipian, dorința are o minimă legătură cu


impulsurile sexuale asupra cărora Freud a pus un accent atât de puternic;
Lacan a utilizat dorința pentru a face referire la năzuința pentru un fel de
reparație existențială, care nu poate fi niciodată împlinită, „pentru totdeauna
întinzându-se și căutând să atingă dorința de altceva" (1977, p. 167).
Castrarea reprezintă starea subiacentă a ambelor sexe, nefiind legată de
posesia sau lipsa penisului. Copilul renunță la ambițiile sexuale și la unitatea
diadică cu mama prin intermediul prezenței tatălui, acesta reprezentând
funcțiile reglatoare, organizatoare și

simbolizatoare ale limbajului însuși. Lacan nu vorbește numai despre


persoana reală a tatălui, ci și despre „Numele Tatălui“. Numindu-l pe tată,
mama rupe uniunea imaginară dintre ea și copil și instituie o ordine
„simbolică”. Prin numirea Tatălui, copilul este informat de prezența tatălui și
de falusul lui, care îl precede pe copil și care, de fapt, a făcut ca însăși
nașterea copilului să fie posibilă; astfel, copilul este introdus de către mamă
în ordinea socială normativă a reglărilor și relațiilor simbolice⁷¹.

Analiza lacaniană

Cum arată oare rezultatul unei analize lacaniene? Din cauza naturii eluzive a
lui Lacan și din cauza preocupării lui centrale față de pericolele ispititoare ale
complianței față de propriile idealuri și valori ale analistului, răspunsul la
această întrebare este mai dificil de găsit, prin comparație cu alte școli de
gândire psihanalitică. Fără îndoială, o analiză lacaniană nu ar avea ca scop
îndepărtarea simptomelor, îmbunătățirea relațiilor sau consolidarea unui
sentiment al sinelui mai coerent și mai rezistent. Totuși, Lacan a oferit de
câteva ori indicii privind ceea ce el aștepta să fie realizat în urma unui
asemenea proces.
În primul rând, analizandul ar trăi într-o stare pe care filosofii o descriu ca
„ființă“ sau „existență”, și nu în termenii unei conștiențe a Eului cu care el a
demarat⁷². Eul lui, care nu ar fi tocmai în starea de a dispărea treptat (așa cum
regăsim în unele variante ale Iluminismului oriental), ar părea mai puțin
substanțial, mai transparent, ar reprezenta mai puțin o preocupare
hiperconștientă.

Pentru subiect, decuplarea de la relația lui cu celălalt face ca imaginea Eului


său să fluctueze, să pâlpâie, să oscileze, o face completă și incompletă. În
acest mod el poate să-și recunoască toate stadiile dorinței lui, toate obiectele
care au dat consistență, hrană și chip imaginii lui; el trebuie să-și perceapă
dorința în deplinătatea ei, la care el nu a avut niciodată acces (1988a, p. 181).

În al doilea rând, analizandul ar avea un sentiment foarte diferit în ceea ce


privește relația lui cu limbajul. În loc să se resimtă drept creator și factor activ
al limbajului pe care îl generează, el s-ar resimți ca un vehicul prin care
vorbesc inconștientul lui și matricea lingvistică din care el este parte. El
descoperă că propriile lui replici sunt pur și simplu porțiuni ale unui text mai
larg („Discursul Celuilalt").

Pasiunea semnificantului devine acum o nouă dimensiune a condiției umane,


în sensul că nu numai omul este cel care vorbește, ci că acesta vorbește în om
și prin om… că natura lui este țesută prin efectele în care va fi găsită structura
limbajului, al cărui material el va deveni, și că astfel își vor găsi un ecou în el,
dincolo de ceea ce poate fi înțeles în termenii unei psihologii a ideilor, relația
cu vorbirea (1977, p. 284).

Suprarealiștii, care au influențat mult forma experienței lui Lacan în privința


inconștientului, erau interesați de fenomene precum scrierea automată,
situație în

care individul se abandonează actului scrierii fără să exercite control sau


intenție — și astfel semnificația apare la suprafață. Într-un mod similar,
Lacan pare să-și fi imaginat un tip de trăire automată, în cadrul căreia
vorbirea și gesturile inconștiente emerg în mod direct, ocolind efectele
distorsionante ale Eului și ale legăturii cu obiectele. Propriul stil de viață
flamboaiant, teatral al lui Lacan (a se vedea Schneiderman, 1983) a fost luat
de către discipolii lui drept model de subiectivitate creativă și eroică, eliberată
din constrângerile sale convenționale prin intermediul procesului analitic.
„Subiectivitatea creativă nu a încetat să lupte să reînnoiască puterea
inepuizabilă a simbolurilor din cadrul interacțiunii umane care le aduce la
lumina zilei" (Lacan, 1977, p. 71).

În al treilea rând, procesul analitic așa cum a fost el redefinit de Lacan ar avea
ca rezultat o relație diferită între subiect și propria lui dorință. Dorința nu este
abandonată în favoarea unei perspective mai raționale și mai mature; în loc de
aceasta, prin faptul că este numită și recunoscută, dorința este asumată mai
deplin. Analiza nu generează libertate — individul rămâne prins în restricțiile
ordinii simbolice și ale istoriei și destinului lui proprii. Analiza face posibilă
o acceptare mai deplină a propriului destin, ca aparținând individului. Astfel,
un analist lacanian nu ar împinge un pacient precum Michael către o abordare
mai adaptativă sau mai consistentă în ceea ce privește femeile sau căsnicia; în
loc de acestea, analistul lacanian l-ar îndruma pe Michael să realizeze că ceea
ce îl motivează este puterea năzuinței lui de a fi recunoscut drept obiect al
dorinței Celuilalt. În cele din urmă, iubirea (fiind diferită de dorința de a fi
iubit) ar putea fi posibilă, însă acest lucru ar

presupune, așa cum arată indiciile oferite de Lacan, o renunțare.

Omul își poate adumbri situația într-o arie construită din cunoaștere
redescoperită numai dacă a trăit anterior experiența limitelor în interiorul
cărora, asemenea dorinței, el este legat. Iubirea, pe care unora li se pare că am
retrogradat-o, poate fi postulată numai acolo unde, la început, renunță la
obiectul ei (1978, p. 276).

Lacan și feminismul

Lacan a jucat un rol esențial și, într-un anumit sens, profund ironic în relația
dintre psihanaliză și feminism. Unul dintre modurile de a-l interpreta pe
Lacan face din el aproape o caricatură a celor mai falocentrice însușiri ale
gândirii freudiene clasice. Lacan a acordat cea mai importantă valoare
falusului, acesta ocupând funcția de semnificant extraordinar, fiind privit ca
piesă de rezistență a ordinii simbolice. Cu toate că Lacan a fost în general
atent să nu echivaleze falusul cu penisul literal, el a crezut că bărbații și
femeile au o relație foarte diferită cu falusul, care „simbolizează ceea ce
bărbații (cred că) au și ceea ce femeilor (se crede că) le lipsește" ( Grosz,
1990, p. 125).

Un alt mod de a-l interpreta pe Lacan (și, prin el, pe Freud) îl consideră ca
eliberând conceptele psihanalitice de destinul anatomiei și făcând posibilă
înțelegerea identității de gen în termeni pur culturali, lingvistici. Astfel,
mergând pe urmele lui Lacan, Juliet Mitchell arată că Freud nu prescria, ci
descria caracterul

patriarhal care îmbiba limbajul culturilor occidentale; în termenii acestei


ipoteze, felul în care Lacan interpretează caracterul pervaziv al semnificațiilor
simbolice subiacente cărora li se atribuie un gen în limbaj devine cea mai
eficientă bază pentru o critică feministă, radicală a culturii occidentale. Unii
dintre cei mai importanți autori feminiști contemporani și-au construit teoriile
pe fundațiile analizei lacaniene a limbajului și pe tărâmurile Imaginarului și
Simbolicului. Unii (asemenea lui Juliet Mitchell) au rămas în interiorul
granițelor felului în care Lacan a descris caracterul inevitabil al patriarhatului;
alții (cum ar fi Julia Kristeva și Luce Irigaray) au încercat să ia analiza lui
Lacan drept punct de plecare pentru a genera forme feminine mai directe de
experiență și semnificație.

Concluzie: varietăți de revizionism


În cadrul eforturilor lor de a prezerva și revizui contribuțiile lui Freud,
Kernberg, Schafer, Loewald și Lacan au dezvoltat fiecare în parte o strategie
distinctă. Pentru a ne întoarce la metafora cu care am început acest capitol,
este ca și cum Kernberg ar fi preluat vila lui Freud și ar fi găsit căi de a o
extinde și dezvolta enorm. Sectoarele destinate locuitului în structura
originară (teoria pulsiunilor, dezvoltarea psihosexuală) au rămas intacte, însă
au fost adăugate noi aripi (fenomenele borderline și narcisice) și dedesubt s-a
turnat o nouă fundație (relațiile primitive cu obiectul).

Schafer a împărțit vila lui Freud în două tipuri de spații: pe de o parte, acele
spații care sunt demodate și fără speranță (metapsihologia teoriei pulsiunilor)
le-a

conservat în forma unui muzeu, și pe de altă parte, spațiile de locuit centrale


care erau utilizate cel mai frecvent (conceptele clinice fundamentale) au fost
modernizate și redecorate. Spre deosebire de Kernberg, care a păstrat teoria
pulsională a lui Freud prin turnarea unei fundații diferite, Schafer a configurat
partiții între ceea ce el consideră ca fiind trăsăturile demodate și anacronice
ale metapsihologiei freudiene și nucleul ei clinic, vital.

Abordarea preluată atât de Loewald, cât și de Lacan arată ca și cum noul


moștenitor, scotocind prin dulapuri, a descoperit că binefăcătorul lui avea o
pasiune secretă despre care nu știa nimeni. Vila — pe care toți au privit-o
doar în modurile cele mai evidente — a servit de fapt unor interese și scopuri
foarte diferite. Astfel că Loewald și Lacan, fiecare în felul lui, au început să
redefinească și să reconstruiască ariile și structurile sistemului freudian,
pentru a reflecta cu mai multă acuratețe scopurile adevărate ale acestuia
(pentru Loewald, o teorie elegantă și intricată a relațiilor cu obiectul; pentru
Lacan, descoperirea naturii lingvistice a inconștientului), pe care ei le privesc
ca existând acolo dintotdeauna.

Prin aceste metode diverse, Kernberg, Schafer, Loewald și Lacan au putut cu


toții să-și păstreze identificarea ca freudieni, dar totodată să asimileze o mare
parte de inovație generată de școli care s-au definit ele însele ca fiind mai
radicale: psihanaliza interpersonală, teoria kleiniană, teoriile relațiilor cu
obiectul și psihologia sinelui.

Un element comun ce apare în câteva dintre strategiile majore de revizuire a


teoriei freudiene a fost cel de debiologizare a lui Freud. Prin contrast cu
Kernberg,

care a încercat să modernizeze fundațiile biologice ale psihanalizei, Schafer,


Loewald și Lacan au translatat cu toții conceptul cvasibiologic al lui Freud în
termeni destul de diferiți: pentru Schafer, ca replică din scenariu, o formă
narativă; pentru Loewald, ca explicație extraordinară a interacțiunii dialectice
dintre relațiile din trecut și din prezent; pentru Lacan, ca elucidare a rolului
determinant al limbajului și al structurilor social-simbolice în modelarea
experienței.

Aceste teorii revizioniste, debiologizante ale lui Freud au făcut ca teoria


freudiană să fie mai relevantă și mai interesantă vizavi de dezvoltările din alte
discipline intelectuale. Psihanaliza clasică și-a revendicat prea mult. Plecând
de la premisa că abordează fundațiile biologice ale psihicului, interpreții de
psihanaliză din alte discipline și-au prezentat adesea ipotezele în termeni pe
care filosofii contemporani îi numesc „fundaționali", ca și cum psihanaliza ar
putea să vadă semnificațiile subiacente cele mai adânci ale tuturor produselor
umane: literatură, istorie, arte și cultură în general. Comentatorii
contemporani de psihanaliză sunt înclinați să facă afirmații mai modeste
despre psihanaliză ca fiind unul dintre modurile de a relata povestea
experienței umane, ca unul dintre modurile prin care se generează
semnificații în viețile indivizilor și culturilor, semnificații care pot fi urmărite,
înțelese și apreciate.

⁵⁶ A se vedea, de exemplu, explicațiile lui Harold Bloom (1973) privind felul


în care marii poeți înțeleg eronat în mod sistematic operele înaintașilor lor
importanți.

⁵⁷ Pentru o abordare prin care se încearcă integrarea diferitelor trăsături ale


teoriilor

lui Kohut și Kernnerg, a se vedea Mitchell (1988, cap. 7 și 8; 1993, cap. 6).

⁵⁸ O mare parte din critica pe care Schafer a adus-o psihanalizei clasice, dar și
din soluțiile pe care el le-a sugerat au fost prefigurate de filosofii și psihologii
existențialiști: de exemplu, Rollo May și Leslie Farber.

⁵⁹ Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe omonimia dintre „Lacan“ și „la-


conned”. Cuvântul „la-conned“ este inexistent în limba engleză, el fiind în
acest context compus prin adăugarea particulei „la” la cuvântul „conned“
(care înseamnă păcălit, înșelat, prostit). În original: „the psychoanalytic world
has been la-conned”. (N. t.)

⁶⁰ Ar trebui menționat faptul că orice efort de a rezuma în mod clar și


sistematic ideile lui Lacan este prin definiție antilacanian.

⁶¹ Kōan — o afirmație paradoxală utilizată ca exercițiu de meditație în


budismul zen. (N. t.)

⁶² Muller și Richardson (1982) oferă o descriere minunată a stilului lui


Lacan:

Modul lui eluziv-aluziv-iluzic, incrustarea cu figuri de stil retorice, erudiția


caleidoscopică, ambiguitatea deliberată, ecourile auditive, ironia implicită,
desconsiderarea succesiunii logice, buna dispoziție francă și zeflemitoare
(umorul uneori nimicitor) — toate aceste forme de prețiozitate pe care Lacan
le afișează sunt esențialmente o demonstrație concretă în locuțiune verbală a
căilor perverse ale inconștientului în timp ce el îl trăiește (p. 3).

