De-i frig, de plouă, de bate vântul...

e fraza plină de duioșie și bunătate

sufletească cu care începe romanul lui Ion Druță – Frunze de dor. Frunze de dor
este primul și unul dintre cele mai reușite romane ale lui Ion Druță, este o
capodoperă a literaturii noastre basarabene, autorul zugrăvind, în chip veridic,
ceea ce este specific și autentic satelor noastre. Acțiunea din roman cuprinde o
perioadă scurtă de timp: din primăvara până în toamna anului 1945, adică
sfârșitul celui de-al doilea război mondial și primele zile de liniște și pace
instaurate în Valea Răzeșilor.
Narațiunea începe cu o scenă în care Trofimash și o fată așteaptă poștașul la
marginea satului. Era frig și ei înghețaseră, așa că copiii au fost de acord să se
uite pe rând în jur pentru a vedea dacă poștașul era acolo. Când l-au văzut pe
poștaș, acesta i-a dat o scrisoare fetei, iar ea l-a rugat să găsească o scrisoare
pentru Trafimaș, pentru că stăteau acolo de mult timp și voiau să plece împreună.
Poștașul a găsit o scrisoare și pentru Trofimash. Cei doi copii s-au dus acasă,
când poștașul a scos un plic gri, care indica faptul că soldatul al cărui nume era
pe el nu se va mai întoarce acasă, deoarece murise.
Poștașul a început să citească încet și frustrat, apoi a pronunțat Teodor Cojocaru.
Oamenii care îl înconjuraseră pe poștaș s-au întors spre sat și i-au privit pe cei
doi omuleți mergând, iar unul dintre ei nici măcar nu bănuia că a rămas fără
fratele său. Trofimas a predat o scrisoare în care fratele său scria că trupa sa
pleacă spre o nouă zonă și că va trece prin Belsi, unde va sta câteva ore. Și-a
rugat părinții să vină. Mama mea a plâns imediat și a spus că Theodore scria,
pentru că îi recunoștea scrisul de mână. Toată familia a început să împacheteze,
pentru că trebuia să plece chiar atunci, era o călătorie lungă și rece, iar afară era
iarnă.
Trofimas a vrut să meargă cu părinții săi pentru că era interesat de arme și spera
că fratele său îi va arăta ceva și, de asemenea, reușise să-i simtă lipsa fratelui său.
În timp ce împacheta, Trofimash a adormit, găleata a căzut și copilul s-a trezit. A
auzit-o pe sora sa Domnica, sora lui Trofimash, instruindu-l, și s-a strecurat sub
canapea, a recuperat două calusuri diferite, a găsit o pălărie și o haină. Copilul
abia a putut să tragă haina pe el și a reușit să încheie doar un singur nasture.
Băiatul a ieșit așa în stradă și a făcut familia să râdă. Tatăl său a insistat ca
Trofimash să rămână acasă și să-și protejeze sora, iar el s-a supus.
Domnika a început să facă curățenie de dimineață pentru că voia să o invite pe
prietena ei Rusanda în vizită. () . Fratele ei a întrebat-o dacă ar vrea să-l viziteze
atunci când trece prin Bălți. Sora ei a spus că bineînțeles că o va face, dacă el îi
va trimite o telegramă. Domnica l-a îmbrăcat pe Trofimash și l-a trimis la
prietena sa pentru a o invita să o viziteze. La ieșirea din grădina de legume,
băiatul a găsit o vrăbiuță moartă și a tras de timp. Domnika, care aștepta de mult
timp, a ieșit afară și, când a văzut o astfel de imagine, s-a dus și a aranjat cu
Trofimash ca să îngroape puiul împreună. Ea i-a spus să se grăbească la prietenul
său, altfel nu va veni la el când va trece cu compania.
