3. Rinita cronica atrofica banala si ozenoasa. Teoriile de declansare a patologiei.

Evolutia
clinica. Complicatii.

Din punct de vedere clinic sunt recunoscute două varietăţi de rinită cronică atrofică:
– rinită cronică atrofică simplă;
– ozena (rinita cronică atrofică cu fetor).
O entitate clinică aparte o constituie rinita sicca, care este o afecţiune profesională, întâlnită la persoane
care lucrează în mediu cu praf uscat, cu temperaturi ridicate, de exemplu, turnători, vulcanizatori, oţelari,
sticlari etc.

OZENA
Ozena este o rinită cronică atrofică, caracterizată prin triada simptomatică: atrofie, cruste, fetiditate.
Fetorul caracteristic din ozenă provine din prezenţa crustelor, de culoare galben-verzui, formate de
secreţia vicioasă nazală, cruste situate sub meate, în coame şi restul cavităţii nazale, producând obstrucţie
nazală accentuată.
De obicei, bolnavul nu percepe mirosul dezagreabil, din cauza atrofiei mucoasei nazale, extinse la nivelul
zonei olfactive. Boala este mult mai frecventă la femei decât la bărbaţi, debutând, la pubertate, ca o rinită
cronică mucopurulentă. Frecvent a fost observată la oameni săraci, în asociere cu subnutriţia şi anemia;
incidenţa bolii a scăzut o dată cu creşterea standardului de viaţă.

Etiologie
Cauza ozenei rămâne şi la ora actuală obscură.
Incidenţa mai mare la sexul feminin a sugerat o etiologie endocrină; de asemenea, aceste cruste sunt mai
fetide după menstruaţie.

Alţi autori consideră ozena secundară infecţiei. Există două teorii principale ale etiologiei infecţioase:
1. Ozena ar fi stadiul final al unei rinite cronice nespecifice;
2. Ozena ar fi o rinită cronică specifică evolutivă.
În multe cazuri este evident că ozena este un stadiu evolutiv al unei rinite cronice mucopurulente incorect
tratate, poate fi o sechelă a scarlatinei sau poate să acompanieze o sinusită supurată cronică.
În ozenă au fost incriminate şi deficienţe de fier, tratamentul cu fier dând rezultate favorabile în multe
cazuri de ozenă, exceptând cele cu atrofie avansată.

Bacteriologia ozenei
În ozenă au fost izolate trei tipuri principale de germeni bacterieni: Klebsiellae, Corynebacterii şi
Coccobacili (Coccobacilus fetidus). Recent, Corynebacteria a fost descrisă ca şi cauză posibilă în ozenă.
S-a sugerat şi faptul că ozena ar fi rezultatul tardiv al unei difterii nazale.

Histologia ozenei
Ozena este dominată de leziuni atrofice la nivelul mucoasei şi osului subiacent; mucoasa este uscată,
acoperită de cruste verzui, fetide. Epiteliul este mai subţire decât în mod normal, cu înlocuirea epiteliului
cilindric stratificat cu un epiteliu cu celule cuboidale. Se constată, de asemenea, o reducere marcată a
celulelor cu cupă, sau chiar dispariţia lor. În multe cazuri se produce o metaplazie scuamoasă,
keratinizarea nu se întâlneşte sau este foarte limitată; glandele mucoase sunt atrofiate, lamina proprie este
subţire şi fibroasă.
Simptomatologia se caracterizează prin: obstrucţie nazală, senzaţie de uscăciune, cefalee cu localizare la
baza craniului, oboseală intelectuală, fetiditate dezagreabilă (cacosmie) care este iniţial subiectivă
(percepută de bolnav) şi obiectivă (percepută de anturaj).

Examenul obiectiv ORL (rinoscopia anterioară şi posterioară, endoscopia nazală) evidenţiază procesul de
atrofie cu lărgirea foselor nazale, atrofia cornetelor nazale, cruste galben-verzui murdare fetide care se
mulează pe mucoasa palidă uscată a întregii cavităţi nazale. Prin lumenul foselor nazale se vede cu
uşurinţă peretele posterior faringian acoperit de cruste ozenoase. Leziunile au tendinţă la evoluţie
descendentă spre orofaringe, laringe, trahee şi bronşii.

Tratamentul ozenei
Tratament medical:
– spălături nazale cu soluţii saline dormotore;
– toaleta foselor nazale cu extragerea crustelor;
– instilaţii nazale şi pensulaţii cu soluţie Lugol în glicerină, oleum eucaliptolat, 1% sau gomenolat,
vitamina A uleioasă;
– aplicarea de pomezi cu streptomicină;
– aerosoli cu soluţii de streptomicină sau cu ape sulfuroase.
Tratamentul chirurgical actual vizează îngustarea foselor nazale prin diferite procedee de recalibrare:
– recalibrarea lărgimii foselor nazale prin implantarea submucoperiostal de creioane de acrilat (între
planul scheletic al meatului inferior şi mijlociu şi mucoasa nazală), după procedeul Eyries-Ramadier
– strâmtorarea foselor nazale prin deplasarea pereţilor intersinusonazali înspre sept, după procedeul
Lautenschlager.