⁶³ Urbild (în limba germană în original) — prototip, formă de bază, model.


(N. t.)

⁶⁴ Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe scrierea asemănătoare în limba


engleză a

cuvintelor „mother“ (mamă) și „other” (celălalt); în original: „m(other)". (N.


t.)

⁶⁵ Ipoteza lui Lacan referitoare la crearea sinelui în interiorul Imaginarului


seamănă remarcabil de mult cu ipoteza lui Sullivan (inspirată de psihologia
socială a lui George Herbert Mead) referitoare la ceea ce el a numit „sistem al
sinelui“, care este generat prin intermediul „opiniilor reflectate” de către
ceilalți (a se vedea Greenberg & Mitchell, 1983, cap. 4). Asemenea lui Lacan,
Sullivan a ajuns să creadă că acest sine generat prin intermediul percepțiilor
din oglindă realizate de ceilalți este în general adaptativ și servește nevoilor
de siguranță, cu scopul unei existențe mai intense și mai satisfăcătoare.

⁶⁶ Jocuri de cuvinte intraductibile, în care prefixul „un“ (ne-) este plasat în


fața cuvântului „self” (sine) și nu în fața cuvântului „conscious“ (conștient);
totodată, în limbajul american cotidian adoptat în lucrarea de față, expresia
„self-conscious” face referire, printre altele, și la ideea de persoană
preocupată de imaginea sa. În original: „unself-conscious". (N. t.)

⁶⁷ Dat fiind că nu acordă nicio valoare vreunui factor activ al subiectivității,


sistemul lui Lacan ar putea fi privit prin cadrul lui Ogden ca lipsindu-i orice
poziție depresivă autentică și trăind în cea mai mare parte într-o lume
schizoid-paranoidă în care persoana este supusă acțiunii forțelor din exterior
(semnificanții).

⁶⁸ Lacan a afirmat că descoperirea lui Freud în ceea ce privește utilizarea


condensării și a deplasării în cadrul formării visului a reprezentat o anticipare
a principiilor mai generale ale metaforei și metonimiei din lingvistica
structurală de mai târziu.

⁶⁹ Banda lui Möbius — (în matematică) un model de suprafață cu o singură


muchie și o singură față. (N. t.)

⁷⁰ Nodul borromean — (în matematică) trei verigi topologice care sunt legate
între ele în așa maniera încât desprinderea unei verigi atrage după sine și
desprinderea celorlalte două. (N. t.)

⁷¹ Lacan a preluat abordarea lui Lévi-Strauss asupra antropologiei drept


model pentru propria lui revizuire a operei freudiene. Lévi-Strauss a făcut
apel la principii lingvistice ca bază pentru structurile sociale subiacente; în
mod similar, Lacan a recontextualizat ipoteza lui Freud despre apogeul și
disoluția sexualității infantile în termenii inițierii copilului într-o matrice
lingvistică determinantă.

⁷² Lacan s-a inspirat masiv atât din Heidegger cât și din Sartre (a se vedea
Muller & Richardson, 1982, pentru o excelentă analiză).

CAPITOLUL 8
Controverse privind teoria psihanalitică
Să recunoaștem că psihanaliza, la acest moment, este o disciplină mai
degrabă dezordonată, care încă își caută drumul.

Hans Loewald

În logica formală, o contradicție reprezintă semnalul unei înfrângeri. Însă în


evoluția realei cunoașteri, ea marchează primul pas în progresul către o
victorie. Acesta este unul dintre motivele toleranței maxime a unei varietăți
de opinii.

Alfred North Whitehead

Atunci când criticii resping psihanaliza, ei o tratează ca și cum aceasta ar


reprezenta un punct de vedere integrat și omogen. Într-adevăr, pentru
observatorul neinformat psihanaliza poate să apară ca fiind o școală de
gândire mai mult sau mai puțin singulară, alături de alte curente psihologice
cuprinzătoare, precum behaviorismul, existențialismul și așa mai departe. Și
fără îndoială există convingeri și principii la care aderă realmente toți
teoreticienii și clinicienii psihanalizei: și anume complexitatea minții,
importanța proceselor psihice inconștiente și valoarea explorării susținute a
experienței subiective. Cu toate acestea, așa cum au demonstrat capitolele
anterioare, psihanaliza contemporană a devenit destul de complexă și variată.
Aceasta nu mai reprezintă o școală de gândire coezivă, ci se poate

caracteriza mai precis ca fiind în sine asemenea unei universități, cu multe


teorii și arii de cunoaștere diferite coexistând într-o relație reciprocă intricată
și complicată.

În realitate, în prezent este foarte dificil să găsim un psihanalist cu adevărat


un bun cunoscător al mai multor curente (de exemplu, curentul kleinian,
curentul lacanian, psihologia Eului sau psihologia sinelui). Literatura de
specialitate a fiecărei școli în parte este vastă, iar receptivitatea clinică este
fin perfecționată, prezentând o provocare pentru orice psihanalist care
încearcă să le digere pe toate. Iar pentru a complica lucrurile, cursurile
interdisciplinare nu au fost populare la această universitate. Ideologiile
psihanalitice au tendința de a inspira pasiuni profunde printre adepți, lucru
care uneori a împiedicat un schimb constructiv de idei. Aceste controverse
sunt inspirate de aspecte politice (oare care institut, utilizând care teorie ar
putea să pretindă că este cu adevărat psihanalitic?), de aspecte privind
eficacitatea clinică (oare care teorie inspiră o tehnică terapeutică cu adevărat
curativă?) și de aspecte privind loialitatea (loialități concurente față de
diferite mame sau diferiți tați fondatori). Abia recent a apărut „psihanaliza
comparată" ca domeniu de studiu în sine.

În capitolele precedente am explorat diversitatea ideilor psihanalitice, teorie


cu teorie, abordând fiecare școală în termenii propriei ei istorii, ai principiilor
de bază și ai aplicațiilor clinice. Pe drum, am menționat pe scurt câteva dintre
aspectele generale care întretaie diversele școli. În acest capitol și în cel care
îi urmează ne vom concentra asupra acestor controverse în sine — unele
dintre problemele fundamentale cu care toate sistemele psihanalitice trebuie
să se lupte. Această

perspectivă va sublinia relațiile reciproce dintre diversele școli și felul în care


dezbaterile interne din sânul psihanalizei tind să reflecte lupte și curente mai
ample din istoria intelectuală occidentală. Vom vedea că aceste aspecte
comune au unificat și au divizat în același timp diferite școli de gândire
psihanalitică, născând dileme care au fost explorate prin intermediul
dialecticii ideilor și accentelor contrastante ce se adâncește încontinuu.

Trauma sau fantasma: care este cauza psihopatologiei?


Dacă ar trebui să alegem divergența care a divizat cel mai mult teoreticienii și
clinicienii psihanalitici, singura problemă care a născut opiniile cele mai
pasionale, stridente și adânc contrastante, atunci există un singur candidat,
care nu are oponenți la același nivel. Această problemă privește cauza
tulburărilor psihologice: psihopatologia este oare rezultatul traumei, al
faptului că dezvoltarea sănătoasă a fost abătută de la cursul ei de către
evenimente distructive și experiențe reale? Sau oare este rezultatul
interpretării eronate a experienței timpurii ce se datorează impactului
distorsionant al fantasmei infantile? Psihanaliștii nu sunt singurii care se luptă
cu această problemă. Dezbaterea psihanalitică între cei care susțin primatul
traumei și cei care susțin primatul fantasmei reprezintă o reflexie a unei
dezbateri filosofice mai ample, și anume natură versus cultură, dezbatere care
a aprins spiritele de-a lungul întregii istorii a gândirii occidentale.

În încercarea de a regăsi originile controverselor care domină în prezent


discursul psihanalitic, putem descoperi adesea ambele puncte de vedere în
pozițiile

pe care Freud le-a adoptat (adesea cu o mare certitudine și incisivitate) în


diferite momente din dezvoltarea teoriei lui. Schimbarea radicală din 1897, de
la teoria seducției infantile la teoria sexualității infantile, a început să
definească dezbaterile care se desfășoară și în prezent între teoreticienii
psihanalizei de astăzi.

Prima viziune a lui Freud asupra psihopatologiei, și anume teoria seducției, a


accentuat impactul cauzal al îngrijirii: modelarea minții de către experiență.
Lucrând cu primii lui pacienți, Freud a ajuns la concluzia că, dat fiind nivelul
mediu al experienței expectabile, mintea nu se fortifică, ci generează, în
schimb, nevroze isterice sau obsesionale, care copleșesc persoana. Trauma
produce afecte și gânduri care, pur și simplu, nu pot fi integrate. Adultul care
a avut o copilărie normală, netraumatică este capabil că conțină și să
asimileze trăiri sexuale într-un sens de fluiditate a sinelui. Însă adultul care a
trăit în copilărie experiența unei seducții sexuale precoce suferă din cauza
amintirilor și sentimentelor ce sunt incompatibile cu nucleul de gânduri și a
sentimente care constituie experiența lui. În această ordine de idei, tulburările
psihice reprezintă o consecință directă a experiențelor care nu pot fi asimilate.

Freud nu a negat niciodată mai târziu că unii copii sunt abuzați și că unele
persoane suferind de nevroză au fost abuzate în copilărie. Însă în 1897 el a
abandonat ipoteza seducției ca fiind în sine o explicație cauzală a nevrozei,
mutând astfel accentul dinspre cultură către natură. Aceasta a devenit
perspectiva „freudiană" supremă. Freud a decis că toți adulții suferă din cauza
impulsurilor sexuale conflictuale, nu doar cei care au fost abuzați în copilărie.
Sexualitatea nu devine

problematică doar atunci când copilul se întâlnește prea devreme cu ea; există
ceva problematic în însăși natura sexualității umane, care generează conflicte
inevitabile, universale. Experiențele reale nu și-au pierdut niciodată
importanța în psihopatologie, însă rolul lor s-a transformat, în ochii lui Freud,
de la un factor cauzal în sine la un factor care fie agravează, fie ameliorează o
problemă care precedă întreaga experiență reală: natura conflictuală a
pulsiunilor înseși⁷³. Din acest punct de vedere, psihopatologia nu reprezintă o
intruziune din exterior, ci o distorsiune a ceea ce se află în interior. Această
perspectivă asupra tulburării mentale care pune accent asupra factorilor
constituționali, asupra naturii — universalitatea pulsiunilor conflictuale și a
complexului Oedip — a dominat psihanaliza clasică și este adesea privită, în
mod eronat, ca reprezentând psihanaliza contemporană în general.

Explorarea lui Freud asupra sexualității infantile și accentul teoriei clasice


asupra naturii inevitabil conflictuale a mișcărilor pulsionale au creat, în cele
din urmă, o generație întreagă de teorii relaționale care s-a întors la cealaltă
parte a acestei dialectici, subliniind încă o dată rolul experienței⁷⁴.
Caracteristica esențială a acestei schimbări de opinie a fost reprezentată de
redefinirea „traumei“ (care anterior fusese privită ca fiind un eveniment
cataclismic singular petrecut în copilărie — de exemplu, abuzul sexual) în
termenii eșecului cronic al părinților de a întâmpina nevoile psihice ale
copilului aflat în curs de dezvoltare. Importanța acestei redefiniri poate fi cel
mai bine observată în conceptul winnicottian de „ingerință”, pe care îl vom
avea în vedere drept prototip pentru un mod de gândire care a caracterizat
această întreagă generație de teoretizare psihanalitică.

Winnicott sugera faptul că începuturile delicate ale experienței personale a


bebelușului pot fi susținute numai în cadrul unui „mediu susținător“ protector
creat de solicitudinea și atenția mamei obișnuite „suficient de bune”.
Întâmpinând nevoile bebelușului și făcând o realitate din gesturile lui
spontane, mama amortizează toate intruziunile la care acesta ar putea fi
suspus, atât din mediul extern, cât și din cel intern. Bebelușul este liber să
facă ceea ce are nevoie să facă — să plutească în starea de „continuitate a
ființei" și să aștepte emergența spontană a impulsurilor personale. Mama
poate eșua să întâmpine nevoile copilului în numeroase feluri: permițând ca
stimularea din exterior să atingă niveluri dureroase, pătrunzând brusc în
starea lui fundamentală de calm și plutire sau permițând ca nevoile interne ale
copilului să ajungă la niveluri frustrante. În termenii lui Winnicott, toate
aceste eșecuri au ca rezultat ingerința — eșecul de a proteja starea delicată
necesară pentru creșterea și sănătatea psihice.
Felul lui Winnicott de a privi modul în care experiența poate deveni
traumatizantă este destul de diferit de cel al lui Freud. Pentru Winnicott,
trauma nu înseamnă doar introducerea a ceva negativ, extrem de
înspăimântător și toxic (de exemplu, stimularea sexuală precoce); ea
reprezintă în mod fundamental un eșec în a susține ceva pozitiv — condițiile
necesare pentru dezvoltarea psihică sănătoasă. Astfel, M.M.R. Khan (1963) a
numit teoria „traumei cumulative" această teorie a lui Winnicott privind
impactul perturbator al lipsei maternajului suficient de bun; acest termen
introdus de Khan rezonează cu ipoteza timpurie a lui Freud referitoare la
seducție, însă într-o manieră diferită.

Această întoarcere înspre latura dialecticii ce pune accentul pe îngrijire este


caracteristică gamei largi de teorii postclasice: teoriile relației cu obiectul
(Fairbairn și Guntrip, precum și Winnicott), psihologia Eului (care a pus un
accent din ce în ce mai mare pe îngrijirea maternă, pornind de la Hartmann și
Spitz și ajungând la Jacobson și Mahler) și psihologia sinelui (care se
concentrează asupra impactului traumatizant al eșecurilor empatice)⁷⁵. În
toate aceste modele, elemente ale teoriei seducției originare dezvoltate de
Freud au fost reactualizate într-o formă nouă și mult mai subtilă și complexă.
Copilul nu este traumatizat de un eveniment sexual în sine; el este traumatizat
de patologia de caracter a părintelui. Din cauza incapacității părinților de a
oferi ceea ce este necesar, din cauza impactului interferent al propriilor
dificultăți și angoase ale părinților, atenția se îndreaptă prematur înspre
supraviețuire, înspre nevoile părinților, înspre adaptarea autodistorsionantă la
lumea externă.

