PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

PSIHOLOGIA VICTIMEI
Definiţie
Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat
conştient riscul, deci fără să vrea, suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau
inacţiuni criminale

Potenţial de receptivitate victimală = capacitatea de a deveni

victima unor infracţiuni.
Direct sau indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor
latente agresive ale infractorului
Factori victimogeni:
a) factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală,
inteligenţă, aspect bio-constituţional, caracteristici
psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea,
aroganţa, neglijenţa, indiferenţa, naivitatea) etc.
b) factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială,
consumul de băuturi alcoolice, jocurile de noroc, relaţiile
extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
 PERSOANE CU VULNERABILITATE VICTIMALĂ
CRESCUTĂ

1. COPIII
- datorită faptului că sunt fragili sub raportul forţelor fizice şi
psihice
- au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor,
- imaturitate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor
- sunt sugestibili, creduli etc.
- adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la
diverse acţiuni.
Forme de victimizare
- maltratarea fizică
- incestul
- violul
- tâlhăria etc
2. PERSOANELE ÎN VÂRSTĂ

- forţa fizică şi psihică este mult diminuată

- prezintă de asemenea, deficienţe senzoriale şi motorii,
- dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale, amnezie
- de obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate.
Forme de victimizare
- furtul
- tâlhăria
- violul
- omorul
- maltratarea fizică şi psihică
Infractorii caută să-şi însuşească valorile materiale pe care
victimele le deţin (bani, valută, bijuterii, tablouri, obiecte de
uz casnic, îmbrăcăminte etc.)
3. FEMEILE
- sensibilitate
- gingăşie, fineţe
- aspect fizic plăcut
- forţă fizică redusă
- credulitate, aroganţă, indiferenţă
- consum de băuturi alcoolice
- anturaj dubios etc.
Forme de victimizare:
- violul
- tâlhăria
- omorul
 Profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată
- factor poştal
- vânzător
- casier
- taximetrist
- reporter
- personalitate politică

Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul ridicat de

socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele
profesii.
S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni
COMPORTAMENTUL VICTIMAL
Faza preinfracţională: relaţiile dintre cuplul infracţional
(infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt de indiferenţă.
De regulă, iniţiativa aparţine infractorului, atitudinea viitoarei
victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii
infracţionale.

Faza infracţională: comportamentul victimei din această fază este

marcat atât de modul de acţiune al infractorului, cât şi de stările
emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă, frică, spaimă,
groază).

Faza postinfracţională: activismul comportamental al victimei se

accentuează
 Depoziţia victimei depinde de mai mulţi factori:
a) de modul în care a perceput evenimentul;
b) de modul în care l-a păstrat în memorie;
c) de modul în care poate să şi-l amintească;
d) de modul în care poate să-l exprime;
e) de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime.

Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a)

schemele cognitive la care victima raportează evenimentul;
b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv;
c) informaţiile posteveniment;
d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment.

Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent la

sugestibilitatea interogativă.
SCHIMBAREA DE ROL
Fenomen psihologic ce constă în modificarea comportamentului
iniţial: persoana începe să trăiască noul rol, “pozează” în
victimă, accentuează, amplifică acţiunea infracţională.
În acest fel victima câştigă simpatii, se bucură de credit, simte
nevoia de a fi compătimită.

Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate

“ajusta” faptele infracţionale în mod conştient, fie prin
exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări sunt
influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul
psihologic, dramatizarea - nu întotdeauna conştientă - pe care o
realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedăm cu
acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul
infracţional.
Modul de reacţie al victimei, psihologia acesteia pot oferi
informaţii utile cu privire la profilul psihocomportamental al
infractorului. Victima are un rol important în dezlegarea
enigmelor care apar în elucidarea cazului.

În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită, din

reconstituirea şi descifrarea personalităţii, preocupărilor,
viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii
desfăşurate, precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi
locurilor frecventate cu predilecţie, a mişcărilor în timp şi
spaţiu, mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului
infracţional.

