UNIVERSITATEA DE EDUCAȚIEI FIZICĂ ȘI SPORT

Facultatea: Kinetoteraăpie
Specialitatea: Kinetoterapie și terapie ocupațională

REFERAT
la biomecanică

TEMA : CARACTERIZAREA STATICII

COMPONENTĂ DE BAZĂ A BIOMECANICII

A elaborat : Baltean Tatiana,

gr. 213 K
A verificat : Dorgan Viorel,
prim-prorector, dr. hab., prof. univ.

Chișinău 2021
 Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul obiectelor din echilibrul static se numește
statică. Dacă obiectul este în repaus, forțele sunt în echilibru și obiectul este descris ca fiind într-
o stare de echilibru static.
Activitatea statică, de asigurare posturală, foarte complexă din punct de vedere
biomecanic, este strict legată de tipurile de echilibru în care corpul omenesc se poate afla, adică
în echilibru stabil sau instabil. Analizată astfel, activitatea statică este de trei feluri:
 de consolidare,
 de fixare sau echilibrare
 de menţinere.

1. Activitatea statică de consolidare se întâlneşte în toate cazurile în care corpul sau

segmentele sale, luate separat, se află în echilibru stabil. Un corp se află în echilibru
stabil atunci când centrul său general de greutate se află sub baza de sprijin, cum sunt
toate poziţiile atârnat la diverse aparate. Caracteristica sa mecanică principală este că,
dacă o forţă acţionează asupra corpului aflat în echilibru stabil, el pendulează până ce
revine în poziţia de plecare. În aceste situaţii, musculatura corpului se contractă izometric
cu scopul de a proteja, de a consolida articulaţiile, faţă de forţele care tind să întindă sau
să rupă ligamentele. Contracţia statică de acest tip se numeşte de consolidare şi este
îndeplinită cu participarea tuturor grupelor şi lanţurilor musculare antagoniste. Valoarea
forţei contracţiei statice de consolidare este mai mare în vecinătatea bazei de sprijin
(inele, bară etc.) şi descreşte către extremitatea care atârnă liber. În
mişcările de rotaţie ale corpului la bară fixă (gigantica), valoarea forţei de consolidare
este maximă la 180, când corpul trece pe sub bară, ajungând să depăşească de două, trei
ori greutatea sportivului. Activitatea statică de consolidare poate fi folosită cu succes
pentru creşterea globală a forţei musculaturii, chiar la copii şi şcolari.
2. Activitatea statică de fixare (echilibrare) se întâlneşte în toate cazurile în care corpul sau
segmentele sale se găsesc în poziţie de echilibru nestabil. Un corp se află în echilibru
nestabil atunci când centrul său general de greutate se află situat deasupra bazei de
sprijin, (poziţia stând, şezând etc). Întreaga activitate de educaţie fizică este desfăşurată în
imensă majoritate din poziţii de echilibru nestabil. Chiar pe parcursul mişcărilor, pe lângă
activitatea dinamică, există o componentă de efort static de valoare diferită, în funcţie de
particularităţile mişcărilor. Există deci o infinitate de situaţii în care corpul sau
segmentele sale se află în echilibrul instabil, care este asigurat prin activitate statică de
fixare, care se mai numeşte şi deechilibrare, deoarece efortul static al musculaturii are
acest scop. Activitatea statică de fixare (echilibrare) este îndeplinită de grupele şi
2
 lanţurile musculare antagoniste, iar valoarea ei cea mai mare este în apropierea bazei de
sprijin (sol, aparate). În practică, activitatea statică de echilibrare se foloseşte în cadrul
pregătirii fizice generale, în corectarea unor deficienţe fizice, mai ales ale coloanei
vertebrale, şi în cadrul a numeroase poziţii şi mişcări pentru creşterea capacităţii de
echilibrare.
3. Activitatea statică de menţinere este al treilea tip de efort static. El se
întâlneşte atât în
poziţiile de echilibru stabil cât şi în cele cu echilibru nestabil, ori de câte ori membrele
superioare sau inferioare, prin poziţia lor, se depărtează de verticala centrului general de
greutate. Astfel, membrul superior, care atârnă liber în poziţia stând se află în echilibru
stabil, cu sprijinul în articulaţia scapulohumerală, iar activitatea statică este “de
consolidare”. Dacă ducem membrul superior întins în anteducţie, activitatea musculară
care asigură această poziţie este “de menţinere” şi este îndeplinităde anteductori sau
abductori, fără participarea antagoniştilor. Importanţa pentru practica educaţiei fizice şi
sportului, a acestui tip de activitate musculară statică, rezultă din faptul că poziţiile sunt
asigurate numai de către anumite grupe sau lanţuri musculare, fără participarea
antagoniştilor. În felul acesta, pot fi antrenate, selectiv, pentru creşterea forţei prin efort
izometric, numai anumite grupe sau lanţuri musculare care ne interesează.