În domeniul intelectual situat în afara psihanalizei, polaritatea tradițională


completă între perspectivele bazate pe natură și cele bazate pe cultură pare
acum simplistă. Însuși conceptul de „natură“ este privit de mulți ca fiind un
construct uman (și în consecință cultural) (cf. Butler, 1990). Ceea ce într-o
societate este privit ca fiind natural sau ca un dat ar putea fi privit ca tabu
într-o altă societate. Chiar și „natura” animală este înțeleasă în moduri diferite
de la o generație la alta. Se susține că ideile noastre despre lumea naturală —
asemenea tuturor ideilor noastre — trebuie să fie înțelese ca fiind construcții
și reflexii ale contextului nostru social curent. În același mod, „cultura" nu
mai poate fi privită în maniera omnipotentă a
secolelor precedente. Caracterul ireductibil și ubicuitar al suferinței umane în
pofida progresului tehnologic, repercusiunile dezastrelor ecologice în pofida
campaniilor de cucerire a naturii — toate aceste dezvoltări sugerează faptul
că destinul uman nu este în întregime sub controlul nostru, că suntem
constrânși de fiziologia noastră, de limitele perspectivei noastre curente, de
constrângerile lumii în care ne aflăm. Natura și cultura sunt privite acum în
general ca fiind mai puțin cauze distincte, separabile și mai degrabă seturi de
procese interactive, create reciproc.

În mod similar, deși dialectica traumă-fantasmă, trecut real-trecut imaginat


încă mai influențează mare parte din dezbaterile din literatura psihanalitică de
azi, polaritatea pozițiilor s-a diminuat, iar interrelația dintre ele este
conceptualizată într-un mod mai complex.

În ceea ce privește latura referitoare la natură, Freud a dezvoltat inițial


conceptul de mișcare pulsională (în forma sa particular psihanalitică) în
momentul în care și-a pierdut încrederea în fiabilitatea amintirilor pacienților
săi referitoare la seducție. Nu toate aceste amintiri erau reale, a ajuns el să
creadă. Iar dacă aceste evenimente nu se întâmplaseră cu adevărat, atunci
realitatea psihică a acestor amintiri trebuie să se fi generat într-un mod
autonom, din interiorul minții copilului. Astfel, conceptul de pulsiune a fost
creat tocmai pentru a localiza procesele independente de evenimentele reale,
externe; pulsiunile reprezintă presiuni interne, care apar în mod autonom.
Freud a ilustrat Se-ul (rezervorul pulsiunilor) ca fiind la adăpost de lumea
externă, interpersonală, și niciodată în contact direct cu aceasta — toate
contactele între Se și lumea externă sunt intermediate de Eu.

Teoreticienii contemporani ai pulsiunii (autori de psihanaliză modernă care


au ales să își construiască teoriile pe fundațiile metapsihologiei freudiene)
privesc pulsiunile ca fiind extrem de influențate de lumea externă,
interpersonală. Teoreticienii freudieni contemporani, cum ar fi Loewald și
Kernberg (a se vedea capitolul 7), și Jacobson înainte de ei (a se vedea
capitolul 2) nu privesc pulsiunile ca acționând pur și simplu asupra lumii
externe, ci ca fiind la origine modelate în interacțiune cu lumea externă, prin
intermediul modului părinților de a îngriji copilul, de a-l gratifica sau de a-l
frustra și așa mai departe. În acest mod, cultura este privită de la bun început
ca fiind construită în interiorul naturii.
În ceea ce privește latura culturii, formulările originale ale teoreticienilor
relaționali precum Sullivan, Fairbairn, Winnicott și Kohut au avut tendința de
a pune psihopatologia aproape exclusiv pe seama factorilor externi —
varietăți ale caracterului inadecvat parental. Tot ceea ce era natural în copil
era privit ca fiind bun, ca fiind sinele „adevărat“ care, dacă este încurajat și
neîmpiedicat, se va dezvolta într-o manieră integrată și nonconflictuală.
Cauzele psihopatologiei au fost plasate cu precizie în cadrul eșecurilor de
îngrijire (în termenii lui Winnicott, „insuficiența mediului”).

Teoreticienii relaționali contemporani (autori de psihanaliză modernă care au


ales să-și construiască teoriile în baza conceptelor relaționale, și nu a celor
pulsionale) au tendința să ia mai mult în calcul factorii interni, inerenți, însă
nu îi privesc ca pulsiuni în sine, ci în calitate de trăsături temperamentale
precum excitabilitatea, senzitivitatea față de plăcere și durere și așa mai
departe. Acești autori mai recenți

(de exemplu, Daniel Stern, Joseph Lichtenberg) ilustrează dezvoltarea


timpurie mai puțin în termenii unui bebeluș sănătos a cărui dezvoltare este fie
încurajată, fie împiedicată de părinți și mai mult în termenii interacțiunilor
complexe în cadrul cărora copiii și persoanele care îi îngrijesc se potrivesc
sau nu unii cu ceilalți. Indivizii sunt văzuți ca având diferite sensibilități și
ritmuri. Un părinte al cărui stil de îngrijire poate fi destul de eficient cu un
copil ar putea să întâmpine dificultăți enorme cu un alt copil. În această
perspectivă, parentajul este conceptualizat în contextul trăsăturilor
temperamentale inerente atât ale părintelui, cât și ale copilului. În acest mod,
natura este construită în interiorul culturii de la bun început.

Controversa natură-cultură continuă să stimuleze noi teorii în literatura


psihanalitică; fiecare latură a dialecticii fantasmă-traumă este provocată și
îmbogățită de cealaltă. Iar diferențele importante continuă să existe. Acest
lucru a fost recent demonstrat cu claritate în pozițiile luate în raport cu
reemergența interesului exact asupra acelei probleme care l-a determinat
inițial pe Freud să prezinte teoria seducției: abuzul sexual în perioada
copilăriei.

Teoriile freudiene contemporane conferă mai multă importanță, comparativ


cu Freud (după ce el a abandonat teoria seducției), impactului abuzului sexual
real. Așa cum sugerează titlul cărții lui Leonard Shengold Soul Murder
(1989) [Uciderea sufletului], abuzul real și (de)negările ulterioare care
încearcă să-l ascundă sunt privite ca având un impact dăunător și distructiv
asupra dezvoltării. Totuși, în termenii lui Freud, mecanismul prin care abuzul
real este înțeles ca fiind atât de traumatizant constă în faptul că acesta
amplifică și exacerbează impulsurile

sado-masochiste preexistente asociate cu complexul Oedip și cu fantasma


scenei primare (a actului sexual al părinților), ce apar în mod natural în toți
copiii. Pentru Shengold, vindecarea constă în ultimă instanță în eliberarea de
sub acțiunea refulării a propriilor fantasme și dorințe ale copilului.

Cartea Treating Adult Survivors of Childhood Sexual Abuse (1993)


[Tratamentul supraviețuitorilor adulți ai abuzului sexual în copilărie], de Jody
Messler Davies și Mary Gail Frawley, oferă o perspectivă complet diferită
asupra aceleiași probleme, privind din unghi relațional. Cel mai important
aspect pentru aceste autoare, dar și pentru alți autori este reprezentat de
realitatea experienței în sine și de dificultatea pe care o au pacienții de a-și
împleti experiențele în mod necesar disociate sau identificările denaturate și
discrepante cu părinți pe care i-au iubit cu disperare și de care, totodată, au
fost chinuiți și înspăimântați. Davies și Frawley se disting și de autori mai
cunoscuți precum Jeffrey Masson (1984), care privește supraviețuitorii
abuzului prin lentilele simpliste ale victimologiei și neagă total orice
importanță a fantasmei active. Davies și Frawley sunt de părere că, în timp ce
copilul poate fi o victimă pasivă a abuzului sexual inițial, elaborările active
subsecvente pe care el le aduce situației lui prin intermediul diferitelor
fantasme (incluzând dorința reparatorie a unui ajutor magic sau identificarea
cu abuzatorul însuși) reprezintă, de asemenea, un aspect complex al
problemei.

Pentru Shengold, vindecarea și libertatea psihică rezidă în recunoașterea


dorinței: „Am dorit să se întâmple acest lucru și în secret m-am bucurat de
el". Pentru Davies și Frawley, vindecarea și libertatea psihologică rezidă în
articularea,

conținerea și, în final, integrarea experienței de sine și a relațiilor discordante:


„Tatăl pe care l-am iubit (și cu care am ajuns să semăn) este același tată care
m-a abuzat cu cruzime și m-a exploatat (în felul în care la rândul meu îi
abuzez adesea pe ceilalți)".
Pentru Shengold, asumpția de bază este faptul că fantasmele incestului sunt
universale, iar relațiile incestuoase sunt adesea imaginate; povara de a aduce
dovezi cade asupra pacientului, care să-l convingă pe analist că abuzul s-a
întâmplat. Cel mai mare pericol este ca analistul să valideze și astfel să
coluzioneze cu ceea ce reprezintă, de fapt, fantasmele pacientului. Pentru
Davies și Frawley, asumpția de bază este că acești copii abuzați sunt în mod
fundamental vătămați prin distrugerea capacității lor de testare a realității și a
capacității de a gestiona, într-un mod coerent și integrat, experiențele pe care
le trăiesc. Analistul începe cu o disponibilitate de a crede pacientul — cu
excepția cazurilor în care i se oferă motive să nu procedeze astfel. În acest
caz, cel mai mare pericol este ca analistul să invalideze, și astfel să
coluzioneze cu mecanismele pacientului de (de)negare a propriei experiențe.
Totuși, un pericol suplimentar este reprezentat de situația în care analistul
declară, pur și simplu, că pacientul nu a fost abuzat, împiedicând astfel din
start eforturile pacientului de a ajunge la o soluționare personală; această
soluționare personală ar putea fi atinsă prin diferențierea imaginilor
confuzionante, adesea contradictorii, ale sinelui și celuilalt, prin diferențierea
fantasmei de realitate — toate acestea fiind rezultate ale traumei. Scopul este
ca pacientul să ajungă să creadă în integritatea propriei sale minți.

Fantasmă sau traumă? Deși ambele sunt luate în considerare din ce în ce mai
mult de către majoritatea teoreticienilor contemporani, alegerea între cele
două încă oferă un set alternativ de preocupări, de centre de gravitație diferite
pentru gândirea psihanalitică din prezent.

Viziunea lui Freud asupra naturii umane ca fiind „sângeroasă" a jucat un rol
istoric central în crearea conștientului modern, detronând viziunea
tradițională asupra ființei umane ca fiind special făcută de un creator conform
imaginii lui. Ipoteza lui Freud privind sursele crude, primitive ale intențiilor
umane a inspirat în prima parte a secolului XX generații de artiști, cercetători
în domeniul social și critici sociali; aceștia s-au luptat să evadeze din
caracterul restrictiv și etnocentric al gândirii occidentale dominante, marcată
de accentul platonic-creștin asupra raționalității și controlului.

Presupunând existența unui nucleu primitiv și instinctual în fiecare dintre noi,


Freud a pus la dispoziție o barieră puternică împotriva adaptării, a convenției
sociale și a complianței față de normele tradiționale. Astfel, istoricul cultural
Ann Douglas, în studiul ei asupra modernismului Terrible Honesty (1995)
[Teribila onestitate], arată că Freud a fost cea mai importantă prezență
intelectuală în creuzetul sensibilității moderniste generate de convergența
subculturilor albă și de culoare din Manhattanul anilor 1920. Sentimentul de
primitivism evocat de teoria pulsiunilor a lui Freud, o fascinație față de ideea
de bestie ca reflectând o forță naturală brută și vie, a oferit eșafodajul
conceptual pentru revolta împotriva convențiilor victoriene, atât în ceea ce
privește arta, cât și moravurile sociale în general. Și încă

din zorii psihanalizei, în centrul procesului clinic s-a aflat căutarea


individuală a propriei semnificații personale profunde, a propriei voci
autentice.

Cu toate acestea, din perspectiva noastră curentă, viziunea asupra naturii pe


care Freud a elaborat-o drept antipod pentru convențiile sociale și istorice a
fost ea însăși o convenție socială și istorică a vremii lui Freud. Imaginea
despre animale pe care Freud și contemporanii lui au generat-o în elanul
revoluției darwiniste — creaturi conduse de sexualitate și agresivitate rapace
— nu seamănă prea mult cu animalele așa cum sunt ele privite de zoologii
contemporani. În parte, Freud a folosit animalele ca ecran de proiecție pentru
a ilustra fustrările și furia umane într-o societate care prea adesea nimicea
energiile indivizilor și le întorcea împotriva lor.

Psihanaliza postfreudiană propune o teorie mai puțin tranșantă asupra naturii.


Experiența copilului este privită ca fiind profund afectată de la bun început de
ritmurile, valorile și personalitățile celor care îl îngrijesc. Viziunile asupra
naturii — și asupra naturii noastre — sunt privite ca reflectând, ele însele,
contextul social și istoric în care trăim. Cu toate acestea, psihanaliza
postfreudiană nu este cu mai puțin disidentă, la bazele ei, față de convențiile
sociale, comparativ cu felul în care era psihanaliza lui Freud. Așa cum am
văzut, esențială pentru contribuțiile teoreticienilor relației cu obiectul (cum ar
fi Fairbairn și Winnicott), ale adepților curentelor ulterioare din psihologia
Eului (cum ar fi Erikson), ale revizioniștilor freudieni (cum ar fi Loewald și
Lacan), ale lui Kohut și ale psihologilor sinelui de după el este centralitatea,
în procesul analitic, a dezvoltării și emergenței vocii autentice și personale a
analizandului din internalizările forțelor sociale și ale persoanelor

semnificative pentru el.


