SUBSTRAT ENERGETIC

(glucide, lipide – rol în refacerea de ATP)

(note de curs)

GLUCIDE

Glucidele (zaharurile, carbohidrați, hidrați de carbon) sunt compuşi ale căror

molecule conţin C,H,O în raport de 1:2:1. În organism, glucidele îndeplinesc
următoarele funcţii:
◦ surse imediate de refacere a ATP-ului (glucoza);
◦ substanţe de rezervă energetică (amidonul, glicogenul hepatic şi muscular);
◦ substanţe structurale şi de susţinere (polizaharidele matricei osoase);
◦ substanţe cu funcţii specifice (mucopolizaharidele structurilor unor factori
imunitari).

Zaharurile se clasifică, după natura produşilor rezultaţi, în urma reacţiei

hidrolitice în oze și ozide.
Ozele (sau monozaharidele) conţin o singură unitate, fiind nehidrolizabile.
Cele mai importante şi abundente sunt hexozele (cu 6 atomi de carbon-glucoza,
frutoza şi galactoza) şi pentozele (riboza). Glucoza reprezintă sursa majoră de
refacere a ATP-ului.
Ozidele conţin un anumit număr de unităţi monozaharidice:
◦ cu 2-10 unităţi se numesc oligozaharide (zaharoza, maltoza, lactoza);
◦ cu peste 10 unităţi polizaharide (amidon, celuloză, glicogen).
Polizaharidele sunt răspândite în regnul vegetal și animal, unde îndeplinesc
diverse funcţii biologice:

1
 ◦ plastică sau de susţinere (celuloza)
◦ de substanţe de rezervă, cu valoare energetică (amidon, glicogen).

Celuloza este cea mai răspândită în natură, fiind caracteristică pereţilor

celulari ai plantelor. Celuloza pură se găseşte în fibrele de bumbac. Organismul
uman este lipsit de sistemele enzimatice (celulaza şi celobiaza) necesare
hidrolizării, iar glucidul nu poate fi asimilat în tubul digestiv. Deşi, fără valoare
nutritivă, celuloza întreţine motilitatea intestinală.
Amidonul reprezintă cea mai importantă sursă de glucide pentru animale și
om; este depozitat, sub formă de granule, în plantele verzi şi se formează prin
fotosinteză. Structural, se prezintă ca un amestec de două componente numai din
glucoză. Componentele diferă prin tipul şi lungimea lanţurilor. Astfel, amiloza are
aspect linear şi este solubilă în apă, în timp ce amilopectina este ramificată şi
insolubilă în apă.
Glicogenul este echivalentul amidonului în organismul animal cu o structură
extrem de ramificată; se găseşte în cantităţi mari, în celulele musculare şi hepatice.
Dextranul este un polizaharid vegetal format din glucoză, a cărei valoare
biologică este recunoscută doar, în practica medicală; se foloseşte ca înlocuitor al
plasmei sanguine.
Inulina de origine vegetală este alcătuită doar din molecule de fructoză şi
poate fi utilizată în determinarea vitezei de filtrare glomerulară, mai precis, la
depistarea afecţiunilor renale.

Metabolismul glucidelor

Pentru a putea fi utilizate de organism, glucidele alimentare suferă un proces

de digestie şi absorbţie. Digestia începe din cavitatea bucală sub acţiunea ptialinei

2
sau amilazei salivare. Aceasta favorizează scindarea hidrolitică a amidonului în
dextrine.
În intestin, hidraţii de carbon continuă să fie degradaţi, sub acţiunea
enzimelor pancreasului exocrin (amilaza pancreatică) şi a celor intestinale
(dizaharidazele: maltaza, zaharaza, lactaza).
Monozaharidele (glucoza, fructoza, galactoza) din digestie vor fi absorbite la
nivelul intestinului subţire, prin mecanisme biofizice şi biochimice, consumatoare
de energie.
Viteza de absorbţie depinde de regiunea şi starea funcţională a intestinului,
de prezenţa vitaminelor grupului B (tiamina şi piridoxina), de natura
monozaharidului (glucoza şi galactoza au viteza cea mai mare de absorbţie).
Transformarea glucozei în exces în materiale de rezervă glicogen şi/sau
lipide.
1. Glicogenogeneza (sinteza şi depunerea de glicogen) este caracteristică
pentru ficat şi musculatură, care conţin depozite mari glicogenice, dar este prezentă
în orice celulă capabilă de rezerve de glicogen.
Orice celulă constituie rezerve de glicogen când în lichidul extracelular se
găseşte o cantitate suplimentară de glucoză faţă de necesităţile metabolice celulare.
Astfel, ficatul sintetizează glicogen în timpul absorbţiei intestinale, iar celelalte
celule în cursul perioadei de hiperglicemie postprandială.
La nivelul ficatului se sintetizează glicogen nu numai din glucoză, dar şi din
fructoză şi galactoză după conversia acestora în glucoză. Ficatul mai poate
sintetiza glicogen şi din acid lactic, precum şi din glicerol sau alți produşi
intermediari rezultaţi din degradarea aminoacizilor. Principalele depozite
glicogenice ale organismului sunt ficatul, care conţine între 3 – 5% (circa 100 g), şi
musculatura striată, care conţine 0,5 – 1% (circa 400 g).

