Proiect la disciplina: Economia Întreprinderii

Surse de finanțare interne și

externe a investițiilor

Student: Borș Gheorghe

Specializarea: AF, anul 2, gr. 1

Profesor coordonator: Costică Roman

Cuprins
1. Finanțarea internă
1.1 Fondurile proprii
1.2 Rezervele
1.3 Amortizarea activelor imobilizate în perioada de
realizare a investițiilor
1.4 Cesiunea activelor
1.5 Profitul net
2. Finanțarea externă
2.1 Creditul bancar
2.2 Programe special de finanțare
2.3 Fondurile de capital de risc
2.4 Leasing
2.5 Creditele de la furnizor și clienți
2.6 Factoring-ul și scontarea
3. Metode de finanțare a
investițiilor
3.1 Fondul mutual
3.2 Tipuri de fonduri mutual
3.3 Autofinanțarea
3.4 Finanțarea mixtă
3.5 Leasing-ul și creditarea
 Finanțarea Internă

Finanţarea internă se bazează pe resursele generate în economia agentului economic

investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma
repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din
vânzarea şi cesiunea unor imobilizări.

Fondurile proprii
Fondurile proprii oferă avantajul unei siguranţe mai mari - nu vor fi retrase în cazul
deteriorării situaţiei financiare, ca în cazul unui credit bancar. Nu este necesară expunerea
detaliată a planului de afaceri, în faţa unor parteneri externi, şi nici aprobarea acestora pentru
luarea deciziilor importante. Această sursă de finanţare asigură, deci, flexibilitate, siguranţă şi
independenţă. Totodată, în perspectiva atragerii de surse de finanţare exterioare firmei, angajarea
unor fonduri proprii reprezintă o garanţie a motivaţiei întreprinzătorului pentru asigurarea
succesului afacerii.
Dezavantajele finanţării din surse proprii sunt şi ele importante:
- fondurile proprii sunt, în general, destul de limitate şi pot frâna dezvoltarea afacerii;
- în caz de nereuşită, pierderea va fi suportată în întregime de întreprinzător;
- firma va fi puţin cunoscută de instituţiile financiare şi va putea mobiliza mai greu fonduri în
situaţii speciale.1

Rezervele

Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul

autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică
din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Rezervele sunt de mai multe feluri:
• rezerve prevăzute de legislaţie;
• rezerve prevăzute de statut;
• alte rezerve.

1
Investiții. Finanțarea investițiilor – Teodor Hada, Iulia Iuga, Luminița Deaconu, 2020, București
Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a
investițiilor

Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora.
Amortismentul este suma de resurse băneşti, adică o parte a valorii imobilizărilor, ce trebuie
recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în
conformitate cu normele uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate. Aceasta nu este o
rezervă statică, ci se foloseşte pe măsura obţinerii acesteia pentru finanţarea investiţiilor în curs
de realizare. Amortizarea serveşte ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a
imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare finanţării, înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât
şi modernizării acestora. Astfel, amortizarea este în acelaşi timp, atât un element important al
cheltuielilor de exploatare, cât şi o sursă indirectă de finanţare a investiţiilor.

Cesiunea activelor

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă, ocazională, care survine mai
ales atunci, când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi.
Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea
activelor se supune impozitării. Încasările, din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune,
alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile. Este important ca de aceste
sume să se ţină seama la aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru
aceasta, ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj.
Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit - acestea sunt alocate
dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare.

Profitul net

Profitul net este profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea
impozitului pe venit şi care este destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa
pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat.
Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi
distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi, etc. Finanţarea
realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.
Avantajele sunt:
• reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;
• menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii suplimentare
(dobânzi, garanţii);
• conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece
acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;
• fondurile investite nu necesită a fi rambursate;
• unicul cost asociat finanţării interne este pierderea dobânzilor (în cazul în care acestea
erau obiectul unor plasamente pe piaţa de capital).
Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor sunt:
• volumul limitat al resurselor financiare;
• lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a
pieţei investiţionale;
• restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;
• posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii, datorită indisponibilităţii de
resurse financiare la momentul potrivit;
întreprinzătorul va trebui să accepte un nivel sporit de risc personal.