Investigarea perioadei preinfracţionale prezintă un interes prioritar

şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi
psihologice, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi
relaţiile victimei.
Infracţiuni cu violenţă diferite situaţii:
- victime dispărute;
- victime decedate;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre
infractor din motive obiective (întuneric, infractor mascat, victima legată
la ochi sau atacată prin surprindere);
- victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu-l
denunţă din teama de răzbunare a acestuia;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu-l denunţă
din motive personale (prieten, amant etc.);
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l
denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, protejându-l pe infractor;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă
persoană pe care vrea să se răzbune;
- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, însă încearcă să
pună pe seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis;
- victime care incriminează o anumită faptă ca fiind infracţiune comisă
asupra sa, cu intenţia de a profita sau de a pedepsi pe cineva.
CLASIFICAREA VICTIMELOR

Stephen Schafer (1977) propune o clasificare după gradul de

participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei
cu infractorul:

1. victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o

legătură cu făptaşul
2. victime provocatoare
3. victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului
4. victime slabe sub aspect biologic (copii, bătrâni, debili)
5. victime slabe sub aspect social (etnici minoritari)
6. victime autovictimizante
7. victime politice
VICTIMA ESCROCHERIEI:

1. Victima “generoasă”
2. Victimele “bunelor ocazii”
3. Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii
4. Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite

Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul

agentului victimizator:
- victime ale omorului
- ale tâlhăriei
- ale violului
- ale furtului
- ale înşelăciunii etc.
MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA VICTIMIZĂRII

- educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor

- pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte
cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor sau
circumstanţelor în care persoanele ar putea deveni victime ale
unor infracţiuni;
- consilierea şi îndrumarea cetăţenilor cu privire la conduita ce se
recomandă a fi urmată - în cazuri concret determinate - pentru a
împiedica evoluţia negativă a unor stări de fapt şi ajungerea lor
în poziţie de victime;
- identificarea din timp a unor victime potenţiale – precum şi
promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie ale
acestora.
Situaţii cu posibil risc victimal:
- evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente
- acordarea unei atenţii sporite persoanelor cunoscute ocazional
- evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună
elemente dubioase
- instruirea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide
uşa şi de a nu primi în locuinţă persoane necunoscute
- neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor
invitaţii tentante din partea unor necunoscuţi
- persoanele în vârstă să nu apeleze la mica publicitate dacă
doresc să vândă ceva
- posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora
aparatură, bunuri sau valori care pot incita infractorii
- când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu
infractorii, trebuie să abordeze un comportament hotărât, de
atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau folosirea unor
trucuri, cum ar fi strigarea pe nume al unui bărbat, ca şi cum
acesta ar fi în apropiere etc
 ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI
INFRACŢIONAL
Înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a
evoluţiei sale până când se concretizează în act
infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi
concepte aparţinând principiilor conexiunii şi
determinismului: posibilitate şi realitate; necesitate şi
întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi scop;
lege.
Realitatea surprinde starea de fapt existentă prin
ansamblul infracţiunilor prezente şi trecute.
Posibilitatea desemnează totalitatea stărilor virtuale prin
care fenomenul infracţional poate trece, dar pentru care
nu există încă suficiente condiţii de realizare.
Necesitatea fenomenului infracţional este modalitatea de existenţă
ori de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe
criminogene, circumscrise la nivelul factorilor biopsihosociali,
luaţi în interacţiunea lor, decurgând din natura internă a acestora
şi, care, în condiţii constante, se desfăşoară ca inevitabilitate,
într-un anumit fel bine precizat.

Probabilitatea se referă la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor

care favorizează trecerea de la o stare virtuală la una reală, la
şansele comiterii unei fapte penale.