3
 Molecula de glicogen având greutate moleculară mare poate fi depozitată
fără o creştere importantă a presiunii osmotice intracelulare.

2. Lipogeneza (sinteza de lipide din glucide) are o importanţă deosebită în

cadrul metabolismului glucidic, deoarece din totalul glucozei metabolizate în
organism 1/3 este depusă ca rezervă, din care numai 1/30 ca glicogen, iar restul ca
lipide.
Grăsimile neutre se sintetizează din glicerol care provine dintr-un produs
intermediar al glicolizei (triozofosfat) şi acizii graşi, rezultaţi din combinarea mai
multor radicali acetil.
Procesele de lipogeneză din glucide au loc la nivelul ficatului, în ţesutul
cerebral şi în alte ţesuturi. Eliberarea de glucoză în circulaţia sistemică se face de
către ficat prin procese de glicogenoliză şi gluconeogeneză.

3. Glicogenoliza hepatică furnizează glucoză din glicogen pentru întregul

organism ori de câte ori este necesar.

4. Gluconeogeneza (sinteza glucozei din materiale neglucidice) este

caracteristică ficatului şi în mai mică măsură rinichiului.
Materialul glucoformator este constituit de cetoacizii rezultaţi din
dezaminarea aminoacizilor (glicocol, alanină, serină, cistină, acid aspartic, acid
glutamic, prolină, hidroxiprolină) şi de glicerol. Gluconeogeneza deţine importanţă
deosebită în condiţii de inaniţie, când reprezintă unica sursă de glucoză a
organismului. S-a calculat că la un om în inaniţie gluconeogeneza furnizează zilnic
420 g glucoză, permiţând menţinerea glicemiei la nivel aproape nemodificat.

4
LIPIDE

Lipidele sunt substanţe naturale, constituiente ale organismelor vii, plante

sau animale, insolubile în apă dar solubile în solvenţi organici : cloroform, benzen.
Principalele funcţii biologice ale lipidelor sunt următoarele :
◦ componente structurale ale membranelor celulare şi subcelulare ;
◦ forme de depozit ale energiei (1 g de lipide eliberează 9,3 kcal) ;
◦ combustibili metabolici, având rolul de sursă imediată de energie ;
◦ componente protective termic, electric ale peretelui celular pentru anumite
celule animale, vegetale sau microorganisme ;
◦ substanţe biologic active (unele vitamine sau hormoni) au rol funcţional
deosebit.
Se găsesc răspândite, atât în regnul vegetal, ca substanţe de rezervă
(sâmburi, seminţe, fructe oleaginoase), cât şi în cel animal, unde deţin rol plastic şi
energetic.
Lipide majoritare în organism:
1. Acilglicerolii sau gliceridele sunt cele mai abundente lipide naturale;
componente principale ale grăsimilor de rezervă, din ţesuturi.
Reacţiile de formare constau în esterificarea glicerolului cu acizii graşi.
După numărul grupărilor esterificate, aciglicerolii pot fi mono-, di- şi
triacilgliceroli sau mono-, di și trigliceride.
Grăsimile de rezervă din adipocite sunt alcătuite aproape exclusiv din
trigliceride. În ţesutul adipos al organismului uman, trigliceridele cuprind următorii
acizi graşi: acid oleic (45%), acid linoleic (8%), acid palmitoleic (7%), acid stearic
(7%), alţi acizi (8%).

