Dreptul La Un Proces Echitabil DREPT CONTENCIOS

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
ÎN JURISPRUDENȚA CCR
Disciplina: Drept Contencios Constituțional

Autori: Alexandra-Paula MOCANU
Denisa Valeria ȚÎRU
Grupa: 15LF194, II ZI
15LF196,II ZI
Coordonator: Conf.univ.dr. Silviu-Gabriel
BARBU
BRAȘOV,
1
2021
CUPRINS
CUPRINS........................................................................................................................................2
INTRODUCERE............................................................................................................................3
CAPITOLUL 1: ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI....................6
1.1: EVOLUŢIA DREPTURILOR OMULUI LA NIVEL INTERNAŢIONAL........................8
1.2: EVOLUŢIA PROTECŢIEI JURIDICE A DREPTURILOR OMULUI.............................10
ÎN PLAN INTERN.....................................................................................................................10
CAPITOLUL 2: DREPTUL PERSOANEI LA APĂRARE....................................................17
2.1: DREPTUL PERSOANEI LA APĂRARE GARANTAT DE LEGISLAŢIA
ROMÂNEASCĂ........................................................................................................................19
2.2: EXERCITAREA DREPTULUI LA APĂRARE................................................................24
CAPITOLUL 3: CONSIDERAŢII PRIVIND DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL.30
3.1: REGLEMENTAREA DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL...............................33
3.2: OBIECTUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL...............................................35
3.3: GARANŢIILE DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL..........................................47
CAPITOLUL 4: FRONTIERELE PROCESULUI ECHITABIL...........................................52
CONCLUZII.................................................................................................................................58
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................61
2
INTRODUCERE
Drepturile omului reprezintă nucleul activităţilor Consiliului Europei, a cărui activitate

influenţează viaţa a sute de milioane de oameni de pe întreg cuprinsul Europei. Principalele
instrumente elaborate în acest scop de către Consiliul Europei sunt Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului1, Carta Socială Europeană2, Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii,
a Pedepselor şi Tratamentelor Inumane3, precum şi Convenţia-Cadru pentru Protecţia
Minorităţilor Naţionale4.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului constituie primul instrument juridic
european care garantează protecţia drepturilor omului. Fiind obligatorie pentru toate statele care
aderă la Consiliul Europei, Convenţia stabileste un sistem de control şi protecţie a drepturilor
omului, sistem pus în aplicare de un organism unic şi permanent, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului5.
Instituţia juridică a Curţii Europene a Drepturilor Omului reglementează drepturile şi
libertăţile umane într-un document care obligă statele membre ale Consiliului Europei să
garanteze aceste drepturi şi libertăţi fiecărei persoane. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
protejează dreptul persoanei la viaţă, la libertate şi siguranţă, la un proces echitabil, la respectarea
vieţii particulare şi de familie, a domiciliului, corespondenţei, conştiinţei şi religiei, libertatea de a
ţine reuniuni paşnice şi de asociere6.
Locul pe care îl ocupă drepturile omului şi importanţa mecanismului stabilit de
Convenţie sunt factori foarte importanţi. Aceasta nu se rezumă numai la a enumera un ansamblu
de drepturi, ea le şi garantează fiecărei personae, stabilind un sistem internaţional de protecţie
colectivă a acestor drepturi, care poate să funcţioneze atât la iniţiativa statelor, cât şi a
persoanelor, astfel încât, individul devine o persoană, un cetăţean în comunitatea naţiunilor
europene. Convenţia obligă statele care au aderat de-a lungul timpului să garanteze drepturile
omului tuturor cetăţenilor lor. Condiţia principală este aceea ca statele semnatare să accepte
jurisdicţia reglementată de Convenţie. Prin normele impuse de acest act juridic este conferit
1
Adoptată la Roma la 4.XI.1950
2
Deschisa semnării la Torino în 1961 şi a intrat în vigoare în 1965
3
Adoptată la Strasbourg, 26 noiembrie 1987
4
Intrată în vigoare la data de 1 februarie 1998
5
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare inca de la 3 septembrie 1953
6
R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I, ed. C.H. Beck, Bucureşti
2007
3
„dreptul de a se plânge atunci când consideră că unul sau mai multe drepturi ale sale au fost
încălcate”, persoanelor fizice, organizaţiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari.
Susţinerea apărării drepturilor omului este parte integrantă a politicii externe a Uniunii
Europene în materie. Scopul orientărilor elaborate la nivel internaţional este de a face
recomandări concrete pentru ameliorarea acţiunilor Uniunii Europene în acest domeniu.
Orientările stabilite de statele membre ale Uniunii Europene pot fi folosite în contactele cu ţările
terţe, la toate nivelurile, respectiv în forurile multilaterale competente în materie de drepturile
omului şi au scopul de a susţine şi de a consolida eforturile depuse în prezent de Uniunea
Europeană pentru promovarea respectării dreptului la apărarea drepturilor omului.
Reglementările internaţionale în materie prevăd intervenţii din partea Uniunii în favoarea
apărătorilor drepturilor omului care sunt ameninţaţi, propunând în acelaşi timp mijloace concrete
pentru a-i susţine şi a le acorda asistenţă.
Dreptul european al drepturilor omului tinde spre realizarea protecţiei a drepturilor
omului. Acesta este motivul pentru care la nivel internaţional se impune a fi respectate o serie de
garanţii generale şi speciale, care sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul Convenţiei sau al
protocoalelor adiţionale la aceasta, la care se adaugă garanţiile implicite, care au apărut în mod
progresiv7.
Dreptului la un proces echitabil prevăzut de Convenţie stabileşte o serie de garanţii
generale, cum sunt dreptul de a se adresa unui tribunal independent stabilit prin lege, dreptul de a
se adresa unui tribunal imparţial, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau efectuarea
unei judecăţi publice şi echitabile. În aceeaşi ordine de idei, Protocolul adiţional nr. 4 8 consacră o
altă garanţie generală, şi anume, limitarea constrângerii corporale.
Pornind de la constatarea că drepturile omului au fost ridicate, de-a lungul timpului, la
rang de problemă esenţială a relaţiilor internaţionale şi că ele au căpătat proporţiile unui fenomen
politic şi juridic internaţional, literatura juridică în materie afirmă că drepturile omului au atins „o
asemenea intensitate şi întindere pentru cele mai multe, dacă nu pentru toate popoarele, încât este
posibil ca lumea să fie martoră apariţiei unei forţe religioase transnaţionale al cărei impact să fie
tot atât de semnificativ pentru umanitate pe cât au fost vechile religii universale”9.
Mai ales în ultimii ani, drepturile omului au devenit unul dintre factorii esenţiali ai
politicii statelor, graţie cărora s-au produs ample mutaţii în fizionomia politică şi economică a
7
F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, ed. Polirom, Bucureşti, 2006
8
Semnat la Strasbourg, la data de 16 septembrie 1963, intrat în vigoare la 2 mai 1968
9
R. Clayton, H. Tomlinson, The Law of Human Rights, ediţia a II-a, ed.Oxford University Press, Oxford, 2009
4
unui mare număr de ţări ale lumii. În susţinerea acestei idei, s-au dat numeroase exp1icaţii, unele
chiar contradictorii, care aveau ca principal subiect sursele transformării drepturilor omului într-
un fenomen definitoriu al ultimei părţi a secolului al XX-lea.
În prezent, problematica drepturilor omului a devenit o sursă majoră de dinamizare a
evoluţiei istorice. Afirmarea individului ca placă turnantă a dezvoltării sociale şi conştientizarea
faptului că investiţia în condiţia umană este benefică societăţilor per ansamblu şi, într-un sens mai
larg, umanităţii în ansamblul ei, individul a ajuns să reprezinte atât fundalul, cât şi liantul tuturor
acelor procese a căror confluenţă în timp au declanşat impactul problematicii drepturilor omului
la care din prezent.
5
CAPITOLUL 1: ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
La începutul apariţiei lor, drepturile omului erau socotite a fi „drepturi naturale”,

denumirea de „drepturi ale omului” fiind relativ recentă. Întrucît s-a apreciat că expresia „rights
of man”, are o tentă discriminatorie, referindu-se doar drepturile bărbatului, încă din perioada
celui de-al doilea război mondial s-a început folosirea formulării „human rights”10.
În limba franceză continuă, totuşi, şi în prezent să se utilizeze formula „droits de
l'homme”, care provoacă aceleaşi probleme11.
Privitor la controversele actuale în ceea ce priveşte sensul noţiunilor enunţate anterior,
doctrina relevă faptul că „Se impune menţionată controversa suscitată de formula drepturile
omului (l'homme), căreia i se reproşează o anumită tendinţă existentă. Nu este, însă, vorba decât
de o ceartă a cuvintelor. Pentru că nimeni nu se gândeşte să dea cuvântului „homme” din expresia
„droits de l'homme” o accepţiune ce ar viza sexul persoanei. Nu există nici o îndoială că este
vorba de drepturi aferente condiţiei umane, fără deosebire de sex si, de asemenea, dacă reluăm
enumerarea ce figurează în paragraful 1 al articolului 2 al Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului12, „ fără deosebire de rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de orice altă natură,
de origine naţională, socială, de avere, naştere sau de orice altă situaţie”. Ar putea fi, totuşi util să
nu se neglijeze nici un aspect al luptei împotriva discriminării femeii. În acest sens, este
neîndoielnic faptul că adoptarea expresiei engleze „human rights”, ce ar putea fi tradusă în limba
franceză prin „droits humains”, sau, chiar mai bine, prin „droits de la personne humaine”, s-ar
putea dovedi o opţiune recomandabilă”13.
Făcând referire la limba română, noţiunea de „om” reprezintă genul proxim atât pentru
bărbat, cât şi pentru femeie, acest lucru rezolvând problema de la sine. Problematica drepturilor
omului în viaţa internaţională a fost însoţită de o îmbogăţire considerabilă a ceea ce am putea
numi „dicţionarul terminologic” al drepturilor omului.
Principalele accepţiuni ce pot fi întâlnite în literatura juridică sunt de drepturi ale
omului, libertăţi fundamentale, drepturi naturale, drepturi fundamentale, drepturi comune,
drepturi ale cetăţeanului, îndatoriri ale omului, îndatoriri fundamentale, drepturi ale popoarelor,
drepturi individuale, drepturi universale.
10
Drepturi ale persoanei umane
11
S. Greer, The European Convention on Human Rights. Achievements, Problems and Prospects, ed. Cambridge
University Press, Cambridge 2006
12
Adoptată la 10 deciziaembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U
13
K. Mbaye, Les droits de l’homme et des peuples, Pedone, édition deuxiemme, 2002
6
O altă precizare în ceea ce priveşte drepturile omului vizează sensurile noţiunii de „om”.
Termenul „om” semnifică fiinţa umană din punct de vedere generic. Instrumentele juridice
naţionale şi internaţionale îl privesc pe om din diferite unghiuri, plecând de la calitatea de
cetăţean, femeie, copil, muncitor, străin, refugiat etc. Alteori, utilizat la plural, termenul vizează
grupuri umane.
În toate epocile, comunităţile au definit, în termeni juridici sau nu, drepturile şi
obligaţiile membrilor lor, în special natura nevoilor şi aspiraţiilor socialmente acceptabile,
precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea ordinii sociale. În acest sens ni se s-a făcut
aprecierea că „Istoria drepturilor omului se confundă cu istoria oamenilor”. Dar această apreciere
nu se referă la faptul că istoria drepturilor omului a început odată cu istoria umanităţii14.
„Cât timp vor exista oameni, aceştia vor fi fiinţe care nu vor înceta să se cucerească pe
ei înşişi. Acela care se întreaba ce este omul ar dori să obţină singura imagine valabilă şi veridică
a omului, sa vadă omul însuşi şi cu toate acestea el nu poate să o facă. Demnitatea omului este de
a fi reprezentantul nedefinitului. Dacă omul este ceea ce este, aceasta se datorează faptului că el
recunoaşte această demnitate în el însuşi şi la ceilalţi oameni”15.
Originea concepţiei de drepturilor omului este întâlnită în sistemele de gândire
naturaliste greceşti şi romane din antichitate16. Aristotel, în „Politica”, afirma că „numai prin lege
devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc prin nimic”. Putem observa în
această afirmaţie primul germene al ideii de drept uman, care va avea un rol important în istoria
societăţii omeneşti. A fost nevoie, însă, de mult timp înainte să se ajungă a recunoaşte faptul că
demnitatea omului este în acealaşi timp şi sursă şi fundament17.
Grecii au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, care stabilea că legile
stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern si imuabil aplicabil cosmosului si
ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.
Pentru perioada medievală, cea mai bună dovadă a existenţei liberului arbitru era
raţiunea sau judecata omului. Aceştia considerau că în timp ce „unele lucruri acţionează fără
judecată, aşa cum o piatră se mişca în jos”, omul „acţionează pe baza judecaţii” şi „pentru ca
această judecată, în cazul unei anumite acţiuni particulare, nu este bazată pe instinct natural, ci pe
14
A. J.Ţigăreanu, ,Monografia garantării dreptului la apărare -Aspecte teoretice, legislative şi de practică judiciară,
ed. Aramis Print, Bucureşti, 2002
15
M. Nowak, Introduction to the International Human Rights Regime, ed. Martinus Nijhoff, Leiden, 2003
16
G.del Vechio, Diritto Naturale e Unita Europea, Roma, 1959
17
A. Gentimir, Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „AL.I.CUZA”, IAŞI, Tomul LI, Ştiinţe Juridice, 2005
7
un act de comparare al raţiunii, el, omul, acţionează pe baza judecăţii libere, păstrându-şi puterea
de a înclina spre diverse lucruri”.
Având în vedere faptul că omul posedă liber arbitru, alegerile sale nu sunt dictate de
instinctul natural, ca în cazul animalelor, ci de judecată. Toma (din) Aquino specifica faptul că
„omul fiind raţional, este necesar să fie înzestrat cu liber arbitru”, ca o fiinţă morală, a obligat
gândirea creştină să susţină existenţă liberului arbitru18.
1.1: EVOLUŢIA DREPTURILOR OMULUI LA NIVEL INTERNAŢIONAL
Pentru a putea înţelege apariţia şi evoluţia accepţiunilor drepturilor omului, este necesară
abordarea acestei dezvoltări prin prisma evenimentelor care s-au produs de-a lungul etapelor
istorice parcurse de omenire.
Deşi problematicii „Drepturilor Omului” i se acordă o atenţie deosebită în special în
secolului al XX-lea, ea nu este absolut nouă în istoria umanităţii. Ideea de „drepturi ale omului”
îşi are originea încă din cele mai vechi timpuri în filosofia istorică greco-romană elaborată de
Zenon. Acesta contura ideea că fiecare individ este îndreptăţit să pretindă recunoaşterea propriei
sale demnităţi şi respectarea lui ca persoană.
În ceea ce priveşte ideea garantării libertăţilor, primul document care o reglementează
eate Magna Charta Libertatum 19 prin care nobilimea engleză a reuşit să impună respectarea
privilegiilor ei de către rege. Aceasta a fost urmată de alte documente precum „Pettition of
Rights”20 şi „Haleas Corpus Acte”21 în Anglia, care urmăreau limitarea absolutismului monarhic
şi afirmarea libertăţii individului. Iar în Statele Unite ale Amricii problema garantării drepturilor
omului a fost instituită pentru prima dată de „Bill of Rights” 22 şi de Declaraţia de independenţă a
Statelor Unite ale Americii23. Aceste documente aveau la bază concepţiile filosofice privind
libertatea personală şi libertatea politică a filosofilor englezi moderni. Revoluţia franceză din anul
1789 a propulsat un alt document important, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.
Totuşi, cele mai importante documente şi-au făcut apariţia în perioada post-belică, ca expresie a
voinţei naţionale de apărare a drepturilor omului. Documentele principale care abordează
18
R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I, ed. C.H. Beck, Bucureşti
2007
19
Adoptată în 1215
20
Adoptată în 1628
21
Adoptat în 1679
22
Adoptat în Virginia în 1776
23
Adoptată la 4 iulie 1776
8
problema drepturilor omului sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 24, Convenţia
privind prevenirea şi pedepsirea genocidului25, Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor
26
omului şi apărarea libertăţilor fundamentale împreună cu Protocolul adiţional din 2027, Pactul
internaţional privind drepturile cetăţenesti şi politice 28 şi Documentele finale ale Conferinţei de la
Helsinki29.
Una dintre cele mai considerabile realizări ale Consiliului Europei este Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta defineşte drepturile şi libertăţile ca fiind inalienabile
fiecărei persoane şi obligă statele semnatare la garantatarea acestor drepturi pentru fiecare dintre
cetăţenii lor. Mai mult, prevederile acestui document instituie un sistem internaţional de protecţie,
conform căruia statele şi, în anumite condiţii, chiar şi persoanele particulare pot sesiza instituţiile
de la Strasbourg în cazul încălcării prevederilor Convenţiei30.
De-a lungul timpului, omenirea nu a încetat să se zbată pentru a formula ceea ce în
prezent defineşte drepturile individului. La început, accentul s-a puspe ideile filosofice. Ulterior,
Habeas Corpus şi Bill of Rights din Marea Britanie adoptate în 1679 şi 1689, Declaraţia de
independenţă a Statelor Unite din 1776 şi, mai ales, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789 au realizat o adevărată istorie în ceea ce priveşte problema drepturilor
omului. Evenimentele săvârşite în cel de-al doilea război mondial au convins omenirea că trebuie
să se facă ceva pentru a elimina agresiunile faţă de oameni31.
În acest scop a fost concepută Declaraţia Universală care formula drepturile universale şi
indivizibile ale persoanei umane. Declaraţia este privit ca un cod complet al demnităţii umane,
care reglementează drepturi esenţiale oamenilor, precum dreptul la viaţă, la libertate, la libertatea
de conştiinţă şi de exprimare, prezumţia de nevinovăţie, interzicerea torturii, dreptul la libera
circulaţie, dar şi dreptul la un trai decent, la muncă, la educaie, la concedii plătite şi asistenţă
medicală etc.32.
24
Adoptată de O.N.U. la 10 deciziaembrie 1948
25
Adoptată la 9 deciziaembrie 1948
26
Adoptată la 4 noiembrie 1950
27
Adoptat în martie 1952
28
Adoptat la 19 deciziaembrie 1966
29
Adoptate la 1 august 1975
30
L. M. Trocan, Garantarea dreptului la apărare în lumina dispoziţiilor tratatelor internaţionale specializate în
materia drepturilor omului şi jurisprudenţei CEDO, în Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi”, Seria Ştiinţe
Juridice, Târgu Jiu Nr. 4/2010
31
V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
32
R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
9
A durat două decenii pentru formularea pacturilor privind drepturile politice, civile,
economice, sociale şi culturale şi aproape 30 de ani pentru ratificarea lor de către statele
semnatare ale Convenţiei.
Mult mai eficient în rezolvarea problemelor datorate încălcării drepturilor omuliu s-a
dovedit Consiliul Europei. Înfiinţat în anul 1953, acesta a fost alăturat Curţii pentru drepturile
omului cu sediul la Strasbourg. Consiliu a impus numeroase aspecte legislative privitoare la
protecţia drepturilor în Germania, Franţa, Marea Britanie sau Austria.
Sfârşitul războiului rece a prilejuit o nouă abordare în interpretarea legislaţiei privind
drepturile omului. Se poate afirma că anii 1990 au adus în prim plan „suveranitatea condiţionată”
a statelor. Neimplicarea forurilor internaţionale în treburile interne ale statelor a încetat să mai fie
un scut impenetrabil. Pe de o parte, pentru prevenirea unor catastrofe umanitare au avut loc
intervenţii armate mult discutate şi, uneori, cu eficienţă îndoielnică, în nordul Irakului, Somalia,
Ruanda şi Bosnia. De asemenea, în anii 1993, respectiv 1994, prin decizia Consiliului de
Securitate, au fost constituite două Tribunale internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda,
care aveau ca principal obiectiv judecarea autorilor crimelor împotriva umanităţii şi ai
genocidului33.
Majoritatea juriştilor şi politicienilor de la sfârşitului secolului trecut erau convinşi că
atât crimele de război, cât şi cele împotriva umanităţii intră sub jurisdicţia internaţională.
Dacă în prezent drepturile omului au un impact mic asupra oamenilor din multe ţări ale
lumii, explicaţia constă în faptul că o anumită parte din prevederile Declaraţiei Universale sunt
inaccesibile.
1.2: EVOLUŢIA PROTECŢIEI JURIDICE A DREPTURILOR OMULUI
ÎN PLAN INTERN
Aşa cum menţionam anterior, societăţile au încercat să definească în termeni juridici

