Alexandru cel Bun

Viață și domnie
Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o
importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei.
A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408,
act în care este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei
de către Patriarhia de Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de
la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au
fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate
mai târziu la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

Alexandru cel Bun şi alaiul domnesc la întâmpinarea moaştelor Sf. Ioan cel Nou -
frescă M-rea Sf. Ioan cel Nou Suceava
Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o
însemnatate deosebita în conștiința publică a poporului moldovean, fiind zugrăvit
în multe din frescele bisericilor și mănastirilor din Moldova. Una din ele, cea de la
Manastirea "Sfantul Ioan cel Nou" de la Suceava, întățișând alaiul domnesc în
ultima frescă din suita de patru ce reprezintă martiriul Sfântului, frescele fiind
amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta mănăstirii.

Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii

extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și
Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello - a incheiat
tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 fagaduindu-i acestuia
sfat si ajutor impotriva oricarui dusman -, Alexandru s-a asigurat de sprijinul
Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care
lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetățile
Chilia și Cetatea Albă.

Acordul dintre Polonia și Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta

un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu
românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că
Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității
regelui polon și datorită contradicțiilor polono-maghiare.

În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în
două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410,
și la Marienburg, în același an. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele
confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia și Cetatea
Albă, dar Alexandru a reușit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie
1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia si Ungaria. În urma lui
au rămas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.
 Roman I

Roman I, numit și Roman Mușat de unii istorici, a fost domn al Moldovei după
moartea fratelui său Petru al II-lea, urcând pe tron cândva în intervalul decembrie
1391 - martie 1392, sfârșitul domniei sale fiind în decembrie 1394. A fost fiul
voievodului Costea și al Mușatei.

Domnie
Ca domn, Roman I a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei, precum a
recunoscut-o mai întâi fratele său Petru al II-lea (1387). În 1393, îl ajută pe cneazul
Podoliei Teodor Koriatovici împotriva ducelui Witold al Lituaniei, în lupta lor
pentru cetatea Camenița și teritoriul înconjurător. Fiind învinși (la Bratzlaw)
Teodor Koriatovici se refugiază în Ungaria, iar Roman I pierde curând domnia și
este inlocuit de fiul său Ștefan I. Unii cercetători afirmă că lui Roman I i se
datorează începuturile orașului din Moldova ce îi poartă numele. Este îngropat în
Mănăstirea Bogdana din Rădăuți.

În documentele rămase de la Roman I se remarcă titulatura pe care acesta o

folosea, și care nu fusese folosită de nici unul dintre predecesorii săi: "Marele și
singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Țara
Moldovei de la munte, până la mare". Folosirea acestei titulaturi ne arată că
procesul de unificare al cnezatelor de pe teritoriul Moldovei era încheiat. Mai mult,
insistența utilizarii ei în acte, îndreptățește părerea că cel care a realizat această
unire, este chiar Roman I.

În 5 ianuarie 1393 Roman I se folosește titulatura "Noi Roman voievod al

Moldovei și moștenitor (domnitor) al întregii Țării Românești de la munte până la
malul mării". El nefiind niciodată domnitor al Valahiei (Mari) sau Muntenia aici
face referire prima dată la Moldova ca fiind micul teritoriu unde s-a creat entitatea
teritorială moldovenească, apoi se referă la întreaga Țară Românească a Moldovei
din estul Carpaților până la Marea Neagră.

Unul din cele mai vechi documente din Moldova este Uricul lui Roman I [1] din
1392 prin care voievodul, împreună cu fiii săi Alexandru și Bogdan, dăruiesc lui
Ivănuș Viteazul "pentru credincioasa slujbă" trei sate pe Siret, fiind păstrat în
original la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București. Actul este
redactat în limba slavonă, pe pergament, cu sigiliu de ceară atârnat și cu șnur de
mătase roșie.
 Mircea cel batran
Domnia
Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie
1386. El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor
înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei,
armatei, administrației și Bisericii[17][18].

Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului

Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și
să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Politica internă
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă
centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408
îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la
Târgoviște.Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și
taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum
și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și
privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii
minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc
alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul
funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt
stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și
oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de
oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru
ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și
întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării. Mircea ctitorește o
serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre
de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de
pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării
Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra
credincioșilor din Ardeal.

Politica externă:
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele
de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul
regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de
Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate[19].
Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la
existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la
Brașov în 1395
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă
din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să
încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui
Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu
una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși.
După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui
Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche)[22], relațiile dintre Ungaria și Țara
Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a
regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca
domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului
muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.
În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus
inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării
Românești în 1388.