Finanțarea externă
Creditul bancar

Creditul bancar reprezintă o sursă principală de fonduri, în special pentru firmele mici şi
mijlocii. În cazul Republicii Moldova, accesul la credit al firmelor noi sau de mici dimensiuni
este mai dificil.
Avantajele creditului bancar:
- obţinerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;
- stabilirea unei relaţii cu o instituţie financiară cunoscută, accesul mai uşor la alte servicii
furnizate de către bancă;
- obţinerea unui credit poate funcţiona ca un semnal ce atestă viabilitatea afacerii în faţa altor
investitori potenţiali;
- în cazul anumitor forme de credit, există un grad de flexibilitate în ceea ce priveşte sumele
angajate, datele la care se angajează sumele respective, dobânzile şi termenele de rambursare;
- necesitatea de a convinge banca de viabilitatea afacerii sau simpla completare a unei cereri de
creditare poate "forţa" întreprinzătorul să îşi analizeze, în mod obiectiv, afacerea, să obţină o
imagine clară a situaţiei sale financiare şi un tablou al punctelor slabe, punctelor tari,
oportunităţilor şi ameninţărilor, care caracterizează situaţia firmei.
Dezavantaje ale creditului bancar:
- reticenţa băncilor în ceea ce priveşte finanţarea noilor firme, banca având nevoie de siguranţa
că va primi înapoi banii acordaţi drept credit, în timp ce firmele nou-înfiinţate nu oferă această
garanţie, din diferite motive (nu au istoric, nu au experienţă, nu au foarte multe elemente care să
facă din aceste firme elemente stabile în cadrul economiei);
- riscul de a pierde garanţiile depuse sau chiar riscul de faliment în cazul nerestituirii creditului;
- implicarea unui factor "extern" în managementul firmei, apariţia unor restricţii;
- expunerea la riscuri noi - de exemplu riscul ratei dobânzii;
- riscul întreruperii creditării, în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.
Emiterea de acţiuni şi obligaţiuni reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru firmele mari,
dar sunt foarte puţin accesibile firmelor aflate la început.

Programe speciale de finanțare

Firmele au acces la diferite programe de finanţare nerambursabile. Surse potenţiale de

finanţare sunt programele Uniunii Europene.
Obţinerea unor astfel de finanţări presupune:
- informarea permanentă asupra programelor existente;
- studierea criteriilor de eligibilitate, a documentaţiei necesare, a termenelor de depunere a
cererilor de finanţare şi a condiţiilor de derulare a finanţării şi de evaluare a proiectului;
- selectarea variantelor potrivite cu profilul de activitate al firmei;
- alcătuirea documentaţiei necesare şi depunerea proiectului.
Este recomandabilă evaluarea riguroasă a şanselor de reuşită ale cererii de finanţare înainte de a
o iniţia; pot fi astfel evitate consumuri ineficiente de timp şi bani. Este posibil ca însuşi
programul să sugereze posibilităţi de extindere/diversificare a activităţii firmei.
Înainte de a se angaja pe această cale, întreprinzătorul va trebui să estimeze corect efectele unei
astfel de mişcări strategice. Fondurile acordate în condiţii teoretic avantajoase se pot dovedi o
problemă în cazul în care firma nu are capacitatea de a le folosi în condiţiile prevăzute de
finanţator. În plus, întreprinzătorul trebuie să fie conştient de importanţa condiţiilor referitoare la
contribuţia proprie în cadrul proiectului, precum şi la eventualele garanţii. Mai mult, contractarea
unui consultant pentru realizarea unei cereri de finanţare este, în ea însăşi, o activitate care
comportă o serie de riscuri: pe lângă riscurile legate de confidenţialitatea datelor privind firma,
uneori consultantul nici nu are intenţia de a realiza măcar documentaţia solicitată.