Cauza este fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt

fenomen şi, din perspectivă criminologică, are drept conţinut
interacţiunea factorilor biopsihosociali ce determină, în mod
necesar, infracţiunea.
Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a
cărui producere este determinată de aceasta. Între cauză şi efect
se stabileşte un raport de necesitate. Constanţa acestui raport este
mediată de condiţii. Cauzele provoacă aceleaşi efecte numai
dacă acţionează în aceleaşi condiţii.

Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera

prin ele însele comportamente infracţionale, dar care, însoţind în
timp şi spaţiu cauzele şi influenţându-le, asigură o anumită
evoluţie a lor pentru producerea efectului. Condiţiile pot fi
necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient necesare.
Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe
manifestarea ei, grăbind sau încetinind, stimulând sau frânând
apariţia unui anumit efect.
 FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate

structurile şi funcţiile psihice fiind generat de tulburări de ordin
emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului
responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului
de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida
perspectivei unei pedepse.

Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental,

reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează
personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă.
 FAZA PREINFRACŢIONALĂ
Implică două elemente:
(a) evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale şi
(b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se
realizează.

În această fază se constituie premisele subiective ale săvârşirii

faptei, caracterizându-se printr-un intens consum lăuntric, ajungând
chiar la un grad înalt de surescitare. Problematica psihologică este
axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în
joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale,
valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi
anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare
măsură actul decizional.
 În această fază au loc realizarea actelor preparatorii:
- apelul la mijloace ajutătoare, instrumente,
- contactarea de complici,
- culegerea de informaţii,
- supravegherea obiectivului.

Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi

de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de
acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se
declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională
propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de
săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este
reprezentat mental.
 FAZA INFRACŢIONALĂ PROPRIU-ZISĂ
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea
unor stări emoţionale intense. Teama de neprevăzut, criza
de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în
timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme,
victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării
faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice
(intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială
etc.) amplifică aceste stări emoţionale.
Lipsa de control asupra comportamentului în timpul
operării, o caracteristică a unei activităţi normale, poate
genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte
personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict
sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la
portul mănuşilor, diverse accidentări etc.), care ulterior,
fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.
 FAZA POSTINFRACŢONALĂ
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după
săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage
identificării, învinuirii şi implicit sancţiunii (legea dominantei
defensive).
Strategii utilizate de infractori:
- părăsirea cât mai rapidă a locului faptei
- debarasarea de instrumentele folosite şi de bunurile sustrase
- revenirea la locul faptei
- crearea unui alibi pentru a nu fi incriminaţi
- internarea în spital
- dispariţia de la domiciliu
- comiterea unor infracţiuni
- minciuna, perfidia, auto-compătimirea, aroganţa,
- ameninţarea şi intimidarea anchetatorului
- şantajul
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

TIPURI DE INFRACTORI
 Infractorul agresiv sau violent
Se caracterizează prin:
- agresivitate,
- emotivitate puternică, descărcări reactive,
- stări de mânie,
- ostilitate,
- autocontrol foarte scăzut etc.
fizică
Agresivitatea poate fi
verbală
Infractorul agresiv sau violent
- este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe
individuale şi sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă
de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor)
 Infractorul achizitiv
Se caracterizează prin:
- tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire de bunuri şi valori
în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de
îmbogăţire etc.

Comite o gamă variată de infracţiuni:

- furt,
- tâlhărie, abuz de încredere,
- înşelăciune,
- fals şi uz de fals,
- delapidare,
- evaziune fiscală,
- luarea de mită etc.
 Infractorul caracterial
Se caracterizează prin:
- tulburări ale caracterului
- unele deficienţe în capacitatea de organizare şi ierarhizare a
valorilor sociale
- Orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie,
încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate
comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi,
lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt:
- furtul,
- înşelăciunea, abuzul de încredere,
- distrugerea prin incendiere,
- omorul, violul etc.
 Infractorul sexual
Se caracterizează prin:
- impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual,
perversitate,
- afectarea simţului moral,
- sadism, masochism etc.
- impulsivitate, brutalitate, violenţă,
- indiferenţă afectivă, autocontrol scăzut

