Detectarea undelor gravitaționale: descoperirea

secolului în științele universului?*

Noi dovezi despre spectacolul universului și
câteva scurte reflecții privind posibila lor relevanță pentru viața de fiecare zi

Adrian Sorin MIHALACHE

În 14 septembrie 2015 patru premiere științifice au

prefațat deschiderea unei noi ere în cercetarea spațiului cosmic.
Datele privitoare la aceste evenimente s-au dat publicității însă
abia în 11 februarie 2016, după luni de calcule atente și verificări
repetate. Suntem, foarte probabil, martorii uneia dintre cele mai
importante descoperiri astronomice din ultimele patru secole.
Este vorba, mai întâi, despre detectarea undelor gravitaționale.
Deodată cu aceasta însă, s-a realizat și înregistrarea primei
coliziuni între două găuri negre - petrecută cu mai bine de un
miliard de ani în urmă. În același timp, realizările acestea s-au
făcut cu ajutorul unui nou instrument de observație astronomică,
deosebit de performant. În fine, toate aceste elemente pot anunța
inaugurarea unei noi ere, astronomia în unde gravitaționale, cea
care furnizează o lectură complementară a cosmosului, într-un
registru nou de observație.

Este evident, pentru oricine, că omul nu poate călători, nu poate

cerceta în mod direct structurile îndepărtate ale universului. Distanțele
până la ele sunt colosale. Suntem nevoiți, de aceea, să recunoaștem că avem
la dispoziție o arie foarte strâmtă de explorare a spațiului, chiar dacă
includem aici și zonele atinse de cele mai îndepărate sonde spațiale. Putem
spune chiar că datele din întreaga istorie a astronomiei s-au strâns doar pe
seama a ceea ce am avut la dispoziție aici, pe Pământ, și într-o sferă
restrânsă din împrejurimile spațiului terestru. Și progresul realizat în
ultimele decenii e și el decisiv legat de realizarea unor dispozitive de
explorare tot mai performante, și de o cunoaștere cât mai precisă a legilor
ce guvernează structurile cosmice. Cu ajutorul lor - și nu altfel – putem
extrage informații bune despre universul vizibil.
Din fericire cosmosul, așa imens cum este, e totuși deschis demersului
cunoașterii. Adevărate ferestre potrivite pentru receptarea și înțelegerea
lui sunt deschise chiar aici, în vecinătatea Pământului, permițându-ne să-i
explorăm adâncimile cu o precizie uimitoare.
Page1

* Text publicat, într-o formă prescurtată, în format electronic, la

http://ziarullumina.ro/detectarea-undelor-gravitationale-descoperirea-secolului-in-
stiintele-universului--109394.html.
 Un miracol copleșitor, la îndemâna oricui: cerul deschis printr-o
privire
Avem deasupra creștetului un cer minunat, ușor de sesizat. E de-ajuns
ca, într-o seară senină, să ridicăm privirea. Unele estimări arată că pe
întreaga boltă sunt vizibile cu ochiul liber aproape 10.000 de stele vizibile.
Altele apreciază că ar fi 5.000 de stele. Aceasta înseamnă că cineva situat
într-un loc concret, în emisfera nordică să spunem, ar putea vedea în timpul
unei nopți senine între 2.500 și 5.000 de stele.
În orice caz, strălucirea stelelor ne dă o primă idee despre adâncimile
extraordinare ale universului, despre șansa remarcabilă de a trăi pe un
Pământ unde stelele sunt vizibile. Ele sunt acolo și, în semnalul lor luminos,
omul - ființă înțelegătoare - e obișnuit să caute un semn inteligibil, un
înțeles. Așa se face că zăbovind o clipă cu privirea pe bolta înstelată, putem
întrezări una dintre invitațiile irezistibile ale vieții: simțim, deodată cu
vederea strălucitoarelor stele, un imbold către căutările cunoașterii, către
reflecțiile cu miez metafizic, către poezie sau adâncimile spirituale. În
stelele din vasta boltă cerească găsim prima mărturie despre distanțele
imense din Univers. Și, chiar dacă doar le privim, suntem deja martorii unui
paradox copleșitor: cât de mare, cât de adâncă și de veche este bolta
cerească, și doar privită o clipă mai mult, ea a intrat întreagă în mintea
omului, în reflecțiile lui - făptură plăpândă, trăind câteva decenii, pe un
Pământ mic, ce pare insignifiant… Și, cum întreaga istorie a gândirii o poate
dovedi, starea aceasta paradoxală răscolește întrebări grele, scoțând la
lumină fațetele unei fenomenale condiții omenești.

Patru secole de astronomie: o lectură electromagnetică a

universului
Explorarea cerului nu a rămas totuși cantonată în limitele puterilor de
rezoluție ale vederii omenești. Acum mai bine de 400 de ani au început
explorările spațiului prin intermediul telescoapelor, dispozitive care au
sporit calitatea imaginilor de pe bolta cerească. Acești ochi artificiali, puși
dinaintea ochilor noștri, au oferit posibilitatea unor observații mai bune,
măsurători și calcule mai precise referitoare la mișcarea aștrilor, dar și
detalii mai fine despre caracteristicile solului lunar. Au urmat decenii în
care s-au diversificat și rafinat instrumentarul și dispozitivele de observare
cerească. Omul nu s-a mulțumit doar cu observarea bolții cerești în spectrul
vizibil. Așa au apărut radio-astronomia, astronomia în infraroșu sau în
ultraviolet, în raze X sau în gamma, prin intermediul unor „ochi” tehnici
specializați, tot mai sensibili să recepteze radiații dintr-un spectru tot mai
larg, pentru a capta cât mai mult din ploaia de radiații cerești.
Toate acestea însă au ceva în comun. În tot acest timp, explorarea
Page2