Fondurile de capital de risc

Fondurile de capital de risc sunt surse de finanţare specializate în investiţii, în cazul

cărora probabilitatea unui eşec este mai mare - dar cazurile de succes sunt suficiente pentru a
compensa pierderile.
Fondul de risc investeşte în capitalul firmei - de regulă ca acţionar minoritar - urmând să îşi
retragă această participare, după o anumită perioadă (de regulă: 3-5 ani). Fondul de risc câştigă
din diferenţa dintre valoarea participaţiei între momentul efectuării investiţiei şi cel al lichidării
participaţiei la capitalul firmei.
Principalele avantaje ale acestei forme de finanţare sunt:
- primirea unei infuzii de capital pe o perioadă îndelungată, timp în care nu trebuie plătite
dobânzi (nici dividendele nu sunt o prioritate a acestui tip de fond);
- primirea unei sume care nu figurează în evidenţele firmei ca datorii, ci ca surse financiare
proprii. Prin urmare, capacitatea de îndatorare a firmei nu este afectată;
- o dată cu banii, fondul aduce şi specialiştii săi, care vor asista întreprinzătorul la managementul
firmei;
- păstrarea controlului majoritar asupra capitalului firmei;
- existenţa unui semnal asupra viabilităţii firmei, pe termen mediu.
Există şi dezavantaje ale acestei forme de finanţare, cum ar fi:
- dificultatea de obţinere a fondurilor (în general, în economiile dezvoltate, se apreciază că,
numai 1% din cererile de finanţare sunt aprobate);
- necesitatea de a participa cu fonduri proprii considerabile la afacere (fondurile de risc sunt. de
regulă, acţionari minoritari);
- implicarea unui partener extern în managementul firmei;
- necesitatea unor eforturi suplimentare privind prezentarea regulată a situaţiei firmei către
fondul de investiţii;
- necesitatea găsirii unei surse alternative de finanţare în momentul retragerii fondului de risc şi
posibilitatea interpretării acestei retrageri, ca un semnal negativ privind firma.
În Republica Moldova, fondurile de capital de risc nu sunt destinate în special IMM-urilor, ci
mai ales firmelor mari care doresc o infuzie de capital pentru o anumită perioadă. Evident, există
posibilitatea ca, un fond de risc să dorească să fie partener şi cu o firmă nou-înfiinţată.

Leasing
 Leasing - ul este o formă specială de realizare a operaţiei de creditare pe termen mediu şi
lung pentru procurarea, de regulă, a echipamentului industrial.
Echipamentul este cumpărat de către societatea de leasing şi se închiriază, ulterior, solicitantului.
De multe ori, solicitantul însuşi este mandatat în numele societăţii de leasing să cumpere
echipamentul de care are nevoie. Contractul de leasing se încheie, apoi, între societatea de
leasing şi solicitant, şi prin acest contract solicitantul primeşte în folosinţă echipamentul. Această
formă de leasing se mai numeşte şi leasing comercial, şi reprezintă forma principală de leasing.
Forme speciale de leasing sunt lease-back şi time-sharing:
- în forma de lease-back, posesorul echipamentului se confundă cu solicitantul, care are nevoie
urgentă de bani. În acest caz, el vinde utilajul unei societăţi de leasing, închiriindu-l apoi de la
aceasta;
- în forma de time-sharing, sunt mai mulţi solicitanţi, care vor să utilizeze acelaşi echipament,
dar fiecare îl foloseşte o anumită perioadă de timp.
Indiferent de forma în care se face leasingul, la sfârşitul perioadei, solicitantul are mai multe
opţiuni:
1. Încetarea contractului;
2. Continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp;
3. Cumpărarea utilajului la preţul prestabilit.2