Cel mai frecvent comite infracţiuni de:

- Viol
- Incest
- Pedofilie
- Omor
 Infractorul ocazional
Se caracterizează prin:
- sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate
- autocontrol psihocomportamental scăzut
- luarea rapidă a deciziilor etc.
Acest tip de infractor este de mai multe feluri:
- infractorul ocazional comun: sub presiunea unor trebuinţe
imediate şi în prezenţa unor circumstanţe defavorabile, comite
furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau săvârşeşte
activităţi frauduloase
- infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor
stări emotive puternice (mânie, furie, ură, jignire etc.)
- infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi
defavorabile (situaţie materială precară, criză financiară), poate
comite o infracţiune;
- infractorul care comite un delict din imprudenţă
 Infractorul profesional
Infracţiunea = un mijloc de existenţă
a) Infractorul profesional pasiv
Se caracterizează prin:
- nivel scăzut al inteligenţei şi pregătirii şcolare
- capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură
caracterială labilă, sugestibilitate
- tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol
comportamental oscilant etc.
Cel mai frecvent comite:
- cerşetoria
- vagabondajul
- prostituţia
- jocurile de noroc etc
 b) Infractorul profesional activ
Se caracterizează prin:
- nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat
- insensibilitate, indiferenţă afectivă
- impulsivitate, egocentrism, tupeu, perversitate,
- autocontrol general scăzut, intoleranţă la frustrare
Cel mai frecvent comite:
- furt din buzunare
- fals şi uz de fals
- proxenetism
- furturi prin spargere din locuinţe, magazine, hoteluri, bănci,
case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă, escrocherii
 Infractorul ideologic
Infractorul ideologic sau politic este persoana care, având anumite
idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau religioase,
comite datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor
penale existente într-un anumit stat implicit este sancţionat
Este un militant pentru reforme şi schimbări sociale, economice,
ştiinţifice etc.
El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de
dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau
nedreptăţi.
Istoria a demonstrat că mulţi militanţi politici, consideraţi la un
moment dat infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile
lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi.
Nu se consideră infractori politici persoanele care comit acte de
terorism.
 Infractorul debil mintal
Se caracterizează prin:
- gândire infantilă, concretă
- nu poate prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite
situaţii.
- atenţia şi memoria funcţionează limitat
- autocontrol foarte scăzut
- este credul, sugestibil, instabil emoţional, egocentric,
- absenţa empatiei
- conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama
de limitele restrânse ale propriei judecăţi. Îi lipseşte
capacitatea de prevedere şi, implicit, a consecinţelor
faptelor sale.
 Infractorul alienat
Se caracterizează prin:
- dizarmonie structurală a personalităţii, care afectează funcţiile
cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu
acţiunile, activitatea şi conduita socială.
- gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi acţiuni
străine de realitatea în care trăieşte.
- este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări
afective puternice, explozive, necontrolate
- nu are control sine şi nici conştiinţa stării sale
- proces de înstrăinare şi de însingurare
- este iresponsabil si nu răspunde penal, deci nu i se pot aplica
pedepse
- Atacă prin surprindere, pe neaşteptate, din “senin”
Cel mai frecvent comite: omor, incendiu
Infracţiunea, cf. art. 17 C.P. = fapta care prezintă:
- pericol social
- săvârşită cu vinovăţie
- prevăzută de legea penală.