drepturile şi obligaţiile membrilor lor, în special natura nevoilor şi aspiraţiilor socialmente
acceptabile, ca şi restricţiile impuse pentru menţinerea ordinii sociale. În acest sens literatura de
specialitate34 consideră perfect valabilă aprecierea că „Istoria drepturilor omului se confundă cu
istoria oamenilor”.
33
V. Duculescu, Legal protection of human rights, ed. Lumina Lex Publishing House, Bucharest, 1998
34
B. Selejan-Guşan, Drept Constituţional şi instituţii politice, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008
10
K. Jaspers afirmă „Cât timp vor exista oameni, aceştia vor fi fiinţe care nu vor înceta să
se cucerească pe ei înşişi. Acela care se întreabă ce este omul ar dori să obţină singura imagine
valabilă şi veridică a omului, să vadă omul însuşi şi, cu toate acestea, el nu poate să o facă.
Demnitatea omului este de a fi reprezentantul nedefinitului. Dacă omul este ceea ce este, aceasta
se datorează faptului că el recunoaşte această demnitate în el însuşi şi la ceilalţi oameni”.
Dacă istoria concepţiilor referitoare la drepturile omului poate fi considerată ca a început
în secolul al XVII-lea, istoria propriu-zisă a instrumentelor internaţionale în domeniul protecţiei
drepturilor omului începe după cel de-al doilea război mondial, când preocupările în acest
domeniu iau aspect guvernamental şi generalizat, vizând totalitatea drepturilor omului.
În dreptul naţional, evoluţiile produse în materia drepturilor omului s-au realizat în
conformitate cu etapa istorică parcursă. Aspecte importante în ceea ce priveşte drepturile omului
au fost incluse în „Pravila de la Târgovişte” 35, „Pravila de la Putna”36, cea de la mănăstirea
Bistriţa37 sau cea de la Galaţi de la începutul secolului XVII-lea şi altele, care se referă la
condiţia juridică a persoanelor, la organizarea familiei, logodnă, căsătorie, divorţ, şi chiar la
unele prevederi prin care se apără omul, onoarea şi demnitatea sa.
În anul 1646, la tipografia mănăstirii „Trei Ierarhi”, a fost tiparită „Cartea românească
de învăţătură” de către logofătul Eustratie care este acceptată de literatura juridică ca fiind prima
codificare legislativă cu caracter laic a dreptului nostru, iar în anul 1652 s-a tipărit la Târgovişte
„îndreptarea legii”, cunoscută şi sub denumirea de „Pravila cea mare”. Dispoziţiile celor două
codificări se aseamănă, normelor lor apărân dreptul de proprietate şi relaţiile feudale, iar din
punct de vedere al drepturilor omului este relevant faptul că acestea interzic uciderea robilor de
pe moşii38.
În documentul intitulat „Aşezământul” elaborat anul 1743, Constantin Mavrocordat a
dorit să asigure inviolabilitatea domiciliului locuitorilor de la oraşe şi sate. „Pe la târguri şi la
ţară pe nicăieri, casa nimănui cu silă, fără de voia omului şi fără de tocmeala de chirie şi plata
deplină nimene să nu o găzduiască”. Acelaşi domnitor, prin cuprinsul „Actului pentru dezrobirea
vecinilor în Moldova” emis în anul 1749, a abrogat iobagia în Principat. În scopul garantării
drepturilor omului, documentul prevede că în cazurile când se vor vinde moşiile boiereşti,
„oamenii să nu se vânză, ci ca nişte săteni a satelor în sat să rămâie, făcând slujba obicinuită”.
35
Adoptată în anul 1542
36
37
38
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
11
În anul 1773, a fost elaborat la Iaşi „Nakazul” în limba română, care, prin articolul 34,
familiariză cărturarii români cu conceptul lui Ch. Montesquieu despre egalitatea în faţa legii.
Ulterior, în anul 1769 a fost propus un proiect de reformare a orânduirii de stat a
principatului Moldova în care cerinţele principiului dreptăţii erau recomandate de autorii
proiectului drept fundament şi pentru activitatea demnitarilor din organele judiciare. În actele
elaborate în acestă perioadă se stipula că, atât în capitala Moldovei, cât şi în ţinuturile
Principatului, „toate judecăţile să se hotărască după dreptate pe pravili”. Pornind de la faptul că
în trecut o parte a proceselor judiciare au fost soluţionate prin încălcarea prevederilor
principiului dreptăţii, memorandumul propunea ca cele pe nedrept rezolvate „să se judece a doua
oară”39.
Influenţa statelor din Europa de vest asupra reglementărilor interne s-a făcut tot mai
simţită la sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea. Astfel, Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată de către Adunarea Constituantă a Franţei40 în care se
proclama libertatea, egalitatea în drepturi, proprietatea individuală, rezistenţa în faţa asupririi, au
devenit cunoscute în Moldova spre sfârşitul lunii anului 1789.
Principiul egalităţii era tratat şi în actul boierilor moldoveni către Poarta 1 Otomană
elaborat în decembrie 1802. Articolul 1 al documentului prevedea în mod explicit ca
reprezentanţilor diverselor pături sociale să le fie asigurat un statut juridic identic. „Pentru
dreptăţile stărilor, să fie fără de nici o osăbire de la obraz la obraz păzite în fieşte cari stare şi
fiindcă cinstea, viaţa şi averea sunt celi întâi şi mai obşteşti, vor fi păziţi toţi deopotrivă, fără de
nici o deosebiri”41.
Până în anul 1812, ideile referitoare la principiile dreptăţii şi egalităţii şi-au găsit cea
mai amplă reflectare codificarea pravilistului Andronache Donici. El a fost primul care a expus
noţiunea principiului dreptăţii în dreptul românesc, afirmând că „Dreptatea iaste carea fieşte
căruia da ce i se cuvine a lua, întocmai după cum hotărăsc canoanele pravililor” 42, iar într-un
paragraf aparte, Donici redă regulile comportării în societate, prevăzute de principiul dreptăţii,
„Fiinţa dreptăţii iaste ca viaţa omului să fie cinstită, pre nimenea să nu vătăme şi lucrul străin să-
1 dea a cui iaste”. Deşi codicele lui Donici a fost publicat abia în anul 1814, prima variantă a
39
C. Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate şi până la Marea Unire, ed. CH Beck, Bucureşti,
2008
40
Adoptată la 26 august 1789
41
Gh. Dănişor, Filosofia drepturilor omului, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
42
I. Chiş , Istoria Statului şi Dreptului Românesc, ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
12
operei pravilistului, sub formă de manuscrise, se aplicau deja în practica instanţelor judiciare din
ţinuturile Moldovei43.
Un pas important în domeniul protecţiei omului în ţara noastră l-a constituit apariţia
„Codului lui Calimach”, cunoscut şi sub titulatura de „Codica tivilă a Moldovei”, care, iniţial, a
fost tiparită în limba greacă şi a intrat în vigoare în anul 1817, iar în limba română a apărut în
anul 1833. Printre ideile inovatoare pe care le conţinea aceasta, putem aminti condamnarea
robiei considerată „împotriva firescului drit al omului”.
După unirea Principatelor Române au fost elaborate Codul Civil din 1864 44, Codul
penal45 şi Codul de procedură penală46, inspirate din legislaţiile statelor vest-europene. Important
este că în aceste coduri existau prevederi valabile şi astazi, aşa cum sunt principiul legalităţii
pedepsei, al abolirii pedepsei inumane, dreptul la apărare, egalitatea în faţa legii şi multe
asemenea drepturi care se înscriu perfect în ceea ce priveşte apărarea omului.
De o importanţă deosebită se bucură şi momentul anexării Basarabiei de către ruşi în
anul 1812 care nu a afectat în mod radical aplicarea reglementărilor juridice existente în
perioada respectivă. Majoritatea izvoarelor vechi de drept nu au fost abrogate de guvernul rus şi
au avut putere de lege în Basarabia până în anul 1928 când s-a înfăptuit unificarea legislativă a
Basarabiei cu Vechiul Regat.
Următorul pas important în apărarea drepturilor omului 1-a constituit apariţia
Constituţiei din 1923 care a consacrat o serie de libertăţi atât pe plan cetăţenesc, dar în mod
deosebit în ceea ce priveşte apărarea fiinţei umane.
Participarea activă a mişcărilor femeilor la dezbaterea proiectului de Constituţie a avut
ca urmare introducerea unor prevederi conform cărora „drepturile civile ale femeilor vor fi
stabilite în deplină egalitate de sex”, iar „prin legi speciale, adoptate cu majoritate de două treimi
se vor determina condiţiile de bază pentru exercitarea drepturilor politice”.
s-au putut observa încălcări ale drepturilor omului în ţară înainte de al doilea război
mondial, când Uniunea Sovietică a încheiat cu Germania un tratat de împărţire teritorială, numit
Pactul Molotov- Ribbentropp, în urma căruia Uniunea Sovietică a ocupat la 26-28 iunie 1940
Basarabia şi Bucovina de Nord. În acelaşi an fiind ocupate şi Lituania, Letonia şi Estonia. Deşi
nu s-a opus rezistenţă armată în momentul ocupării de către U.R.S.S. a acestor teritorii, în timpul
operaţiilor militare ale Armatei Roşii au fost ucişi fără motiv mii de adulţi şi copii care încercau
43
A. Ripeanu, Istoria statului şi dreptului românesc, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010
44
A intrat în vigoare la 1 decembrie 1865
45
Intrat în vigoare la 1 mai 1865
46
Intrat în vigoare la 30 aprilie 1865
13
să se refugieze în alte ţări, pentru ca mai târziu, sovieticii să execute şi să deporteze alte sute şi
mii de locuitori pe care îi considerau periculoşi pentru procesul de instaurare a regimului
comunist47. Metode de deznaţionalizare în masă contra baştinaşilor au fost aplicate şi mai târziu
între anii 1944-1951, când, pe teritoriul aşa-numitei Republici Sovietice Socialiste
Moldoveneşti, au fost operate alte deportări. Atunci, fără judecată, sute şi mii de moldoveni au
fost duşi în Siberia şi Kazahstan pentru ca în locul lor să fie adusi alolingvi.
Prăbuşirea regimurilor care încălcau în mod sistematic drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor din statele respective, în producerea căreia ofensiva drepturilor
omului a jucat un rol crucial, reprezintă un alt element care favorizează promovarea amplă şi
sistematică a drepturilor omului în întreaga lume. Astfel, trecerea la generalizarea societăţii
democratice, care are la bază pluralismul politic, statul de drept, principiile economiei de piaţă,
valorile general-umane ale libertăţii, demnităţii şi respectării drepturilor omului este, într-o
măsură considerabilă, efectul dinamismului fără precedent pe care l-a înregistrat problematica
drepturilor omului în lumea contemporană48.
Evoluţiile internaţionale din ultimii ani, precum şi implicaţiile ce decurg, în planul
politicii externe a statelor şi, deci, al securităţii şi păcii mondiale, din afirmarea preocupării
pentru respectarea drepturilor omului ca una dintre axele centrale ale noii ordini internaţionale,
impun examinarea dimensiunilor tot mai complexe ale acestui câmp problematic, pe terenul
căruia s-au produs schimbări de mare semnificaţie. Numeroasele dezvoltări conceptuale,
normative şi instituţionale din acest domeniu solicită, la rîndul lor, o analiză profundă, în măsură
să elimine false1e dileme şi să deceleze încărcătura axiologică şi perspectivele pe care o oferă
evoluţia reglementările internaţionale în materie de drepturi ale omului.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a intrat în
vigoare, în cazul România, la 20 iunie 1994, dată la care reprezentatul ţării noastre la Strasbourg
a depus instrumentul de ratificare. Deschisă spre semnare numai statelor membre ale Consiliului
Europei, Convenţia intrase în vigoare în normele juridice internaţionale încă din anul 1953, după
depunerea a zece instrumente de ratificare49.
Într-adevar, în articolului 66 din Convenţie se face o distincţie după momentul intrării în
vigoare a acestei Convenţii în ordinea internaţională, moment marcat după depunerea a zece
47
I. Chiş , Istoria Statului şi Dreptului Românesc, ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
48
C. Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate şi până la Marea Unire, ed. CH Beck, Bucureşti,
2008
49
R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I, ed. C.H. Beck, București
2007
14
instrumente de ratificare şi momente ulterioare, când alte state membre ale Consiliului Europei
au devinit părţi la Convenţie.
Încă de la 7 octombrie 1993, odată cu depunerea instrumentului de aderare la Statutul
Consiliului Europei, România semnase atât Convenţia, cât şi Protocoalele adiţionale ale
aceasteia. Prin Decretul nr. 40 din 23 martie 1994, Preşedintele României a aprobat şi supus spre
ratificare Parlamentului Convenţia şi Protocoalele adiţionale. Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994,
Parlamentul României a ratificat Convenţia şi Protocoalele adiţionale, această lege fiind
promulgată de Preşedintele României la 17 mai 1994.
Publicarea tuturor acestor texte la o dată anterioară depunerii instrumentului de
ratificare a Convenţiei duce la concluzia că acest tratatat a fost acceptat de dreptul intern înainte
ca el să producă efecte directe pentru România. Într-adevăr, conform prevederilor legale
„Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern”. Luând în
considerare dispoziţiile articolului 78 din Constituţie care condiţionează intrarea în vigoare a
legii de publicarea ei în Monitorul Oficial al României, rezultă că tratatele încheiate în numele
României pentru care este necesară ratificarea de către Parlament sunt integrate în dreptul intern
la data publicării legii de ratificare sau la o dată ulterioară, precizată expres în legea de ratificare.
Specificul sistemului constituţional român presupune deci, un decalaj între momentul receptării
în dreptul intern a tratatelor supuse ratificării de către Parlament şi momentul la care aceste
tratate produc efecte faţă de România în ordinea internaţională, respectiv momentul schimbării
sau depunerii instrumentelor de ratificare. Conform acestui sistem, momentul receptării tratatului
în dreptul intern precede întodeauna momentul în care acelaşi tratat produce efecte faţă de
România în ordinea internaţională.
Această regulă s-a aplicat şi în cazul Convenţiei Europene, însă fără a avea consecinţe
practice importante, întrucât cele două momente au fost relativ apropiate în timp. După
receptarea Convenţiei în dreptul intern, drepturile omului recunoscute prin normele impuse de
aceasta puteau fi protejate numai prin intermediul instanţelor naţionale, accesul la Comisie şi la
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului fiind posibil numai după ratificarea Convenţiei.
Odată cu introducerea Convenţiei în normele interne în forma amendată şi completata
prin Protocoalele nr. 3, nr. 5, nr. 8 şi nr. 2, precum şi Protocoalele adiţionale nr. 9 şi nr. 10, care
fac referire la chestiuni de procedură. România prin ratificarea Protocolului nr. 9 a contribuit la
îndeplinirea condiţiei necesare pentru intrarea în vigoare a acestui Protocol. Astfel, conform
articolului 7, protocolul intră în vigoare în ordinea internaţională în prima zi a lunii care va urma
expirării unei perioade de trei luni de la data la care zece state membre ale Consiliului Europei îşi
15
vor fi exprimat consimţământul lor de a fi legate prin protocol.
Astfel, chiar înainte de reformarea sistemului instituţional de la Strasbourg, se adaugă
încă un element esenţial pentru întregirea capacităţii juridice a individului ca subiect de drept
internaţional public, respectiv se recunoaşte şi individului posibilitatea de a sesiza Curtea în
anumite condiţii, în termenul de trei luni de la data înaintării raportului Comisiei către Comitetul
Miniştrilor.
Ratificarea de către România a Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale a fost însoţită de
o declaraţie şi o rezervă din partea statului român. Rezerva priveşte garanţiile stabilite prin
articolul 5 din Convenţie pentru asigurarea dreptului la libertate şi siguranţa persoanei. Prin
declaraţie se interpretează dispoziţiile articolului 2 din primul Protocol adiţional, în sensul că ele
nu impun României „Obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de învăţământ
privat, altele decât cele stabilite prin legea internă”50.
50
Articolul 4 din Legea nr. 30/1994
16
CAPITOLUL 2: DREPTUL PERSOANEI LA APĂRARE
Realizarea justiţiei într-un stat de drept se realizează numai prin respectarea drepturilor
şi intereselor legale ale fiinţei umane. Tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
savârşit o infracţiune este la îndemâna instanţelor judecătoreşti prin intermediul proces penal.
Acest proces penal este guvernat de unele reguli cu caracter general care dirijează întreaga
construcţie a procesului penal51.
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal este principiul garantării
dreptului de apărare, acesta fiind nu numai o manifestare a statului de drept, dar şi o condiţie
necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. În acest principiu este reflectat şi un principiu
important al dreptului penal care se referă la umanismul justiţiei. Având în vedere faptul că
umanismul dreptului penal trebuie privit nu numai în raport cu reglementările referitoare la
constrângerea penală, ci şi la reglementările care conţin incriminări, fiecare normă de incriminare
constituie o ocrotire a omului în tot ce priveşte umanitatea sa52.
În acestă ordine de idei, au fost elaborate în paralel şi la nivel regional, în Europa,
America şi Africa, reglementări care conţin dispoziţii referitoare la drepturile omului. Astfel, în
ceea ce priveşte sistemul penal european, în anul 1949, Guvernele Regatului Belgiei, Regatului
Danemarcei, Republicii Franceze, Republicii Italiene,Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului
Olandei, Regatului Norvegiei, Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord au decis să înfiinţeze
Consiliul Europei care, printre scopurile sale îl avea şi pe acela „de a apăra şi dezvolta drepturile
omului şi libertaţile sale fundamentale”.
Documentul cel mai important elaborat de Comunitatea Europeană în legătura cu
drepturile şi libertaţile fundamentale ale omului este Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor şi libertătilor fundamentale. Aceasta a fost completată cu mai multe protocoale
adiţionale. Prin protocolul nr. 1153 s-au adus modificări şi completări esenţiale textului iniţial al
Convenţiei, care sunt menite să contribuie la îmbunătăţirea mecanismelor de apărare a drepturilor
omului. Această convenţie a reprezentat primul instrument de drept internaţional care a organizat
apărarea individului în faţa propriului stat, garantându-i în acelaşi timp drepturile şi libertăţile
51
S. Kahane, Drept procesual penal, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963
52
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ediţia a II-a, ed. Academiei Române, Bucureşti,
2003
53
Încheiat la 11 mai 1994 la Strasbourg
17
fundamentale. În acest mod a fost creat un mecanism regional care are ca principal obiectiv
protecţia drepturilor omului54.
În cadrul Convenţiei sunt stabilite o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate şi
obligate să dea explicaţii pentru măsurile luate, iar în final să execute anumite hotărâri prin care
s-ar stabili că au fost încălcate drepturilor omului. Garantarea dreptului la apărare este stipulat în
articolului 655 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Articolul 6 paragraf 1 enumeră un
anumit număr de elemente componente ale unei bune administrări a justiţiei. Un element
fundamental pentru ansamblul procesului îl constituie accesul la o procedură penală ce
înglobează toate atributele unei forme judiciare de control56.
Sarcinile de bază a jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor şi
intereselor legale ale omului. Neîncălcarea drepturilor personalităţii, combinarea armonioasă a
intereselor personale cu cele ale statului reprezintă o condiţie indispensabilă a unui stat de drept.
Dintre multitudinea drepturilor pe care le are omul, un loc important îl ocupă dreptul
făptuitorului, învinuitului, inculpatului sau condamnatului la apărare.
Reglementarea dreptului la apărare este nu numai o manifestare a democratismului, dar şi
o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei. Respectarea garanţiilor procesuale ale
învinuitului în procesul penal asigură supremaţia legii şi dreptăţii în procesul înfăptuirii justiţiei.
În cadrul principiului asigurării dreptul la apărare îşi găsesc sorgintea teoriile umanismului şi
democratismului justiţiei57.
Apărarea faţă de învinuirea înaintată este un drept şi nu o obligaţie a persoanei în cauză.
El poate da sau nu explicaţii sau poate să îşi recunoască vina sau să o nege. Însă, în orice caz,
54
F. Marin-Vlădulescu, E. M. Livescu, Încălcările aduse dreptului de acces la justiţie şi dreptului de proprietate prin
Legea 278/2009 de modificare a Legii taxelor judiciare de timbru
55
Articolul 6 (1) Orice persoană are dreptul la judeciziaarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instantă independentă, şi imparţială, instituită de lege, care va hotări fie asupra
incălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
indreptate asupra sa. Hotărârea trebuie să fie pronuntată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis
presei şi publicului pe intreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale intr-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii
private a părţilor la proces o impun, sau atunci când în imprejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei, iar tribunalul apreciază această măsură ca fiind strict necesară. (2) Orice persoană
acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia să va fi legal stabilită. (3) Orice acuzat are
dreptul în special: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, intr-o limbă pe care o intelege, şi în mod amănunţit,
asupra naturi şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de inlesnirile necesare pregătirii
apărării sale; c) să se apere el insuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el si, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei
impun acest lucru; d) să asculte sau să ceară ascultarea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi ascultarea martorilor
acuzării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să ceară a fi ascultat în mod gratuit de un interpret, dacă nu
intelege sau nu vorbeste limba folosită în timpul şedintelor de judeciziaată.
56
D. Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omlui, ed. All, Bucureşti, 1993
57
M. Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
18
statul este obligat să-i asigure dreptul la apărare. De aceea, una din cauzele erorilor judecătoreşti
este încălcarea dreptului persoanei acuzate de a se apăra. Practica arată că stricta respectare a
drepturilor învinuitului în procesul urmăririi penale şi dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea
de acuzare, de folosire nejustificată a legii penale, de stabilire a unei pedepse nelegale.
Asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării probelor depuse la dosar, fiind o condiţie
necesară aflării adevărului, a apărării drepturilor şi intereselor legale a persoanei, a emiterii unei
sentinţe legale şi întemeiate58.
Principiul garantării dreptului la apărare, ca regulă de bază a procesului penal, are ca
finalitate imposibilitatea acuzării unei persoane fără drept şi, astfel, nici un vinovat nu suportă
rigorile legii penale mai mult decât se cuvine.
2.1: DREPTUL PERSOANEI LA APĂRARE GARANTAT DE LEGISLAŢIA