Conflict sau dezvoltare întreruptă: ce anume împiedică
vindecarea?
Care este oare acel lucru care împiedică vindecarea sau creșterea psihică?
Care este oare motivul pentru care oamenii se împotmolesc, în cadrul
simptomelor și relațiilor lor, în experiențe dureroase pe care le-au întâmpinat
timpuriu în viață? Două modele conceptuale fundamentale — și tensiunea
creativă dintre ele — au dominat gândirea psihanalitică referitoare la
tenacitatea psihopatologiei; aceste modele derivă, în parte, din dialectica pe
care am trasat-o privind trauma și fantasma ca reprezentând cauza
dificultăților în viață.

Paul, un tânăr având douăzeci și ceva de ani, a apelat la terapie pentru o serie
de probleme de care suferea de când era mic copil. Era singurul copil al unei
mame temătoare și sufocante și al unui tată distant și bolnav care a murit când
Paul avea șase ani. Cu toate că era extrem de competent și de talentat, Paul
era adesea chinuit de o lipsă de încredere, de un sentiment de a se afla
permanent într-o lume pentru care era complet nepregătit. Deși Paul avusese
numeroase succese școlare și profesionale, se simțea ca și cum ar fi fost un
impostor, aflat mereu în pericolul iminent de a fi expus. O spaimă similară îl
urmărea din punct de vedere social și sexual. Era capabil să lege și să mențină
prietenii și relații sexuale vii, însă adesea era nedumerit, neștiind și nesimțind
cu adevărat ceea ce alții găseau atractiv și

valoros la el. Paul era torturat de un sentiment de inadecvare sexuală și avea


uneori probleme de potență scurte și trecătoare. Avea adesea fantasme legate
de alți bărbați — mai puternici, mai viguroși și cu penisuri mai mari — care,
își imagina el, ar putea să realizeze cu eleganță toate activitățile cu care el se
lupta plin de rușine.

Modelul tradițional al psihopatologiei, care a dominat gândirea psihanalitică


freudiană clasică, s-a concentrat asupra conceptului de conflict. Nevroza era
privită ca un produs al luptei mentale, al faptului că psihicul se opune sieși.
Mintea este scindată ca urmare a conflictelor interne deoarece aspecte diferite
ale vieții psihice nu sunt compatibile; impulsuri care își au originea în
pulsiunile sexuale și agresive infantile se află în conflict unele cu celelalte,
precum și cu forțele refulante. În momentul în care această strategie
conceptuală este aplicată tipurilor de dificultăți prezentate de un pacient
precum Paul, sunt generate rapid următoarele ipoteze:

Paul suferă de inhibiții pervazive în raport cu impulsurile sexuale și agresive.


El se blochează din cauza sentimentelor de vinovăție (Supraeul) și a angoasei
(Eul); nu își dă voie să știe cât de puternic și de eficient este în realitate. Îi
este teamă de ceea ce va face. Acest material se pretează unui scenariu
oedipian, tradițional: Paul are fantasma victoriei oedipiene; a câștigat-o pe
mama lui ca urmare a morții tatălui, iar această victorie l-a lăsat terifiat de
propriile lui ambiții sexuale și agresive. Îi este teamă că sexualitatea lui este
mortală și o infirmă în mod sistematic, în scopul de a se vedea ca fiind
inofensiv. Se teme că agresivitatea și ambiția lui sunt letale și le neagă
permanent pentru ca toți ceilalți să fie în siguranță în preajma lui. Prin
intermediul acestei deconectări masive de la propria lui energie și

putere conflictuală, el se golește de orice posibil sentiment de sine sau de a


deține resurse interne. Această constelație oedipiană pozitivă, așa cum ar
privi un clinician adept al cadrului clasic, este însoțită de dorințe oedipiene
negative; sub fantasmele obsesive ale lui Paul legate de bărbați mai mari și
mai puternici se află o dorință homosexuală pasivă de asumare a poziției
feminine în relație cu o figură paternă puternică. Lui Paul nu îi este frică doar
de puterile lui periculoase; îi este teamă și de faptul că, dacă și-ar permite să-
și recunoască potența, acest lucru ar duce la o pierdere a dorinței lui de a fi
iubit de un bărbat mai puternic.

Conform acestui model tradițional, dificultățile lui Paul, psihopatologia lui


reprezintă o consecință a conflictului inconștient. El nu poate continua să se
dezvolte ca persoană și să-și depășească problemele, deoarece experiența lui
conștientă este determinată de lupte subiacente epuizante la care el nu are
acces. Ceea ce ar putea să-l ajute ar fi eliberarea de sub acțiunea refulării,
lucru care i-ar permite să vadă și să înțeleagă forțele subiacente care îi
generează paralizia psihică. Această conștientizare a conflictelor sale
inconștiente și a originii lor în experiența infantilă îl va elibera. El va ajunge
să înțeleagă faptul că sexualitatea și agresivitatea lui nu sunt atât de
periculoase pe cât apar în mintea lui de copil dominată de fantasmă; el va
ajunge să renunțe la dorințele infantile față de ambii părinți, acestea fiind
inadecvate unui mod de iubire adult, matur.
Modelul alternativ asupra psihopatologiei, care a dominat psihanaliza
postclasică, propune principiul dezvoltării întrerupte, și nu pe cel al
conflictului, ca reprezentând rădăcina dificultăților de a trăi. În acest context,
problema

fundamentală a lui Paul nu este faptul că se opune sieși (în mod inconștient),
ci faptul că dezvoltarea lui timpurie a fost împiedicată de absența anumitor
resurse parentale cruciale care sunt necesare creșterii psihice: cineva pe care
Paul să-l admire, care să se bucure de felul lui Paul de a fi băiat, care să își
dea binecuvântarea ca Paul să devină un bărbat în adevăratul sens al
cuvântului.

Această viziune asupra problemelor lui Paul este, de fapt, mai apropiată de
teoriile lui conștiente referitoare la dificultățile lui. Paul și-a petrecut copilăria
tânjind după un tată pe care să se poată baza, care să-l învețe să joace baseball
și alte feluri de a fi băiat și, mai târziu, bărbat. El a avut sentimentul că este
diferit de alți bărbați deoarece nu a primit niciodată acele lucruri pe care
băieții le primesc de la tații lor — un model de masculinitate și o
binecuvântare paternă de a deveni un bărbat adevărat, adică oportunități de
identificare ce să poată completa imaginea lui de sine. Până la începerea
analizei, Paul nu realizase niciodată că figurile virile față de care se plasa în
inferioritate în fantasmele lui erau reprezentanți simbolici ai tatălui după care
tânjise în copilărie. Conform modelului dezvoltării întrerupte, paralizia
psihică a lui Paul nu este privită ca un rezultat al conflictului inconștient, ci
ca o insuficiență a condițiilor necesare creșterii. Ceea ce lipsea din trecutul
dezvoltării lui Paul încă îi lipsea ca adult.

Diferiți teoreticieni postclasici conceptualizează acest tip de insuficiență în


dezvoltare în moduri diferite: un psiholog al Eului ar putea sublinia o
deficiență a identificărilor paterne care nu oferă nicio ancoră externă care să-l
ajute pe Paul în procesul deja dificil de separare-individuare; un teoretician al
relațiilor cu obiectul

ar putea sublinia lipsa de experiență a libertății de a se descoperi pe sine fără


a exista nevoia de a fi atent la nevoile celorlalți și de a răspunde acestora; un
psiholog al sinelui ar putea indica o lipsă a relațiilor susținătoare din punctul
de vedere al dezvoltării, în cadrul cărora ceilalți să fie acordați din punct de
vedere emoțional și încântați de sinele emergent al lui Paul. Toate acestea
sunt teorii complexe, multidimensionale. Elementul lor comun constă în
asumpția că ceea ce stă la baza dificultăților lui Paul nu este conflictul, ci
împiedicarea procesului natural al dezvoltării, împiedicare datorată
insuficienței mediului. Ceea ce îl va ajuta pe Paul nu este revelația
introspectivă în sine (deși toate aceste perspective urmăresc înțelegerea), ci
găsirea unui tip diferit de experiență în analiza însăși. Niciuna dintre aceste
teorii nu privește analiza ca îndeplinind funcții parentale (Guntrip atinge acest
subiect atunci când descrie analiza ca presupunând un „reparentaj"); în
schimb, relația analitică este privită ca oferind experiențe care sunt similare
resurselor parentale, îndeajuns de asemănătoare pentru a revitaliza eforturile
întrerupte ale dezvoltării și de a face posibile conștientizarea a ceea ce a lipsit
și doliul după aceste lucruri.

Există două teorii foarte diferite, aparent incompatibile, privind originea


dificultăților psihice. La fel ca alegerea între traumă și fantasmă, aceste teorii
au creat o tensiune dinamică în interiorul gândirii psihanalitice contemporane.
Literatura psihanalitică cea mai recentă relevă mișcări în direcția unei sinteze
mai complexe. Autori care gândesc în principal în termenii conflictului
menționează din ce în ce mai des că o viață schilodită de conflictul pe termen
lung are ca rezultat un deficit de experiențe importante. De exemplu,
inhibițiile sexuale care au la bază conflictul

pot avea ca rezultat evitarea fobică a situațiilor sexuale și a pierderii


oportunităților din adolescență de a descoperi negocierea nevoilor sexuale în
contextul unei relații intime. Astfel, conflictul are ca rezultat lipsa
experiențelor necesare dezvoltării. Eliberarea de sub acțiunea refulării și
generarea revelației introspective ar putea ca ele singure să nu fie suficiente
pentru a da naștere unor noi experiențe.

Pe de altă parte, unii autori (de exemplu, Mitchell, 1988, 1993) privesc
întreruperile dezvoltării ca menținându-se nu numai din cauza unei lipse a
resurselor parentale necesare, ci și din cauza unor conflicte privind loialitatea
față de părinți (ceea ce Fairbairn descria în termenii legăturii cu obiectele
rele) și a unor fantasme reparatoare ce au la bază opțiuni infantile limitate.

De exemplu, dorința lui Paul de putere masculină și de a avea binecuvântarea


paternă ar putea totodată să fie privită ca o speranță reparatoare de a avea un
tată magic și bun, speranță generată de severitatea circumstanțelor copilăriei
lui Paul. El a visat la o zi în care acest tată se va întoarce și îl va iniția în
masculinitate — o speranță care a devenit prețioasă ca soluție magică la toate
dificultățile lui. Mai mult, am putea privi autoreproșurile disprețuitoare ale lui
Paul ca operând în serviciul prezervării acelei speranțe. Dacă Paul ar fi
capabil să se conecteze la propria putere și la propriile resurse ca bărbat,
atunci tatăl fantasmat nu ar mai fi necesar; de fapt, ar fi chiar dificil să
mențină credința în posibilitatea unei astfel de figuri parentale mai mari decât
viața însăși. Va trebui să-și accepte statutul de ființă separată, luptându-se cu
experiențele vieții la fel ca orice muritor obișnuit. Astfel, inhibițiile și
limitările de care Paul suferă la nivel conștient ar putea fi privite totodată ca

fiind prețul pe care el îl plătește pentru prezervarea unui set de fantasme


conflictuale inconștiente. Pentru a folosi cuvintele compozitorului David
Bromberg, „You’ve got to suffer if you want to sing the blues" [„Trebuie să
suferi ca să poți cânta blues"]. În această viziune, conflictul și dezvoltarea
întreruptă nu reprezintă procese independente, ci o dinamică interactivă
continuă: deficitele originare din dezvoltare generează dorințe și fantasme
care devin conflictuale; la rândul lor, aceste conflicte au ca rezultat obstacole
majore în calea trăirii experiențelor necesare pentru dezvoltare, care, la rândul
lor, generează și mai multe fantasme conflictuale.

Mecanismul de apărare central în modelul conflictului este refularea.


Fantasmele ce au la bază mișcările pulsionale ajung în mod inevitabil în
conflict una cu cealaltă și cu funcțiile reglatoare ale Eului. Acestea sunt în
mod necesar îndepărtate din planul conștient, li se neagă accesul la acțiune și
sunt îngropate în psihic. Modelul dezvoltării întrerupte este adesea prezentat
concomitent cu o viziune asupra proceselor defensive ca fiind centrate asupra
disocierii, și nu asupra refulării. În locul unui clivaj orizontal între conștient și
impulsurile îngropate, teoreticienii dezvoltării își imaginează o minte scindată
prin clivaje verticale între diferite stări ale sinelui care nu au fost integrate
unele cu celelalte⁷⁶. Unele nevoi sau dorințe ar putea fi privite ca operând în
interiorul minții într-o formă oarecum disociată, asemenea sinelui adevărat
descris de Winnicott ce este clivat dintr-o organizare predominantă în
termenii sinelui fals; altele ar putea exista mai degrabă ca potențiale
nedezvoltate cărora nu li s-a oferit un mediu facilitator adecvat. Alți
teoreticieni (Bromberg, 1993; Davies, 1995; Mitchell, 1993) au dezvoltat
noțiunea de disociere
între multiple organizări ale sinelui și stări ale sinelui, disociere generată nu
de nevoi ale dezvoltării neîntâmpinate, ci de interacțiuni timpurii
neintegrabile, uneori traumatice, cu persoanele importante pentru copil. Jody
Messler Davies sugerează că această mutare a accentului dinspre refulare
(conform teoriilor pulsiunii) către disociere (conform teoriilor relaționale)
conduce către o viziune foarte diferită asupra inconștientului:

Nu este ca o ceapă care trebuie decojită cu atenție și nici ca un sit arheologic


în care trebuie să se sape cu meticulozitate și care trebuie reconstruit în forma
lui originară; este asemenea caleidoscopului unui copil în care fiecare privire
prin orificiu la un moment de timp dat oferă o imagine unică; este o
organizare complexă în care un set fix de componente colorate, sculptate și
texturate se rearanjează în structuri cristaline unice determinate de căi infinite
de interconectare.

În ceea ce privește controversa natură-cultură, polaritatea între conflict și


dezvoltare întreruptă constituie încă două centre gravitaționale în cadrul
teoretizării, însă această controversă a început să genereze sinteze mai
complexe.