5
 Sursele de trigliceride ale organismului sunt exogene şi endogene. Cele
exogene provin din trigliceridele animale şi vegetale ingerate, care sunt absorbite
în principal în limfă sub formă de chilomicroni, împreună cu esterii colestrolului,
lipoproteinele şi fosfopilidele.
Chilomicronii sunt transportaţi în canalul toracic, de unde se varsă în sângele
venos la joncţiunea dintre venele jugulare şi subclaviculare. În decurs de circa 1 –
2 ore chilomicronii sunt îndepărtaţi din plasmă la trecerea prin capilarele hepatice
şi prin cele ale ţesutului adipos, sub acţiunea unei lipoproteinlipaze. Aceata
hidrolizează trigliceridele din chilomicroni în acizi graşi şi glicerol.
Acizii graşi difuzează imediat în celule (în special adipocite) deoarece sunt
înalt miscibili cu membranele celulare. În celule acizii graşi sunt resintetizaţi în
trigliceride; glicerolul nou necesar acestei sinteze este furnizat de procesele
metabolice celulare (degradarea anaerobă a glucidelor).
Sinteza trigliceridelor (lipogeneza) se desfăşoară în principal în ficat şi în
mică măsură în adipocite; are loc prin esterificarea progresivă a glicerolului activat
cu un acid gras. Se formează astfel o monogliceridă, după care se sintetizează „în
trepte” digliceride şi în final trigliceride.
Glucidele ajunse în organism sunt utilizate imediat în scopul producerii de
energie sau sunt stocate sub formă de glicogen. În cazul excesului de glucide
acestea sunt convertite rapid în trigliceride şi sunt apoi stocate la nivelul ţesutului
adipos.
Sinteza lipidelor din glucide este de o importanţă specială din două motive:
◦ capacitatea diferitelor celule din corp de a stoca glucide sub forma de glicogen
este in general slabă, iar sinteza de lipide reprezintă o cale prin care întregul
exces de glucide poate fi stocat și utilizat mai târziu.
◦ fiecare gram de grasime conține de 2,25 ori mai multe calorii de energie
utilizabilă decât fiecare gram de glicogen.
6
 Catabolismul trigliceridelor (lipoliza) are loc în adipocit prin scindarea
treptată a unui acid gras cu formarea digliceridelor, apoi a monogliceridelor şi în
final a glicerolului şi acizilor graşi.
Glicerolul părăseşte imediat adipocitul, iar acizii graşi sunt utilizaţi în
resinteza trigliceridelor sau în procesele energogenetice celulare. În acest scop ei
părăsesc adipocitul şi sunt transportaţi de sânge sub formă de acizi graşi liberi
(AGL). Lipogeneza şi lipoliza sunt într-o strânsă legătură, în raport cu starea
nutriţională şi cu balanţa energetică.

2. Acizii graşi liberi (AGL) reprezintă elementul structural comun tuturor

grăsimilor, asigurând până la 40% din necesarul energetic al unui adult, cu o
alimentaţie normală şi completă.
Muşchiul cardiac obține cantitate de energie prin degradarea oxidativă a
AGL. Animalele care hibernează sau păsările migratoare, au ca sursă unică de
energie acizii graşi liberi. Acidul linoleic se mai numeşte şi acid gras “omega 6”,
iar acidul linolenic acid gras “omega 3”.
Acidul linolenic se găsește în organismele marine si scade cantitativ nivelul
lipoproteinelor cu densitate scăzută (LDL), colesterolului şi trigliceridelor la nivel
sanguin.
Acizii din seria “omega 3” prezintă proprietăţi majore:
◦ influențează activitatea canalelor ionice (de sodiu şi calciu) responsabile cu
excitabilitatea celulelor miocardice;
◦ modifică structura rodopsinei (proteină de la nivelul celulelor cu bastonaşe), în
funcţie de intensitatea fluxului luminos.