Creditele de la furnizori și clienți

Din momentul în care, firma a primit bunurile/serviciile livrate de către furnizori şi până
în momentul plăţii efective, întreprinzătorul beneficiază efectiv de un credit din partea
furnizorului. O situaţie asemănătoare apare în cazul în care clienţii firmei plătesc anticipat.
Evident, acest tip de finanţare reciprocă se face între parteneri de afaceri, care prezintă încredere
unul pentru celălalt, iar sumele care se vehiculează nu sunt foarte mari, dar sunt suficiente pentru
a optimiza fluxul de numerar al unei firme pentru o perioadă scurtă de timp. Este în interesul
firmei să prelungească perioada de plată a furnizorilor şi, în acelaşi timp, să îşi încaseze cât mai
repede creanţele. Această "optimizare" nu trebuie totuşi să afecteze relaţiile de afaceri ale firmei.
Acumularea unor datorii excesive între parteneri, poate duce la blocaje financiare. Cunoaşterea
metodelor alternative de plată şi negocierea avantajoasă a contractelor, sub acest aspect, se pot
dovedi extrem de utile în managementul firmei.

Factoring-ul și scontarea
2
Strategii de finanțare a investițiilor – Carmen Tulea, 2003, București
 Factoringul reprezintă o formă de creditare, pe termen scurt, acordată de bănci
comerciale, prin compensarea creditului furnizor. Creditul se garantează cu o factură înainte de
scadenţa aparută, dintr-un contract de vânzare-cumpărare între un furnizor şi un cumpărător. Din
punct de vedere juridic, factoring-ul reprezintă un contract încheiat între bancă (factor) şi client
(aderent), prin care factorul (banca) se obligă să plătească, la prezentarea documentelor care
atestă o creanţă comercială, o anumită sumă de bani în schimbul unui comision. Suma de bani pe
care o plăteşte banca, la prezentarea facturilor, poartă denumirea de finanţare imediată sau
factoring disponibil. Suma de bani pe care banca o achită, în momentul încasării facturilor,
poartă denumirea de finanţare la încasare sau factoring indisponibil. În cazul în care, există o
factură achitabilă la scadenţă, dar necesitatea de bani apare înainte de scadenţă, atunci factura va
fi achitată de către bancă la un preţ mai mic decât cel înscris pe factură, urmând ca banca să
încaseze preţul total. Din diferenţa între preţul plătit de bancă şi cel încasat de ea la scadenţa
facturii, banca îşi acoperă cheltuielile şi se formează profitul ei. Banca va cumpăra, practic,
factura la un preţ mai mic. În Republica Moldova, factoring-ul are o răspândire redusă, este
accesibil pentru firmele cu o reputaţie deja constituită şi presupune garanţii importante, solicitate
de către bancă. Scontarea reprezintă o formă de creditare, pe termen scurt, acordată de bănci
comerciale, prin achitarea înainte de scadenţă a unor efecte comerciale (trate, bilete la ordin,
etc.). Scontarea reprezintă o operaţiune de cumpărare, de către bănci, a efectelor de comerţ
deţinute de clienţii lor, în schimbul acordării creditului de scont şi reţinerii de către bancă, a unei
sume denumită “agio” - formată din valoarea scontului, adunată cu comisioanele. Ca orice
operaţiune de creditare, scontarea presupune depunerea unei garanţii stabilite de comun acord şi
concretizate printr-un procent aplicat la valoarea nominală a efectelor scontate. Un efect
comercial reprezintă un angajament, pe care un trăgător îl ia în numele unui tras, în favoarea
unui beneficiar. De exemplu, un plătitor (trăgător), depune banii la o bancă comercială (trasul) şi
emite un cec (efectul comercial), către un furnizor (beneficiarul), urmând ca furnizorul
(beneficiarul) să recupereze banii de la banca comercială (trasul) la scadenţă, prin prezentarea
cecului (efectul comercial). În cazul în care, beneficiarul are nevoie de bani înainte de scadenţă,
el poate sconta efectul comercial respective, la o bancă comercială, urmând ca banca să-l onoreze
la o sumă mai mică decât cea înscrisă pe efectul comercial, şi să recupereze, la scadenţă, banii de
la tras, sau să resconteze efectul comercial înainte de scadenţă la altă bancă sau chiar la Banca
Naţională.
3