Identitate de gen și sexualitate


Nu există niciun domeniu în care controversele teoretice din sânul
psihanalizei să mai fi reflectat în același grad curente intelectuale și
transformări culturale mai mari, decât aria referitoare la sexualitate și
identitate de gen. Felul în care

Freud a înțeles sexualitatea a fost în mare parte un produs al epocii lui; în


deceniile care au urmat introducerii darwinismului, perspectivele asupra
sexualității umane în contextul mai larg al evoluției speciilor, selecției
naturale și supraviețuirii specimenului cel mai adaptat erau extrem de
convingătoare. În mod similar, teoriile post-freudiene asupra sexualității și
identității de gen reprezintă în mare parte un produs al epocii noastre;
feminismul, mișcarea pentru drepturile persoanelor homosexuale și
postmodernismul în general au avut toate un impact asupra felului în care
sexualitatea și identitatea de gen au fost reconceptualizate atât în afara, cât și
în interiorul literaturii psihanalitice.
Însă liniile de influență sunt mult mai complexe. Gândirea psihanalitică
despre sexualitate a fost influențată de cultura intelectuală și populară
generală, însă a avut totodată un impact mare în ceea ce privește modelarea
acestor concepții la scară largă. Teoria lui Freud asupra sexualității a devenit
perspectiva dominantă și populară asupra sexualității în cultura occidentală
(Simon & Gagnon, 1973); mare parte din gândirea feministă asupra
indentității de gen și a sexualității, atât din afara, cât și din interiorul
psihanalizei, a fost definită ca reacție la teoria clasică a lui Freud.

Freud a avut multe lucruri importante de spus despre sexualitate pe parcursul


câtorva decenii; o abordare deplină a acestor idei ar necesita în sine o carte
separată. Totuși, anumite elemente constitutive fundamentale ale perspectivei
lui Freud au ajuns să domine în Occident gândirea despre sexualitate și trăirea
ei în general. Pentru Freud, sexualitatea era un fenomen în întregime natural
— fenomenul

având cea mai profundă naturalețe din întreaga experiență umană. Civilizația
ne-a transformat viețile în moduri numeroase și complexe, însă aceasta
operează întotdeauna împotriva atracției întunecate, bestiale a naturii noastre
animalice persistente, dominată de sexualitate.

În epoca noastră, distincția între sexualitate și identitatea de gen a reprezentat


subiectul unor numeroase dezbateri. Accentul intens pus în ultimele decenii
asupra originilor culturale ale identității de gen face să ne fie greu să sesizăm,
din punctul nostru de vedere de azi, faptul că Freud și contemporanii lui au
privit identitatea de gen ca fiind fundamentală și imuabilă — tocmai datorită
a ceea ce el a considerat a fi rădăcinile biologice ale acesteia. Din moment ce
Freud a privit identitatea de gen ca fiind un dat, un „principiu fundamental",
el a scris foarte puțin despre aceasta ca atare. Anatomia, așa cum spunea
Freud, este destinul; pentru el, dezvoltarea identității de gen era un simplu
corolar al dezvoltării sexualității.

În teoria lui Freud, băiețeii își prețuiesc penisul mai mult decât orice altceva,
acesta fiind instrumentul necesar dobândirii gratificării pulsionale. Ei
presupun că toate ființele umane au penis, iar șocul trăit în momentul
descoperirii diferenței anatomice dintre sexe le organizează frica majoră pe
parcursul întregii lor vieți: frica de a-și pierde penisul (anxietatea de castrare)
și, în consecință, de a se feminiza. Această frică fundamentează mare parte
din conflictul nevrotic subsecvent. În viziunea lui Freud, fetițele presupun și
ele că oamenii sunt identici și, asemenea băiețeilor, consideră că anatomia
masculină reprezintă modelul corporal fundamental. Șocul descoperirii
diferenței anatomice dintre sexe le face să se simtă

castrate și inferioare. Femeile, în viziunea lui Freud, tânjesc după substituți ai


penisului (în circumstanțele cele mai sănătoase, acest substitut este un copil);
ele acceptă cu mare dificultate rolul de gen impus în mod biologic și
sechelele psihologice ale acestuia.

Teoreticienii psihanalizei de mai târziu au adus adăugiri și, în numeroase


feluri, au transformat dramatic cele mai multe caracteristici ale viziunii lui
Freud asupra naturii sexualității și identității de gen. Totuși, datorită faptului
că loialitatea față de teoria lui Freud asupra libidoului a servit ca test politic
decisiv, natura radicală a multora dintre aceste modificări a trecut adesea
neobservată. Putem lua în calcul, de exemplu, locul sexualității în sistemul
Melaniei Klein.

În capitolul 4 am urmărit modurile în care Melanie Klein a înlocuit fazele


libidinale din teoria lui Freud cu o succesiune, pe parcursul dezvoltării, a
„pozițiilor", organizări ale relațiilor cu obiectele interne și externe. Pentru
Klein, sexualitatea a rămas o forță puternică și naturală, însă ea a privit-o ca
emergând în contextul eforturilor copilului de a integra iubirea și ura în
cadrul pozițiilor paranoid-schizoidă și depresivă. Pentru Freud, a cărui teorie
avea la bază factorii fizici, sexualitatea era legată de reducerea tensiunii și era
pătrunsă de conflictul oedipian. Corpul era important și pentru Klein, însă era
văzut ca o sursă a semnificației simbolice, reprezentat în interiorul minții.
Pentru Klein, sexualitatea figura în principal ca încă o cale de exprimare a
ceea ce ea credea că reprezintă dilema umană fundamentală: integrarea
sentimentelor de iubire și ură, în speranța demonstrării puterii reparatoare a
bunătății individului. Pentru Freud, reproducerea era o expresie a

caracterului falic intact (în cazul băiețeilor) sau a compensației narcisice (în
cazul fetițelor, care își acceptă astfel statutul fantasmat de ființe castrate).
Pentru Klein, reproducerea oferea dovada că ceva putea să supraviețuiască și
să se dezvolte la nivel intern, în pofida sentimentelor distructive; sarcina
reflecta viabilitatea și bunătatea lumii obiectale interne a persoanei.
Pe măsură ce s-au schimbat caracteristicile generale ale sistemului teoretic al
Melaniei Klein, s-a transformat și felul în care ea a privit semnificația
sexualității și a rolurilor acesteia corelate cu identitatea de gen. Freud a privit
personalitatea ca formându-se în jurul sexualității, ca un filigran natural,
preexistent. Klein și teoreticienii relaționali de mai târziu au privit
personalitatea ca formându-se în jurul relațiilor timpurii cu ceilalți;
sexualitatea apare în mod natural, însă în general este neformată și capătă o
semnificație în cadrul acelui context.

În ultimele câteva decenii am asistat la modul în care o literatură vastă și


prolifică a criticat și a provocat în mod direct teoria lui Freud asupra
identității de gen, propunând alternative din perspectivă atât psihanalitică, cât
și non-psihanalitică. Un element comun care apare în aceste diverse și
eterogene revizuiri și critici este reprezentat de respingerea în prezent a
prezumției lui Freud că, în mod inevitabil și universal, ambele sexe atribuie o
valoare mai mare masculinității, iar imaginea individului despre masculinitate
oferă punctul de referință în abordarea feminității. Odată ce aceste două
premise de bază au fost puse sub semnul îndoielii, a devenit posibilă o
reconsiderare mai deplină a identității de gen, în fantasmă, în

configurația psihică și în procesele sociale.

Psihanaliza contemporană abundă de lucrări ce tratează dezvoltarea identității


de gen și însăși natura identității de gen. Acestea pot fi grupate, cu
aproximație, potrivit strategiilor conceptuale.

Ca o contrapondere la conceptualizarea freudiană clasică în termeni biologici


a luat naștere în anii ’30 și ’40 culturalismul clasic, reprezentat în operele lui
Karen Horney, ale Clarei Thompson și ale altor autoare de orientare
interpersonală. Prefigurând literatura feministă contemporană, aceste autoare
au privit identitatea de gen ca fiind în modul cel mai fundamental o creație
culturală — roluri instituite prin atribuirea de semnificație socială diferențelor
biologice. Astfel, în viziunea Clarei Thompson, dorința de penis a femeii nu
era privită ca o expresie a unei inferiorități inevitabile și stabilită pe baze
biologice; în opinia ei, o astfel de dorință „este nimic altceva decât cererea în
această manieră simbolică a unei anumite forme de egalitate cu bărbații"
(1942, p. 208), care ocupă poziția dominantă în cadrul culturii⁷⁷. Într-un mod
care prefigurează parte din bine-cunoscutele lucrări empirice ale psihologei
Carol Gilligan (1982, 1992), Thompson a văzut cea mai problematică fază
pentru fete ca fiind nu în perioada oedipiană (adică în perceperea diferențelor
anatomice), ci în perioada adolescenței (în perceperea diferențelor privind
constrângerile și puterea sociale). Caracteristicile identității de gen, în acest
model, reflectă condițiile culturale. Astfel, sugerează Thompson, din cauza
discrepanțelor economice și a folosirii seductivității drept monedă de schimb
explicabilă și compensatorie, „presupusul narcisism al femeii și nevoia mai
mare de a fi iubită ar

putea să fie în întregime rezultatul unei necesități economice" (p. 214 ).

În ultimii ani s-a făcut cunoscută o abordare foarte diferită a identității de


gen, care are la bază ceea ce ar putea fi desemnat drept model neobiologic.
Spre deosebire de culturaliștii absoluți, acești autori reînvie strategia lui
Freud de a privi identitatea de gen ca derivând din fantasmele universale
legate de realitățile anatomice. Acești autori sunt de părere că Freud avea
dreptate când afirma că anatomia este destinul, dar că el, pur și simplu, a
înțeles în mod eronat felul în care anatomia ne subscrie unui destin.

De exemplu, Janine Chassequet-Smirgel (1988) și alți freudieni francezi arată


că falocentrismul caracteristic operei lui Freud nu a fost, pur și simplu, greșit,
ci o eroare motivată, având un scop defensiv față de un adevăr universal mai
profund: spaima și (de)negarea mamei preoedipiene fantasmate și a vaginului
ei cloacal, devorator. Această spaimă oferă o explicație mai adâncă în ceea ce
privește apariția pervazivă a problematicilor oedipiene. Penisurile sunt
valoroase deoarece permit evadarea din amenințarea învăluitoare a mamei
preoedipiene. Conceptul clasic de anxietate de castrare este astfel privit, în
modul cel mai profund, ca reprezentând nu spaima de a pierde organul în
sine, ci spaima de a sucomba și de a fi înghițit. Fetițele fantasmează
dobândirea unui penis prin intermediul actului sexual de tip oedipian; ele fură
penisul tatălui. Posesia sau lipsa anatomică a unui penis îi trasează astfel
individului un destin prezentând un anumit set de opțiuni și de resurse pentru
a face față spaimei preoedipiene comune.

Însă intenția de a înțelege destinul ca derivând din anatomie poate să ia multe

căi. Erikson (1950), de exemplu, considera că organele genitale masculine îi


orientează pe băieței către spațiul extern, în timp ce organele genitale
feminine le orientează pe fetițe către spațiul intern. Băiețeii construiesc
turnuri în sensul penetrării și expansiunii productive și reproductive pentru
care este menit corpul lor; fetițele construiesc incinte protectoare în sensul
conținerii și creșterii productive și reproductive pentru care este menit corpul
lor. Spre deosebire de Freud, Erikson a presupus că fetița își resimte spațiul
intern ca fiind mai degrabă o prezență fertilă, și nu o absență. Irene Fast
(1984) susține că atât femeile, cât și bărbații sunt meniți, prin anatomia lor, să
invidieze privilegiile celuilalt sex: fetițele îi invidiază pe băieței datorită
penisului lor, iar băiețeii le invidiază pe fetițe datorită capacității lor de a
purta un copil în pântece⁷⁸. Astfel, corpul a fost investit cu mult mai multe
semnificații decât cele pe care Freud le-a desemnat ca fiind „principii
fundamentale".

În contrast cu aceste perspective bazate pe principiile biologiei, a fost


dezvoltat un fel de esențialism al dezvoltării de către autoare precum
Gilligan, Jean Baker Miller și Judith Jordan, care sunt în mod special
preocupate de subreprezentarea identității de gen feminine în studiile asupra
dezvoltării. În aceste lucrări, originile diferențelor privind identitatea de gen
sunt accentuate mai puțin prin comparație cu diferitele înclinații despre care
se crede că le-ar corespunde. Freud, utilizându-și din nou ca punct de
referință ipotezele privind funcționarea și pozițiile morale masculine, a ajuns
la concluzia fermă că femeilor le lipsește un Supraeu puternic, fiind astfel
deficitare din punct de vedere moral. În viziunea lui Freud, Supraeul
masculin se instituie sub amenințarea angoasei de castrare, lucru care îl
forțează pe

băiețel să renunțe la ambițiile lui oedipiene; însă din moment ce fetițele se


simt ca fiind deja castrate, ele au motivație mai redusă de a-și ține sub control
mișcările pulsionale; drept urmare, ele au mai puțină energie disponibilă
pentru sublimarea care alimentează scopurile și organizarea de un nivel mai
înalt. Lucrarea revoluționară a lui Gilligan (1982) a salvat ceea ce ea
consideră a reprezenta un set de valori destinct feminine de la ceea ce fusese
privit ca fiind, pur și simplu, o conștiință masculină insuficient dezvoltată. Iar
Miller și Jordan sugerează că femeile sunt, datorită factorilor temperamentali
și developmentali, mai înclinate către acordajul și conectarea la ceilalți
oameni. „Prin comparație cu bărbații, femeile manifestă de regulă un nivel
mai ridicat de rezonanță emoțională / fizică cu incitația afectivă a celorlalți"
(Jordan, 1992, p. 63).