7
 În plasmă, acizii graşi sunt legaţi de albumina serică, proteină capabilă să
fixeze 7 molecule de acid gras. Valorile fiziologice serice ale AGL pentru adulţi
sunt cuprinse între 0,35-1,2 mEq/l.
Acizii graşi liberi sunt descărcaţi în plasmă majoritar din ţesutul adipos în
funcție de echilibrul dintre lipoliză şi lipogeneză. AGL sunt utilizaţi în scop
energogen de către variate ţesuturi şi celule, cu excepţia creierului şi hematiilor.
Creşterea nivelului plasmatic a AGL depăşeşte capacitatea de metabolizare a
ţesuturilor extrahepatice, astfel încât ficatul va prelua o mare parte din acizi şi îi va
converti în trigliceride.
Eforturile de anduranţă (probele de fond şi mare fond din atletism, patinaj
fond, schi fond, ciclism şosea) intensifică activitatea sistemelor enzimatice
implicate în degradările aerobe energoformatoare. În acest context, acizii graşi
liberi (AGL) sunt mobilizaţi în cantitate mai mare.
Celulele musculare utilizează în timpul eforturilor de rezistenţă mai mult
energia provenită prin degradarea aerobă a AGL, realizând o economie de glucide,
indispensabilă menţinerii funcţiilor cerebrale.

3. Fosfogliceridele (glicerolipidele sau fosfatidele) reprezintă categoria cu

cele mai importante lipide structurale. În asociere cu proteinele şi alte lipide,
alcătuiesc membranele tuturor celulelor vegetale şi animale.
Fosfolipidele (fosfatidele) sunt esteri ai unui alcool cu acizi graşi superiori,
care au în moleculă un radical de acid fosforic şi o bază azotată (colina). Din
această clasă fac parte lecitinele, cefalinele şi sfingomielinele. Ele sunt lipide
solubile, sintetizate în toate celulele organismului şi transportate în sânge sub
formă de lipoproteine.

8
 Cele mai mari cantităţi de fosfolipide se găsesc în creier (sfingomieline şi
lecitine), în ficat şi splină (lecitine şi cefaline) şi în rinichi, inimă şi plămâni
(lecitine).
Fosfolipidele se absorb împreună cu trigliceridele şi colesterolul; intră
împreună cu acestea în structura chilomicronilor. Metabolizarea lor se face în
principal în ficat.
Principalul rol al fosfolipidelor este cel structural (componente de bază ale
membrenelor celulare şi intracelulare) alături de colesterol. Fosfolipidele
hidrosolubile participă şi la scăderea tensiunii superficiale dintre membrane şi
lichidele din jur.
Ritmul reînnoirii (turnover) al fosfolipidelor tisulare este foarte diferit de la
un ţesut la altul, fiind foarte rapid în ficat, foarte lent în creier (luni sau ani) şi
intermediar în rinichi şi muşchi.

4. Sfingolipidele sunt lipide structurale, absente în grăsimile de depozit, dar

prezente în cantităţi mari în ţesutul nervos. Există două tipuri de sfingolipide:
◦ sfingomielinele (au în componenţă fosfor) răspândite în toate structurile
membranare, mai ales în substanţa albă nervoasă a nervilor periferici;
◦ glicosfingolipidele (fără fosfor, dar cu glucid) de tipul :cerebrozide (în substanţa
albă a encefalului) şi gangliozide (în creier şi nervi).

5. Cerurile au caracter hidrofob şi sunt secretate de epiderma plantelor şi

animalelor, formând un strat protector care împiedică pierderea de apă. Cele mai
răspândite sunt: ceara de albină şi lanolina (grăsimea lânii de oaie).
Exemple:

9
◦ Terpenele sunt răspândite în regnul vegetal; intră în compoziţia uleiurilor
eterice care dau mirosul florilor sau fructelor. Ţesuturile animale conţin cantităţi
foarte mici de terpene.
◦ Carotenoizii se găsesc în regnul vegetal şi participă la reacţiile fotochimice.
Carotenii α, β şi γ sunt răspândite în morcovi, tomate, ardei gras. Tipul β–
caroten este scindat în două molecule de vitamina A (retinal), la nivelul
peretelui intestinal şi în ficat.
◦ Steroizii sunt compuşi lipidici răspândiţi la plante, animale, microorganisme.