Trofimash a acoperit vrabia cu zăpadă și a pus o cruce. Înainte de a ajunge la
casa Rusandrei, s-a murdărit în noroi. La sosire, băiatul a bătut îndelung la ușă,
când părinții Rusandrei au deschis-o și au insistat să îl spele mai întâi, apoi să
înceapă conversația. După un proces lung, Trofimash a fost invitat la masă pentru
a mânca găluște cu cartofi și caș. În timpul mesei, el a povestit familiei sale ce se
întâmpla acasă și că Domnika îl aștepta pe Rusanda de mult timp. S-au îmbrăcat
și au plecat
Când băieții au ajuns acasă, Domnika i-a oferit fratelui ei niște plăcinte, iar fetele
au început să ghicească. Domnika a fost prima care a ghicit, dar nu i-a spus
Rusandei pe care dintre tinerii pe care îi reprezenta în acel moment. Rusanda nu a
ascuns numele iubitului ei, a mărturisit că se gândea la Georg. Gheorghe era
singurul fiu al mamei sale, așa că nu a plecat la război, avea o familie de hrănit.
Domnica era supărată, se gândea la același tânăr.
Fetele erau cele mai bune prietene, fuseseră chiar mușcate de același câine, erau
de nedespărțit, dar după clasa a IV-a, Domnika a fost nevoită să renunțe la studii
și să înceapă să-și ajute părinții, Rusanda și-a continuat studiile. Așa că fetele se
vedeau rar, doar ocazional se intersectau pe pod. Ar fi încetat să mai vorbească,
dar discuțiile de la inimă la inimă i-au adus din nou împreună. Rusanda a decis să
nu piardă timpul și s-a dus direct la Gheorghe. Pe atunci el lucra pe câmpul din
spatele satului, iar fata a decis să semene mazăre acolo. În ciuda scuzelor tatălui
ei, ea a insistat și s-a dus la iubitul ei. Au intrat în vorbă, timp în care Rusanda i-a
dat fiului său toată mâncarea, iar Gheorghe a invitat-o în club. Prietena Domnicăi
a fost atât de uimită de apariția ei, încât a uitat de mâncare.
Ceva mai târziu, Domnica lucra pe câmp și un tip cu fasole roșie și albă s-a
apropiat de ea. Numele lui era Skridon și s-a oferit să joace pentru ea cu condiția
ca, dacă ea câștiga, să facă toată munca de pe câmp într-o singură seară. A
pierdut prima dată, iar în timpul celei de-a doua a observat că îi lipseau caii. În
acest fel Domnika i-a distras atenția și Skridon a invitat-o într-un club, dar ea nu
a vrut să meargă, pentru că acolo era un bărbat care cânta trei cântece toată
noaptea și nu voia să cânte altele noi. Scridon a spus că va face un aranjament, iar
Domnica a fost de acord. Seara a venit să o ia și au dansat mult timp. Apoi,
băiatul a condus-o pe fată acasă, iar la poartă s-au sărutat pentru prima dată.
Skridon i-a promis că o va lua și a doua seară, și așa a început relația lor.
Oamenii din sat discutau despre cele două cupluri și toată lumea își imagina deja
cum vor petrece la nunțile lor.
După o perioadă de timp, Trofimash vine și îi spune mamei sale că vrea o
șapcă. Se pare că fusese hărțuit în curte de băieți mai mari și s-a gândit că dacă ar
avea o șapcă ca a lor i-ar permite și lui să hărțuiască copii. Mama sa i-a dat lui
Trofimash 30 de ruble și l-a trimis la bunica sa, care l-a îndemnat să
economisească banii, pentru că erau ultimii lui. Pe drum, Trofimash a văzut o
cioară și a vrut să o prindă, deoarece era interesat de nuca pe care o avea în cioc.
În acest proces a pierdut banii și s-a întors acasă în lacrimi. Ajuns acasă, s-a dus
imediat la tatăl său, care nu l-a certat, ci l-a dus la mara și i-a pus fratelui său o
pălărie cu o pană de păun pe ea. Apoi familia a aflat că Theodore a murit
Pe măsură ce timpul trecea, cuplurile continuau să se vadă, să se plimbe.