O strategie foarte asemănătoare, dar totodată destul de diferită, derivă din


ceea ce ar putea fi numit modelul constructivist al dezvoltării, care privește
diferențele referitoare la identitatea de gen, în mod explicit, ca nefiind
esențiale, ci ca fiind un produs al structurilor sociale, în special al
inegalităților legate de participarea masculină-feminină la creșterea copilului.
Astfel, autoarea feministă Nancy Chodorow sugerează că „diferențele privind
identitatea de gen nu sunt absolute, abstracte sau ireductibile; nu presupun o
esență a identității de gen. Diferențele privind identitatea de gen și experiența
diferenței, asemenea diferențelor dintre femei, sunt create și localizate în
termeni sociali și psihologici" (1980, p. 421). Chodorow consideră că, în
numeroase moduri, importanța primordială a persoanelor de sex feminin care
îngrijesc copilul a făcut ca lucrurile să fie mai simple în cazul fetițelor,

deoarece ele nu trebuie să renunțe, asemenea băiețeilor, la identificarea lor


primară cu mama în procesul de dezvoltare a identității de gen. Totuși,
Chodorow pune accent pe convingerea că aceste diferențe reprezintă produse
ale inegalităților culturale, și nu diferențe esențial masculine-feminine.

Într-un mod similar, Jessica Benjamin (1992) arată că esențialiști precum


Jordan au inversat pur și simplu valorile în cadrul polarizării, create în baze
culturale, privind identitatea de gen — prețuind feminitatea și minimalizând
masculinitatea. Benjamin propune o tensiune creativă între afirmare (care este
mai ușor de atins de băieței în societatea noastră, fiind crescuți de femei) și
conectare (care este mai ușor de realizat de fetițe).

Una dintre caracteristicile constante ale teoretizării privind identitatea de gen


este reprezentată de dialectica perpetuă între explicațiile biologice/esențialiste
și cele culturale/constructiviste. Cele din prima grupă găsesc rădăcinile
identității de gen într-o oarecare noțiune de natură sau natural. Cele din a
doua grupă au la bază premisa postmodernistă că nu există nicio tensiune
între natură și cultură deoarece natura, în sine, este pur și simplu o categorie
construită social (Gagnon, 1991, p. 274).

Multe dintre aspectele privind identitatea de gen în literatura psihanalitică de


astăzi sunt, de asemenea, reflectate în controversele intense recente
referitoare la orientarea sexuală.
Freud a privit orientarea sexuală ca având, în general, baze constituționale⁷⁹.

El era de părere că, în multe cazuri, homosexualitatea nu era în mod primar


defensivă sau având origini psihodinamice; astfel, schimbarea orientării
sexuale a unui pacient nu reprezenta un scop adecvat al tratamentului analitic.
Această atitudine față de orientarea sexuală a fost una dintre puținele trăsături
ale ideilor lui Freud pe care curentul psihanalitic principal din Statele Unite
realmente le-a ignorat. Pe măsură ce psihanaliza era adoptată în societatea
americană, cu proeminentele ei curente homofobice, s-a instituit un tip diferit
de determinism biologic. În anii 1950 și 1960, poziția care a dominat
literatura psihanalitică americană a fost că toți oamenii sunt heterosexuali din
punct de vedere constituțional și că homosexualitatea reprezintă un refugiu
patologic, defensiv și fobic, din fața fricilor de castrare. Homosexualitatea a
fost privită în mod variabil în termenii fixației preoedipiene, ai dezvoltării
întrerupte, ai dinamicii narcisice, ai mamelor fuzionale, ai taților detașați și
așa mai departe. Analiștii au fost presați să adopte o poziție
directivă/sugestivă (Bieber, 1965; Hatterer, 1970; Ovesy, 1969; Soccarides,
1968), insistând ca pacienții să renunțe la orientarea lor sexuală și dirijând în
mod activ procesul transformării în heterosexualitate. Toate acestea reflectă
pasiunea celor care au creat această poziție, însă pare să fi trecut neobservată
distanța pe care aceasta a luat-o față de viziunea lui Freud asupra orientării
sexuale și de idealul analitic central al nondirectivității.

Începând cu jumătatea anilor ’80, abordarea directivă/sugestivă a fost


discreditată în mai multe zone ale lumii analitice. La fel ca în cazul identității
de gen, au luat naștere teoriile neobiologice asupra orientării sexuale. În
ultima perioadă s-a

manifestat un interes considerabil față de neurofiziologia orientării sexuale,


unele studii timpurii controversate sugerând diferențe la nivelul structurii
cerebrale între bărbații homosexuali și cei heterosexuali. Richard Isay a avut
o influență mare printre cei care au susținut că orientarea sexuală este în mod
fundamental constituțională și că nu poate fi supusă schimbării; iar unele
feministe radicale au susținut că toate femeile ar fi în mod natural bisexuale
sau lesbiene dacă nu ar exista obligativitatea heterosexualității.

Pe de altă parte, majoritatea autorilor contemporani sunt înclinați să privească


orientarea sexuală, ca și identitatea de gen ca fiind construcții sociale și
psihologice complexe, în niciun caz simple extensii ale capacităților noastre
reproductive cu baze anatomice sau ale fiziologiei cerebrale. Odată ce
sexualitatea este desprinsă de constituție și de funcția reproductivă,
patologizarea absolută a homosexualității nu mai este rezonabilă. La rândul
ei, heterosexualitatea nu mai poate fi privită ca dezvoltându-se în mod natural
din biologia umană, ci reprezentând ceva care trebuie, de asemenea, să fie
explorat și explicat.

Empirism sau hermeneutică?


În ultimele decenii a existat o efervescență ce a privit natura gândirii atât în
cadrul disciplinelor academice, cât și în cadrul culturii populare.
Eterogenitatea lumii contemporane, sporirea ariilor de conștientizare și a
punctelor de vedere, schimbările rapide la nivelul ideologiilor și al
perspectivelor — toate au contribuit la sentimentul profund de turbulență,
relativism și fluctuație care este adesea asociat

cu descrierea lumii noastre contemporane ca fiind „postmodernă".

Chiar și știința, acea perspectivă asupra lumii în care Freud credea cu


devoțiune și care a găzduit întreaga gândire clasică psihanalitică, s-a schimbat
în moduri pe care Freud nu le-ar fi putut prevedea. Mulți filosofi ai științei
privesc astăzi natura însăși a cunoașterii științifice într-un mod diferit de
oamenii de știință din generația lui Freud. Pentru Freud, știința era
acumularea de cunoștințe progresivă, incrementală, care ne apropie din ce în
ce mai mult de un control și o înțelegere depline asupra naturii. Pentru mulți
filosofi contemporani (de exemplu, cei influențați de opera lui Thomas
Kuhn), știința a oferit o serie de perspective diferite și alternante —
paradigme pentru soluționarea unor probleme relevante pentru o anumită
cultură și pentru o anumită epocă din istorie. Au existat multe dezbateri dacă
paradigmele științifice să fie susținute sau respinse în întregime în baza
alegerii raționale a dovezilor empirice sau dacă ele constituie sisteme de
credințe de un tip diferit. În condițiile acesui tumult, nu ne surprinde faptul că
literatura psihanalitică a fost plină de dezbateri intense referitoare la cele mai
bune moduri de a privi psihanaliza în calitate de tratament clinic și de
disciplină intelectuală.
Care este oare tipul de cunoaștere pe care îl generează practica și teoria
psihanalitice? Unul dintre răspunsurile la această întrebare este cel oferit
inițial de Freud (1933): psihanaliza este o disciplină empirică; ea generează
realități științifice care pot fi testate prin proceduri clar definite. Freud a privit
mereu psihanaliza drept o ramură a științei, iar situația psihanalitică era
pentru el un fel de situație de laborator. Pentru el, metoda psihanalitică îi
permitea unui observator obiectiv

(analistul) să acceseze un domeniu al naturii (structurile și forțele subiacente


din mintea pacientului). Așa cum cercetătorii competenți care privesc o
lamelă prin microscop ar trebui să vadă cu toții aceleași lucruri, la fel Freud a
presupus că toți clinicienii formați într-un mod adecvat în metoda analitică
vor ajunge la aceleași înțelegeri interpretative ale asociațiilor libere ale unui
pacient. Mai mult, Freud credea că răspunsul unui pacient la o interpretare
oferea dovada privind corectitudinea sau incorectitudinea acesteia (Freud,
1937b). El considera că acordul sau dezacordul verbal imediat nu este foarte
important, însă o interpretare corectă ar trebui să elibereze conținuturile
refulate și să permită astfel accesul la un nou material inconștient: asociații
noi și bogate, vise care să confirme interpretarea, revelații introspective și așa
mai departe.

De asemenea, Freud credea că psihanaliza este, în principiu, supusă


confirmării prin intermediul dovezilor empirice aflate în afara situației
analitice. El și-a început cariera ca cercetător în domeniul neurologiei,
interesat de substraturile fiziologice ale proceselor psihice. El a crezut mereu
că, în cele din urmă, vor fi descoperite substanțele fizice care corespund
conceptului psihodinamic de libido, anticipând descoperirea de mai târziu a
hormonilor sexuali. De asemenea, Freud a fost optimist în ceea ce privea alte
tipuri de experimente extrapsihanalitice⁸⁰.

Mulți analiști contemporani împărtășesc convingerea lui Freud și a


contemporanilor săi conform căreia psihanaliza este cel mai bine înțeleasă ca
reprezentând o disciplină empirică. Datorită progreselor în domeniul
filosofiei științei totuși, problemele validării empirice pentru psihanaliză sunt
acum abordate în

termeni de o complexitate mai mare. Filosoful Adolf Grünbaum a influențat


dezbaterile analitice curente asupra acestor aspecte aducând în atenție
problema sugestiei în demersul analistului de a căuta validarea interpretărilor
sale din partea pacientului. Întrucât analistul însuși este acum privit ca fiind
adânc poziționat în interiorul procesului (influențând procesul în mod direct
și indirect, dar și în termenii înțelegerii care se produce), este dificil pentru
oamenii de știință de astăzi să privească situația analitică drept un fel de
laborator în care analistul este un simplu observator neutru. Astfel, cei care
privesc psihanaliza în termeni empirici au tendința să caute și alte tipuri de
date care să confirme ipotezele analitice⁸¹.

În paralel cu abordarea empirică a luat naștere o perspectivă foarte diferită


care reprezintă impactul asupra psihanalizei al virajului către hermeneutică în
cadrul altor discipline intelectuale. Ca o introducere a aspectelor implicate în
înțelegerea psihanalizei în termenii hermeneuticii, am putea avea în vedere
felul în care hermeneutica operează în cadrul studiului istoriei.

Istoricii din generațiile anterioare considerau că ei oferă pur și simplu imagini


precise referitoare la „ceea ce s-a întâmplat". Imperiul Roman s-a prăbușit.
De ce? Erau posibile multe ipoteze, iar istoria bună consta în strângerea de
date și în găsirea ipotezelor care să se potrivească cel mai bine faptelor. În
acest sens, istoria a operat ca o știință socială, utilizând fapte care să confirme
sau să infirme ipoteze. Fiecare generație de istorici a avut o perspectivă
diferită asupra numeroaselor situații din istorie (cum ar fi căderea Imperiului
Roman) și fiecare grup de istorici de la un moment dat pleca de la premisa că
perspectiva lui se potrivește cel mai bine

faptelor, fiind astfel cea mai precisă din punct de vedere istoric.

În ultimele decenii, istoricii și filosofii istoriei au început să privească drept


implauzibil faptul că aceste versiuni succesive asupra istoriei ar reprezenta o
aproximare din ce în ce mai bună a unui anumit adevăr obiectiv. A început să
fie clar faptul că felul în care istoria este înțeleasă și scrisă este influențat în
mare parte nu numai de realitățile istorice, ci și de contextul curent în care
operează istoricul respectiv. Generații succesive de istorici ajung la diferite
moduri de a înțelege istoria (în termeni economici, ai forțelor sociale, ai
sensibilităților estetice, ai puterii și așa mai departe), iar modul în care istoria
este înțeleasă la un moment dat pare să fie în mare parte o reflexie a felului în
care arată acea generație de istorici. Istoria este privită acum de mulți ca
nefiind o simplă dezvăluire și asamblare de realități, ci ca fiind un proces
activ între trecut și prezent, presupunând o selecție și un aranjament ale
anumitor fapte dintr-un set infinit de posibilități, pentru a produce una dintre
numeroasele perspective posibile. Ce s-a întâmplat oare către sfârșitul
Imperiului Roman? Numărul de fapte este infinit. Ce se întâmplă oare exact
în acest moment la Washington, D.C. sau la Paris, sau la Tokio care ar putea
să afecteze destinul națiunilor? Este imposibil să generăm perspective asupra
proceselor istorice fără a deveni într-un mod brutal selectivi și reducționiști.
Un om nu se poate uita, pur și simplu, la tot, iar ceea ce privește este profund
determinat de cine este, unde este și în ce moment se află persoana care le
privește și ce caută acea persoană. Istoricii care studiază trecutul îndepărtat au
mai puține date, iar materialul existent poate fi, în general, aleatoriu sau
prezervat într-un mod tendențios de către

protagoniștii supraviețuitori; în niciun sens obiectiv nu se poate presupune că


datele care s-au păstrat sunt cele mai importante.

Este foarte important să menționăm faptul că abordarea hermeneutică a


istoriei (în termenii sistemelor interpretative, și nu ai acumulării de cunoștințe
obiective) nu se prăbușește în relativism. Există numeroase interpretări
posibile privind căderea Imperiului Roman — însă nu toate pot fi desemnate
drept o bună istorie. Istoria bună trebuie să fie consecventă cu faptele care au
fost generate și în niciun caz să fie contrazisă cu claritate de acestea. Istoria
bună trebuie să explice cu persuasiune mare parte din ceea ce este știut; cu cât
explică mai multe lucruri, cu atât acea istorie este mai convingătoare.
Explicațiile istorice privind căderea Imperiului Roman care au la bază
dinamica economică, socială și politică reprezintă o istorie mai bună (în acest
moment) comparativ cu explicațiile care iau în calcul invazia extraterestră.
Există, așadar, o mare diferență între istorici și autorii de ficțiune. A vedea
istoria mai degrabă în termenii interpretării decât în cei ai simplei dezvăluiri
nu o desprinde de realitate; ea privește realitatea ca putând fi cunoscută prin
diferite perspective posibile, ce sunt parțial construite de către cel care le
cunoaște.

