Stefan Luchian-Anemone (1905 – 1907)

Ştefan Luchian - (n. 1 februarie 1868, Ştefăneşti, Botoşani - d. 28 iunie 1916,

Bucureşti)este un pictor român, denumit poetul plastic al florilor.

In lucrarea Anemone,artistul va extrage esenţa cu o construcţie vie şi pictural ă

dobândită doar din câteva trăsături de penel. Fiecare anemon ă are câte dou ă, trei nuan ţe ale
aceleiaşi culori, iar umbra şi lumina sunt redate prin intensit ăţi diferite ale pastei. Sintetizarea
dramatică este impulsionată de nevoile interioare, suflete şti de a ajunge ca şi Beethoven în
“Simfonia a IX-a” la o bucurie dobândită peste suferin ţă.În tablou, florile ro şii ale vie ţii contrasteaz ă
cu cele violet ale morţii, iar printre acestea florile albe dau lini şte şi senin ătate. Expuse la “Tinerimea
Artistică” au trezit aprecieri printre care într-o cronic ă din ziarul “La Roumanie” se scria:
“Anemonele sunt, după umila mea părere, una dintre cele mai bune lucr ări ale expozi ţiei. Flori tratate
cu mână de maestru, cu un colorit profund şi dureros, ele exprim ă, într-un fel foarte sincer,
temperamentul unui artist,ale cărui sclipiri de vervă şi aproape de geniu par a se fi desprins din
sufletul pictorului în petalele anemonelor”.

În mitologia greacă, anemonele sunt simbolul primăverii şi al tinere ţii. În ziua când acestea
înfloresc, Adonis revine la Afrodita pentru a cunoaşte fericirea şi bucuria. Adonis este sortit s ă
trăiască vremelnic, cât florile primăverii, murind şi înviind o dată cu natura şi cu anii.
În chipul Anemonelor totul este viu şi nu există nici o tulburare pământeasc ă. Acestea sunt
asemănătoare florilor din ceramica şi din scoar ţele populare. Luchian nu reproduce tonurile
găsite în lumea obiectivă, ci ele devin un simbol vizual. Transparenţa culorilor este dus ă spre o
latură spiritualizatoare, chiar dacă aceste flori par a fi proasp ăt culese şi r ăspândind parfumul
lor propriu.
Formatiunea artistica a pictorului

Dupa studii la Munchen si Paris,intors în ţară în 1892, Luchian devine în scurt timp una
dintre cele mai interesante personalităţi artistice ale artei româneşti, primul pictor român
modern, care a sintetizat în mod original unele tendinţe artistice ale timpului său, într-o
operă aflată sub semnul contemporaneităţii. Luchian reprezintă reacţia cea mai puternică
împotriva tendinţelor semănătoriste, în arta sa pictorii români descoperind îndemnul
pentru culoare şi sinteză constructivă.

Raportul artistului cu natura

Modernitatea pe care Ştefan Luchian o aduce în pictura românească este cel mai bine
surprinsă în înţelegerea pe care artistul o acordă raportului dintre artist şi natură. Pictura
nu este pentru el mijlocul de reproducere mimetică a naturii, ci un proces de cunoaştere a
acesteia şi de autocunoaştere, în ultimă instanţă. Convertind natura în sinteze liniare şi
acorduri cromatice strălucitoare, Luchian exprimă spiritul său liric, precum şi calităţile
sale de mare colorist. Picturile cu flori, unul dintre cele mai bogate capitole ale operei
sale, sunt cele în care se realizează desăvârşirea măiestriei artistului, considerat „genialul
interpret al acestui motiv.” Totodată, Luchian este cel care dezvoltă tematica florilor,
transformând-o într-un gen de sine stătător în pictura românească.

Florile alcătuiesc un capitol însemnat al operei lui Luchian, exprimând, alături de peisaje,
dragostea sa faţă de natură, profunzimea observaţiei acesteia şi identificarea stărilor sale
intime cu transformările ei. Florile au adus în atelierul artistului întreaga natură
concentrată în perfecţiunea lor, devenindu-i, spre sfârşitul vieţii, singurul model.
Simbolistica florilor lui Luchian este una vastă, începând cu dragostea pentru viaţă,
admiraţia perfecţiunii naturii, dorinţa de libertate în natură şi până la metafore legate de
rostul picturii şi rolul artistului. Ele sunt investite cu capacitatea de a exprima stări
sufleteşti – pot fi vesele ori triste, optimiste ori resemnate – având limbaj şi afectivitate
omeneşti

Ştefan Luchian contempla în pictura sa bucuriile vieţii şi aducea laudă lucrurilor din
natură, fiind înclinat către simplitate şi seninătate. Astfel, arta sa se îndepărtează de aria
estetică a acestei direcţii, rămânând un produs cu totul original al timpului său.

Simfoniile florale în opera lui Luchian

Luchian a iubit florile şi le-a pictat poate mai mult decât oricare alt pictor român,
lăsându-se fermecat de coloritul lor, de delicateţea şi prospeţimea lor. Le aranja cu multă
grijă, în vase de lut cu modele populare, în aranjamente simple, ale căror cromatici le
studia îndelung. Garoafe, trandafiri, anemone, maci, albăstrele, crăiţe, nalbe şi gura
leului, dalii, crizanteme, dumitriţe şi imortele alcătuiesc o diversitate extraordinară de
raporturi între culori, de ritmuri de linii şi forme. Stările pictorului sunt conţinute în
dialogurile cromatice, care se pot desfăşura în surdină sau pot fi răsunătoare prin
contrastele lor, compoziţiile cu flori fiind un mijloc de comunicare al unui orizont de
trăiri interioare.
În tinereţe, artistul a oscilat între muzică şi pictură şi le-a practicat o bună vreme pe
amândouă, fiind înzestrat cu un simţ pentru armonie şi acorduri eufonice. Picturile cu
flori sunt cele în care desfăşoară cel mai desăvârşit o adevărată simfonie pe gama
orchestraţiei cromatice. Culorile, luminile şi umbrele, formele şi consistenţele sunt
instrumentele care vibrează muzical sub penelul lui Luchian. Picturile cu flori, concepute
pentru a transmite mesaje emoţionale, folosesc armoniile melodice şi ritmurile duioase pe
care artistul le desluşeşte în însuşi spiritul florilor.

Atenţia artistului se concentrează asupra florilor. Pasta, suprapusă în straturi succesive,

este modelată într-o textură învolburată, care abundă în nuanţe şi reflexe. Una dintre cele
mai frecvent întâlnite armonii în această primă perioadă a picturii sale cu flori este cea
obţinută prin alăturarea violetului şi a verdelui, roşul fiind de asemenea folosit cu
generozitate, atât în corole cât şi în fundaluri. Următoarea etapă este una de intensă
strălucire, numeroasele opere reprezentând prilejuri de verificare a teoriei celor trei forţe
cromatice: roşu pătrunzător, verdele şi violetul, împreună cu culorile neutre. După 1910,
opera lui Luchian tinde către simplitate şi sinteză, carcateristicile picturilor sale fiind
conturul puternic subliniat în lac negru şi culoarea aplicată în strat subţire şi egal în
interiorul acestuia, peste care revine cu accente nervoase menite a da contur.