3
Eficiența economică a investițiilor – S. Florea, București
 Metode de finanțare a investițiilor
Fondul mutual

Fondul mutual este un instrument de investiţie colectiv (în care un număr mare de
investitori individuali deţin câte o parte relativ mică şi limitată prin lege din totalul fondului),
care investeşte în diverse instrumente ale pieţelor financiar-bancare şi de capital, urmărind
realizarea obiectivului financiar al fondului. Cu alte cuvinte, fondul mutual “strânge” bani de la
mai multe persoane şi îi investeşte în acţiuni, depozite bancare etc., pentru a îşi atinge obiectivul
declarat, care poate fi:
- creşterea agresivă a valorii unităţii de fond;
- asigurarea unor venituri regulate şi cu risc mic pentru investitori.
Fondurile mutuale sunt entităţi fără personalitate juridică, care au ca scop unic atragerea de
resurse băneşti şi efectuarea de plasamente în instrumente financiare lichide. Potrivit legii,
fondurile sunt gestionate de societăţi special înfiinţate în acest scop, denumite societăţi de
administare a investiţiilor (S.A.I.). Acestea decid cum trebuie investiţi banii fondului şi
gestionează, în acelaşi timp, relaţia dintre fond şi investitori. Mai sigur, societatea de administare
menţine registrul deţinătorilor de unităţi de fond, încasează veniturile, emite şi răscumpără
titlurile de participare. Pentru aceste servicii, societatea percepe o serie de comisioane şi tarife,
care se încasează din veniturile fondului. O altă entitate implicată în funcţionarea fondurilor
mutuale este depozitarul. Aceasta poate fi doar o instituţie de credit (bancă sau organizaţie
cooperatistă de credit), care are rolul de a păstra toate activele fondului. În plus, depozitarul are
sarcina de a certifica zilnic activul net al fondului şi numărul de unităţi de fond emise. Cu
ajutorul acestor date, se determină valoarea unităţii de fond, la care se cumpără şi se răscumpără,
în fiecare zi, titlurile emise de fond.4

Tipuri de fonduri mutual

1. Fonduri mutuale de acțiuni

Fondurile de acţiuni investesc preponderent în acţiuni listate la bursă, emise de către diverse
companii. Dacă firma este profitabilă, investitorii câştigă prin faptul că, valoarea acţiunii creşte
şi/sau compania distribuie dividende acţionarilor. În schimb, dacă societatea înregistrează

4
https://www.scritub.com/economie/finante/AUTOFINANTAREA-SAU-FINANTAREA-12941.php
pierderi, investitorii îşi pot pierde întreaga valoare investită. Atunci când, o persoană cumpără
unităţi la un fond mutual, aceasta devine automat acţionar la societăţile la care fondul a investit.
Investiţiile în acţiuni s-au dovedit, în timp, a fi cea mai rapidă modalitate de creştere a averii
financiare. În acelaşi timp, cotaţiile acţiunilor înregistrează deseori scăderi considerabile. Astfel,
la aceste fonduri, posibilităţile de câştig sunt cele mai mari, însă şi riscul de pierdere este cel
însemnat.

2. Fonduri mutuale de obligațiuni

Obligaţiunea este un titlu de valoare, care se aseamănă cu un împrumut. Atunci când, se

cumpără obligaţiuni, banii sunt împrumutaţi unei companii sau municipalităţi, denumită emitent.
Acesta se obligă să ramburseze la scadenţă întreaga valoare împrumutată şi să plătească anual
dobânda, pe toată durata de viaţă a obligaţiunii. Ca şi acţiunile, aceste titluri pot fi listate la
bursă. Spre deosebire de unităţile emise de fondurile de acţiuni, cele emise de fondurile de
obligaţiuni au o valoare mult mai stabilă de la o zi la alta şi oferă investitorilor căştiguri regulate.
Fondurile de obligaţiuni nu sunt, însă, lipsite de riscuri. Unul dintre ele este riscul de dobândă.
Dacă, obligaţiunea este emisă în condiţiile unei dobânzi fixe (aşa cum se întâmplă de cele mai
multe ori), atunci valoarea sa va scădea când ratele dobânzilor, pe piaţa monetară, cresc. Invers,
când dobânzile pieţei scad, aceste obligaţiunii îşi majorează valoarea. În schimb, dacă
obligaţiunea plăteşte o dobândă variabilă, atunci valoarea sa va evolua în acelaşi sens cu
dobânzile pieţei. De regulă, cu cât durata de rambursare este mai îndelungată, cu atât valoarea de
piaţă depinde într-o masură mai mare de evoluţia dobânzilor.

