Adeverirea morții și învierii

mântuitorului Hristos

Dintre toate minunile Mântuitorului, cea mai mare și mai uimitoare este
propria Sa înviere din morți, minune care este fundamentul creștinismului.
Importanța ei pentru credința creștină este subliniată în mod deosebit de către
Sfântul Apostol Pavel: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră…" (I Cor. 15,14-21).
Pentru Apostoli, învierea Domnului a fost mai presus de orice îndoială, de
aceea, Apostolii de la început s-au prezentat drept „martori ai învierii Domnului",
iar în predica lor n-au încetat niciodată să afirme că pe „Acesta Dumnezeu L-a
înviat din morți". Iar dacă Toma Geamănul s-a îndoit pentru un moment de
învierea Domnului aceasta s-a întâmplat numai fiindcă a voit să se convingă despre
această minune prin propriile sale simțuri și nu pe baza mărturiei altora.
Înainte de înviere - începând cu prinderea și judecata lui Iisus și terminând
cu moartea și îngroparea Sa - Apostolii erau cuprinși de frică, ascunzându-se de
teama de a nu fi și ei prinși. Nici Petru n-a dat dovadă de curaj, lepădându-se de
trei ori de Hristos în curtea arhiereului. În timpul răstignirii, dintre Apostoli numai
Ioan e prezent, iar pogorârea de pe cruce o fac doi din cercul mai apropiat al lui
Iisus, Iosif și Nicodim. Mai curajoase și mai atașate suferințelor Domnului se
dovedesc a fi femeile mironosițe, care în ziua cea dintâi a săptămânii, dis-de-
dimineață, merg la mormânt. Apropiindu-se de acesta, află vestea învierii
Domnului de la înger, care le trimite să-i înștiințeze pe Apostoli, care primesc
vestea cu neîncredere. Chiar și Petru și Ioan aleargă la mormânt mai mult din
curiozitate, decât din convingere și numai după ce văd giulgiurile în mormânt,
singure zăcând, încep să creadă că Iisus a înviat.

Cum se explică atunci transformarea bruscă a Apostolilor din oameni

cuprinși de frică, neîncredere, îndoială și nehotărâre la sentimentele de bucurie și
certitudine a învierii? Această transformare s-a produs aproape instantaneu, îndată
ce Domnul li s-a arătat în locuri și împrejurări diferite și s-au convins prin propriile
lor simțuri că n-au înaintea lor o nălucă, ci pe Hristos Cel înviat. Efectul învierii a
fost copleșitor: din fricoși, timizi, neîncrezători, îndoielnici și nehotărâți, ei devin
plini de curaj, îndrăzneți, încrezători, hotărâți și pe deplin convinși de realitatea
învierii, când încep să-l vestească pe Domnul cu mult curaj și îndrăzneală. Iar când
sunt prinși, refuză să se supună poruncii de a nu-L mai propovădui pe Iisus.
Apostolii vestesc pe Domnul cu mult curaj în Ierusalim, în Iudeea, în Galileea, în
Samaria, iar apoi peste hotarele Palestinei, la oameni și în locuri necunoscute și
oricâte suferințe îndură, nimic nu-i abate de la misiunea încredințată de Domnul:
„Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh…" (Matei 28,19).

Există patru ipoteze potrivit cărora Învierea lui Hristos nu este validă:

Ipoteza morții aparente

Potrivit acesteia, Iisus nu ar fi murit, ci ar fi căzut într-o stare de leşin din care
mai târziu S-a trezit, a răsturnat piatra de pe mormânt şi S-a arătat femeilor
mironosiţe şi Apostolilor.
Dar această teorie nu poate sta în picioare, fiind cu totul eronată. Faptul că
Hristos a murit este demonstrat de faptul că nu au mai zdrobit fluierele picoarelor
Sale: „Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care
era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-
au zdrobit fluierele. (In. 19, 32-33). Ba mai mult, spre a se asigura de moartea Sa,
unul din ostaşi cu sulifa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. (In. 19,
34), semn clinic al morţii unei persoane.
Paza mormântului a fost întărită de către soldaţi romani, care nu puteau să
adoarmă căci aveau soldaţi foarte bine pregătiţi. La aceasta se adaugă şi faptul că
dacă ar fi adormit, riscau să fie aspru pedepsiţi.
Nu în ultimul rând, chiar dacă Hristos nu ar fi murit, i-ar fi fost foarte greu,
chiar imposibil să iasă din mormânt, căci loviturile şi rănile primite, sângele
pierdut, bandajele strânse pe corp, lipsa de aer din mormânt, i-ar fi adus moartea.
Teoria înșelăciunii
Această teorie susține că învierea a fost un truc la care ar fi recurs Apostolii,
care ar fi furat trupul lui Iisus de la mormânt.
În primul rând, Apostolii erau speriaţi şi ascunşi de frica iudeilor, si nu ar fi
putut să fure trupul lui Iisus în starea în care se aflau.
 În al doilea rand, propovăduirea veştii învierii nu ar mai fi avut nici un
rost, trupul mort al învăţătorului lor zdruncinându-le şi înăbuşindu-le credinţa şi
entuziasmul.

Teoria halucinațiilor
Consideră că arătările Mântuitorului după înviere au fost simple halucinaţii,
viziuni ale minţilor bolnave al ucenicilor.
Dar este greu de crezut că şi soldaţii au avut aceleaşi viziuni, căci după înviere
au vestit mai-marilor preoţilor cele văzute.
De asemenea, nu există nici un indiciu în Sfânta Scriptură ca să arate că
ucenicii ar fi fost bolnavi.
Arătările Mântuitorului s-au petrecut în locuri, intervale de timp şi în faţa unor
persoane diferite, infirmă această teorie. Mai mult, Hristos a mâncat cu Sfinţii
Apostoli peşte şi miere, lucru care este imposibil pentru o nălucă.

Teoria miturilor
Este întemeiată pe analogiile dintre moartea şi învierea lui Iisus şi moartea şi
învierea zeilor din mitologiile păgâne.
Însă dacă în mitologie totul este poveste fantastică, legendă, Evanghelia este o
istorie ce nu cuprinde nimic fabulos, ci evenimente localizate în spaţiu şi timp,
adeverite de martori oculari.
Cea mai importantă dovadă a învierii Domnului este însăşi existenţa Bisericii
Creştine. Această mare şi unică minune pe care se întemeiază întreaga învăţătură
despre răscumpărare, poate fi acceptată parţial prin raţiune, dar nu şi fară credinţă
statornică.
Ca o reconfirmare a învierii Domnului, în fiecare an, la Biserica Sfântului
Mormânt de la Ierusalim, se petrece altă minune: coborârea Sfintei Lumini,
argument puternic al prezenţei permanente a lui Dumnezeu în lume.