ROMÂNEASCĂ
Realizarea apărării persoanei solicită descoperirea acelui fapt incriminat de legislaţia

penală şi care pretinde exercitarea dreptului la apărare. În obiectul apărării se oglindeşte
specificul ei care se rezumă la drepturile şi posibilităţile acordate de legiuitor în procesul
examinării dosarului penal59.
Elementele cele mai importante în structura obiectului apărării sunt interesele persoanei
învinuite. După înaintarea învinuirii sau întocmirea procesului-verbal de interogare în calitate de
învinuit, apar câteva interese din partea părţilor participante. Unul din ele şi, care poate fi
considerat cel mai important, este tendinţa de se eschiva de la răspunderea penală şi de pedeapsa
penală. Interesul său material se reduce la acela de a respinge complet toate pretenţiile materiale
ce sunt înaintate pe cazul concret.
Cu alte cuvinte, în conţinutul obiectului dreptului la apărare nu intră interesele abstracte,
ci interesele subiective ce ţin de personalitatea învinuitului. Pentru realizarea acestor interese,
făptuitorului sau învinuitului îi sunt atribuite o serie de drepturi care sunt garantate prin legislaţie,
fiind atribuite tuturor, adică făcând parte din drepturile obiective ale părţilor la proces.
Constituţia României cuprinde un sistem de norme juridice învestite cu forţă juridică
superioară care privesc organizarea de stat, structurile economice sau drepturile şi libertăţile
58
F.Quilleré-Majzoub, La défense du droit à un procès équitable, ed. Bruylant, Bruxelles, 1999
59
A. J. Bullier, Y a-t-il un droit au procès équitable «fair trial» (au pénal) dans la Constitution australienne?, în
Revue de droit pénal et de criminologie, 1998
19
fundamentale ale omului. Constituţia, fiind principalul izvor al dreptului, este parte integrantă a
acestuia. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului constituie o instituţie a
dreptului constituţional şi, ca atare, în mod firesc sunt cuprinse în normele juridice ale
Constituţiei. Asemenea prevederi se regăsesc în Titlul I denumit „Principii generale” şi, mai ales,
în Titlul II intitulat „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, precum şi în multe
dispoziţii ale Constituţiei, care se referă implicit la drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
Încă din primul articol al Constituţiei se subliniază faptul că „România este un stat de
drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în
spiritul tradiţiilor democretice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989,
şi sunt garantate”.60
În Capitolul I al Titlului II care este recunscut sub denumirea de „ Dispoziţii comune”,
sunt înscrise câteva reguli de o deosebită importanţă conform cărora toţi cetăţenii beneficiează de
drepturile şi libertaţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi, totodată, acestora le incumbă
obligaţiile prevăzute de aceste dispoziţii61.
În aceeaşi ordine de idei, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritaţilor publice, fără
privilegii şi fară discriminări62, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor trebuie să se
realizeze, în condiţiile statului de drept, pe baza legii, nimeni nefiind mai presus de lege 63. De
asemenea, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statulti român 64, se bucură
de protecţia generală garantată de Constituţie şi de alte legi 65. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi
sau expulzaţi din România66. Totuşi, cetăţenii străini sau apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza
unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitat67.
Dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
şi celelalte tratate la care România ete parte 68. Dacă există, însă, neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile
60
Articolul 1 din Constituţia României
61
Articolul 15 alineat 1 din Constituţia României
62
63
64
65
66
67
68
articolul 20 alineat 1 din Constituţia României
20
interne, au prioritate de aplicare reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile69.
Astfel, în conformitate cu prevederile legale, orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime 70. De asemenea, părţile au
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil71.
În Capitolul II al Titlului II din Constituţie sunt descrise drepturile fundamentale ale
cetăţenilor. Sub acest aspect, Constituţtia consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor români, fară
deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice alte împrejurări. Pe lângă drepturile
social-economice, culturale şi politice, sunt consacrate şi dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică72, dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei73 şi dreptul la apărare74.
Dreptul la apărare îşi găseşte consacrarea constituţională în articolul 24. Astfel, alineatul
1 al acestui articol prevede faptul că „Dreptul la apărare este garantat”. Alineatul 2 precizează că
„în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Dreptul la apărare constituie unul din drepturile esenţiale ale individului, fiind strâns legat de
libertatea sa individuală.
Dreptul la aparare este un drept fundamental cetăţenesc de tadiţie în istoria instituţiei
drepturilor şi libertăţiilor cetăţeneşti. Constituţia română îl reglementează distinct pentru că, deşi
este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el reprezintă un
interes egal pentru întreaga activitate judiciară, mai exact, atât pentru procesele penale, cât şi
pentru cele civile, comerciale, de muncă etc.
Cele două alineate ale articolului 24 surprind conţinutul dreptului la apărare sub cele
două accepţiuni ale sale. Astfel, într-o accepţiune largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea
drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva
acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa75.
În cazul proceselor civie, comerciale, de muncă sau de contencios administrativ, dreptul
la apărare, privit ca o totaliatate de drepturi şi reguli procedurale, oferă părţilor participante
posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului.
69
70
71
72
73
74
75
B. Selejan-Guşan, Drept Constituţional şi instituţii politice, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008
21
În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui
avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o utilitate mare, iar al doilea alineat al textului
constituţional se insistă cu privire la acest aspect. În România, dreptul la apărare este garantat
învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
Astfel, pe timpul desfăşurării procesului penal, organele judiciare sunt obligate să
asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să
administreze probele necesare în apărare. Acestea au obligaţia să îl încunoştiinţeze de îndată şi
înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat, de fapta pentru care este cercetat, încadrarea
juridică a acesteia şi să îi asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Trebuie specificat
faptul că orice parte are dreptul să fie asistată de un apărător în tot cursul procesului penal76.
Organele de cercetare penală au obligaţia să aducă la cunoştinţă învinuitului sau
inculpatului, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul său de a fi asistat de un apărător,
acest lucru consemnându-se într-un proces–verbal. Tot în exercitarea atribuţiilor lor, organele
judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau
inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales77.
Dreptul la apărare are un conţinut complex în care sunt cuprinse o serie de aspecte 78
referitoare la posibilitatea părţilor de a se apăra singure, obligaţia organelor judiciare de a avea în
vedere din oficiu şi aspectele favorabile părţilor angajate în procesul penal, posibilitatea şi uneori
şi obligaţia acordării asistenţei juridice în cursul procesului penal.
Posibilitatea părţilor de a se apăra singure este marcată prin prezenţa unor largi drepturi
procesuale acordate acestora şi în special învinuitului sau inculpatului. Astfel, potrivit
dispoziţiilor legale79, învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce şi
de a o combate prin probe80.
De asemenea, în lege este prevăzută posibilitatea învinuitului sau inculpatului de a
participa la efectuarea actelor de urmărire penală şi la toate actele de judecată. Exercitarea în
bune condiţii a apărării presupune cunoaşterea de către toate părţile a probelor care le
prejudiciază interesele. În cce ce priveşte învinuitul sau inculpatul, acesta trebuie să cunoască
probele care îl învinuiesc. O asemenea posibilitate şi obligaţie pentru organele judiciare este
prevăzută de articolele 250 şi 294 din Codul de procedură penală.
76
B. Bouloc, Les abus en matière de procédure pénale, RSC, 1991
77
Articolul 6 Cod procedură penală
78
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, ed.Global Lex, Bucureşti, 2002
79
80
22
O altă componentă a dreptului la apărare o constituie şi obligaţia organelor judiciare de a
avea în vedere, din oficiu, aspectele favorabile părţilor. Această obligaţie este, de fapt, o latură a
manifestarii rolului activ al organelor judiciare în procesul penal. În cazurile în care părţile nu
acţionează în direcţia valorificării unor probe care susţin interesele lor, organele judiciare
administrează, din oficiu, acele probe.
În conţinutul dreptului la apărare este cuprinsă şi asistenţa juridică a părţilor de către un
apărător, persoană cu pregătire juridică şi care are prin lege posibilitatea să apere drepturile şi
interesele legitime ale părţilor.
Prin natura sa, asistenţa juridică se înfăţişează ca o garanţie a dreptului la apărare.
Componentele ale dreptului la apărare pot fi întâlnite în mod cumulativ pe parcursul rezolvării
cauzelor penale, uneori însă, este posibil ca o anumită componentă a dreptului de apărare să fie
absentă. Astfel existenţa juridică este, în principiu, facultativă şi numai în cazurile prevăzute
expres de lege, apărătorul este prezent în mod obligatoriu în cauzele penale alături de învinuit sau
inculpat81.
Nerespectarea prevederilor legale ce se constituie garanţii ale dreptului de apărare poate
atrage ca sancţiune nulitatea actelor procesuale efectuate în acest mod, cu obligaţia refacerii lor în
condiţiile legii.
Tot o garanţie a dreptului de apărare o reprezintă ascultarea învinuitului sau inculpatului
în diferite etape ale desfăşurării procesului penal. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului,
precum şi a celorlalte părţi, pot fi privite nu numai ca mijloace de probă în procesul penal, dar şi
ca garanţii ale exercitării apărării.
O altă garanţie a dreptului de apărare este constituită de condiţiile cerute de lege pentru
valabilitatea unor acte procesuale. Sub acest aspect se au în vedere dispoziţiile legale potrivit
carora, în faza de judecată, inculpatul arestat trebuie adus obligatoriu la judecată, asistenţa
juridică fiind, de asemenea, obligatorie82.
Aşadar, noţiunea de apărare este mai largă decât noţiunea de apărător, pentru că apărarea
poate fi efectuată fie personal de către învinuit sau inculpat, fie de apărătorul ales sau desemnat
din oficiu. Apărarea trebuie să se refere la cauză în complexitatea ei, atât în fapt, cât şi în drept şi
realizată prin actele specifice şi îndeplinită după formele procesuale prevăzute de lege, ea
neputând fi îndeplinită în mod temeinic şi în toată amploarea decât de un apărător cu pregătire
juridică de un avocat.
81
V. Ponta, Drept penal - Partea generală. Note de curs, ed. Lumina Lex, 2004
82
V. Pavaleanu, Drept penal general, ed. Lumina Lex, 2007
23
Înscrierea dreptului de apărare între regulile de bază ale procesului penal a determinat
legiferarea unor instrumente legale care să impună instituţii ce susţin apărarea persoanelor în
procesul penal, astfel prin textele ce compun Codul de procedură penală le-au fost asigurate
părţilor posibilităţi pentru ca organele judiciare să ţină cont de cererile şi susţinerile lor sau pentru
a argumenta lipsa de vinovăţie, netemeinicia învinuirilor aduse sau a pretenţiilor ce decurg din
acestea.
Finalitatea obligaţiei la apărare constă în imposibilitatea condamnării unei persoane
nevinovate, dar şi faptul că nici un vinovat nu trebuie suporte rigorile legii penale mai mult decât
se cuvine.
Relaţiile sociale, circuitul valorilor materiale şi spirituale interne şi internaţionale, precum
şi legăturile interumane, sunt reglementate prin norme obligatorii variate care alcătuiesc sistemul
de drept al unui stat83.
2.2: EXERCITAREA DREPTULUI LA APĂRARE
Unii autori84 apreciază că dreptul la apărare are un conţinut complex, manifestat sub trei
aspecte principale. În primul rând, părţile au posibilitatea de a-şi asigura singure apărarea. Astfel,
învinuitul sau inculpatul beneficiază de o serie de drepturi procesuale care îi dau posibilitatea de
a-şi asigura singur apărarea, aceştia având dreptul de a cunoaşte învinuirea şi de a o combate prin
probe, având posibilitatea să participe direct le efectuarea actelor de urmărire penală şi la actele
de judecată, având dreptul de a i se prezinta materialul de urmărire penală şi de asemenea, părţile
putând exercita dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor, putând exercita căi ordinare de atac sau
în unele condiţii excepţionale, căi extraordinare de atac85.
Regula în procesul penal o constituie lipsa obligativităţii apărării. Această posibilitate
oferă largi drepturi procesuale părţilor, dar în special învinuitului sau inculpatului86.
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului, interesul său
primordial fiind ca fapta să nu fie descoperită şi probată, pentru a-şi diminua vinovăţia sau chiar
pentru a se sustrage răspunderii penale. În condiţiile în care nu sunt încălcate alte norme penale,
învinuitul sau inculpatul nu va savârşi o nouă infracţiune când va încerca prin apărarea sa să
83
R. Sanielevici, Drept civil. Partea generala, ed. Universităţii ,,Al.I.Cuza”, Iaşi, 1970
84
M. Apetrei, Drept procesual penal.Partea generală,vol. 1, ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998
85
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, partea generală, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006
86
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea generală,vol. 1, ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998
24
altereze adevărul. Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuiţilor şi inculpaţilor, acest
drept putând fi realizat personal sau prin intermediul unui apărător.
Având în vedere că tot potrivit unui principiu fundamental al procesului penal, orice
persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală
definitivă, asigurându-se astfel protecţia juridico-procesuală a persoanei în calitatea ei de subiect
al raportului juridic procesual, în administrarea probelor organele judiciare trebuie să ţină seama
şi de probele care prezintă aspecte favorabile părţilor 87. Atunci când partea consideră necesar,
poate cere sprijinul unui avocat care îi poate acorda asistenţă juridică88.
Cerinţa prevăzută de articolul 6 punctul1 al Convenţiei, conform căreia o cauză trebuie să
fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor
fundamentale ale oricărui proces, şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la
apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.
Contradictorialitatea este principiul care oferă părţilor posibilitatea să participe în mod
activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării
procesului. În virtutea acestui principiu, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile,
apărările şi probele de care se folosesc în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata
neputându-se face decât după citarea lor legală. În cursul procesului toate părţile sunt ascultate în
mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă în
vederea aflării adevărului, încuviinţarea probelor făcându-se în şedinţă publică, după o prealabilă
discutare a acestora de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea
exercitării căilor legale de atac.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea oricărei părţi de a expune cauza
instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversa, ceea ce se
realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.
Dreptul la apărare are în dreptul românesc valoare de principiu constituţional, ţinând
seama că prin textul articolului 24 alineat 1 din Constituţie este stabilit faptul că dreptul la
apărare este garantat de lege, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol este prevăzut faptul că în tot
cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
87
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală. Ediţia a VII-a, ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009
88
A. L. Lorincz Drept procesual penal, partea generală, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006
25
În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură
părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi
angaja un avocat.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a
instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii,
colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei89.
Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei doar în numele legii de către instanţele
judecătoreşti, în limita competenţelor care le-au fost conferite de legiuitor, precum şi supunerea
judecătorilor numai în faţa legii.
Egalitatea părţilor se referă la egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar
şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi
obligaţii.
Cerinţa examinării cauzei în public prevăzută de articolul 6 punctul 1 din Convenţie face
referire la publicitatea dezbaterilor care se realizează, pe de o parte, prin asigurarea accesului
părţilor la dezbateri, aceasta reprezentând o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor
procesuale care constă în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă
parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.
Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul cunoscut al instanţei, în
zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de şedinţă şi care se afişează la uşa sălii de
şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată90.
Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei
acestora, deaorece nu este suficient să se facă dreptate, ci acest lucru trebuie cunosctut. Din
această cauză, părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar
atunci când s-a declarat şedinţă secretă91, iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de
judecată decât în cazul în care şedinţele au fost declarate secrete.
Caracterul dezbaterilor nu influenţează pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care are loc
întotdeauna în cadrul unei şedinţe publice, fapt prevăzut expres de textul articolului 6 punctul 1
din Convenţie, dar şi în conţinutul articolului 121 alinineat 3 din Codul de procedură civilă.
Cerinţa ca examinarea cauzei să se realizeze într-un termen rezonabil trebuie raportată la
fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea
procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor,
89
G. Nistoreanu, M. Apetrei, L. Nae, Asistenţa juridică în procesul penal, ed. Ministerului de Interne, 1993
90
Articolul 125 Cod de procedură civilă
91
Articolul 121 alineatul 2 Cod procedură civilă
26
aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac. Celeritatea judecării proceselor nu este
consacrată expres în legislaţia naţională, totuşi s-a apelat la aceasta într-un număr limitat de
litigii92.
În aceeaşi ordine de idei, Codul de procedură civilă cuprinde un număr de norme prin care
asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de natura
lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele reglementate de articolul 155 alineat 1 şi
articolul 156 alineat 1, care permit amânarea judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii
părţilor, respectiv pentru lipsa de apărare temeinic motivată, precum şi cele din articolul 260
alineat 1 şi articolul 264 alineat 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora pronunţarea
hotărârii se poate amâna pentru un termen care să nu depăşească 7 zile, iar redactarea hotărârii se
face în termen de 30 de zile de la pronunţarea ei.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are drept scop înlăturarea incertitudinii în
care se găsesc părţile prin restabilirea drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii care
trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a
unui proces echitabil.
În ceea ce priveşte independenţa organului judiciar, aceasta presupune două laturi, şi
anume, independenţa instanţelor şi independenţa magistratului. Independenţa instanţelor are în
vedere faptul că sistemul instanţelor prin care se realizează justiţia nu face parte şi nu este
subordonat puterii executive sau legislative a statului.
Acest aspect este reflectat în conţinutul articolul 126 alineat 1 din Constituţia României,
care prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege, adică prin intermediul judecătoriilor, tribunalelor şi
Curţilor de Apel.
În acelaşi sens sunt şi prevederile articolului 126 alineat 3 din Constituţie care prevăd că
prin lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată a fiecărei cauze în parte.
Independenţa judecătorilor este reflectată în conţinutul articolul 124 alineat 2 din
Constituţia României care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Aceasta presupune că şi în cazul instanţelor de judecată, magistraţii nu pot fi influenţaţi de
puterea executivă sau legislativă a statului. Independenţa nu exclude intervenţia instanţelor de
control judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti.
92
De pildă, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, reglementată prin Legea 10/2001
sau în materia adopţiilor, reglementată prin O.U.G. 25/1997, aprobată prin Legea 87/1998
27
În acelaşi timp, trebuie subliniat faptul că nici verificările atribuite prin Legea nr.92/1992
privind organizarea judecătorească93 în competenţa conducătorului instanţei, nu afectează
independenţa magistraţilor şi judecătorilor. Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de
judecată. Verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea proceselor în curs sau
la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat 94, aceasta fiind dată de garanţiile aflate în
statutul său.
O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora este dată de
inamovibilitate acestora. Aceasta garanţie presupune că orice avansare sau transferare nu se poate
face decât cu consimţământul judecătorilor95.
Imparţialitatea, ca element al unui proces echitabil, reprezintă garanţia încrederii
justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, prin care se
realizează actul de justiţie.
Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de
procedură civilă, şi anume Titlul V, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi
celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili, precum şi procedurilor de
urmat în cazul intervenirii acestora96.
Prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui proces echitabil,
prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată,
excepţie făcând funcţiile didactice din învăţământul superior.
În procesul penal al oricărui stat de drept unul din principiile esenţiale ce stă la baza
legalităţii şi democraţiei îl constituie cel al asigurării dreptului la apărare. Acest principiu este
cunoscut de mult timp, însă nu era pus în aplicare îndeajuns, având un caracter pur formal. Însa,
odată cu crearea unor organisme internaţionale guvernamentale, aici este vorba în special de
Organizaţia Naţiunilor Unite, unul din principalele obiective de activitate al acestor organisme îl
constituie tendinţa de excludere din procesul penal existent în Statele membre în acea perioadă, a
tuturor elementelor ce contravin unui proces echitabil.
Rezultatele respectării tuturor acestor reguli contribuie la o mai bună realizare şi asigurare
a principiului garantării dreptului la apărare. Astfel, prin această lucrare,am încercat să atrag
93
Republicată în Monitorul Oficial al României nr. 259 din 30 septembrie 1997
94
Articolul 18, alineat 4 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judeciziaatoreasca
95
G. Nistoreanu, M. Apetrei, L. Nae, Asistenţa juridică în procesul penal, ed. Ministerului de Interne, 1993
96
A. J.Ţigăreanu, ,Monografia garantării dreptului la apărare -Aspecte teoretice, legislative şi de practică judiciară,
ed. Aramis Print, Bucureşti, 2002
28
atenţia asupra câtorva probleme ce ţin de aplicarea şi asigurarea dreptului la apărare ca principiu
de bază a dreptului procesual penal.
29
CAPITOLUL 3: CONSIDERAŢII PRIVIND DREPTUL LA UN PROCES
ECHITABIL
Recunoaşterea dreptului la apărare este un numitor comun al tuturor sistemellor