6. Colesterolul este component esenţial al membranelor; are caracter hidrofob şi

este precursorul tuturor compuşilor steroidici (printre care, şi vitamina D3).
În organism, se găseşte sub formă liberă (alcool) sau esterificată (în
combinaţie cu acizii graşi: acil-colesterol). Se găseşte în toate celulele
organismului şi are provenienţă dublă:
◦ exogenă (alimentară – galbenuşul de ou, grăsimile din carne, ficat şi creier);
◦ endogenă (sintetizat la nivel celular, în special în hepatocite); dar şi în
celulele corticosuprarenalei, testiculului, ovarului, pielii, arterelor şi
intestinului – excepţie face celula nervoasă).
Colesterolul alimentar este absorbit rapid în intestin; cea mai mare parte a sa
(80-90%) fiind esterificată (esteri cu acizi graşi) sub acţiunea colesterolesterazei
pancreatice. Sub această formă colesterolul ajunge în circulaţia sistemică.
Colesterolul endogen este furnizat zilnic în cantitate de 1,5 – 2 g din care ¾
este de origine hepatică. Această cantitate este net superioară aportului exogen.
Între aportul exogen de colesterol şi ritmul de biosinteză al acestuia există o strânsă
corelaţie; procesele de sinteză fiind inhibate de creşterea aportului alimentar şi
invers.

10
 Colesterolul îndeplineşte următoarele funcţii:
◦ reglează fluiditatea membranelor;
◦ substanţa albă a structurilor nervoase cuprinde cantităţi mari de colesterol liber
(mai ales, în perioada de mielinizare, după care rămâne constant tot restul
vieţii) ;
◦ precursor al hormonilor steroidici-corticosuprarenali, sexuali şi al acizilor
biliari ;
◦ constituent al calciferolului (vitamina D3).

Din cantitatea totală de colesterol plasmatic aproximativ ¾ se găseşte sub

formă esterificată, restul sub formă liberă (predominant în ţesuturi). Creşterea
aportului de lipide de origine animală determină creşterea colesterolemiei, în timp
ce creşterea aportului de lipide vegetale cu grad mare de nesaturare (ulei de soia
sau de porumb) determină scăderea colesterolemiei.
Efectele hipocolesterolemiante ale grăsimilor nesaturate se explică prin
creşterea vitezei de încorporare în lipoproteine a colesterolului esterificat cu acizi
graşi nesaturaţi şi apoi metabolizarea sau eliminarea sa la nivelul ficatului.
Metabolizarea colesterolului are loc în special la nivelul ficatului. O parte
din colesterol este excretat ca atare de către ficat prin bilă, în timp ce o altă parte
este utilizat la nivelul celulelor KUPFFER din ficat pentru sinteza acizilor biliari,
care la rândul lor intră in structura bilei. O parte din acizii biliari şi colesterolul
ajunşi prin bilă în intestin se reabsorb pe cale portală şi se reîntorc în ficat.
Prezenţa colesterolului în sânge impune limite cantitative care vor scădea
riscul accidentelor vasculare cerebrale şi al infarctului miocardic. Astfel:
◦ nivel sanguin de colesterol adecvat – 200 mg/dl;

11
 ◦ nivel sanguin de colesterol la limită – între 200 şi 239 mg/dl;
◦ nivel sanguin de colesterol crescut – peste 239 mg/dl.

Nivelul colesteroleminei (cantitatea de colesterol în sânge) este influenţat pe

de-o parte de calitatea lipidelor şi cantitatea de colesterol ingerate, iar pe de altă
parte de hormoni (dintre care cei mai importanţi sunt cei tiroidieni şi estrogenii, cu
efecte hipocolesterolemiante). Hormonii tiroidieni scad nivelul plasmatic al
colesterolului prin stimularea metabolizării sale tisulare, în timp ce estrogenii îi
inhibă sinteza hepatică.

În plasmă, lipidele sunt legate de fracţiuni proteice şi formează complexe

lipoproteice (reprezintă peste 95% din toate lipidele plasmatice).
Lipoproteinele sunt formate aproape în întregime în ficat. Sunt particule
sferice alcătuite din: nucleu hidrofob ce conţine trigliceride şi colesterol esterificat
şi manta periferică hidrofilă formată din apoproteine, fosfolipide şi colesterol
neesterificat. Concentraţia totală de lipoproteine din plasmă este de 700 mg la 100
ml plasmă.
Fracțiunile lipoproteice principale:
◦ lipoproteine cu densitate foarte mică (VLDL – very low density
lipoproteins) ce conţin concentraţii mari de trigliceride şi concentraţii
moderate de fosfolipide şi colesterol. Au rol în transportul trigliceridelor de
la ficat spre ţesuturi (în special, ţesutul adipos);
◦ lipoproteine cu densitate mică (LDL – low density lipoproteins) conţin
concentraţii mari de colesterol, dar relativ puţine trigliceride. Au rol în
transportul colesterolului de la ficat spre ţesuturi.