Infracţionalitatea (criminalitatea):
1. REALĂ = totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu
caracter penal săvârşite în realitate
2. DESCOPERITĂ = faptele săvârşite în realitate care au fost
descoperite şi identificate de serviciile specializate
3. JUDECATĂ = acea parte din infracţionalitate descoperită şi
înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi
sancţionată de instanţele penale.
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

PROPUNĂTOR
CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞ
 PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI
JUDICIARE
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare
sunt:
− factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
− mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
− particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;
− mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii
infracţionale;
− psihologia victimei;
− psihologia mărturiei judiciare;
− modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;
− structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
−explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
− dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;
− mass-media şi infracţionalitatea;
− implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.
TEMATICA:

Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară

Teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional
Teorii psiho-sociale
Teorii psiho-morale
Analiza psihologică a actului infracţional
Tipuri de infractori
Profilul personalităţii infractorului
Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de
infractori
Delincvenţa juvenilă
Psihologia victimei
Suicidul
Particularităţile psihologice ale mărturiei şi martorului
Psihologia mediului penitenciar
Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor
 NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE
JUDICIARĂ

OBIECT, CONCEPTE
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa,
conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale
dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza
complexă a comportamentelor umane implicate în procesul
judiciar (omul într-o ipostază specială).
DEFINIŢIE
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale
participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor,
anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care
aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi
speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional:
faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza
postinfracţională.
 În organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi
practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din
disciplinele psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia
experimentală, statistica infracţională, psihologia
cognitivă, psihofiziologia, criminologia, psihopatologia,
medicina legală, antropologie criminală etc.
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune:
- oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor
date, informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea
psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii
adevărului;
- elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a
infracţiunilor şi recidivelor;
-elaborarea unor strategii de terapie educaţională a
infractorilor;

- elaborarea unor programe recuperative de reintegrare

socio-profesională a infractorilor;

- acordarea de asistenţă psihologică, materializată în

expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare, cât
şi infractorilor etc.
 DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi
regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât
criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi
“devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii
penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente
acceptat şi dezirabil.
Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la normele de
conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural
determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât
o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă,
funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea
societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din
“coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează
conformarea, sancţionează, certifică normalitatea
 DIMENSIUNI ALE DELINCVENŢEI
- dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica
delincvenţei în timp şi spaţiu
- dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice
încălcate
- dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi
prevenirea socială a delictelor şi formele de reacţie socială faţă
de acestea
- dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii
individului delincvent
- dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază
consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni din
punct de vedere material şi moral
- dimensiunea prospectivă – evidenţiază tendinţa generală de
evoluţie a delincvenţei
- dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor
normative şi culturale în diverse societăţi şi culturi
 Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai
multe forme:

- deviant include abaterile de la normele sociale în general,

- delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările

normelor juridice penale,

- aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau

psihopatologice.
 ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE
IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL
JUDICIAR

- umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;

- orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare,
recunoaştere, regret, responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere,
provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);
- orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea
demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi
fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la protecţie şi apărare al
persoanei implicate în acţiunea judiciară;
- dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în
individualitatea sa biotipologică şi psiho-comportamentală;
- avertizează asupra minusurilor general umane, de care nimeni nu este
scutit, recomandându-i magistratului o conduită autocontrolată şi
imparţială în raport cu cel aflat sub incidenţa legii
- oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi
reinserţia socială a persoanelor private de libertate.
Infracţiunea – activitate umană stimulată de:

- trebuinţe
- tendinţe
- impulsuri
- instincte suport motivaţional
- intenţii
- atitudini
- motive
-scopuri
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