procedurale din statele democratice. Garantarea dreptului la apărare este, de regulă, prevăzută în
majoritatea legislaţiilor, plecându-se în reglementarea lui de la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948 şi de la Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte tribunalele internaţionale
specializate şi se aseamnănă din acest punct de vedere cu dreptul internaţional penal şi cu dreptul
comunitar. Astfel, există trei tribunale specializate la nivel regional, şi anume Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului şi Curtea Africană a Drepturilor
Omului şi Popoarelor.
Normele internaţionale care vizează în mod direct individul, îi atribuie acestuia drepturi
direct prin tratate şi îi oferă acces direct la organele de jurisdicţie, iar în plan procesual, individul
este pus pe o poziţie de egalitate cu statul. Ca o garanţie a respectării drepturilor omului,
Convenţia Europeană prevede în articolul 6 punctul 1, dreptul oricărei persoane la un proces
echitabil, stipulând faptul că orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil,
public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege,
care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie
pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice
ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de
către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei.
Rezultă din cele menţionate faptul că în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces
echitabil are mai multe componente, şi anume, accesul liber la justiţie, examinarea cauzei în mod
echitabil, public şi într-un termen rezonabil, examinarea cauzei de către un tribunal independent,
imparţial, stabilit prin lege şi publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti97.
97
A. Ashworth, Article 6 and the Fairness of Trials, CLR, 1999
30
Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc important printre drepturile fundamentale
recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem
de drept.
Dispoziţia introdusă prin intermediul articolului 21 alineat 3 din Constituţia României
face doar o referire la un „proces echitabil”, fără să explice această sintagmă.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, cuvântul „echitabil” este explicat ca fiind
„întemeiat pe dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”.
În Dicţionarul de Procedură Penală se consideră că „în reglementarea procesuală,
„echitatea” presupune o deplină egalitate a tuturor participanţilor la procesul penal, iar în
realizarea acestuia echitatea nu poate fi separată de ideea fundamentală potrivit căreia toate
persoanele care au încălcat legea trebuie să fie sancţionate şi nici un nevinovat să nu fie
pedepsit”. În acest mod se exprimă cerinţa existenţei unui echilibru între apărarea interesului
general al societaţii, de pedepsire a tuturor infractorilor şi interesul legitim al fiecărei persoane
nevinovate de a nu fi supusă constrângerii penale. Pentru realizarea acestui lucru este necesar, pe
de o parte, să existe o autoritate judiciară corespunzătoare care să aplice în mod corect şi
nepărtinitor legea penală tuturor celor care au savârşit infracţiuni, care este obligată prin lege să
acţioneze în acest sens, pentru aflarea adevărului despre infracţiunea savârşită şi autorul ei,
precum şi aplicarea unei pedepsei corespunzătoare în caz de vinovăţie, dar care să se asigure că
nici o persoană nu este cercetată sau judecată pentru o infracţiune pe care nu a savârşit-o.
Manifestarea unei preocupări permanente de a nu se aduce atingere drepturilor şi
libertăţilor fundamentale reglementate de Constituţie presupune existenţa unor garanţii puternice
care să împiedice orice abuz şi să înlăture consecinţele unor încălcări ale legii făcute de
autorităţile judiciare în privinţa prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la apărare, a libertăţii
individuale, a demnităţii umane sau a vieţii intime.
Dreptul la un proces echitabil, atât în domeniul civil, cât şi penal, este garantat prin
articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi este dreptul cel mai des invocat de
către participanţii la un proces. Astfel, în conformitate cu prevederile articolului 6, orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale,
de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotarâ fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotarârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar
accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a
unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
31
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în
împrejurari speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Orice
persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pâna ce vinovaţia va fi legal
stabilită. Orice acuzat are, în special dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o
limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva
sa, să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, să se apere el însuşi sau
să fie asistat de un apărător ales de el, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un
apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o
cer, să întrebe sau să solicite audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării şi să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.
Din analiza dispoziţiilor legale, se poate desprinde opinia că noţiunea de proces echitabil
cuprinde mai multe aspecte referitoare la efectuarea unui proces, dintre care, cel mai important
este dreptul de a fi audiat în mod echitabil, în mod public şi într-un interval de timp rezonabil, de
către o instanţă independentă şi imparţială, legal constituită.
De asemenea, articolul 6 conţine referiri la principiul prezumţiei de nevinovăţie care
trebuie respectat până în momentul stabilirii vinovăţiei, la dreptul acuzatului de a dispune de
timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării, la dreptul de a se apăra el însuşi sau de a
beneficia de asistenţă judiciară, la dreptul de a cita martori sau de a folosi ajutorul gratuit al unui
interpret, dacă acest lucru se dovedeşte necesar98. Trebuie menţionat faptul că durata exagerată a
procedurilor civile sau penale a constituit obiectul multor plângeri formulate împotriva diverselor
state şi examinate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului 99.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a diversificat de-a lungul timpului modalităţile
de asigurare a protecţiei dreptului la un proces echitabil. Astfel, articolul 13 ofera oricărei
persoane dreptul de a formula un recurs valabil dacă aceasta consideră că i-au fost lezate
drepturile garantate de Convenţie. Faptul că în legislaţia naţională nu sunt prevăzute căi de recurs
valabile, constituie prin el însuşi o încălcare a prevederilor Convenţiei. Orice stat contractant
trebuie să pună la dispoziţia justiţiabililor căi de recurs împotriva unor presupuse încălcări ale
Convenţiei.
98
A. Berthe, Le compte-rendu d'audience et l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciare, RTDH, 1998
99
De exemplu, Italia a trebuit să revizuiască mai multe prevederi din cadrul codurilor de procedură civilă și penală în
încercarea de a stăvili numărul mare de plângeri care asaltau Strasbourg-ul privind durata procedurilor interne.
32
3.1: REGLEMENTAREA DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL
Noţiunea de „proces echitabil” este una aproape imposibil de definit datorită condiţiilor
speciale în care a apărut în sistemele juridice contemporane. Evoluţia pe care au cunoscut-o
garanţiile procedurale a fost realizată iniţial de către instanţele britanice şi americane pentru ca,
mai apoi, Curtea şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului 100 să adauge unele aspecte noi la
cele cunoscute anterior101.
În mod evident însă, ideea de proces echitabil trimite şi astăzi la ideea de stat de drept, a
cărui primă şi esenţială caracteristică constă în eliminarea arbitrariului şi domnia legii. Aceste
două obiective ale oricărui stat democratic sunt echivalente cu oferirea unor garanţii materie
procesuală, atât prin extinderea noţiunii de proces asupra unor domenii ce ţin de instanţele
administrative ori disciplinare, cât şi prin delimitarea cât mai exactă a liniei de echilibru care ar
trebuie să existe între protecţia drepturilor fundamentale şi alte interese ale statelor102.
Articolulu 11 din Constituţia României stabileşte obligaţia statului român de a îndeplini
întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle care îi sunt atribuite prin tratatele la care este parte,
precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.
Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între
statele comunităţii internaţionale şi exprimă, în acelaşi timp, interdependenţa dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern, prin integrarea normelor dreptului internaţional în sistemul
dreptului naţional.
Integrarea normelor internaţionale în dreptul intern se poate realiza prin ratificarea
instrumentelor juridice internaţionale, acorduri, Convenţii, protocoale, statute, pacte etc.,
operaţiune prin care acestora li se conferă forţa obligatorie de către Parlament. Întrucât ratificarea
se face prin lege, prevederile documentului internaţional ratificat sunt integrate în sistemul
normelor interne, urmând a avea aceeaşi forţă juridică cu legile naţionale.
Astfel, articolul 20 din Constituţia României stabileşte că interpretarea şi aplicarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale
la care România este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului,
100
A. J. Bullier, Y a-t-il un droit au procès équitable « fair trial » (au pénal) dans la Constitution australienne?, în
Revue de droit pénal et de criminologie, 1998
101
L. E. Pettiti, Les droits de l’homme et l’accès à la justice, RTDH 1990
102
F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit à un procès équitable, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1999
33
cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în
care între ele există neconcordanţe.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituie una din referinţele fundamentale
ale drepturilor şi libertăţilor omului. În Declaraţie se arată că la baza libertăţii, dreptăţii şi păcii în
lume se află recunoaşterea demnităţii tuturor persoanelor şi a drepturilor lor egale şi inalienabile.
Aceasta îşi propune să creeze un cadru legal care să exprime norme cu impact juridic puternic în
ceea ce priveşte libertăţile şi demnităţile umane, care trebuie să aparţină tuturor oamenilor,
indiferent de religie, rasa sau sex. În temeiul Declaraţiei au fost elaborate de-a lungul timpului
pacte, tratate, convenţii şi constituţii care conţin aspecte comune cu cele reglementate de
Declaraţie.
Constituţia României a considerat acet act internaţional crezul democraţiei şi libertăţii
româneşti. Declaraţia Universală este unul dintre izvoarele dreptului românesc actual şi o
importantă sursa de informare pentru Curtea Constituţională care este chemată să se pronunţe
asupra conformităţii legii cu Constituţia, cu Declaraţia, cu tratatele, pactele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte. Atât Declaraţia, cât şi Constituţia obligă autorităţile,
mai ales justiţia, să respecte drepturilor şi libertăţile fundamentale, printre care şi acele drepturi şi
libertăţi prin intermediul cărora se asigură neatingerea laturii spirituale a personalităţii uname.
Protecţia drepturilor omului presupune în primul rând existenţa unor garanţii şi mecanisme pentru
asigurarea exercitării lor. Dintre toate acestea, mecanismele jurisdincţionale s-au dovedit a fi cele
mai eficiente. Ele au la bază exercitarea unor jurisdicţii ce au competenţa să examineze plângerile
şi contestaţiile ce îşi găsesc temeiul în încălcarea drepturilor omului şi trebuie să pronunţe
hotărâri cu caracter obligatoriu pentru cei interesaţi103.
Al doilea act de o importanţă incontestabilă este Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Convenţia constituie baza acţiunilor permanente desfăşurate de Consiliul Europei ca
deţinător al patrimoniului european în domeniul drepturilor omului. În textul Convenţiei se
prevede că statele care ratifică acest act acceptă în mod automat dubla obligaţie ce decurge din
textul articolului 1. Acesta prevede faptul că ele trebuie să se asigure că dreptul lor intern este
compatibil cu Convenţia şi să înlăture orice necunoştere a drepturilor şi libertăţilor protejate prin
acest document. Trebuie precizat însă faptul că nici măcar în sfera drepturilor omului nu există o
concordanţă deplină între viziunea teoretică şi realitatea existentă în unele ţări. Cel mai elocvent
exemplu îl constituie existenţa pedeapsei cu moartea în unele state ale lumii dezvoltate. Dacă în
103
A. Gentimir, Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „AL.I.Cuza”, IAŞI, Tomul LI, Ştiinţe Juridice, 2005
34
majoritatea ţărilor lumii aceasta a fost abolită, realitatea ne arată totuşi că nu puţine ţări o mai
menţin în timp ce pretind a fi ţări civilizate, democratice.
Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului militează pentru respectarea demnităţii umane şi dezvoltarea individului ca
personalitate unică şi distinctă care are aceleaşi drepturi şi libertăţi cu ceilalţi.
Prin intermediul Protocolului nr.11104 al Convenţiei Europene al Drepturilor Omului a
intervenit o nouă reformă a sistemului de control în faţa Curţii. Prin această reformă s-a urmărit
menţinerea şi întărirea eficacităţii apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
prevăzute de Convenţie.
În ceea ce priveşte normele de drept intern, România a ratificat Convenţia Europeană
pentru apărarea Drepturilor Omului, precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9,
10 prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 105. În Constituţie, dreptul la un proces echitabil este
prevăzut de articolul 21 alineat 3 care stipulează faptul că părţile au dreptul la un proces echitabil
şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
3.2: OBIECTUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL
Ideea de proces echitabil trimite la ideea de stat de drept, a cărui primă şi esenţială
caracteristică constă în eliminarea arbitrariului şi dominaţia legii. Aceste două obiective ale
oricărui stat democratic sunt echivalente cu oferirea unor garanţii din ce în ce mai largi în materie
procesuală, atât prin extinderea noţiunii de proces asupra unor domenii ce ţin de instanţele
administrative sau disciplinare, cât şi prin delimitarea cât mai exactă a limitelor ce trebuie să
existe între asigurarea protecţiei drepturilor fundamentale şi alte interese ale statelor106.
Trebuie aşadar determinat, în primul rând, domeniul de aplicabilitate al articolului 6 din
Convenţiei, după care este necesar să fie analizate garanţiile care compun noţiunea de proces
echitabil.
Este necesară precizarea faptului că instanţa de control europeană a precizat în repetate
rânduri că obligaţiile instituite în sarcina statelor prin textul articolului 6 sunt obligaţii de rezultat.
Statele au o deplină libertate în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor cele mai utile care să
104
Intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1998
105
Publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994
106
F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit à un procès équitable, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1999
35
permită sistemului lor judiciar să atingă toate obiecivele articolului 6, şi anume accesul liber la
justiţie, celeritate, publicitate, egalitatea armelor etc.107
Potrivit articolului 6 paragraf 1 din Convenţie orice persoana108 are dreptul la judecarea
în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care hotărăşte fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptate împotriva sa. Se poate observa astfel că autorii Convenţiei nu au dorit ca garanţiile
procedurale conţinute în textul acesteia să fie aplicabile tuturor procedurilor judiciare, ci doar
celor de natură penală şi civilă109.
Datorită faptului că sistemele statelor membre sunt extrem de eterogene cu privire la
definirea naturii penale sau civile a unei proceduri110, organele jurisdicţionale de la Strasbourg au
fost nevoite să definească noţiunile de drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi cea de acuzaţie în
materie penală, făcând abstracţie de definiţia dată de dreptul intern al fiecărui stat în cauza 111.
Apare astfel evidentă necesitatea prezentării conţinutului acestor noţiuni înainte de analiza
garanţiilor procedurale conţinute în articolul 6 din Convenţie.
Chiar dacă Curtea a sublinit permanent caracterul autonom al termenului de drepturi şi
obligaţii cu caracter civil, ea a acordat, în acelaşi timp, un rol primordial dreptului intern în
definirea acestei noţiuni112. Astfel, pentru a determina caracterul civil al unei cauze, Curtea se
raportează nu la calificarea dată acesteia în dreptul intern al statului pârât, ci la conţinutul şi
efectele pe care le conferă sistemul juridic intern dreptului litigios, în funcţie de care este analizat
caracterul civil al acestuia113. Curtea oferă în acest fel precizări suplimentare cu privire la rolul
107
CEDO, hotărârea Colozza din 12 februarie 1985
108
Doctrina şi jurisprudenţa sunt de acord cu faptul că, ţinând cont de formularea şi scopul acestui text, articolul 6
poate fi invocat atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice, Comisia Europeană, deciziaizia din 17
deciziaembrie 1968
109
Doctrina crede că această opţiune este cel puţin ciudată. În ciuda unei jurisprudenţe care a extins destul de mult
câmpul de aplicabilitate al articolului 6, se observă faptul că rămân multe domenii ce ies de sub protecţia oferită de
către Convenţie. Literatura de specialitate se întreabă în această situaţie dacă nu cumva principiul garantării efective
a drepturilor prevăzut în preambulul Convenţiei suferă o atingere importantă. Un argument în plus pentru a susţine
critica actualei formulări a articolului 6 este acela că toate Constituţiile statelor europene care reglementează dreptul
la un proces echitabil nu fac nici un fel de distincţie după natura cauzei şi nu exclud din câmpul de protecţie anumite
proceduri.
110
În unele sisteme de drept europene, precum cel francez, contravenţia este inclusă în domeniul dreptului penal, în
timp ce în alte sisteme, precum cel român, contravenţia excede dreptului penal ori că dreptul britanic nu cunoaşte
nici una dintre clasificările clasice în dreptul continental ale ramurilor de drept, drept public, drept privat, drept
administrativ, drept penal, drept constituţional etcontra
111
O. Jacot-Giullarmod, Règles, méthodes et principes d'interprétation dans la jurisprudence de la Cour européenne
des droits de l'homme, în L.-E. Pettitti
112
G. Dutertre; J. van der Velde, Extraits clés d’une sélection des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme
et des décisions et rapports de la Commission européenne des droits de l’homme, ed. du Conseil de l’Europe,
Strasbourg, 1998
113
CEDO, hotărârea König din 28 iunie 1978
36
dreptului intern în definirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi afirmă că articolul
6 paragraf 1 se raportează doar la acele drepturi şi obligaţii cu caracter civil care sunt
recunoscute, cel puţin într-o manieră generală, în dreptul intern al statului vizat, întrucât articolul
6 nu garantează existenţa acestor drepturi114.
Curtea lasă astfel la latitudinea statelor calificarea unei pretenţii ca fiind drept sau
obligaţie115 şi refuză să ofere criterii stricte şi exhaustive în baza cărora acestea să poate fi socotite
ca având caracter civil116. În acelaşi timp însă, ca şi regulă generală, sfera cauzelor de natură
civilă nu poate fi restrânsă doar la cele între persoane de drept privat, Curtea afirmând că articolul
6 nu vizează contestaţiile de drept privat în sensul clasic al termenului, adică între particulari sau
între particulari şi stat, când acesta acţionează ca şi o persoană privată, singurul lucru care
contează fiind caracterul dreptului în discuţie 117. De asemenea, în viziunea instanţei europene de
control, nu are relevanţă natura legii care stă la baza dreptului litigios, civilă, comercială sau
administrativă ori natura organului competent să tranşeze litigiul, instanţă de drept comun sau
organ administrativ, singurul fapt în baza căruia se poate decela caracterul civil al dreptului fiind
natura intrinsecă a acestuia118.
Astfel, în esenţă, în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru calificarea
unei drept ca fiind civil, singurul lucru care contează este ca acesta să aibă un caracter civil în
dreptul intern sau să aibă un caracter patrimonial 119. Spre exemplu, instanţa europeană, analizând
natura dreptului la o pensie de invaliditate, a precizat că cel mai important considerent rezidă în
faptul că, dincolo de aspectele de drept public, reclamantul invocă drepturi care ţin de mijloacele
sale de subzistenţă, invocând un drept subiectiv de natură patrimonială, reglementat expres,
având aşadar natură civilă120.
114
CEDO, hotărârea James şi alţii din 21 februarie 1986
115
Comisia a precizat că articolul 6 nu vizează să creeze noi drepturi materiale care nu au un fundament legal în
sistemele juridice ale statelor membre, ci să acorde o protecţie procedurală unor drepturi deja existente, Comisia
Europeană, raportul O contra Marea Britanie din 3 deciziaembrie 1985
116
CEDO, hotărârea Benthem din 23 octombrie 1985. Trebuie precizat că dorinţa Curţii de a nu defini într-o manieră
strictă noţiunile autonome pe care le utilizează este o practică constantă, instanţa europeană adoptând aceiaşi
atitudine şi în ceea ce priveşte noţiunile de viaţă privată, bun, religie etcontra
117
CEDO, hotărârea König din 28 iunie 1978
118
CEDO, hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971
119
În acest punct se observă cel mai uşor diferenţele semnificative dintre accepţiunea pe care Curtea o dă noţiunii de
drept cu caracter civil şi cea pe care o dă sistemul juridic român. Astfel, în dreptul intern există drepturi cu caracter
nepatrimonial calificate ca fiind de natură civilă – dreptul la nume, stabilirea paternităţii etcontra – dar şi drepturi
patrimoniale care ţin de dreptul administrativ, ramură a dreptului public, cum ar fi acordarea de autorizaţii. Nu
contează dacă litigiul opune reclamantului persoane de drept privat sau de drept public, cât timp ele sunt
patrimoniale.
120
CEDO, hotărârea Schuler-Zgraggen din 24 iunie 1993
37
Astfel, au fost considerate ca având caracter civil drepturile cu privire la viaţa
familiară121, divorţ, custodia copiilor etc., cele relative la dreptul de vizită ale părinţilor 122, la
încheierea unui contract de muncă cu o societate privată123, la capacitatea de exerciţiu a
persoanei124, la reputaţia şi integritatea fizică a persoanei 125, la condiţiile de detenţie 126, la
repararea prejudiciului ca urmare a unui delict civil sau penal 127, la existenţa sau exercitarea
dreptului de proprietate128 ori a altor drepturi reale asupra unui imobil 129 sau la indemnizarea
pentru rezilierea unui contract130. Tot astfel, dat fiind că are o legătură importantă cu exercitarea
muncii de către o persoană, a fost judecată ca aparţinând dreptului civil şi o procedură de
sancţionare disciplinară a unui avocat131.
Pe de altă parte, anumite cauze care au doar caracter public, fără să conţină nici un
element de natură civilă, au fost considerate că exced limitelor domeniului de aplicabilitate a
articolul 6 din Convenţie. Astfel, s-a hotărât că nu sunt drepturi cu caracter civil acelea privind
dreptul unui străin de a intra sau rămâne pe teritoriul unui stat 132, cele privind naţionalitatea sau
cetăţenia unei persoane133, drepturile relative la anumite indemnizaţii sociale134, prejudiciile
produse de război135, drepturile de natură parlamentară 136, sancţiunile de ordin procedural137 sau
cele cu privire la regimul de repartizare în penitenciare 138. De asemenea, în practica iniţială a
Curții, s-a considerat că nu intră în cadrul contestaţiilor cu privire la drepturi şi obligaţii cu
caracter civil, procedurile relative la accederea, promovarea sau pierderea unei funcţii publice 139,
procedurile care au ca obiect serviciul militar140, precum şi drepturile şi obligaţii care au caracter
121
CEDO, hotărârea H. contra Marea Britanie din 8 iulie 1987
122
CEDO, hotărârea Rasmussen din 19 noiembrie 1984
123
CEDO, deciziaizia Motière din 28 martie 2000
124
CEDO, hotărârea Winterwerp din 24 octombrie 1970
125
CEDO, hotărârea Golder din 21 februarie 1975
126
CEDO, hotărârea Silver din 25 martie 1983
127
CEDO, hotărârea Axen din 8 deciziaembrie 1983
128
CEDO, hotărârea Sporrong şi Lönroth din 23 septembrie 1982
129
CEDO, hotărârea Thery din 1 februarie 2000
130
CEDO, hotărârea Bucholz din 6 mai 1981
131
CEDO, hotărârea W. R. contra Austria din 21 deciziaembrie 1999
132
Comisia Europeană, deciziaizia din 19 martie 1981. Aceasta cu excepţia situaţiei în care acesta poate invoca
elemente ce ţin de dreptul la viaţă familiară (CEDO, decizia. Maaouia din 22 martie 2000). Pe de altă parte, s-ar
putea asista la o modificare a acestei jurisprudenţe, un semn în acest sens fiind o deciziaizie ceva mai recentă în care
Curtea a precizat expres că refuză să se pronunţe asupra caracterului civil sau nu al unui litigiu privind acordarea
dreptului de azil, preferând să respingă plângerea pe alte motive.
133
Comisia Europeană, decizia din 12 iulie 1978
134
135
Comisia Europeană, decizia din 2 octombrie 1971
136
Comisia Europeană, decizia din 7 deciziaembrie 1978
137
CEDO, decizia. Association des amis de Saint-Raphael et de Frejus şi alţii din 29 februarie 2000
138
139
Comisia Europeană, decizia Otelo Saraiva de Carvalho din 10 iulie 1981
140
Comisia Europeană, raportul Engel din 19 iulie 1974
38
fiscal141 sau vamal142. Aşadar, la o parte din aceste limitări ale domeniului de aplicabilitate a
articolului 6 s-a renunţat pe parcursul timpului.
Anumite proceduri care au un pronunţat caracter ce aparţine dreptului public au fost
considerate ca aparţinând materiei civile, datorită implicaţiilor patrimoniale importante pe care le
produc faţă de persoana vizată. Aceasta este soluţia acordată în materia exproprierilor 143 sau a
acţiunilor în repararea prejudiciului ca urmare a unei fapte culpabile a statului, indiferent dacă
acesta a acţionat jure imperii sau jure gestionis144 ori a acţiunilor cu privire la eliberarea unei
autorizaţii de construcţie145 ori cele cu privire la autorizarea unei societăţi pentru a vinde produse
farmaceutice146.
O situaţie specială o reprezintă cazul acţiunii civile declanşate în procesul penal. Chiar
dacă fondul aparţine dreptului penal, şi deci dreptului public, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a precizat faptul că atribuirea competenţei de soluţionare a cauzei unei instanţe care nu
are competenţe de drept privat nu scoate de sub incidenţa domeniului civil litigiul în cauză care
se judecată în cadrul unei proceduri penale, întrucât acesta are un pronunţat caracter
patrimonial147.
O altă decizie în acelaşi sens a fost luată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-
o cauză care avea ca obiect acordarea unei subvenţii guvernamentale pentru realizarea unei
construcţii. În fapt, o lege grecească prevedea posibilitatea societăţilor care investeau în
construcţia de hoteluri ca, în anumite condiţii, să obţină subvenţii din partea statului în baza unei
cereri care trebuia să fie admisă de către Ministrul Economiei grecesc. Societatea reclamantă a
depus o astfel de cerere şi a fost respinsă, iar de aici a urmat un litigiu în instanţă. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a considerat că există un drept cu caracter civil, ţinând cont de
două elemente, şi anume caracterul patrimonial şi faptul că ministrul nu avea o putere
discreţionară de a acorda subvenţiile şi ignorând caracterul de drept public al procedurii de
obţinere a banilor148.
În ceea ce priveşte de profesiunile liberale care necesită o anumită autorizare, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că exercitarea profesiei de medic este un drept de
141
142
Comisia Europeană, decizia din 3 martie 1979
143
CEDO, hotărârea Zanatta din 28 martie 2000
144
CEDO, hotărârea Werner din 24 noiembrie 1997
145
Comisia Europeană, raportul Jacobsson din 8 octombrie 1987
146
CEDO, G. S. contra Austria din 21 deciziaembrie 1999
147
CEDO, hotărârea Tomasi din 27 august 1992
148
CEDO, decizia S. A. „Sotiris şi Nikosatee din 7 deciziaembrie 1999
39
natură civilă pentru că se desfăşoară într-un cadru contractual cu clienţii sau pacienţii 149, însă să
se pronunţe dacă concluzia emisă rămâne valabilă şi în această situaţie, medicii sunt angajaţi ai
statului, cum este cazul medicilor militari 150. Tot în aceeaşi cauză s-a decis că, deşi avocatul
participă la realizarea unui serviciu public, şi anume are ca scop realizarea justiţiei, predomină şi
în cazul acestei profesii faptul că îşi îndeplineşte atribuţiile în cadrul unui contract civil, astfel
încât un litigiu cu privire la înscrierea unei persoane în barou este acoperită de prevederile
articolului 6 din Convenţie151.
De asemenea, faptul că anumite activităţi economice sunt supuse unei proceduri de
autorizare nu înlătură caracterul civil al drepturilor pe care le deţin persoanele care efectuează
activităţile respective. Astfel, un litigiu care opune o persoană unui organ administrativ ce a
refuzat să autorizeze vânzarea unui teren de către reclamant aparţine materiei civile, în sensul
Convenţiei152. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la aceiaşi concluzie şi în situaţia
unor litigii cu privire la autorizaţia pentru a efectua activităţi de asigurare 153, la retragerea unei
licenţe de transport154 sau la licenţa de vânzare de băuturi alcoolice155.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că aparţin domeniul civil
toate litigiile în care apar discuţii cu privire la exercitarea sau restrângerea dreptului de
proprietate, indiferent dacă se referă la alte materii decât dreptul privat. Spre exemplu, s-a
constatat aplicabilitatea articolului 6 în cazul unui litigiu între o persoană şi statul olandez, în care
reclamantul cerea anularea unui ordin ministerial care a declarat terenul său ca fiind un
monument istoric naţional şi i s-a interzis să îl cultive 156. Soluţia a fost identică şi cu privire la
litigiile care au avut ca obiect refuzul de a acorda o autorizaţie de urbanism şi, în consecinţă,
imposibilitatea de a construi157.
Mai mult, în ciuda unei practici constante a Comisiei Europene, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a hotărât în mai multe rânduri că drepturile la asigurări sociale sunt drepturi
cu caracter civil, în sensul articolul 6 din Convenţie. Instanţa europeană a considerat că trebuie să
se prevaleze de aspectele de drept privat, caracterul patrimonial al acestor drepturi şi asemănarea
lor cu asigurările private, faţă de aspectele de drept public, precum şi de reglementarea şi
149
CEDO, hotărârea Le Compte, din 10 februarie 1983rârea König din 28 iunie 1978
150
P. Lambert, La Convention européenne des droits de l’homme et les procédures disciplinaires au sein des
professions libérales, RTDH, 1990
151
CEDO, hotărârea H. contra Belgia din 30 noiembrie 1987
152
CEDO, hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971
153
Comisia Europeană, raportul Kaplan din 17 iulie 1980
154
CEDO, hotărârea Pudas din 27 octombrie 1987
155
CEDO, hotărârea Tre Traktören Aktiebolag din 7 iulie 1989
156
R. Ergec, L’accès à un tribunal lors du classement de terres agricoles en site protégé, RTDH 1993
157
CEDO, hotărârea Skärby din 28 iunie 1990
40
controlul fondurilor de către stat, caracterul lor fiind obligatoriu 158. Această jurisprudenţă iniţială
a fost confirmată ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului adăugând argumente noi în
favoarea caracterului civil al drepturilor de asigurări sociale. Astfel, s-a făcut precizarea cu
referire la caracterul unui litigiu în care un fost poliţist solicita acordarea unei pensii suplimentare
ca urmare a unei pretinse boli survenite în timpul exercitării serviciului, că statul nu poate să se
comporte discreţionar cu privire la drepturile sociale, cu atât mai mult cu cât el a fost angajatorul
în speţă, având acelaşi regim ca un angajator privat159.
La un anumit moment, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a răsturnat jurisprudenţa
extrem de fermă a Comisiei Europene cu privire la litigiile de origine fiscală. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a precizat că, în ciuda faptului că în materie fiscală aparţine puterii suverane
a statelor, un litigiu cu privire la modul de aplicare a impozitelor şi a taxelor are un caracter vădit
patrimonial afectând dreptul de proprietate al reclamantului, astfel încât nu poate fi sustras
materiei civile, în sensul articolul 6, indiferent de originea litigiul şi de instanţele naţionale
speciale care analizează cauza160. Ulterior, însa, se pare că instanţa europeană a revenit la ideea
inaplicabilităţii articolul 6 pentru procedurile fiscale, declarând că, în măsura în care acestea nu
pot fi socotite ca aparţinând materiei penale, simplul lor caracter patrimonial nu este suficient
pentru a le încadra în domeniul de aplicabilitate al articolul 6161.
O situaţie specială există în jurisprudenţă cu privire la litigiile aplicabile funcţionarilor
publici. Comisia Europeană a fost fermă în a preciza că sancţiunile disciplinare aplicabile
funcţionarilor publici intră în sfera dreptului public, nefiind nişte drepturi sau obligaţii cu caracter
civil162, la fel ca şi toate celelalte litigii referitoare la raporturile acestora cu administraţia.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cunoscut mult timp o stare de confuzie în
această materie, fapt recunoscut însăşi de instanţa europeană163. Astfel, în primul stadiu, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a preluat noţiunile folosite în mod frecvent de Comisia
Europeană, după care contestaţiile privitoare la recrutarea, cariera şi încetarea funcţiei unui
funcţionar public a intrat, ca regulă generală, în sfera dreptului public164. Apoi, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a emis mai multe hotărâri în care a decis că poate aplica prevederile
articolului 6 atunci când litigiul se referea la litigii strict patrimoniale, cum ar fi plata salariilor
158
CEDO, hotărârea Feldbrugge din 29 mai 1986
159
CEDO, hotărârea Francesco Lombardi din 26 noiembrie 1992
160
J.-J. Louis, Les amendes fiscales et la Convention européenne des droits de l’homme, RTDH 1998
161
CEDO, decizia Vidicar S. A. şi Opergrup S. L. din 20 aprilie 2000
162
P. Martens, La discipline des magistrats en Belgique et les droits de l’homme, RTDH 1995
163
CEDO, hotărârea Pellegrin din 8 deciziaembrie 1999
164
CEDO, hotărârea Massa din 24 august 1993
41
sau a altor indemnizaţii165. În schimb, atunci când se punea în discuţie orice problemă care excede
unui caracter strict patrimonial, s-a decis inaplicabilitatea articolul 6. Exemplul cel mai elocvent
este acela al unui litigiu privind cererea unui funcţionar public de reintegrare în funcţie166.
Admiţând stadiul jurisprudenţei şi lipsa de raţiune a criteriul patrimonial, deoarece orice
litigiu de acest gen are până la urmă o natură patrimonială, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a formulat, în afacerea Pellegrin, un criteriu general valabil pentru materia litigiilor între
funcţionarii publici şi administraţie, numit criteriul funcţional. Potrivit acestui criteriu, toate
litigiile care opun administraţia şi funcţionarii publici sunt scoase din câmpul de aplicabilitate al
articolul 6 atunci când funcţionarul în cauză are, printre atribuţii, participarea directă sau indirectă
la exercitarea puterii publice167. Acest criteriu a făcut obiectul unei critici serioase atât din partea
unor judecători ai Curţii, în opinia lor dizidentă, cât şi din partea doctrinei.
Principalele argumente împotrva hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt, în
esenţă, singura situaţie din jurisprudenţa sa în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului
formulează principiile general valabile, acest criteriu face ca o parte importantă a persoanelor
aflate sub jurisdicţia unui stat să nu beneficieze de drepturi procesuale elementare, deschizând
calea arbitrariului în administraţia publică, este contrară evoluţiei europene spre depolitizarea şi
profesionalizarea administraţiei publice, formularea criteriului şi aplicarea să ulterioară duce la
concluzia că aproape orice angajat al unui instituţii publice care depăşeşte stadiul de portar sau de
femeie de serviciu realizează exercitarea puterii publice, ceea ce e cel puţin absurd şi criteriul este
ilogic. Spre exemplu, dacă se decide ca paza unor obiective să fie încredinţată poliţiei, litigiul
dintre poliţist şi administraţie nu intră în cadrul articolului 6, însa dacă se decide ca paza să fie
realizată de o companie privată de profil, litigiile între administraţie şi agenţii de pază intră în
domeniul de aplicabilitate al articolului 6.
Criteriul Pellegrin, cum este denumit atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, a fost
ulterior frecvent aplicat. Spre exemplu, s-a decis că nu intră în cadrul articolului 6 litigiul dintre
mai mulţi reprezentanţi diplomatici şi stat cu privire la drepturile lor salariale 168. În schimb, intră
în câmpul de aplicabilitate al articolului 6 litigiul opunând un portar de la o şcoală publică şi
administraţia şcolară cu privire la contactul sau de muncă169.
Nici măcar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este coerentă în aplicarea
criteriului Pellegrin. Astfel, s-a decis cu privire la un litigiu care are ca obiect concedierea
165
CEDO, hotărârea De Santa din 2 septembrie 1997
166
CEDO, hotărârea Niegel din 17 martie 1997
167
CEDO, hotărârea Pellegrin din 8 deciziaembrie 1999
168
CEDO, decizia Martínez-Caro de la Concha Castañeda şi alţii din 7 martie 2000
169
CEDO, hotărârea Procaccini din 30 martie 2000
42
directului camerei de comerţ italiene din Madrid, că, fiind vorba de concedierea unei persoane,
litigiul în cauză este a priori civil170, fără ca măcar instanţa europeană să verifice dacă acest
funcţionar public exercita puterea publică sau nu.
Pe lângă natura dreptului, competenţa materială a Curţii Europene a Drepturilor Omului
în examinarea atingerilor aduse dreptului la un proces echitabil este limitată şi de caracterul
contencios al procedurii incriminate. Autorii Convenţiei nu au dorit să oblige statele membre să
extindă garanţiile procedurale şi asupra procedurilor necontencioase, astfel încât principiile
procedurilor contencioase reglementate prin Convenţie, publicitate, oralitate, independenţa
instanţei, contradictorialitate etc., nu le sunt aplicabile. Motivul acestei limitări constă în aceea
că, atunci când părţile nu se află în conflict, ci au un interes comun, este inutilă consacrarea unor
garanţii de menite, în esenţă, să asigure egalitatea acestora în faţa judecătorului171.
În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de contestaţie, în spiritul jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului privind noţiunile utilizate, aceasta a refuzat să ofere o definiţie
formală172, însă a făcut unele precizări cu privire la faptul că termenul de contestaţie nu trebuie
înţeles în sens tehnic, având acest caracter, orice act cu caracter contradictoriu faţă de o altă
parte173, contestaţia poate să facă referire atât la existenţa unui drept, cât şi la întinderea acestuia
sau la modalităţile sale de exercitare. De asemenea, se poate referi atât la chestiuni de fapt, cât şi
la chestiuni juridice174, contestaţia trebuind, în schimb, să fie reală şi serioasa 175, atunci când o
170
CEDO, decizia Quadrelli din 11 ianuarie 2000
171
Doctrina are unele rezerve faţă de opţiunea autorilor textului Convenţiei, întrucât, dacă este evident că anumite
garanţii procedurale, precum contradictorialitatea sau imparţialitatea instanţei, nu pot ridica probleme în cazul
procedurilor necontencioase, prin lipsa altor garanţii ale unui proces echitabil pot fi lezate drepturi fundamentale ale
persoanei. Este cazul aici, în special, la accesul la justiţie. S-a decis că dreptul de acces la justiţie poate fi lezat şi
atunci când condiţiile exercitării acestuia sunt prea oneroase. Să ne imaginăm spre exemplu că soţii doresc să
divorţeze, în cadrul unei proceduri necontencioase, însa taxele legale sunt prea mari pentru persoanele în cauză.
172
CEDO, hotărârea Le Compte, Van Leuven et De Meyere din 23 iunie 1981
173
CEDO, hotărârea Benthem din 23 octombrie 1985
174
CEDO, hotărârea Le Compte din 10 februarie 1983. Spre exemplu, s-a judeciziaat că există o contestaţie asupra
unui drept, chiar şi atunci când acest drept nu exista, litigiul opunând statul şi o persoană privată relativ la autorizarea
acesteia pentru a distribui produse petrolifere (CEDO, hotărârea Benthem din 23 octombrie 1985, § 32). Pe de altă
parte, însa atunci când chestiunea litigioasa nu poate fi supusa aprecierii judeciziaătoreşti, Curtea a deciziais că nu
poate vorbi de o contestaţie. Spre exemplu, s-a deciziais astfel cu privire la o procedură prin care mai multe persoane
s-au plâns de faptul că nu au fost angajate într-o universitate, pentru că nu aveau cunoştinţele şi experienţa necesară.
Curtea a considerat că o instanţă nu poate să se pronunţe asupra acestui subiect, astfel încât nu există contestaţie
(CEDO, hotărârea Van Marle şi alţii din 26 iunie 1986, § 36). La scurt timp, Curtea a revenit totuşi la o atitudine mai
uşor de acceptat şi a deciziais că există contestaţie şi atunci când instanţa este chemată să se pronunţe cu privire la
existenţa unui interes public legat de o expropiere (CEDO, hotărârea Boden din 27 octombrie 1987).
175
CEDO, hotărârea Sporrong şi Lönroth din 23 septembrie 1982. Există şi situaţii în care Curtea consideră că nu se
poate vorbi de o contestaţie serioasa atunci când reclamantului nu îi este recunoscut nici un drept subiectiv în dreptul
intern. Spre exemplu, o persoană a solicitat statului olandez să îi fie recunoscută originea nobiliară, mama să
provenind dintr-o familie de nobili. Legea olandeză permitea însa recunoaşterea acestui fapt doar în anumite situaţii:
moştenire pe linie paternă, dobândire prin naştere sau prin pătrunderea în familia regală. Cum reclamantul nu se
încadra de departe în nici una dintre situaţii, Curtea a constat lipsa unei contestaţii serioase şi deciziai incompetenţa
să materială (CEDO, decizia. Wolff Metternich din 18 mai 1999).
43
cauză are un caracter complex, intrând în discuţie mai multe drepturi şi obligaţii, contestaţia
trebuie să vizeze acele drepturi şi obligaţii care au un caracter civil în sensul celor expuse mai
sus176.
Dacă în materia drepturilor private legislaţia statelor contractante are o omogenitate
destul de pronunţată, în ceea ce priveşte domeniul dreptului penal, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului trebuie să lucreze cu sisteme juridice ce conţin reguli de drept substanţial şi
procedural eterogene177. Ipoteza cea mai facilă este aceea în care fapta care a constituit obiectul
procedurii interne este calificată de dreptul intern ca fiind penală, situaţie în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului se raportează la această calificare.
Realitatea actuală demonstrează faptul că situaţiile cele mai frecvente care ajung în faţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt acelea în care dreptul intern califică sancţiunile
aplicate ca fiind rutiere, economice, fiscale ori disciplinare, negând în acest fel caracterul penal al
acestora178. În această situaţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu mai poate accepta
calificarea extrapenală, întrucât statele s-ar putea folosi de asemenea soluţii pentru a ocoli
controlul supranaţional, transferând infracţiuni în afara sistemului penal, iar aceasta ar însemna o
atingere gravă a principiului protecţiei efective a drepturilor convenţionale179.
De aceea, a fost nevoie de crearea unor criterii în baza cărora articolul 6 să poată fi
aplicat unei palete de situaţii mult mai largi decât a înţeles legiuitorul intern să subordoneze
exigenţelor procedurii penale. Destul de devreme în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a raportat definiţia noţiunii de „materie penală” la trei criterii, şi anume
criteriul calificării interne, cel al natura faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii
sancţiunii180.
176
CEDO, hotărârea Le Compte, Van Leuven et De Meyere din 23 iunie 1981. Spre exemplu, s-a decis că o
procedură prin care se contestă expulzarea unei persoane nu este o contestaţie asupra unor drepturi cu caracter civil,
chiar dacă expulzarea are şi repercusiuni patrimoniale, prin pierderea locului de muncă, cheltuieli de transport
etcontra (Comisia Europeană, decizia. din 17 deciziaembrie 1976, plg. nr. 7729/76, DR 7).
177
Mai trebuie precizat în acest context că, dacă articolul 6 este cel mai invocat text în plângerile introduse în faţa
Curţii – peste 67 % din acestea – marea majoritate a plângerilor se raportează la protecţia drepturilor procesuale în
cadrul unui proces penal.
178
Frecvenţa acestor cauze în faţa Curţii derivă din două aspecte: pe de o parte, legislaţiile moderne tind să
depenalizeze sistemul de sancţiuni, iar, pe de altă parte, sistemele juridice interne sunt construite pentru a proteja
eficient drepturile procesuale în cadrul unui „proces” în sensul clasic al termenului, însa sunt vulnerabile în cazul
procedurilor care nu se desfăşoară în faţa unei instanţe ordinare, cum sunt multe dintre acelea care au ca urmare
aplicarea unor sancţiuni fiscale, rutiere ori disciplinare.
179
P. Lambert, Les droits relatifs à l’administration de la justice disciplinaire dans la jurisprudence des organes de la
Convention européenne, RTDH 1995
180
CEDO, decizia. Engel şi alţii din 8 iunie 1976. Deciziaizia a fost ulterior reluată de nenumărate ori, cele trei
criterii formulate de către Curte în urmă de 25 de ani, rămânând neschimbate. În speţă, era vorba de câteva sancţiuni
disciplinare militare, în esenţă arestul şi carcera.
44
Criteriul calificării interne presupune faptul că instanţa europeană cercetează prima dată
dacă textul care defineşte comportamentul infracţional sancţionat face parte din dreptul penal al
statului în cauză.
Criteriul naturii faptei incriminate reprezintă un element de diferenţiere între dreptul
penal şi cel disciplinat extrem de frecvent utilizat de către organele de la Strasbourg. Prima regulă
utilă pentru a distinge caracterul penal de cel disciplinar este cea de a şti cui se adresează normă
în discuţie, adică dacă face la întreagă populaţie şi atunci, de regulă, intră în sfera penalului sau
doar unei anumite categorii, avocaţi, militari, medici etc., caz în care, de cele mai multe ori, este
implicat dreptul disciplinar181.
Criteriul scopului şi severităţii sancţiunii aplicate include în noţiunea de „materie
penală” acele fapte în cazul cărora scopul şi gravitatea sancţiunii este apropiată de dreptul penal
clasic. Astfel, dacă scopul sancţiunii este reparator, cauza iese din sfera dreptului penal, dacă
scopul acesteia un caracter punitiv sau preventiv, atunci există un indiciu important al prezenţei
caracterului penal al faptei182.
Trebuie precizat faptul că nu orice procedură care are un caracter penal beneficiază de
garanţiile oferite de articolul 6. Acesta implică obligaţii din partea statului doar pentru
procedurile care privesc o decizie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa.
Noţiunea de „acuzaţie” este, de asemenea, o noţiune autonomă. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului analizează existenţa unei acuzaţii împotriva unei persoane, verificând dacă
există în realitate o acuzaţie formulată contra reclamantului 183. „Acuzaţia” a fost definită ca fiind
notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă cu privire la reproşul de a fi comis un
delict penal, adăugând faptul că, în anumite cazuri, ea poate îmbrăca forma unei alte măsuri ce
implică un astfel de reproş şi care antrenează, de asemenea, repercusiuni importante pentru
situaţia suspectului184. Spre exemplu, s-a decis existenţa unei acuzaţii în materie penală atunci
când, după închiderea localului unui comerciant ca urmare a unei infracţiuni privind preţurile de
vânzare, acţiunea penală a fost stinsa printr-o înţelegere amiabilă între parchet şi comerciant 185.
Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis existenţa unei acuzaţii atunci când o
181
P. Lambert, Les droits relatifs à l’administration de la justice disciplinaire dans la jurisprudence des organes de la
Convention européenne, RTDH 1995
182
CEDO, hotărârea Öztürk din 21 februarie 1984
183
CEDO, hotărârea Deweer din 27 februarie 1980
184
CEDO, hotărârea Foti din 10 deciziaembrie 1982
185
CEDO, hotărârea Deweer din 27 februarie 1980
45
instanţă austriacă, după efectuarea unei expertize şi ascultarea mai multor martori, a decis
închiderea procedurii datorită faptului că fapta incriminată era insignifiantă186.
În consecinţă, se poate afirma că, în principiu, statele au obligaţia pozitivă de a sigura
respectarea drepturilor procesuale convenţionale doar cu privire la procesele penale de fond. Ca
urmare, s-a decis că sunt în afara domeniului de aplicabilitate al articolului 6 din Convenţiei 187
procedurile privind: detenţiunea provizorie188, extrădarea189, instituţia în care urmează a se
executa sancţiunea190; încadrarea unui condamnat într-o anumită categorie de deţinuţi191;
reintegrarea în muncă a unei persoane eliberată condiţionat 192 sau prelungirea perioadei de
detenţie datorită descoperirii ulterioare a stării de recidivă193.
186
CEDO, hotărârea Adolf din 26 martie 1982
187
Unele dintre aceste proceduri sunt însa acoperite de alte prevederi convenţionale, de cele mai multe ori de
articolul 5 paragraf 4.
188
CEDO, hotărârea Neumeister din 27 iunie 1968
189
Comisia Europeană, decizia H. contra Spania din 15 deciziaembrie 1983
190
Comisia Europeană, decizia X. contra Austria din 12 octombrie 1977
191
Comisia Europeană, decizia X. contra Marea Britanie din 14 deciziaembrie 1979
192
Comisia Europeană, decizia Christine V. contra Elveţia din 6 deciziaembrie 1977
193
CEDO, hotărârea Koendjbiharie din 12 octombrie 1989
46
3.3: GARANŢIILE DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL
Dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 alineatul 1 al Convenţiei Europene