12
 ◦ lipoproteine cu densitate mare (HDL – high density lipoproteins) conţin
aproape 50% proteine şi fosfolipide. Au rol antiaterogen prin captarea
colesterolului în exces. Acesta este transportat la ficat unde este transformat
în acizi biliari sau este eliminat ca atare prin bilă.

Reglarea metabolismului lipidic se realizează prin mecanisme nervoase şi

hormonale.
Etapa absorbtivă postalimentară (anabolizantă) apare în primele 10 – 12 ore
postprandial şi se caracterizează prin aport de substanţe energoformatoare. Acestea
declanşează secreţia de insulină, care va activa principalele căi metabolice
anabolizante: lipogeneza, glicogenogeneza, proteinogeneza.
Etapa postabsorbtivă (catabolizantă) este împărţită în două secvenţe:
◦ imediată (12 – 18 ore după ultimul prânz)
◦ tardivă (18 – 24 ore după ultimul prânz).
Nu se întâlneşte în mod fiziologic, fiind de fapt o stare de înfometare a
organismului prin lipsă de aport alimentar exogen. Această stare este însă aproape
similară cu alte stări în care organismul are consum energetic crescut (efort fizic,
stress). În acestă stare intră în acţiune :
◦ sistemul nervos simpatic şi catecolaminele, ca reacţie imediată;
◦ glucagonul, STH-ul, ACTH-UL, cortizolul, hormonii tiroidieni, ca reacţie
tardivă; secundar concentraţia insulinei scade.

Ateroscleroza – modificare morfo-fiziopatologică a arterelor mari, în care

apar depozite de lipide numite plăci ateromatoase, la nivel intimal şi subintimal sin
pereţii vasculari. Principalul compus lipidic conţinut în aceste plăci este
colesterolul, în care adesea precipită calciu, dând naştere plăcilor calcificate.

13
 Apariţia acestor plăci este asociată cu modificări degenerative ale peretelui
arterial: sclerozarea progresivă a arterelor, rigidizarea peretelui şi îngustarea
lumenului (datorită cărora peretele arterial se poate rupe foarte uşor).
Plăcile ateromatoase străbat intima vaselor şi pătrund spre lumen, unde suprafaţa
lor rugoasă permite dezvoltarea cheagurilor de sânge, cu formarea de trombi sau
embolusuri.
Toate aceste modificări ale pereţilor arteriali favorizează local apariţia
trombozelor obstructive sau a dilataţiilor anevrismale. Principalii factori implicaţi
în patogenia aterosclerozei sunt:
◦ factorii umorali; aportul plasmatic crescut de lipide, ce depăşeşte capacitatea
maximă de trecere a lipoproteinelor în pereţii arterial (rolul aterogenic cel
mai mare îl au fracţiunile lipoproteice bogate în colesterol esterificat - LDL).
◦ factorii vasculari – macrofagele modificate („celule spumoase”) prin fixarea
pe receptori specifici de pe suprafaţa lor a LDL oxidate. Aceste LDL apar
datorită existenţei unui deficit cantitativ sau calitativ al receptorilor normali
pentru LDL, care determină persistenţa crescută a acestora în sânge,
pătrunderea lor în spaţiul subendotelial şi apoi oxidarea.
LDL oxidate inhibă motilitatea macrofagelor, care sunt reţinute în intima
arterelor. Aici ele au acţiune citotoxică asupra celulelor de vecinătate şi produc
leziuni endoteliale.
◦ factorii mecanici – microtraumatisme endoteliale repetate determinate de
stressul presional intraarterial la hipertensivi. Leziunile endoteliale apar cel
mai frecvent în zonele în care curgerea sângelui este tubulentă (zone de
curbură, de bifurcaţie sau de ramificaţie arterială) şi declanşează procese de
reparare a intimei care se fac defectuos.

14
 La nivelul leziunilor endoteliale aderă trombocite, care eliberează substanţe
ce induc migrarea şi proliferarea celulelor musculare netede. Acestea sintetizează
fibre conjunctive şi contribuie astfel la evoluţia leziunilor ateromatoase.
Ateroscleroza reprezintă substratul etiopatogenic al cardiopatiei ischemice şi
afecţiunilor vasculare cerebrale, acestea reprezentând primele cauze de mortalitate
în ţările dezvoltate.

15