Echilibrul mecanic apare atunci când forțele care acționează asupra unui obiect sunt
reduse la zero.
Echilibrul este capacitatea unei persoane de a-și controla poziția corpului în raport cu o
bază de sprijin . Această abilitate este necesară atât în condiții de echilibru static (de exemplu,
mânerul pe un fascicul de echilibru), cât și în timpul mișcării dinamice (de exemplu, deplasarea
centrului de greutate de la piciorul din spate la piciorul înainte). Echilibrul poate fi îmbunătățit
prin poziționări segmentului corpului sau a posturii. Aceste ajustări ar trebui să se bazeze pe
principii mecanice. Există, de asemenea, multe organe senzoriale și procese cognitive implicate
în controlul mișcării (echilibrului), dar această secțiune se concentrează pe factorii mecanici sau
tehnici care afectează echilibrul și subliniază aplicarea principiului echilibrului.
Înainte de a aplica acest principiu mai multor mișcări umane, este important să examinăm
paradoxul mecanic al stabilității și mobilității. Aceasta nu este întotdeauna o sarcină ușoară,
deoarece stabilitatea și mobilitatea sunt invers legate. Posturile foarte stabile permit unei
persoane să reziste schimbărilor de poziție, în timp ce inițierea mișcării (mobilitatea) este
facilitată de adoptarea unei posturi mai puțin stabile. Specialistul în mișcare învață să-și
controleze poziția corpului pentru un amestec adecvat de stabilitate și mobilitate pentru o
3
sarcină. Factorii biomecanici care pot fi modificați pentru a modifica stabilitatea / mobilitatea
sunt baza suportului și poziția și mișcarea centrului de greutate în raport cu baza suportului. Baza
suportului este zona bidimensională formată din segmentele sau zonele de susținere ale corpului
(Figura 1).

Fig.1

O bază mare de sprijin oferă o stabilitate mai mare, deoarece există o suprafață mai mare
peste care să păstreze greutatea corporală. O mare parte din dificultatea multor abilități de
echilibrare gimnastică (de exemplu, mâner sau scară) provine de la baza mică de sprijin pe care
să se centreze greutatea corporală. Poziția corpului în poziție sau în timpul mișcării determină
poziția centrului de greutate în raport cu baza suportului. Deoarece gravitația este forța externă
majoră împotriva căreia se deplasează corpul nostru, pozițiile orizontale și verticale ale centrului
de greutate în raport cu baza suportului sunt cruciale în determinarea stabilității / mobilității
acelei posturi. Distanța orizontală de la marginea bazei de sprijin până la centrul de greutate
(linia de acțiune a gravitației) determină cât de mult trebuie mutată greutatea pentru a destabiliza
o persoană (Figura 2a). Dacă linia de greutate cade în afara bazei de sprijin, cuplul gravitațional
tinde să încline corpul peste marginea bazei de sprijin. Distanța sau înălțimea verticală a
centrului de greutate afectează stabilitatea geometrică a corpului. Când poziția centrului de
greutate este mai mare, este mai ușor să treci dincolo de baza de sprijin decât în posturile cu un
centru de greutate mai mic. Poziționarea liniei de greutate în afara bazei de sprijin poate facilita
rotația corpului cu forța de greutate (Figura 2b).