a Drepturilor Omului. Acesta se încadrează în categoria drepturilor la justiţie. Aşa cum au
subliniat şi judecătorii europeni194, acest drept ocupă un loc important într-o societate
democratică. Procesul echitabil este un drept fundamental, întrucât reprezintă un ideal al unei
justiţii reale care să respecte drepturile omului, influenţa să fiind foarte puternică atât în ordinea
internă cât şi în cea internaţională195.
Dreptul european al drepturilor omului are ca obiectiv realizarea celei mai eficiente
modalităţi de protecţie a drepturilor omului; acesta este motivul pentru care se impun a fi
respectate o serie de garanţii generale şi speciale, care sunt expres prevăzute în cuprinsul
Convenţiei sau al protocoalelor adiţionale, la care se adaugă garanţiile implicite, care se impun
progresiv196.
Garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil prevăzute de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului sunt dreptul de a se adresa unui tribunal independent stabilit prin
lege, dreptul de a se adresa unui tribunal imparţial, dreptul de a fi judecat într-un termen
rezonabil, efectuarea unei judecăţi publice şi echitabile. Protocolul adiţional nr. 4197 consacră o
altă garanţie generală care se referă la limitarea constrângerii corporale.
Independenţa şi imparţialitatea magistraţilor sunt condiţii pe care trebuie să le
întrunească instanţa. Acestea sunt şi cele mai importante condiţii care privesc instanţa sesizată. În
prealabil, trebuie precizat faptul că acest tribunal este instituit prin lege198.
În sensul european al termenului, tribunalul este un organism judiciar de jurisdicţie. Cu
alte cuvinte, un control de legalitate trebuie exercitat de către organul în cauză, atât asupra
chestiunilor de drept, cât şi asupra celor de fapt. Tribunalul nu trebuie să fie doar accesibil, ci şi
apt să decidă asupra unei cauzei deduse judecăţii. Această competenţă trebuie apreciată prin
raportare la prevederile Convenţiei Europene. Totuşi, faptul că un organ are alte atribuţii decât
cele jurisdicţionale, nu implică în mod obligatoriu concluzia că acel organ nu este un tribunal, din
194
J. -F. Renucci, Droit européen des droits de l`homme, Edition LGDJ, Paris, 2000
195
D. Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ed. All, Bucureşti, 1996
196
Garanţiile procesului echitabil privesc atât faza deliberării, cât şi faza preparatorie a procesului. Cazul Imbroscia
contra Italiei, hotărârea Curţii din 24 noiembrie 1993
197
Semnat la Strasbourg, la data de 16 septembrie 1963, intrat în vigoare la 2 mai 1968
198
47
acest motiv unele organe specializate sunt considerate a fi tribunale, în sensul european al
termenului, în special tribunalele militare, organele disciplinare ale penitenciarelor 199. Ca o
cerinţă a acestui principiu, statul nu poate proceda în mod arbitrar la transferuri de competenţă
între tribunale şi jurisdicţiile administrative de diferite categorii200.
Pentru a stabili dacă un organ este independent, judecătorii europeni trebuie să ia în
considerare modul de desemnare a membrilor acestuia, precum şi durata mandatului şi existenţa
unor garanţii împotriva presiunilor exterioare201. Judecătorii europeni acordă o mare importanţă
aparenţei independenţei tribunalului, după adagiul englezesc justice must not only be done: it
must also be seen to be done202.
Principiul subsecvent clauzei de independenţă şi de imparţialitate îl constituie separaţia
puterilor, dar nici Convenţia şi nici organele sale nu indică mijloacele pentru a răspunde acestei
cerinţe203.
Independenţa judecătorului prezintă mai multe aspecte, printer care şi independenţa
puterii judiciare în ansamblul său, în raport cu puterea executivă, independenţa judecătorului,
considerat individual, în raport cu puterea executivă, independenţa judecătorului în raport cu
părţile din proces, independenţa judecătorului în raport cu colegii săi 204. Judecătorul trebuie să fie
independent nu doar în raport cu puterea executivă, ci şi în raport cu ceilalţi magirstraţi. El
trebuie să soluţioneze cauzele în deplină independenţă. Acesta trebuie, în cazuri concrete, să ia în
considerare interesele societăţii în raport cu cele ale individului şi să ţină cont de toate
circumstanţele pertinente.
Toate controversele doctrinei şi jurisprudenţei în ceea ce priveşte imparţialitatea
judecătorului ţin de tensiunea dintre două interese, cel al justiţiabilului care are dreptul de a fi
judecat fără părtinire, şi cel al judecătorului, care are un drept legitim de a fi respectat în funcţia
sa205.
Imparţialitatea judecătorului este importantă în domeniul procesului penal deoarece pune
accentual pe onoarea şi libertatea persoanelor, ceea ce implică o neutralitate şi o credibilitate
neîndoielnică a judecătorului.
199
Cazul Engel şi alţii contra Olandei, decizia Curţii din 8 iunie 1976
200
D. Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, Bucureşti, 1996
201
G. Cortens, Doctrine, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, no. 3/2001
202
Nu este suficient ca justiţia să fie înfăptuită, ci este necesar să se „vadă” înfăptuirea justiţiei
203
D. Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în Constituţia
României, ed. All Beck, Bucureşti, 1998
204
G. Cortens, Doctrine, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, no. 3/2001
205
R. de Gouttes, L’impartialité du juge. Connaître, traiter et juger, în Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé, no 1/2003
48
Condiţia imparţialităţii este analizată atât din punct de vedere obiectiv, cât şi din punct
de vedere subiectiv. Jurisprudenţa a sugerat chiar înlocuirea acestora, propunând noţiunile de
„imparţialitate personală” şi „imparţialitate funcţională”. Mai mult, s-a propus şi conceptul de
neutralitate a judecătorului206.
Într-o altă opinie, apare ca necesară realizarea unei distincţii între imparţialitatea şi
independenţa judecătorului. Se apreciază astfel că este independent judecătorul care nu este supus
nici unor presiuni şi este imparţial acel judecător care nu are prejudecăţi în soluţionarea cauzei cu
care a fost sesizata207.
Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil reprezintă o condiţie deosebit de
importantă pentru existenţa credibilităţii în justiţie şi în eficienţa acesteia. Această condiţie
presupune îndeplinirea cerinţei referitoare la celeritate, desfăşurarea lentă a activităţii de justiţie
ducând de foarte multe ori la condamnarea statelor pe plan european.
Calcularea termenului rezonabil poate să întâmpine unele dificultăţi. Pentru a putea
evalua noţiunea de durată rezonabilă a procedurilor, trebuie în primul rând determinat începutul
şi sfârşitul acestor proceduri. Termenul rezonabil este o noţiune subiectivă care poate varia în
funcţie de cauzele civile sau penale. În materie penală, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
stabilit că termenul începe să curgă de la notificarea oficială, provenind de la o autoritate
competentă, cu privire la învinuirea de a fi savârşit o faptă penală.
Principiul judecării cauzei în şedinţă publică şi în mod echitabil este prevăzut în
articolului 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Importanţa acestei
duble garanţii este considerabilă, publicitatea şi echitatea unei judecăţi constituind cerinţe
esenţiale ale unui proces echitabil.
Publicitatea şedinţei de judecată se impune pentru a proteja justiţiabilul împotriva unei
justiţii secrete care să scape controlului publicului, permiţând păstrarea încrederii justiţiabilului în
instituţia judiciară, iar această transparenţă contribuie la realizarea unui proces echitabil şi a
finalităţilor acestuia208.
Limitările acestui principiu au fost stipulate de articolul 6 paragraf 1, accesul în sala de
şedinţă putând fi interzis presei sau publicului pe timpul întregului proces sau doar parţial, dacă
este în interesul moralităţii, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o impun sau în
206
207
C. Moldovan, Consideraţii privind garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil în jurisprudenţa curţii
europene a drepturilor omului, analele Ştiinţifice ale Universităţii „AL.I.Cuza” Iaşi, Tomul LI, Ştiinţe Juridice, 2005
208
49
cazurile considerate strict necesare de către judecător, atunci când, în circumstanţe speciale,
publicitatea judecăţii ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei209.
Aceste limitări nu privesc decât faza dezbaterilor, deoarece pentru pronunţarea deciziei
nu este prevăzută nici o limitare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului neacceptând limitări
implicite210.
Cerinţa publicităţii trebuie apreciată în funcţie de ansamblul procesului, luând în
considerare specificul diferitelor faze ale procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
afirmat că trebuie controlate realităţile procedurii, modalităţile de aplicare ale articolului 6
paragraf 1 în funcţie de particularităţile instanţei de care este vorba 211. Cu alte cuvinte, această
modulaţie intervine într-un dublu punct de vedere. Pe de o parte, intervine în mod diferit în
funcţie de circumstanţe, procesul nu va fi echitabil dacă publicitatea în faţa instanţei superioare
nu permite repararea încălcării invocate, dar va fi echitabil dacă se consideră că cerinţa
publicităţii a fost respectată anterior212.
Pe de altă parte, publicitatea intervine şi în faza judecăţii. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului refuză orice interpretare literală a mijloacele folosite de către autorităţile
naţionale pentru a asigura publicitatea deciziilor justiţiei.
Echitatea judecăţii impune o apreciere in concreto a cauzei, în aşa fel încât respectul
garanţiilor formulate de articolului 6 nu este întotdeauna sinonim cu noţiunea de proces echitabil.
Este cazul unor garanţii prevăzute pentru materia penală care se pot impune şi pentru materia
civilă sub riscul apariţiei inechităţii procesului. Judecătorii europeni efectuează o apreciere
globală pentru a verifica dacă procedura este în conformitate cu exigenţa echităţii213.
Analizând dispoziţiile articolului 6 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care
au în vedere un proces echitabil, se poate constata că se referă la unele cerinţe fără de care
procesul nu este considerat ca fiind echitabil. Astfel, se cere accesul liber la un tribunal imparţial
şi independent, atât în ce priveşte judecarea şi soluţionarea conflictului de drept penal, cât şi
luarea oricărei măsuri de constrângere asupra unor drepturi şi libertaţi fundamentale. În ce
priveşte prima cerinţă prevăzută de normele legale, acesta este asigurată în procesul nostru penal,
deoarece numai o instanţă judecătorească are dreptul la jurisdicţie, să aplice pedeapsa
infractorilor.
209
210
În cazul Campbell şi Fell contra Regatului Unit, hotărârea Curţii din 28 iunie 1984
211
212
În cazul Sutter contra Elveţiei, hotărârea Curţii din 22 februarie 1984, dezbaterile nu au fost publice în faţa
tribunalului militar de casaţie, dar au fost publice anterior, în primă instanţă.
213
Cazul Granger contra Regatului Unit, hotărârea Curţii din 28 martie 1990
50
Pentru a se asigura un echilibru între cei care susţin învinuirea şi cei chemaţi să răspundă
din punct de vedere penal, trebuie instituite anumite garanţii procesuale, care constituie cerinţe
ale unui proces echitabil, adică nu pot lipsi dispoziţii care consacră prezumţia de nevinovăţie,
garantarea libertăţii persoanei, dreptul la apărare, dreptul la viaţa intimă prin inviolabilitatea
domiciliului şi a corespondenţei, adică principii fundamentale ale procesului penal214.
214
G.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 2a, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
51
CAPITOLUL 4: FRONTIERELE PROCESULUI ECHITABIL
Există cu siguranţă, o limită a aplicabilităţii dreptului la un proces echitabil, limită ce