Vladislav Vlaicu
Emisiuni monetare. Pentru usurarea tranzactiilor, Vladislav bate moneda; din
timpul lui dateaza cei dintâi bani munteni; altii mai vechi nu s-au descoperit pâna
acum. Înainte de a avea o moneda proprie, de altfel si dupa aceea, locuitorii Ţarii
Românesti au întrebuintat monede straine, în special aspri si perperi bizantini,
galbeni italieni numiti florini, galbeni unguresti si bani de arsint de ai tarilor
bulgari si sârbi. Vladislav a emis ducati (trei tipuri), dinari si bani (2 tipuri).
Privilegiul de comert acordat Brasovului. Dar domnia lui Vlaicu e însemnata si
sub raportul economic; el s-a relevat ca un bun gospodar, luând o serie de masuri
care au ajutat mult viata economica a tarii. El a întarit brasovenilor "libertatile" lor
de comert pe care le aveau "din vechime" în Ţara Româneasca. În diploma, scrisa
latineste, pe care le-o elibereaza în 1368, se prevad si vamile pe care avea ei sa le
plateasca; pentru marfurile ce se desfac în tara, vor plati numai o vama, aceea
obisnuita din vechime, ea se va percepe la Câmpulung sau în apropiere de acest
oras. De vama cealalta, de la Slatina, sunt scutiti. Pentru marfurile de tranzit, vama
se plateste de doua ori: o data la Câmpulung, si a doua oara la Dunare. Cei care vor
lua însa drumul Brailei, aceia sunt scutiti de vama la marfurile exportate prin acest
punct; ei vor plati numai pentru cele importate. Rostul ultimei masuri e limpede:
domnul voia sa favorizeze dezvoltarea acestui port dunarean.

Vlaicu Vodă, mai exact Vladislav I (n. 1325, d. 1377) a fost domn al Ţării
Româneşti între 1364 şi cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru şi al Klárei
Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) şi frate al voievodului
Radu I. Acesta a acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude
Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul. Noul voievod va adăuga la titlurile moştenite şi
pe acelea de Ban de Severin (1368) şi Duce de Făgăraş (1369), deşi s-a aflat,încă
de la urcarea pe scaun sub ameninţarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în
1365, printr-o proclamaţie regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a
prestat omagiul de vasalitate şi şi-a însuşit un titlu ce nu-i aparţinea. Relaţiile
rămân încordate şi, înainte să aducă la supunere pe voievodul Ţării Româneşti,
Ludovic I al Ungariei şi-a îndreaptat lovitura asupra ţarului bulgar de la Vidin,
Ivan Sraţimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetăţii de scaun şi îndepărtarea
familiei domnitoare din această ţară au condus la constituirea Banatului Bulgariei
aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al
ofensivei catolice, atât asupra ţinuturilor de la nord de Dunăre cât şi în Balcani.
Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida
stăpânirea asupra Vidinului, soarta Ţării Româneşti a fost hotărâtă. Oştile maghiare
au înaintat pe două direcţii: dinspre Vidin spre Severin şi dinspre nord, din
Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae
Lackfi. Operaţiunea preconizată nu a dat rezultatele aşteptate. În noiembrie, Vlaicu
a învins pe râul Ialomiţa, în apropiere de Târgovişte, oastea voievodului
transilvănean. După victorie, voievodul Ţării Româneşti devine arbitrul situaţiei
din ţaratul Vidinului, unde după o intervenţie armată cerută de localnici va obţine,
la 29 august 1369, eliberarea lui Sraţimir şi reconstituirea statului temporar ocupat
de trupele maghiare. În contextul noii situaţii Ludovic recunoştea, în schimbul
prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile şi posesiunile lui
Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state sa slăbească.

Numele lui Vlaicu Vodă este asociat şi cu primele conflicte româno-turceşti

desfăşurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oşti ale
sultanului Murad şi ţarului de Târnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea
sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine şi sârbeşti, fără a
putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Ţării
Româneşti. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se
va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun
mitropolitan muntean şi prin susţinerea călugărului de origine greacă Nicodim,
creatorul tradiţiei monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuia Vadiţa,
lângă Severin, fundaţie anterioară anului 1375 şi Biserica Domnească din Curtea
de Argeş. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii
braşoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea
transportului); este primul voievod al Ţării Româneşti care bate monedă – ducaţii
de argint plus o monedă secundară: banii.