A privi psihanaliza ca fiind o disciplină hermeneutică este similar cu a privi


istoria în acești termeni. Ce s-a întâmplat oare în copilăria unui anumit
pacient? Ce se întâmplă oare acum, atât în ședința cu analistul, cât și în viața
pacientului din afara ședințelor? Răspunsurile la aceste întrebări sunt infinite.
Faptele sunt infinite. Care arii sunt oare mai importante pentru a fi luate în
calcul? Care dintre

nenumăratele fragmente de informație este cel mai relevant? Sub multe


aspecte, psihanalistul se află într-o poziție similară celei a istoricului sau a
analistului politic contemporan. Psihanalistul se confruntă cu o gamă infinită
de date posibile și încearcă să înțeleagă, însă înțelegerea, pentru a fi de ajutor,
trebuie să fie extrem de selectivă și reducționistă.

Perspectiva hermeneutică a fost introdusă în psihanaliză în principal de


filosofii Jürgen Habermas și Paul Ricoeur și de psihanalișii Donald Spence și
Roy Schafer. Spence susținea că psihanaliza lucrează mai mult cu „adevărul
narativ“ decât cu „adevărul istoric”. Asociațiile libere ale pacientului nu
conțin, pur și simplu, expresii ale dinamicii subiacente; asociațiile pacientului
trebuie să fie construite într-o anumită manieră. Spence a demonstrat că
acestea sunt, în general, asamblate în concordanță cu angajamentele teoretice
preconcepute ale analistului. Răspunsul lui Spence la ușurința cu care
asociațiile pacientului sunt pătrunse de ideile preconcepute ale analistului este
un fel de scepticism radical, o suspendare a teoretizării și a formulării
concluziilor până la momentul în care mai multe date comprehensive
derivând din ședințe devin disponibile pentru studiu și argumentație publică⁸².

Schafer a aplicat hermeneutica într-un mod foarte diferit. În viziunea lui,


toate perspectivele psihanalitice sunt în mod necesar reducționiste și operează
de-a lungul a ceea ce el a numit „scenarii narative". Fiecare teorie are felul ei
preferat de a vedea realitatea, de a înțelege viața; fiecare își preselectează
propriii răufăcători, eroi și călătorii vindecătoare. Pentru Schafer, înțelegerea
psihanalitică este în mod

fundamental un proces narativ și este în mod inevitabil astfel. Aceasta nu


înseamnă că interpretările psihanalitice sunt aleatorii, relative sau fictive. La
fel ca în cazul bunei istorii, interpretările psihanalitice bune trebuie ca, la
rândul lor, să aibă sens, să cuprindă cât mai multe date cunoscute cu putință,
să ofere o explicație coerentă și convingătoare și să faciliteze, de asemenea,
creșterea personală. Scenariile psihanalitice se dezvoltă în cadrul
comunităților de clinicieni și de-a lungul timpului li se testează utilitatea
clinică. Dar, în ultimă instanță, interpretările psihanalitice concurente nu vor
fi judecate în baze pur raționale sau empirice.
Încă o abordare asupra acestor chestiuni a fost dezvoltată de Irwin Hoffman
sub numele de „constructivism social" și de Donnel Stern, care folosește
viziunea lui Gadamer (în contrast cu cea a lui Habermas) asupra
hermeneuticii. Din această perspectivă, contribuțiile analistului sunt generate,
în general, în cadrul interacțiunilor dense, dinamice ale transferului și
contratransferului. Alegerile clinice continue și perspectivele interpretative
apar din alternanța înaintare-retragere a participării afective a analistului și
pacientului; teoria nu operează în calitate de factor în general independent
(așa cum consideră Schafer). Teoria pătrunde în experiența analistului și,
uneori, apare mai târziu, în calitate de explicație post hoc.

Astfel, într-un sens fundamental, psihanaliza contemporană a fost o metodă


în căutarea unei rațiuni fundamentale. Unii cred că empirismul actualizat
poate încă să ofere această rațiune fundamentală; alții s-au aplecat către
hermeneutică, căutând un tip diferit de cadru. Iar alții au susținut că
psihanaliza trebuie să-și stabilească dreptul de a exista ca disciplină unică în
sine, fără să trebuiască să își

înfigă rădăcinile în alt cadru de referință (a se vedea Greenberg, 1991, cap. 4;


Schwartz, 1995). De exemplu, Charles Spezzano (1993), inspirându-se din
critica pe care Richard Rorty o aduce „fundaționalismului", a arătat că
psihanaliza a generat perspective utile asupra experienței umane; aceste
perspective pot fi demonstrate și există în propriii lor termeni. O astfel de
perspectivă nu diminuează în mod necesar importanța descoperirilor empirice
de diverse tipuri ca sursă pentru idei noi și considerente relevante, însă
elimină într-adevăr validarea empirică în calitate de judecător suprem al
adevărului psihanalitic.

⁷³ Freud a privit chestiunea natură-cultură ca operând într-o manieră


complementară. Cu cât factorii constituționali joacă un rol mai important în
individ, cu atât este necesară mai puțină experiență conflictuală pentru a crea
o fixație. Cu cât factorii constituționali joacă un rol mai puțin important, cu
atât este mai necesară experiența conflictuală (a se vedea, de exemplu, Freud,
1905b, pp. 170–171/2001, p. 69 — I.7. „Referire la infantilismul
sexualității").

⁷⁴ Termenul relațional a fost folosit de Greenberg și Mitchell (1983) pentru a


sublinia cadrul teoretic comun care stă la baza psihanalizei contemporane, a
teoriilor școlii britanice ale relațiilor cu obiectul și a psihologiei Eului.

⁷⁵ Klein și teoreticienii kleinieni de mai târziu reprezintă o excepție de la


această schimbare de paradigmă a unei generații întregi. Abordarea kleiniană
a originilor psihopatologiei păstrează un accent aproape exclusiv (chiar mai
mare decât cel al freudienilor clasici) asupra mișcărilor pulsionale înnăscute.

⁷⁶ A se vedea, de exemplu, Kohut (1971). Într-un anumit sens, aceasta


reprezintă o întoarcere, într-o formă mai complexă, la noțiunea lui Breuer de
stări modificate ale conștienței care ar sta la baza sistemelor isterice.

⁷⁷ O anecdotă apărută în ultima vreme reflectă relația dintre anatomic și social


în termenii ironiei. După operația de schimbare de sex, Joe (acum Jane) este
întrebat de prietenii lui bărbați, care au o perspectivă grafică asupra operației:
„Care tăiere doare mai tare?“. „Tăierea salariului”, răspunde cu tristețe
prietenul lor.

⁷⁸ Horney (1926) a scris despre invidia de pântec la bărbați.

⁷⁹ Freud a inclus homosexualitatea în categoria perversiunilor, deoarece el


considera că numai actul sexual genital heterosexual reprezintă organizarea
sexuală „normală". În terminologia lui Freud, perversiunile reprezintă fixații
pregenitale cauzate fie de factori constituționali (o pulsiune parțială în exces),
fie de conflict.

⁸⁰ Interesul mare al lui Freud față de Jung (care s-a sfârșit într-o mare
animozitate în 1913) a avut la bază parțial speranța că testul asociativ verbal
pe care îl dezvoltase Jung va oferi dovezile experimentale care să confirme
conceptele psihanalitice. A se vedea Kerr (1993) pentru o relatare fascinantă
și revelatoare privind relația dintre Freud și Jung.

⁸¹ A fost testată o gamă largă de abordări empirice. Unele studiază ședințele


reale de psihanaliză (cu înregistrări audio-video), supunându-le unor analize
lingvistice de diferite tipuri (Dill și Hoffman, Gerhardt și Stinson). În acest
context, analistul este considerat o parte din datele care trebuie înțelese, și nu
un observator extern, obiectiv. Alte abordări empirice studiază datele privind
rezultatele psihanalizei,
cercetând impactul pe termen lung al diferitelor tipuri de terapie cu pacienții.
Altele au la bază testări experimentale ale unor concepte teoretice specifice
— de exemplu, utilizarea tahistoscoapelor și a ipotezei percepției subliminale
pentru a studia diferite ipoteze referitoare la refulare (Silverman, Lachmann
și Milich).

⁸² Din cauza credinței lui în validarea empirică finală, poziția lui Spence a
fost înțeleasă de unii critici ca nereflectând o adevărată atitudine
hermeneutică (Sass & Woolfolk, 1988), ci reflectând un „pozitivism eșuat"
(Bruner, 1993).

CAPITOLUL 9
Controverse privind tehnica psihanalitică
Dacă tratamentul așa cum este el relatat în scris pare atât de cursiv și
intelectual și atât de organizat și calm, probabil că tratamentul așa cum se
derulează el în realitate funcționează în baza a ceea ce fiecare psihoterapeut
simte zilnic: alternanțe de înaintări și retrageri; interacțiune fără nume, fără
teorie, fără formă, învălmășită.

Lawrence Friedman

În realitate, înțelegem la ceilalți doar acele sentimente pe care suntem noi


înșine capabili să le producem.

André Gide

Vom prezenta controversele contemporane majore privind tehnica analitică


prin intermediul experiențelor reale ale unui candidat aflat în formare în
psihanaliză; acest candidat s-a confruntat cu probleme și alegeri clinice în
activitatea lui cu un pacient pe care îl vom numi Harvey.

Harvey, un artist deosebit de talentat, dar cu realizări limitate, a apelat la


terapie din cauza mai multor probleme privind constrângeri și inhibiții
referitoare la capacitatea lui de a lucra, din cauza problemelor în relațiile
personale și în aria sexualității. Primul analist al lui Harvey, care pare să fi
fost adept al psihologiei Eului, a lucrat cu el timp de cinci ani înainte să se
retragă din activitate. Analiza l-a ajutat pe

Harvey să se simtă mai bine și a determinat o ameliorare simptomatică


moderată. Harvey fusese foarte devotat atât analistului, pe care îl admirase
foarte mult, cât și travaliului în sine, în care fusese profund absorbit. Harvey
era fascinat de psihanaliză și citea multe lucrări psihanalitice. Începuse să
privească aceste concepte psihanalitice drept un fel de filosofie de viață și
utiliza limbajul tehnic cu foarte multă ușurință. Deși analistul îi adusese la
cunoștință cu mult timp înainte retragerea lui iminentă din activitate, Harvey
a fost destul de tulburat în momentul în care a sosit finalul terapiei. Și-a
acordat o perioadă de un an pentru a duce doliul pierderii — perioadă de timp
ce îi fusese sugerată de analist —, iar apoi a decis să apeleze din nou la
terapie. Deoarece voia să beneficieze de o frecvență mai mare a ședințelor pe
săptămână — lucru pe care în acel moment nu și-l permitea din propriile lui
venituri —, a apelat la clinica unui institut de formare în psihanaliză, unde
avea să devină pacientul supervizat al unui candidat din acel institut.

Candidatul care a început să îl vadă pe Harvey a considerat imediat că acesta


era cazul de supervizare ideal. Majoritatea pacienților care veneau în clinică
nu mai fuseseră în analiză. Majoritatea se confruntau cu un conflict intern
privind ideea de a se afla în tratament și erau „rezistenți" în moduri evidente.
În general, nu înțelegeau ce ar putea să le ofere analiza și erau în consecință
sceptici în ceea ce privea procesul. Însă Harvey era profund loial psihanalizei
și avea convingeri ferme legate de ce anume oferea aceasta și ar fi putut să îi
ofere în continuare. De asemenea, ca pacient de analiză era foarte capabil.
Sub unele aspecte Harvey era mai informat și mai experimentat decât
analistul lui aflat în formare.

Atunci când lucra cu alți pacienți, analistul simțea adesea că nu prea știe ce să
facă: ce să spună, când să vorbească sau asupra cărui aspect să se
concentreze. Însă atunci când lucra cu Harvey, el simțea adesea că știa ce să
facă, asupra cărui aspect să se concentreze sau ce anume să spună într-un
anumit moment. Atât pacientul, cât și analistul simțeau că această a doua
analiză părea să fi demarat exact din punctul în care se terminase prima, fără
să existe ezitări.

Modul în care Harvey se înțelegea — mod generat în prima lui analiză — s-a
centrat exclusiv în jurul relației lui cu mama, o femeie foarte inteligentă și
creativă care s-a luptat cu depresii grave toată viața ei. După nașterea fratelui
mai mare al lui Harvey, ea a fost paralizată de depresie și a fost spitalizată
pentru câțiva ani. În tot acel timp a fost în general imobilă și realmente mută.
Potrivit relatării pe care Harvey a reușit să o obțină de la ea câteva decenii
mai târziu, mama lui luase hotărârea de a mai avea un copil, iar acea decizie a
reanimat-o, permițându-i să se întoarcă la viața ei din afara spitalului. Într-
adevăr, a mai născut un copil, pe Harvey, iar creșterea lui a devenit centrul
vieții ei. Tatăl lui Harvey era oarecum implicat în creșterea celorlalți copii
mai mari și întotdeauna l-a lăsat pe Harvey în grija soției lui. În copilărie,
Harvey nu a știut nimic despre problemele psihice grave ale mamei lui și
despre spitalizarea ei, acestea fiind păstrate ca secrete de familie, dar
întotdeauna simțise că era ceva profund tulburat și extrem de fragil în ea.
Harvey devenise un fiu foarte bun pentru ea, abandonându-se grijii ei
supraprotectoare, extrem de anxioase.

Harvey și primul lui analist au privit diversele dificultăți ale lui Harvey ca

derivând din relația lui excesiv de apropiată și de strânsă cu mama și din


teama oedipiană de dezaprobare și pedeapsă din partea tatălui. Îi fusese frică
să se dezvolte deplin în orice altă direcție, de teamă că mama lui (atât ca
persoană reală, cât și ca prezență internă) se va simți abandonată de el și îl va
abandona la rândul ei, îndepărtându-l din poziția de salvator curajos și prețuit.
Relația lui cu analistul a fost privită ca fiind construită pe coordonatele
transferului fundamental patern: adesea, Harvey se simțea abandonat și
neglijat de analist în moduri pe care le trăise cu tatăl lui; uneori se bucura
imaginându-și că ar putea fi pacientul special și preferat al analistului — o
poziție pe care nu o simțise vreodată în raport cu tatăl lui real. Pe parcursul
ședințelor s-a acordat mult timp dezgropării sentimentelor și amintirilor din
copilăria mică referitoare la singurătatea lui, la sentimentul lui de a fi fost
neglijat de tatăl lui și însușit de mama sa, precum și privind felurile în care
aceste experiențe l-au determinat să se simtă anxios și temător în viața din
prezent.