ţine de însăşi semnificaţia noţiunilor de „contestaţie cu privire la drepturile şi obligaţiile cu
caracter civil” şi „acuzaţie în materie penală”215. Existenţa limitelor dreptului la un proces
echitabil poate părea ciudată. Desigur, chiar textul articolului 6 din Convenţie le reglementează,
întrucât se referă la contestaţiile cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, precum şi
la temeinicia unei acuzaţii în materia penală216.
În situaţia actuală se poate observa că domeniul de aplicare al dreptului la un proces
echitabil este caracterizat de o limită dublă. În primul rând, există o inaplicabilitate tradiţională a
articolului 6 care este conformă cu textul Convenţiei şi, în a doilea rând, se poate observa o
aplicabilitate a aceluiaşi articol care poate fi calificată drept forţată, atâta vreme cât este adevărat
că interpretarea judecătorilor europene pare a merge dincolo de textil legal în materia217.
În acest sens trebuie menţionat faptul că justiţiabilul poate renunţa la garanţiile
prevăzute de articolul 6 din Convenţie mai ales în cazul dreptului civil, în situaţia procedurilor de
arbitraj, dar şi în cazul dreptului penal, pentru cauzele economice şi financiare, în cadrul unei
eventuale tranzacţii218. Totuşi, această inaplicabilitate poate fi contestată, dispoziţiile
convenţionale având, ca regulă generală, valoare de ordine publică şi arbitru. Cu alte cuvinte,
eventualele limitări trebuie să fie prevăzute în mod excepţional şi să respecte o strictă necesitate.
Este evident faptul că o renunţare generală la prevederile articolului 6 un este îngăduită, cu atât
mai mult cu cât dreptul la un proces echitabil reprezintă mai mult decât o garanţie formală,
devenid în prezent un drept substanţial.
Inaplicabilitatea garanţiilor procesului echitabil se poate impune în anumite
circumstanţe, această situaţie întâlnindu-se în cazul organelor administrative219.
În ceea ce priveşte inaplicabilitatea articolului 6 datorită tipului de contencios, apare în
special în cazul în care anumite litigio ies din sfera de aplicare al acestui articol, în special
datorită naturii lor. Vorbim aici despre litigiile care prezintă carácter de drept public, cum este
215
E. Massa, Des rapports du droit disciplinaire et du droit pénal dans l’administration, RSC, 2003
216
F. Sudre, Droit international et européen des droits de l’homme, RGD, 1996
217
J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
218
N. Fricéro, Modes alternatifs de reglement des conflits et proces équitables, Compediu Cohen-Jonathan, Bruylant,
2004
219
E. Garaud, Droit de l’hommeet droit des affaires, JCP(E), 2000
52
cazul procedurilor de natură administrativ şi discreţionară, extrădării sau expulzării sau chiar al
existenţei unei imunităţi parlamentare220.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că articolul 6
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este aplicabil numai contestaţiilor privind drepturi
subiective ce aparţin domeniului privat, în sensul clasic al termenului. Articolul 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului este aplicabil drepturilor şi obligaţiilor invocate atât în cazul
litigiilor existente între particulari, cât şi litigiilor existente între particulari şi autorităţile sau
instituţiile publice, cu condiţia ca acestea din urmă să acţioneze în cadrul unor raporturi de drept
privat şi nu în calitate de deţinătoare ale puterii publice.
În prezent sunt excluse din sfera de aplicare a articolului 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului procedurile calificate de judecătorul european ca fiind „de natură
administrativă şi discreţionară”, implicând în cadrul acestora exerciţiul prerogativelor de putere
publică, exemplul relevant fiind procedurile relative la obligaţiile fiscale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră sub că „materia fiscală aparţine
nucleului dur al prerogativelor de putere publică, caracterul public al raportului dintre
contribuabil şi colectivitate păstrându-şi dominanţa” 221 primordial caracterului patrimonial care ar
putea conduce la calificarea dreptului ca ţinând de domeniul „civil” în sensul autonom al acestei
noţiuni exprimat de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Sprijinindu-se pe
distincţia dintre drepturile „civile” şi drepturile „politice”, Curtea Europeană consideră că
articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este aplicabil contenciosului
electoral, având în vedere că dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales sunt drepturi cu caracter
politic, strând legate de sistemul electoral naţional şi nu drepturi „civile” în sensul autonom
european al acestei noţiuni222.
Totodată, cu privire la măsurile privind străinii, atât fosta Comiste Europeană, cât şi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că măsurile privind expulzarea străinilor sau
autorizarea unui străin să rămână sau nu pe teritoriul unui stat nu implică nicio decizia privitoare
la drepturile şi obligaţiile sale civile, în sensul autonom al noţiunii în conform cu prevederile
articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această concluzie are la bază şi
faptul că dispoziţiile Convenţiei şi Protocoalelor sale adiţionale formează un sistem convenţional
şi că în ceea ce priveşte măsurile aplicabile străinilor, articolul 1 din Protocolul adiţional nr. 7
conţine suficiente garanţii procedurale aplicabile în cazul expluzării străinilor de un stat parte.
220
R. Koering-Joulin, P. Truche, Retour sur le champ pénal européen, Compediu Pettiti, 2006
221
www.echr.coe.int.
222
F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, ed. Polirom, Iaşi, 2006
53
Interpretarea corelată a articolul 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi articolul 1 din
Protocolul adiţional nr. 7 au condus la concluzia că statele au dorit adoptarea unor măsuri
specifice în acest domeniu223. Faptul că măsura de interdicţie a prezenţei unui străin pe un
teritoriu naţional poate antrena consecinţe importante privind viaţa privată şi de familie a celui
interesat nu este suficient pentru a face ca procedura privitoare la aplicarea măsurii să intre în
sfera de aplicare a articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 224.
Totodată, Curtea Europeană a dezvoltat o jurisprudenţă care neutralizează concepţiile
naţionale care disting dreptul public de dreptul privat, procedând la o extindere „în toate
sensurile” a sferei de aplicare a articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
permiţând creşterea influenţei materiei civile asupra multor domenii profund marcate de dreptul
public225.
O situaţie deosebită sub aspectul aplicării articolul 6 Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului o reprezintă litigiile fiscale. Iniţial, Curtea Europeană a statuat printr-o jurisprudenţă
constantă că articolul 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este aplicabil contestaţiilor
ce ţin exclusiv de domeniul dreptului public şi în special de procedurile fiscale ca atare, deoarece
nu au caracteristicile unor contestaţii cu caracter civil. Împrejurarea că se poate demonstra natura
patrimonială a unui litigiu nu este suficientă pentru ca acesta să fie inclus în noţiunea de „drepturi
şi obligaţii civile”, în sensul autonom european al acesteia, în special atunci când natura obligaţiei
în litigiu rezultă din legislaţia fiscală226.
Instanţa europeană227 a arătat că, în ciuda evoluţiilor din societăţile democratice, ulterior
momentului adoptării Convenţiei Europene, nu există în materia fiscală elemente noi care să
determine încadrarea acesteia în domeniul „civil”, în sensul autonom european al noţiunii.
Curtea Europeană reţine în acest context că materia fiscală aparţine încă exerciţiului
unor prerogative absolute ale puterii publice, iar caracterul public al raportului juridic dintre
contribuabil şi colectivitate rămâne predominant.
Concluzionând, instanţa europeană a arătat că un contencios fiscal, în ciuda efectelor
patrimoniale pe care le are asupra situaţiei contribuabililor, nu intră în domeniul drepturilor şi
obligaţiilor de natură civilă228.
223
www.echr.coe.int.
224
www.echr.coe.int.
225
226
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I- Drepturi şi libertăţi, ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
227
www.echr.coe.int.
228
C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri, ed. All Beck, Bucureşti,
2000
54
Deşi contenciosul constituţional prezintă o importanţă deosebită într-o societate
democratică şi jurisdicţia constituţională se găseşte la limita dintre drept şi politică, fiind
impregnată de un profund element public, departe de domeniul dreptului civil 229, Curtea
Europeană a adoptat în cazul contenciosului constituţional o soluţie de mijloc.
Instanţa europeană a considerat că articolul 6 Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului este aplicabil în privinţa recursurilor individuale, în cadrul cărora sunt invocate drepturi
directe aparţinând petenţilor şi că articolul 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este
aplicabil cu privire la procedurile de control abstract, promovate de autorităţile publice, titulare
ale unor asemenea recursuri.
Curtea Europeană şi-a fixat clar jurisprudenţa230 care privea aplicabilitatea articolului 6
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului unei proceduri care s-a desfăşurat şi în faţa
Tribunalului Constituţional Spaniol. Instanţa europeană a decis că nu interesează locul unde se
plasează această procedură în raport cu ansamblul procedurii naţionale, în mijlocul ei, având
caracter prejudiciar, sau după închiderea acesteia. Dimpotrivă, faze ale unei proceduri care se
derulează cu titlul incidental în faţa unor instituţii politice sau unor organe ori servicii
administrative nu înlătură răspunderea statului cu privire la durata excesivă a procedurii
respective şi deci aplicabilitatea articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totuşi, această soluţie nu-şî găseşte aplicarea atunci când o parte a procedurii litigioase
se desfăşoară, cu titlu prejudiciar, în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, deoarece în
cazul contrar s-ar aduce atingere sistemului instituit prin Tratatul privind Comunităţile Europene.
Dacă nu există nicio îndoială privind aplicabilitatea articolului 6 Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului la litigiile generate de executarea sau neexecutarea obligaţiilor stabilite în
contractele de asigurare de bunuri sau de persoane, problema aplicabilităţii articolului 6
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie de securitate socială, cotizaţii, şomaj sau
pensii, este delicată.
Curtea a constatat că între statele membre există o mare diversitate în privinţa modului
în care legislaţia naţională prevede natura juridică a dreptului la prestaţii sociale, existând sisteme
care le conferă caracterul de norme de drept fie public, fie privat şi sisteme care le consideră ca
fiind norme mixte.
229
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I-Drepturi şi libertăţi, ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
230
G. Cohen-Jonathan, Responsabilité pour atteinte aux droits de l’homme, în La responsabilité dans le système
international. Colloque du Mans – Société Française pour le Droit International, Éditions A. Pedone, Paris, 1991
55
Evaluând ponderea caracterului public şi caracterului privat în materia securităţii sociale,
Curtea Europeană a reţinut că predomină elementele de drept privat, deşi luate separat niciunul
nu apare decisiv, însa combinate conferă dreptului în discuţie un caracter civil, în sensul autonom
european al acestei noţiuni231.
Contenciosul privitor la admiterea sau exerciţiul unei profesii, în special atunci când este
vorba despre profesii liberale, prezintă evident aspecte patrimoniale. Soluţia de principiu 232 a fost
că unde, cu referire la profesia de medic, instanţa europeană a reţinut că împrejurarea că, potrivit
dispoziţiilor legii naţionale, medicul veghează la sanătatea populaţiei, stabilindu-se
responsabilitatea socială a întregii profesii nu împietează asupra caracterului privat al exerciţiului
activităţii de medic. În aceste condiţii, nu interesează natura administrativă a organelor chemate
să soluţioneze litigiile privind exerciţiul profesiei şi faptul că acestea acţionează ca autorităţi
competente în exerciţiul puterii publice.
Cu privire la profesia de avocat233, instanţa europeană a arătat că articolul 6 Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului este aplicabil, de vreme ce elementele de drept privat, cabinetul
şi clientele avocatului sunt elemente patrimoniale, asupra cărora avocatul deţine neîndoielnic un
drept de proprietate, sunt mai importante decât elementele de drept public, reglementarea prin
lege a condiţiilor de exercitare a profesiei de avocat, participatra avocaţilor la administrarea
justiţiei ca serviciu public.
Deşi este exprimată succint în textul convenţiei şi beneficiază uneori de traduceri
neconforme, noţiunea de „contestaţii privind drepturile şi obligaţiile civile”, care determină
aplicabilitatea rationae materiae a articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub
latura să civilă, a generat o jurisprudenţă bogată, dar mai ales evolutivă.
Iniţial sfera de aplicare a articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost
relativ restrânsa, privind drepturi şi obligaţii civile, cu excluderea domeniilor care conţin
elemente de drept public. Ulterior, în urma unor revirimente jurisprudenţiale extraordinare, sfera
de aplicare a articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a extins, cuprinzând
domenii, precum litigiile privind funcţionarii publici, care anterior constituiau exemplul manifest
de excludere din sfera de aplicare a articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Criteriile de delimitare între litigiile care determină aplicabilitatea articolului 6
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi celelalte litigii au suferit schimbări, de la criteriul
231
232
H. Petzold, The Convention and the principle of subsidiarity, în R. St. Macdonald, F. Matscher, H. Petzold,
Dordrecht – Boston – London, 1993
233
C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri, ed. All Beck, Bucureşti,
2000
56
naturii patrimoniale la criteriul funcţional, instanţa europeană urmărind ca dreptul procedural
consacrat de articolul 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să aibă o sferă de aplicare
care să respecte principiul garantării şi respectării unor drepturi concrete şi efective şi nu al unor
drepturi teoretice şi iluzorii.
57
CONCLUZII
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă

legătura naturală între libertăţile fundamentale ale individului şi exigenţele unei societăţi
democratice, practica jurisdicţională a Curţii de la Strasbourg subliniind „locul eminent pe care
dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică”.
În sistemul român de drept, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale are o aplicabilitate directă, ca şi în ordinea internă a numeroase alte state europene.
Aplicabilitatea directă a Convenţiei este asigurată prîntr-un mecanism de ordin constituţional,
care o integrează în dreptul nostru intern. Acest mecanism este consacrat în articolul 11 alineat 2
din Constituţie, în temeiul căruia „tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern”.
În consecinţă, prin ratificare, Convenţia a dobândit aplicabilitatea directă în dreptul
intern, iar cunoaşterea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a devenit o obligaţie
pentru magistraţi. Aplicarea directă conferă justiţiabililor dreptul de a invoca dispoziţiile
Convenţiei, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, direct în
faţa instanţelor naţionale române.
Totodată, aplicarea directă a Convenţiei permite judecătorului român să pronunţe soluţii
întemeiate pe dispoziţiile acesteia şi pe jurisprudenţa Curţii.
Trebuie remarcat faptul că, acum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, principiul egalităţii armelor reprezintă „coloana vertebrală” a dreptului la un
proces echitabil fiindcă, fără un asemenea principiu judecătorul nu ar putea face dreptate, s-ar
putea ajunge la o sentinţă incorectă sau arbitrară, una din părţi ar putea suferi în concret o
nedreptate sau chiar dacă nu s-ar ajunge la o asemenea nedreptate, increderea părţilor în actul de
justiţie ar putea să scadă datorită inegalităţii sau aparenţei de inegalitate.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a recurs la teoria aparenţelor în motivarea unor
hotărâri, teorie care amplifică forţa deţinută de principiul egalităţii armelor, nuanţand ideea
potrivit căreia trebuie luată în considerare „sensibilitatea accentuată a publicului în privinţa bunei
administrări a justiţiei”. Tot în ceea ce priveşte problema echilibrului procedural dintre parte şi
procuror, s-a constatat o schimbare în jurisprudenţa Curţii de la cauza Delcourt contra Belgia, în
care Curtea a apreciat in concreto rolul Ministerului Public, la cauza Borgers contra Belgia, în
care s-a recurs la teoria aparenţelor. Deşi această schimbare jurisprudenţială a fost criticată,
58
trebuie reamintit caracterul evolutiv al interpretării Convenţiei, faptul că aceasta reprezintă un
instrument viu care trebuie interpretat în contextul condiţiilor prezentului.
Un proces de interacţiune mutuală, între legislaţiile statelor membre şi dreptul
Convenţiei, există şi continuă să se dezvolte. În acest sens, trebuie subliniată forţa pe care o deţin
hotărârile Curţii, ele determinând, uneori, chiar modificări legislative la nivel naţional,
exemplificând prin eliminarea recursului în anulare din legislaţia romană.
În ceea ce priveşte problema administrării echitabile a probelor, reiterez jurisprudenţa
Curţii potrivit căreia admisibilitatea şi aprecierea probelor ţin de dreptul naţional al statelor
membre, Curtea având doar sarcina de a veghea ca procedura, în ansamblul ei, să fie una
echitabilă. Deoarece admisibilitatea probelor ţine de legislaţia naţională, Curtea de la Strasbourg
nu interzice utilizarea ca probe în proces a mărturiilor anonime. Aceasta este, însă, o chestiune
sensibilă, care ridică şi problema credibilităţii, motiv pentru care au fost trasate câteva linii
directoare, la care am făcut referire în ultimul capitol, de care instanţele naţionale trebuie să ţină
seama atunci când admit mărturiile anonime.
În ceea ce priveşte situaţia din Romania, pe langă problemele pe care le-am discutat în
cuprinsul lucrării şi asupra cărora nu am să revin, voi sublinia câteva aspecte care trebuie avute în
vedere. Consider a fi gravă, dacă nu chiar critică, existenţa unei jurisprudenţe naţionale nu doar
inconstantă, ci şi contradictorie, un exemplu elocvent în acest sens fiind retrocedarea imobilelor
preluate abuziv de stat sub regimul comunist care a pus în discuţie, de cele mai multe ori, în
respectarea articolului 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Această divergenţă
jurisprudenţială la nivelul instanţelor române determină şi o neconcordanţă între sistemul legal
din Romania şi implementarea sa pe de o parte, şi sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului pe de altă parte, neconcordanţă care nu poate avea decât efecte profund negative asupra
cetăţenilor romani. De asemenea, în urma realizării unor studii referitoare la respectarea în
perioada 1999 – 2005 a garanţiilor instituite prin Convenţie, România a fost plasată în rândul
statelor în care drepturile fundamentale sunt respectate într-o manieră acceptabilă, satisfăcătoare.
Or, la mai bine de douăzeci de ani de la căderea comunismului, acest fapt mi se pare totuşi trist.
În literatura romană de specialitate s-a observat, în mod pertinent, că toate elementele enumerate
şi multe alte neconcordanţe ridică întrebări asupra caracterului de stat de drept al României.
Constituţia României asigură nu numai aplicarea directă a Convenţiei, ci şi preeminenţa
acesteia în dreptul intern român. În acest sens, articolul 20 din Constituţie statuează că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
59
care România este parte, iar, dacă există neconcordanţe între aceste instrumente juridice şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prin aceste prevederi constituţionale se asigură garanţii efective şi concrete pentru
aplicarea normelor Convenţiei în dreptul intern, atât de către forul abilitat să adopte legile
naţionale, cât şi de către instanţele judecătoreşti chemate să le interpreteze şi să le aplice.
60
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE:
1. Constituţia României
2. Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească
3. Decretul nr. 40 din 23 martie 1994
4. Legea nr. 30 din 18 mai 1994
5. Codul de procedură penală
6. Codul de procedură civilă
7. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
8. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
9. Protocolul adiţional nr. 3
16. Protocolul adiţional nr.11
17. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
18. Tratatul privind Comunităţile Europene
II. MONOGRAFII:
1. G.del Vechio, Diritto Naturale e Unita Europea, Roma, 1959