PARTICULARITĂŢILE
PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR
CATEGORII DE INFRACTORI
 Cerşetorul
- dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de
adaptabilitate
- abil, subtil, ingenios, speculativ
- este în posesia unor elemente ale artei dramatice
- recurge la modularea vocii, gestica, invocarea unor mari
necazuri, a divinităţii etc.
- valorizarea defectelor fizice
Locuri preferate: pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de
spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile
acestora, biserică, spital etc.
Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau
internaţionale
 Hoţul
- dexteritate
- mobilitatea fizică
- rapiditatea mişcărilor
- modul discret al sustragerii
- are un spirit de observaţie bine dezvoltat,
- orientare promptă în situaţia dată
- organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente
concrete.
- ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit identifica
- înclinaţia spre risc este deosebit de mare
- nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul când este
atacat fizic
- reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga
 Hoţul din buzunare sau şuţul
- acţionează de obicei, numai în locurile aglomerate (magazine,
gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de
spectacole etc.)
- locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc.
- persoane vulnerabile: distraţi, neglijenţi, naivi, femeile
îndrăgostite, sub influenţa băuturilor alcoolice etc.
- operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine
stabilit: unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul
sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele
acestuia, primeşte obiectul furat.
- instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este
lama
- Se îmbracă elegant, tuns normal, nu poartă plete, proaspăt
bărbierit ca să nu atragă atenţia
În argoul hoţilor din buzunare, cuvântul “coajă”, de pildă,
înseamnă portofel; “ploscă” – geantă; “lămâi” – bani;
“moară” – ceas; “spital” – palton; “căldură” –
buzunarul din interior al hainei; “caraimane” –
buzunarele exterioare; “nicovală” – spate; “semans” –
buzunarul de la spate al pantalonilor; “fulg” – borsetă;
“scafă” – mână; “lustră” – pălărie; “mahăr” – şef;
“muialii” – poliţişti; “arhiepiscop” – persoană cu bani
mulţi; “scalpet” – beţiv; “usturoi” – atenţie; “piper” –
nu ţine; “strănut” – e al nostru; “şalupe” – pantofi;
“udătură” – trădare; “boboci” – îl atacăm; “papură” –
pericol mare; “săpun” – să fugim repede; “sirop” –
victimă; “varză” – acoperire; “ţest” – inel; “cercuri” –
cercei.
 Spărgătorul
- operarea în bandă
- utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere
- posedă cunoştinţe temeinice de ordin tehnic
- spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori
- calmul, curajul, “sângele rece”, inteligenţa practică, aprecierea
corectă a situaţiei etc.
- utilizează violenţa în apărare
- uneori devin răzbunători când nu găsesc bani sau bunuri de
valoare, distrugând totul.
 Tâlharul
- acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin
circulate.
- întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin
violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată.
- motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în
timpul operării, de multe ori cruzime,
- tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în
scop defensiv.
- se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate
suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.
- victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi
calm pentru a zădărnici acţiunea agresorului, folosind mijlocul
de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o formă nu
trebuie să accepte resemnarea.
 Infractorul intelectual
(escrocul, falsificatorul, şantajistul )
- se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie,
perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală
- capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de
amabil, creează impresia că are relaţii multe şi sus-puse, că este
influent şi altruist
- are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a
păcăli aproape pe oricine
- modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent
pe cale verbală
- principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna
- se îmbracă elegant, se manifestă ca foarte bun prieten şi
camarad de drum sau petrecere.
- este vorbăreţ şi dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca
atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le
interpretează.
 Asasinul
- este cel mai odios şi cel mai nociv infractor.
- se caracterizează prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate
crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacţiilor
instinctiv-emoţionale, intoleranţă la frustrare, viclenie,
perversitate, lipsa empatiei, indiferenţă afectivă, complex de
inferioritate, insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea
este lipsit de compasiune etc.
- este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de
raţionalizare scăzută,
- instabil şi superficial în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se
angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale, reacţionând
violent.
- comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării
individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la
care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
 Criminalul în serie
- trebuie să comită cel puţin trei crime, disparate în timp, având o
anumită periodicitate.
- cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri
(30-40 de ani)
- sunt sadici, au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei
singuri.
- dinamici, mobili, în general fermecători, capabili să parcurgă
kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie
vulnerabilă şi uşor de controlat.
- victime: femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc.
- dobândeşte siguranţă doar în “zona de confort“, locul în care îşi
poate controla victima.
- dispune de intuiţie în alegerea potenţialelor victime
TIPURI DE CRIMINAL ÎN SERIE
Tipul vizionar – include pe aceia care susţin că omoară la
comanda vocilor sau a viziunilor; (se consideră că aceştia suferă
de psihoză). “Instrucţiunile” primite servesc la justificarea şi
legitimarea actului crimei.