3. Fonduri mutuale monetare

Fondurile monetare investesc preponderent în instrumente ale pieţei monetare, în principal,

depozite la bănci şi titluri de stat. Dintre toate fondurile, acestea sunt cele mai sigure, datorită
investiţiilor cu grad redus de risc, pe care le efectuează. Ele sunt recomandate atunci când,
investitorii îşi stabilesc obiective financiare pe termen scurt, de regulă 1 an şi urmăresc să îşi
menţină valoarea banilor investiţi şi în acelaşi timp, să obţină un venit. Deşi au un risc scăzut,
trebuie ştiut că, fondurile monetare nu garantează restituirea sumei depuse aşa cum se întâmplă
cu depozitele bancare. De exemplu, falimentul unei instituţii bancare, unde fondul a plasat bani,
determină scăderea unităţii de fond, ceea ce face ca investitorul să piardă bani. În schimb, un
depozit bancar constituit de o persoană fizică este garantat prin Fondul de garantare al
depozitelor, în sistemul bancar.

Autofinanțarea
 Autofinanţarea reprezintă asigurarea desfăşurării activităţii agenţilor economici,
satisfacerea nevoilor curente de producţie, a celor de investiţii şi a altor necesităţi, din resurse
proprii, fără a apela la resurse externe. Autofinanţarea se bazează, deci, exclusive pe posibilităţile
proprii ale întreprinderii, având ca surse principale amortizarea capitalului fix şi partea
nedistribuită din profit, care este pusă în rezervă şi constituie sursa de finanţare a formării
capitalului. Autofinanţarea exprimă, astfel, capacitatea de acumulare internă a întreprinderii.
Politica de autofinanţare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producţie, comerciale şi
financiare, care orienteză activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din
performanţele economice şi financiare, fiind grupate, însă, în funcţie de posibilităţile repartizării
beneficiilor, amortizării şi de politica de îndatorare. Previziunile de finanţare joacă rolul
principal în politica financiară a întreprinderii. Deşi autofinanţarea este o politică financiară
sănătoasă şi de dorit, nu este oportun să se exagereze în această direcţie, pentru ca întreprinderea
să nu fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-şi
integral nevoile de creştere economică din surse interne, se poate uşor scăpa, din vedere, costul
capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se o aparentă
înşelătoare că, primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economică şi financiară arată însă că,
indiferent de provenienţă, costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri costul capitalului
propriu fiind chiar mai ridicat decât a celui împrumutat.

Finanțarea mixtă

Finanţarea mixtă se acordă operatorilor economici şi constă în finanţarea rambursabilă a

cheltuielilor eligibile ale unui proiect, în următoarele procente: Nerambursabil – maxim 30% din
valoarea cheltuielilor eligibile, la care se poate adăuga 10% pentru IMM-uri şi/sau 10% dacă
proiectul presupune recuperarea de energie; Rambursabil – maxim 40% din valoarea cheltuielilor
eligibile.
În acest caz, contribuţia proprie trebuie să fie de minim 30% din valoarea cheltuielilor eligibile,
la care se adaugă valoarea cheltuielilor neeligibile ale proiectului. Nu se finanţează
rambursabil/mixt proiectele a căror susţinere financiară este considerată ajutor de stat regional
pentru investiţii.