2. S. Kahane, Drept procesual penal, Bucureşti, 1963
3. R. Sanielevici, Drept civil. Partea generala, Iaşi, 1970
4. Gr. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Bucureşti, 1977
5. R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel. Procédure pénale, Paris, 1979
61
6. G. Cohen-Jonathan, Responsabilité pour atteinte aux droits de l’homme, în La
responsabilité dans le système international. Colloque du Mans – Société Française pour
le Droit International, Éditions A. Pedone, Paris, 1991
7. D. Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omlui, Bucureşti, 1993
8. G. Nistoreanu, M. Apetrei, L. Nae, Asistenţa juridică în procesul penal, 1993
9. E. Decaux, P.-H. Imbert, La Convention européenne des Droits de l'Homme, Paris, 1995
10. L. E. Pettitti, E. Deciziaaux, P. H. Imbert, La Convention européenne des droits de
l’homme, Paris 1995
11. D. Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Bucureşti, 1996
12. V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti, 1998
13. V. Duculescu, Legal protection of human rights, Bucharest, 1998
14. T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Bucureşti,
1998
15. M. Apetrei, Drept procesual penal.Partea generală,vol. 1, Bucureşti, 1998
16. G. Dutertre; J. van der Velde, Extraits clés d’une sélection des arrêts de la Cour
européenne des droits de l’homme et des décisions et rapports de la Commission
européenne des droits de l’homme, Strasbourg, 1998
17. D. Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului
şi în Constituţia României, Bucureşti, 1998
18. F.Quilleré-Majzoub, La défense du droit à un procès équitable, Bruxelles, 1999
19. J. -F. Renucci, Droit européen des droits de l`homme, Edition LGDJ, Paris, 2000
20. C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri,
Bucureşti, 2000
21. A. Ţigăreanu, ,Monografia garantării dreptului la apărare -Aspecte teoretice, legislative şi
de practică judiciară, Bucureşti, 2002
22. I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Bucureşti, 2002
23. M. Nowak, Introduction to the International Human Rights Regime, Leiden, 2003
24. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ediţia a II-a, Bucureşti,
2003
25. V. Ponta, Drept penal - Partea generală. Note de curs, 2004
26. N. Fricéro, Modes alternatifs de reglement des conflits et proces équitables, Compediu
Cohen-Jonathan, Bruylant, 2004
62
27. C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I-
Drepturi şi libertăţi, Bucureşti, 2005
28. A. L. Lorincz, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti, 2006
29. F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Iaşi, 2006
30. S. Greer, The European Convention on Human Rights. Achievements, Problems and
Prospects, Cambridge, 2006
31. R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I,
Bucureşti, 2007
32. V. Pavaleanu, Drept penal general, 2007
33. V. Pătulea, Proces echitabil. Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007
34. R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti,
2008
35. B. Selejan-Guşan, Drept Constituţional şi instituţii politice, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008
36. C. Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate şi până la Marea Unire,
Bucureşti, 2008
37. G.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a II-a, Bucureşti, 2008
38. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Bucureşti, 2009
39. R. Clayton, H. Tomlinson, The Law of Human Rights, ediţia a II-a, Oxford, 2009
40. C. Mitrache,C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală. Ediţia a VII-a, Bucureşti,
2009
41. M. Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Bucureşti, 2009
42. A. Ripeanu, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2010
43. I. Chiş , Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Bucureşti, 2010
44. Gh. Dănişor , Filosofia drepturilor omului, Bucureşti, 2011
II. ARTICOLE:
1. P. Lambert, La Convention européenne des droits de l’homme et les

procédures disciplinaires au sein des professions libérales, RTDH 1990
2. L. E. Pettiti, Les droits de l’homme et l’accès à la justice, RTDH 1990
3. B. Bouloc, Les abus en matière de procédure pénale, RSC, 1991
63
4. H. Petzold, The Convention and the principle of subsidiarity, în Revista St.
Macdonald, Dordrecht – Boston – London, 1993
5. R. Ergec, L’accès à un tribunal lors du classement de terres agricoles en site
protégé, RTDH 1993
6. P. Martens, La discipline des magistrats en Belgique et les droits de
l’homme, RTDH 1995
7. F. Sudre, Droit international et européen des droits de l’homme, RGD, 1996
8. J.-J. Louis, Les amendes fiscales et la Convention européenne des droits de
l’homme, RTDH 1998
9. Berthe, Le compte-rendu d'audience et l'autorité et l'impartialité du pouvoir
judiciare, RTDH 1998
10. J. Bullier, Y a-t-il un droit au procès équitable «fair trial» (au pénal) dans la
Constitution australienne?, în Revue de droit pénal et de criminologie 1998
11. Ashworth, Article 6 and the Fairness of Trials, CLR 1999
12. E. Garaud, Droit de l’hommeet droit des affaires, JCP(E) 2000
13. G. Cortens, Doctrine, în Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé, no. 3/2001
14. E. Massa, Des rapports du droit disciplinaire et du droit pénal dans
l’administration, RSC 2003
15. R. de Gouttes, L’impartialité du juge. Connaître, traiter et juger, în Revue de
science criminelle et de droit pénal comparé, no 1/2003
16. Moldovan, Consideraţii privind garanţiile generale ale dreptului la un proces
echitabil în jurisprudenţa curţii europene a drepturilor omului, analele Ştiinţifice ale Universităţii
„AL.I.Cuza” Iaşi, Tomul LI, Ştiinţe Juridice, 2005
17. Gentimir, Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii
apărării, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „AL.I.CUZA”, IAŞI, Tomul LI, Ştiinţe Juridice,
2005
18. R. Koering-Joulin, P. Truche, Retour sur le champ pénal européen,
Compediu Pettiti, 2006
19. L. M. Trocan, Garantarea dreptului la apărare în lumina dispoziţiilor
tratatelor internaţionale specializate în materia drepturilor omului şi jurisprudenţei CEDO, în
Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi”, Seria Ştiinţe Juridice, Târgu Jiu Nr. 4/2010
64
IV: ALTE SURSE:
1. I. Sabău Pop, Interferenţa între drepturile omului şi dreptul internaţional public

2. O. Jacot-Giullarmod, Règles, méthodes et principes d'interprétation dans la jurisprudence
de la Cour européenne des droits de l'homme, în L.-E. Pettitti
3. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române
4. Dicţionarul de Procedură Penală
5. www.echr.coe.int.
65

Dreptul La Un Proces Echitabil DREPT CONTENCIOS

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul La Un Proces Echitabil DREPT CONTENCIOS

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Disciplina: Drept Contencios Constituțional

Drepturile omului reprezintă nucleul activităţilor Consiliului Europei, a cărui activitate

La începutul apariţiei lor, drepturile omului erau socotite a fi „drepturi naturale”,

1.1: EVOLUŢIA DREPTURILOR OMULUI LA NIVEL INTERNAŢIONAL

1.2: EVOLUŢIA PROTECŢIEI JURIDICE A DREPTURILOR OMULUI

Aşa cum menţionam anterior, societăţile au încercat să definească în termeni juridici

2.1: DREPTUL PERSOANEI LA APĂRARE GARANTAT DE LEGISLAŢIA

Realizarea apărării persoanei solicită descoperirea acelui fapt incriminat de legislaţia

2.2: EXERCITAREA DREPTULUI LA APĂRARE

Recunoaşterea dreptului la apărare este un numitor comun al tuturor sistemellor

3.2: OBIECTUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 alineatul 1 al Convenţiei Europene

Există cu siguranţă, o limită a aplicabilităţii dreptului la un proces echitabil, limită ce

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă

1. G.del Vechio, Diritto Naturale e Unita Europea, Roma, 1959

1. P. Lambert, La Convention européenne des droits de l’homme et les

1. I. Sabău Pop, Interferenţa între drepturile omului şi dreptul internaţional public

S-ar putea să vă placă și