Fig.2

4
 Studiile biomecanice ale echilibrului documentează adesea mișcarea celor două forțe
importante de interes, greutatea corporală și forța de reacție sub baza suportului. Măsurătorile
video folosind metoda segmentară măsoară mișcarea centrului de greutate peste baza suportului.
Platformele de presiune permit măsurarea centrului de presiune greșit, locația forței de reacție
rezultate în raport cu baza suportului. În poziție liniștită, centrul de greutate se balansează în
jurul valorii de centrul bazei de sprijin, în timp ce centrul de presiune se mișcă și mai repede
pentru a împinge forța de greutate înapoi la centrul bazei de sprijin. Mișcarea totală și viteza
acestor două variabile sunt măsuri puternice ale echilibrului unei persoane. Amintiți-vă că inerția
(masa și momentul de inerție) și alte forțe externe, cum ar fi fricțiunea între bază și suprafața de
susținere, afectează echilibrul unui obiect. Există, de asemenea, factori biomecanici care
afectează forțele și cuplurile pe care le poate crea o persoană pentru a rezista forțelor care ar
tinde să le perturbe echilibrul.
Baza generală a ghidului tehnic de susținere și postură corporală în multe sporturi și
exerciții trebuie să se bazeze pe integrarea bazelor biologice și mecanice ale mișcării. De
exemplu, multe sporturi folosesc tacul „lățimea umerilor” pentru lățimea pozițiilor, deoarece
această bază de sprijin este un compromis bun între stabilitate și mobilitate. Bazele mai largi de
sprijin ar crește stabilitatea potențială, dar ar pune membrele într-o poziție slabă pentru a crea
cupluri și a cheltui energie, creând forțe de frecare opuse pentru a menține baza suportului.
Principiul echilibrului se bazează pe compromisul mecanic dintre stabilitate și mobilitate.
Principiul echilibrului este similar cu Continuum-ul
de coordonare, deoarece tehnica de sprijin poate fi
concepută ca un continuum între stabilitate ridicată
și mobilitate ridicată. Cea mai potrivită tehnică
pentru controlul corpului depinde de locul în care
obiectivul mișcării cade pe continuitatea stabilitate-
mobilitate. Antrenorii, terapeuții și profesorii pot
îmbunătăți ușurința menținerii stabilității sau
inițierea mișcării (mobilitate) în multe mișcări prin modificarea bazei de sprijin și a pozițiilor
segmentelor corpului. Este important de reținut că o poziție mecanică bună nu este întotdeauna
necesară pentru un echilibru bun. Nivelurile ridicate de abilități și proprietăți musculare permit
unor persoane să aibă un echilibru excelent în situații adverse. Un patinator care alunecă pe un
patin și un jucător de baschet care se întoarce pe fundași și totuși face o întindere sunt exemple
de echilibru bun în condiții mai puțin ideale.
Un kinetoterapeut ajută un pacient să se refacă după o intervenție chirurgicală de
înlocuire a articulațiilor șoldului. Pacientul și-a recăpătat suficientă forță pentru a sta în picioare
5
pentru perioade scurte de timp, dar trebuie să depășească un anumit disconfort și instabilitate
atunci când trece la mers. Pacientul poate merge în siguranță între barele paralele din clinică,
astfel încât terapeutul îi cere pacientului să folosească un baston. Acest lucru crește în mod
eficient baza de sprijin, deoarece terapeutul consideră că creșterea stabilității (și siguranței) este
mai importantă. Dacă combinăm cinetica unghiulară cu principiul echilibrului, este posibil să se
determine pe ce parte a corpului ar trebui să se țină bastonul. Dacă bastonul ar fi ținut pe aceeași
parte (afectată), baza suportului ar fi mai mare, dar ar fi puțină reducere a durerii implantului de
șold deoarece cuplul gravitațional al corpului superior în jurul șoldului de poziție nu ar fi redus .
Dacă pacientul ar ține bastonul în mână pe partea opusă (neafectată), baza de sprijin ar fi, de
asemenea, mai mare, iar brațul ar putea susține acum greutatea corpului superior, ceea ce ar
reduce necesitatea activității abductorului șoldului prin recuperarea șoldului. Diagrama creșterea
suprafeței bazei de susținere de la o poziție cu un singur picior în mers până la o poziție cu un
singur picior, cu un baston în fiecare mână. Estimează creșterea procentuală a bazei zonei de
sprijin folosind bastonul în fiecare mână. Exemplele clasice de posturi care ar maximiza
mobilitatea sunt pozițiile de plecare în timpul unei curse (pe pistă sau înot) în care este cunoscută
direcția de mișcare. Bazele de sprijin trebuie mărite numai în direcții unde este necesară
stabilitatea sau este cunoscută direcția de mișcare. Există excepții de mișcare de la aplicarea
strictă a principiului echilibrului din cauza nivelurilor ridicate de calificare sau a interacțiunii
altor factori biomecanici. În abilități bine învățate, cum ar fi mersul pe jos, echilibrul este ușor
menținut fără o atenție conștientă pe o bază foarte îngustă de sprijin. Gimnastele pot menține
echilibrul pe baze foarte mici de sprijin, ca rezultat al unei abilități și antrenamente
considerabile. Un scafandru cu platformă care face o mână înainte de scufundare își păstrează
baza de sprijin mai mică decât o lățime a umărului, deoarece nu este necesară o stabilitate
suplimentară laterală, iar activitatea musculară mai mare a umărului ar fi necesară dacă brațele
nu ar fi direct sub corp . Un alt exemplu ar putea fi săritul în baschet. Mulți antrenori îi
încurajează pe trăgători să „pătrundă” sau să înfrunte coșul cu corpul atunci când trag. În mod
ironic, poziția pe care majoritatea jucătorilor de baschet o adoptă spontan este eșalonată, cu
piciorul lateral de tragere ușor în față. Această bază suplimentară de sprijin în direcția înainte-
înapoi permite jucătorului să treacă de la mișcarea pre-împușcătură la mișcarea verticală a
saltului. De asemenea, s-a emis ipoteza că această clătinare în poziție și trunchi (fără a se aștepta
în sus) ajută jucătorul să mențină brațul de tragere aliniat cu ochii și coșul, facilitând precizia de
la o parte la alta (Knudson, 1993). Echilibrul este o componentă cheie a majorității abilităților
motorii.

6
 Bibliografie

Elemente de anatomie și biomecanică a aparatului locomotor – Suport de curs/

Anatomiafuncţională şibiomecanica aparatuluilocomotor / C. Baciu - EdituraMedicală, 1981
Fundamentals of Biomechanics / Duane Knudson - Springer, 2007
Biomechanics of Sport and Exercise / Peter McGinnis – Human Kinetics, 2013
Fundamentals of Biomechanics / Nihat O¨ zkaya, David Goldsheyder – Springer , 2017