A doua analiză a lui Harvey părea să se dezvolte de-a lungul unor linii
similare. Explorarea experiențelor din copilărie a continuat în aceeași manieră
aparent productivă. Relația cu acest al doilea analist părea, de asemenea, să se
organizeze în jurul imaginii despre analist ca fiind figura paternă idealizată și
dorită, resimțit uneori ca fiind distant și înclinat să abandoneze, iar alteori
oferind o atenție foarte prețioasă.

Totuși, la aproape trei ani după ce a demarat, a doua analiză a lui Harvey a
luat o întorsătură extremă, iar chestiunile care au apărut fac trimitere directă
la multe dintre aspectele controversate majore privind tehnica psihanalitică cu
care

autorii din prezent se luptă și pe care le dezbat.

Harvey oferise deja câteva indicii privind faptul că experiența lui legată de
această relație analitică este mai complicată decât părea. Atunci când Harvey
era furios și dezamăgit în legătură cu ceva ce analistul făcuse sau nu făcuse,
el își exprima acea furie prin intermediul sarcasmului acid: poate că analistul
nici măcar nu era un candidat al acelui institut; poate că, de fapt, omul de
serviciu care făcea curățenie în birou găsise dosarul lui Harvey și îl sunase,
pretinzând că este analist. Totuși, încercările de a aborda sentimentele și
preocupările sugerate de astfel de fantezii păreau întotdeauna să fie sortite
eșecului. Dacă analistul încerca să ia aceste fantezii în serios, Harvey îl acuza
că nu are simțul umorului.

La rândul lui, analistul — care acum avea o experiență mai bogată lucrând cu
mai mulți pacienți — a început să realizeze că nu ar trebui să fie prea naiv în
ceea ce privea sentimentele de competență și înțelepciune pe care le avea în
general atunci când lucra cu Harvey; reflectând mai mult, el a realizat că era
vorba mai mult despre felul în care Harvey funcționa în timpul ședințelor.
Spre deosebire de alți pacienți, Harvey părea mereu să aibă lucruri interesante
despre care să vorbească; erau aspecte ale experienței lui la care începuse să
reflecteze înainte de începerea ședinței, și în mod invariabil exista o oarecare
trăsătură importantă pe care Harvey nu o sesizase, ceea ce îi permitea
analistului să aducă o importantă contribuție. Intervențiile terapeutului erau
întotdeauna extrem de apreciate și elaborate într-o manieră productivă. De
asemenea, Harvey visa foarte mult. Și, spre deosebire de visele celorlalți
pacienți, care adesea erau confuzionante și obscure, visele lui

Harvey erau foarte accesibile. Întotdeauna analistul avea ocazia să spună ceva
util pe marginea lor. Ulterior, pe măsură ce analistul a devenit mai interesat
de aspectele subtile ale interacțiunii dintre ei, a început să realizeze că exista
un ritm neschimbat al felului în care Harvey prezenta materialul. Apărea
această succesiune: relata un vis și oferea asociații interesante; apoi făcea o
pauză, indicându-i analistului că era momentul ca el să spună ceva și în
general era clar ce anume trebuia spus. Orice lucru pe care îl spunea analistul
avea să fie bine primit și elaborat cu conștiinciozitate. Începea să fie limpede
care era motivul pentru care analistul se simțea atât de talentat ca analist în
prezența lui Harvey, spre deosebire de felul în care se simțea cu ceilalți
pacienți.

Însă aceste observații asupra relației lor nu l-au pregătit pe analist pentru ceea
ce avea să urmeze.
Într-una din zile Harvey era într-o stare bună, vorbind despre niște experiențe
recente și asociind pe marginea lor într-o manieră vie. Analistul a făcut
câteva comentarii sporadice. Însă brusc, Harvey a început să vorbească într-
un mod extrem de tensionat și anxios. Era evident că se întâmplase ceva
dramatic care îi schimbase starea — părea destul de înfricoșat. Analistul a
făcut o mențiune asupra acestei schimbări și a întrebat ce s-a întâmplat.
Harvey a negat că s-ar fi întâmplat ceva. Însă analistul era convins că ceva se
întâmplase și a explicat care erau motivele pentru care credea acest lucru.
Pentru început, Harvey a continuat să nege, însă ca urmare a presiunii și
insistenței din partea analistului a admis în cele din urmă că, într-adevăr, se
întâmplase ceva, dar că nu voia să vorbească despre acel

lucru.

Analistul nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce se întâmplase, însă
avea un sentiment atât de ciudat, aproape înfricoșător, încât părea evident că
nu poate lăsa acel moment să treacă. În consecință, a insistat ca Harvey să
spună care este motivul pentru care era atât de important să nu vorbească
despre ceea ce se întâmplase. Inițial Harvey a fost hotărât să nu dea nicio
explicație privind motivul pentru care nu putea vorbi despre ceea ce se
întâmplase. Apoi a început să suspine; l-a asigurat pe analist că nu vrea să
știe, chiar dacă el crede că vrea acest lucru. Într-un final, analistul a putut să
obțină următoarea explicație:

Într-unul din scurtele lui comentarii, analistul folosise un cuvânt pe care


Harvey nu-l mai auzise. Îi era teamă că analistul inventase acel cuvânt (un
„neologism" de tip schizofren), că acel cuvânt nu exista de fapt. Acest lucru l-
a înspăimântat, deoarece Harvey credea în secret de ceva vreme că analistul
ar avea unele probleme psihice. Harvey era convins că analistul va fi îngrozit
să afle că nebunia lui este vizibilă în ochii lui Harvey, care simțea că este
foarte protector cu analistul. Părea că depinde numai de Harvey să nu arate că
știe cât de bolnav psihic este, de fapt, analistul. Supărarea lui fiind atât de
evidentă, Harvey îl dezamăgise cumplit pe analist; și spunându-i analistului
acest lucru, se temea că l-a vătămat și că a distrus posibilitatea de a continua
tratamentul.

A fost nevoie de câteva săptămâni pentru ca cei doi să vorbească pe îndelete


despre temerile lui Harvey în așa fel încât el să se simtă îndeajuns de în
siguranță încât să-și prezinte în detaliu anxietățile. Glumele sarcastice ale lui
Harvey legate de

faptul că analistul ar putea fi un impostor aveau mereu un sâmbure de adevăr


în ele, cu toate că nu-și permisese niciodată să se gândească în mod direct și
detaliat la ele. Câteodată îi trecea scurt prin minte ideea că analistul nu era un
om de serviciu, ci o persoană care, la rândul ei, suferise disfuncționalități
psihice grave și care, probabil, fusese internată în spital. Harvey și-a imaginat
mai departe că felul în care analistul a putut să-și gestioneze aceste probleme
a fost să adere la acest domeniu al sănătății mentale. De-a lungul anilor,
Harvey sesizase cu acuitate diverse puncte de anxietate și depresie în analist,
iar acest lucru l-a determinat să creadă că analistul suferea încă de dificultăți
severe, pe care le ținea sub control prin activitatea de a ajuta alte persoane.

Mai mult, Harvey avea impresia că este pacientul preferat al analistului,


pacientul care îl ajuta cel mai mult să se simtă competent, ca un profesionist,
și mai puțin nebun. Acest gând îl făcea pe Harvey să se simtă foarte special.
Numai el cunoștea secretul analistului; însuși faptul că nu permisese niciodată
ca analistul să știe că el îi cunoștea secretul era parte din felul în care el își
demonstra iubirea și sprijinul față de analist. Harvey credea că cel mai
important lucru pentru analist este să poată simți că problemele lui erau
ascunse și că el era perceput ca fiind competent și profesionist. Spre oroarea
lui, Harvey a permis ca analistul să afle că îi cunoștea secretul. Era îngrozit că
acest lucru va distruge încrederea analistului în el, că acest proiect de
reabilitare vocațională se va prăbuși, că analistul se va retrage și Harvey va fi
abandonat.

Când cei doi au discutat despre ceea ce credea Harvey despre analist,

pacientul, date fiind cunoștințele lui psihanalitice, a ținut să îi amintească


analistului că, de fapt, toată această poveste nu avea nimic de-a face cu
analistul. Era vorba despre transfer, a insistat Harvey. Mama lui fusese un fel
de impostoare ca mamă, folosindu-se de rolul ei de îngrijire pentru a-și
menține propria organizare și funcționalitate. Prin devotamentul său față de
mamă și prin spaima de abandon, el a susținut starea ei de integare, fiind fiul
ei bun. Probabil că toate aceste idei și sentimente trăite în raport cu analistul
erau transferate din felul în care o resimțise pe mama lui.
Trecut versus prezent
Din punctul de vedere al teoriei clasice asupra procesului analitic, Harvey
avea perfectă dreptate. Situația analitică este privită ca un mijloc prin care
conținutul mental din interiorul pacientului poate să devină manifest.
Problema din copilăria lui Harvey fusese mama lui; problema lui Harvey este
încă mama lui. Conflictele și inhibițiile lui în viață au derivat toate, în diverse
feluri, din atașamentul lui și fantasmele legate de ea. În acest context,
conținutul care apare în situația analitică este generat din mintea pacientului,
deplasat dinspre trecutul pacientului.

În acest cadru tradițional, procesul analitic operează ca un fel de mașină a


timpului, ducându-l pe pacient înapoi către luptele lui din copilărie, iar
această experiență a întoarcerii în timp este resimțită în cadrul transferului.
Analistul este asemenea operatorului mașinii timpului, ascuns în spatele
panoului de comandă. Singura lui contribuție semnificativă este să conducă în
mod adecvat această

procedură. Nu contează cine este el sau cum este el.

Fără îndoială că tehnica aceasta clasică, atunci când este practicată cu


pricepere și cu abilitate, nu presupune ca pacientul și analistul să vorbească
doar despre trecut. Dacă experiența pacientului legată de trecut este revizuită
exclusiv prin intermediul discuției, atunci aceasta va avea doar un aspect
intelectual, iar problemele vor rămâne la un nivel abstract și nu vor fi simțite
și retrăite în profunzime. Mai mult, Freud credea că cele mai importante
probleme ale copilăriei apar de regulă la suprafață nu în cadrul discuției, ci
într-o formă deghizată în cadrul relației analitice. Pentru pacient este prea
tulburător să simtă că vrea să-și ucidă tatăl iubit; astfel, acest sentiment
devine accesibil inițial în relație cu analistul. La fel, pentru pacient este prea
greu de acceptat că se simte atras sexual de mama lui; într-un ultim efort,
rezistența va deghiza aceste sentimente ca impulsuri curente îndreptate către
analist. Deși inițial a privit transferul ca pe un obstacol, Freud a ajuns să
considere că deplasarea impulsurilor interzise asupra persoanei analistului
este esențială în a-l ajuta pe pacient să resimtă și să perlaboreze aceste
probleme ca realități trăite, și nu ca amintiri și abstractizări intelectuale.
Atunci când Harvey a insistat asupra faptului că el nu credea în realitate că
analistul este nebun, că problema era de fapt nebunia mamei lui, el a judecat
corect, dar și incorect (conform modelului clasic). Avea dreptate în privința
faptului că, în ultimă instanță, el deplasase asupra persoanei analistului felul
în care o resimțise pe mamă. În cele din urmă ar fi ajuns la concluzia că
analistul nu este nebun — cu excepția cazului în care ar fi existat dovada
evidentă a contrariului.

Indiferent ce fărâme de probleme sau ciudățenii ar fi sesizat Harvey la analist,


acestea ar fi fost privite asemenea unor cârlige care îi permiteau să agațe
experiențele lui deplasate din copilărie. La fel cum experiențele inofensive
din starea de veghe sunt distorsionate în vise și oferă accesul necesar la
dorințele refulate ale copilăriei, observațiile pacientului legate de analist
reprezintă distorsiuni care permit revelarea experiențelor din copilărie și care,
în realitate, sunt despre primele persoane care i-au oferit îngrijire⁸³.

Și totuși, Harvey părea să utilizeze această idee (corectă din punctul de


vedere al teoriei clasice) în scopuri defensive. Era foarte limpede că dacă
analistul îi permitea lui Harvey să afirme că problema era legată strict de
mama lui, atunci anxietatea lui Harvey s-ar fi risipit imediat (împreună cu
anxietatea analistului). În modelul clasic, analistul nu trebuie să se deplaseze
prea rapid în contextul istoric real. Experiențele trebuie trăite în prezent⁸⁴.
Deci o bună tehnică freudiană clasică într-o astfel de situație ar dicta ca
analistul să-l încurajeze pe Harvey să se concentreze asupra fanteziilor lui
anxioase referitoare la nebunia analistului; în acest timp se va păstra
convingerea că, la momentul potrivit, aceste fantezii vor fi recontextualizate
în cadrul istoric și în relațiile care le-au generat de fapt.

În ultimii ani a dobândit o importanță din ce în ce mai mare o perspectivă


alternativă, interacțională asupra procesului analitic⁸⁵. În loc să privească
situația analitică doar ca pe o scenă pe care se joacă trecutul (prin intermediul
prezentului), modelul interacțional îl poziționează pe pacient ca fiind totodată
ferm implicat în prezent (utilizând ceea ce a învățat în trecut).

Oamenii își dobândesc formele preferate de relaționare cu ceilalți prin


intermediul experienței timpurii repetitive. Ei sunt predispuși să-l privească
pe analist în baza unor anticipări bazate pe relațiile lor trecute și să
împletească ceea ce observă la analist cu formele lor obișnuite de
interacțiune. În consecință, felul în care pacientul îl resimte pe analist nu este
chiar o simplă deplasare dinspre relațiile timpurii, complet inventată în
prezent. Este foarte probabil ca pacientul (care conform acestui model este
implicat în prezent într-o manieră mult mai activă) să fi observat multe
lucruri la analist și să aibă o impresie destul de realistă despre el (bazată pe
trecutul pacientului și