Tipul misionar – cei care cred cu ardoare că misiunea lor în viaţă

este de a elimina din societate “elemente indezirabile” (persoane
în vârstă, copii, grupuri etnice, homosexuali, prostituate etc.).

Tipul hedonist – sunt aceia care obţin satisfacţie de pe urma

crimelor (plăcerea este răsplata asasinatului); există 3 sub
categorii ale acestui tip: cei care ucid din voluptate (crima
pasională), ucigaşii din emoţie şi ucigaşii pentru câştig.

Tipul orientat pe putere/control – cei pentru care motivul principal

este obţinerea controlului complet asupra vieţii şi morţii
victimei, încât se ajunge ca acesta să servească drept mobil
intrinsec al crimei.
 CARACTERISTICI SCENA CRIMEI DUPĂ FAPTĂ
TIP
ORGANIZAT

Inteligenţă peste medie

Crima este planificată Revine la locul
Competenţă socială
Victima este o persoană faptei
Competenţă profesională
necunoscută Anticipă
Competenţă sexuală
Conversaţie controlată interogatoriul
Printre primii născuţi
Personalizează victima Uneori mută
(dacă are fraţi)
Scena crimei reflectă cadavrul
Tată cu serviciu stabil
controlul
Disciplină inconsistentă
Are nevoie de o victimă
în copilărie
docilă
Control al emoţiilor în
Foloseşte imobilizarea
timpul crimei
Acte agresive înaintea
Asociază alcoolul cu
decesului victimei
crima
Ascunderea cadavrului
Convieţuieşte cu un
Arma crimei sau alte
partener
dovezi absente
Este mobil
Transportă victima sau
Urmăreşte crima în
cadavrul
mass-media
 TIP
Crimă spontană Nu este interesat
DEZORGANIZAT
Victima sau locaţia de mesajele
Inteligenţă sub medie
cunoscute mass-media
Imaturitate socială
Depersonalizează Nu îşi schimbă
Fluctuaţie profesională
victima stilul de viaţă
Inhibiţie sexuală
Conversaţie minimă
Tată cu serviciu
Scena crimei:
instabil
dezorganizată
Disciplină dură în
Acte de violenţă
copilărie
asupra victimei
Stare anxioasă în
Imobilizare minimă a
timpul crimei
victimei
Consum minim de
Relaţii sexuale după
alcool
decesul victimei
Stres situaţional minim
Cadavrul lăsat la
Trăieşte singur
vedere
Trăieşte/lucrează
Arma crimei/alte
aproape de locul
dovezi prezente
crimei
 Profiling = stabilirea profilului psihologic al criminalului.
Profilerul utilizează:
- fotografii criminalistice de la locul faptei
- date din dosare medico-legale.
Profilerul parcurge următoarele etape:
- studierea detaliată a dosarului cauzei
- efectuarea examenului victimologic (biografic şi medico-legal)
- stabilirea şi evaluarea modului de operare
- estimarea mobilului posibil al crimei
- elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă
cunoaştere şi înţelegere a psihologiei comportamentului uman.
Toate acestea conduc la o reconstituire mentală a desfăşurării
faptelor şi de aici, la conturarea profilului psihologic al
criminalului
Scopul realizării profilului psihologic:
- de a reduce scopul investigaţiilor prin oferirea
de informaţii de bază referitoare la aspectele sociale
şi psihologice ale criminalului (rasa, vârsta, ocupaţia,
statusul, background-ul educaţional, starea civilă
etc.);
- de a face predicţii referitoare la infracţiuni
viitoare şi locaţia acestora;
- de a face evaluări psihologice ale bunurilor
aflate în posesia acuzatului;
- de a oferi strategii pentru intervievarea
acuzatului.