Într-o zi, la poarta Rusandei apare un profesor de istorie, care o invită la Soroca
pentru a urma un curs de învățător. Era mare nevoie de profesori la acea vreme,
iar 1 septembrie se apropia. Rusanda a spus că trebuia să-și ia rămas bun de la
Georgi, iar acesta se afla pe câmpul din spatele satului. S-a dus la mama lui și a
avut o discuție lungă cu ea despre asta și despre altceva. Mama lui Gheorghe s-a
bucurat enorm. Au trecut câteva zile. Tânărul a venit acasă și, la masă, mama sa
i-a spus veștile din Rusanda. Era foarte trist din această cauză, pentru că știa că
nu va putea întemeia o familie cu o fată obișnuită de statutul său. La vremea
aceea, profesorul avea o mare autoritate, iar Gheorghe a înțeles că nimic nu se va
rezolva cu Rusanda. Cu toate acestea, a mers la ea acasă pentru a-și lua rămas
bun, iar tânăra l-a invitat la Soroca. Rusagda a simțit imediat o răceală din partea
lui. Odată cu trecerea timpului, și-a continuat studiile, a trecut cu brio examenele
și s-a întors acasă. I s-a dat prima clasă în care învăța Trofimash. Rusanda i-a
pregătit cel mai bun loc, acolo unde ea însăși se așezase cândva. Până atunci
fusese numită după patronimicul ei și îi era rușine. Observând acest lucru, tânărul
învățător a început să vorbească cu ea, să-i vadă casa, deși locuia în cealaltă parte
a satului. Gheorghe și-a dat seama că o iubește și că vrea să fie cu ea. În cele din
urmă s-a hotărât să meargă să vorbească cu ea, dar când a deschis poarta a auzit
vocea profesoarei și și-a dat seama că o pierduse pentru totdeauna.
Când a venit timpul să se înroleze în armată, nu a fost recrutat și a scris el însuși
o cerere. Mama lui a organizat o petrecere cu această ocazie și au venit doar două
fete. Apoi a venit vremea să ne luăm rămas bun și Gheorghe și-a văzut mama în
lacrimi. ()
A ajuns la gară și i-a întâlnit pe Domnica și pe Skridon, pe care ea îi însoțea în
armată. Domnica l-a remarcat pe Gheorghe, au intrat în vorbă și l-a întrebat cum
ar putea să plece din Rusanda. Tânărul a răspuns, citându-l pe Eminescu. Apoi a
sosit trenul și fata l-a îmbrățișat pe Gheorghe, deși Skridon era lângă ea. Așa se
încheie piesa lui Druță.
Personajul, care m-a impressionat cel mai mușt este Rusandra. Rusanda- o tînără,
care a cunoscut ce este dragostea alături de Gheorghe- un simplu tînăr de la sat
pentru care munca pe cîmp era principala și unica sursă de existență. Acest
personaj este dinamic, deoarece evoluează pe parcursul operei și surprinde
cititorul prin calitățile sale, printre care: ambiția, curajul, hotărîrea. Ambiția ei
reiese din faptul că ea a acceptat propunerea profesorului Pînzaru de a urma
cursurile de la Soroca, pentru a deveni profesoară. Această dorință de a deveni
intelectuală a construit un zid între ea și Gheorghe, care a rămas același om al
pămîntului. Rusanda era o fire visătoare. Eu consider că ea reprezintă un exemplu
al femeii care a reușit să se realizeze pe plan profesional, însă care a renunțat la
dragostea adevărată pentru a obține postul dorit.
Cred că oricine dorește să se cufunde în rutina țăranilor din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial ar trebui să citească această carte. Romanul Frunze de
dor ne face să călătorim în timp și spațiu, amintindu-ne de rădăcinile noastre, de
originile sfinte ale neamului nostru. Este primul și unul dintre cele mai reușite
romane ale lui Ion Druță, este o capodoperă a literaturii noastre basarabene,
autorul zugrăvind, în chip veridic, ceea ce este specific și autentic satelor noastre.
Ceea ce captează în această operă este măiestria narativă a autorului, textul și
limbajul ei fiind accesibil pentru orice categorie de cititori. Ne încântă prin
lirismul duios, prin vorbele cu tâlc și potrivit alese, prin capacitatea de a antrena
în acțiune tipuri umane rupte din „matricea stilistică a satului” basarabean.