Leasing-ul și creditarea
Leasing-ul

Finanţarea investiţiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea, un efect

dezechilibrant asupra trezoreriei companiei. Leasing-ul este o adaptare a pieţei de capitaluri la
capacitatea limitată de finanţare a investiţiilor. Leasing-ul ete o formă specială de închiriere a

5
https://www.stiucum.com/finante/finante-generale/Finantarea-interna35396.php
bunurilor imobiliare sau mobiliare, prin care utilizatorul obţine avantajele legate de folosinţa
bunului închiriat, în timp ce finanţarea achiziţiei acestuia şi amortizarea investiţiei de capital este
făcută de către societatea de leasing. În schimbul obţinerii avantajelor legate de folosinţa
bunului, compania care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o redevenţă, care cuprinde:
-amortizarea bunului închiriat;
-costul de oportunitate afferent fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea
bunului respectiv;
-marja de profit a societăţii de leasing.
Utilizatorul poate intra în proprietatea bunului închiriat, la încheierea contractului de leasing,
prin plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, chiria se
înregistrează ca o cheltuială curentă, iar la încheierea acestuia, valoarea reziduală se înregistrează
la active fixe. La încheierea contractului se pot face şi alte două opţiuni:
-prelungirea leasing-ului cu negocierea unei noi redevenţe;
-restituirea bunului închiriat de către societatea de leasing.
Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de viaţă economică a
bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing
rămâne proprietară a bunului până la scadenţa contractului, cu excepţia cazurilor când
utilizatorul formulează o ofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expirarea
contractului de leasing. Contractul de leasing este, de fapt, irevocabil.

Creditarea

În general, nevoia de creditare apare din lipsa fondurilor proprii, pentru a face faţă în
întregime cheltuielilor ocazionale de desfăşurare normală a activităţii complexe a fiecărui agent
economic. Creditarea reprezintă acordarea sau deschiderea unui credit de către o instituţie cu
acest drept de acţiune, pentru persoane fizice sau juridice.
Mecanismele creditare în economie
Creditul poate fi definit şi ca o relaţie financiară complexă cu implicaţii:
-economice;
-juridice;
-contabile;
-monetare.
Creditul reprezintă un motor al dezvoltării economice, asigurând un volum sporit de bunuri
(produse şi servicii). Orice agent economic (inclusiv gospodăriile) se poate dezvolta utilizând trei
căi principale:
-prin fondurile proprii – capacitatea de autofinanţare rezultată din derularea activităţii firmei.
-prin apelul la resursele economisite (de către alte firme sau gospodării).
-prin utilizarea mijloacelor de plată puse la dispoziţie de bănci, care monitorizează active ce nu
sunt monedă (creaţie monetară).
Din punct de vedere economic, procesul de creditare este întrisec legat de procesul de
economisire, acesta din urmă fiind realizat atât de agenţii economici cu resurse suplimentare, cât
şi de gospodării. La nivel macroeconomic, procesul de creditare poate fi văzut ca „un proces de
redistribuire a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează resursele
financiare din economie şi se repartizează direct sau indirect (prin intermediul creării unor
mijloace de plată), cu scopul atingerii unor obiective economice şi sociale”.
Conform "The Economist Intelligence Unit": Republica Moldova este una din ţările cele mai
riscante în domeniul creditării. Ea s-a situat pe locul 79 între 120 de ţări, într-un clasament
privind riscul de creditare, realizat de către revista "The Economist Intelligence Unit". Ţara a
acumulat 60 de puncte din 100 posibile, fiind plasată în rândul statelor "foarte riscante pentru
creditare”.

Bibliografie

1. Investiții. Finanțarea investițiilor – Teodor

Hada, Iulia Iuga, Luminița Deaconu, 2020,
București

2. Strategii de finanțare a investițiilor – Carmen

Tulea, 2003, București

3. Eficiența economică a investițiilor – S. Florea,

București
4. https://www.stiucum.com/finante/finante-
generale/Finantarea-interna35396.php

5.https://www.scritub.com/economie/finante/AUT
OFINANTAREA-SAU-FINANTAREA-
12941.php