spațiului cosmic s-a desfășurat doar prin intermediul luminii, a radiației

electromagnetice de diverse lungimi de undă. Și, explorând în felul acesta
universul, el se dezvăluie ca o mare de lumini, înveșmântată în lumină, o
lumină ce „povestește”, prin fiecare fărâmă a ei, o parte din istoria lui.
Strălucirea stelelor, razele reflectate de planete, radiațiile cosmice, toate
călătoresc până la noi, fiind receptate și înregistrate de telescoape. Mai
departe, extragerea datelor despre univers din lumina provenită de la el e
posibilă pentru că fotonii sunt cărăușii fideli ai acestor informații prețioase.
Stelele care i-au emis, durata călătoriei și caracteristicile spațiului străbătut
până la noi, toate sunt întipărite în minuscula fărâmă de lumină. Încât,
îmbunătățind tot mai mult cheia pentru decodificarea mesajelor încriptate
din fotonii (spectrografia), s-au făcut tot mai multe descoperiri despre
istoria universului și despre fenomenele cosmice petrecute în ere și în
regiuni îndepărtate, care altfel ne-ar fi fost în mod cert inaccesibile.

Gravitonografia, o nouă astronomie? Radiografii cosmice în unde

gravitaționale
În 14 septembrie 2015, patru premiere științifice au deschis o eră
nouă în cercetarea spațiului cosmic! Datele privitoare la aceste evenimente
s-au dat publicității însă abia în urmă cu câteva zile, după luni de calcule
atente și verificări repetate.
Suntem, foarte probabil, martorii uneia dintre cele mai importante
descoperiri astronomice din ultimele patru secole. Este vorba, mai întâi,
despre detectarea undelor gravitaționale. Deodată cu aceasta însă, s-a
realizat și înregistrarea primei coliziuni între două găuri negre - petrecută
cu mai bine de un miliard de ani în urmă. În același timp, realizările acestea
s-au făcut cu ajutorul unui nou instrument de observație astronomică,
deosebit de performant. În fine, toate acestea pot constitui elementele care
inaugurează o nouă eră în astronomie. Foarte probabil, în anii ce vin nu
vom mai privi cerul doar prin lumină. Pentru că îl putem sesiza și printr-
o„radiație” complet diferită, prin intermediul urmelor pe care le provoacă
undele gravitaționale. Este vorba despre noua astronomie a undelor
gravitaționale, o manieră de lectură radical diferită a cosmosului, una care
oferă o radiografie (o gravitono-grafie) a universului, printr-un registru nou
de observare.
Să le luăm pe rând.

Câteva provocări științifice majore despre cvasi(ne)cunoscuta

gravitație
Deși s-ar putea spune că gravitația este în fiecare zi la îndemâna
experienței directe, o descriere precisă a ei s-a dat foarte târziu în istorie.
Isaac Newton (1643-1727), cum bine se știe, a formulat o descriere a
comportării gravitației, în 1687, fără însă să precizeze, așa cum el însuși o
spune, „natura ei”1. Ulterior, în 1915, Einstein (1879-1955) a dat o
Page3

1 În Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, Newton refuză să se pronunţe asupra

statutului ontologic al gravitaţiei, precizând că toate consideraţiile lui se limitează la analiza

descriere nouă interacțiunii gravitaționale, una de factură geometrică,
punând-o în legătură cu deformarea spațiu-timpului în vecinătatea
corpurilor dense.
În general, fizica explică destul de bine aproape întreaga lume a
fenomenelor şi obiectelor observabile prin patru interacţiuni fundamentale.
Este vorba despre 3 interacțiuni a căror manifestare este observabilă în
lumea dimensiunilor mici: forţa electromagnetică, forţa nucleară tare, care
contribuie, între altele, la alcătuirea atomilor şi moleculelor, şi forţa
nucleară slabă, cea care este prezentă în fenomenul radioactivității. Pe de
altă parte, la scara naturală și la nivelul structurilor cosmice, fizica descrie
gravitaţia, cea de-a patra interacţie fundamentală, cea care contribuie la
formarea galaxiilor, a aștrilor, la mişcarea corpurilor din Univers. În fine,
datele de până acum au arătat că fiecăreia dintre aceste interacţii îi
corespunde un anumit corpuscul care o ”transportă” în pachete de energie,
dar și o unda prin intermediul căreia ea se propagă, se manifestă la
distanță. Cel mai la îndemână exemplu este lumina. Fotonul este
corpusculul luminii și unda electromagnetică este cea care transportă, face
simțită la distanță interacția electromagnetică. Ei bine, dacă pentru fiecare
dintre cele trei interacții (electromagnetică, nucleară tare și slabă) se
cunosc undele și corpusculii ce le corespund, aceste elemente de
identificare au lipsit pentru gravitație. Gravitonul nu s-a identificat până
acum, lipsind o descriere cuantică a gravitației. De asemenea, nu se
detectaseră direct nici undele gravitaționale.
Descoperirea recentă, la care ne referim în cele ce urmează, poate
reprezenta un important pas înainte în acest demers.

Câteva evenimente cosmice și amprentele lor gravitaționale

Mai întâi trebuie spus că potrivit teoriei gravitației formulate de
Einstein, orice modificare bruscă a densității de masă într-un loc din spațiu
determină schimbări bruște în manifestarea gravitației. Dacă o stea
explodează, dacă un alt astru colapsează sau dacă două stele se ciocnesc,
modificarea densității de masă din aceste evenimente se manifestă ca
perturbații ale câmpului gravitațional. „Valuri” de energie gravitațională se
propagă cu viteza luminii în spațiu.
Fiind extrem de dense, găurile negre exercită, prin excelență s-ar
putea spune, o puternică deformare a spațiului-timp din vecinătatea lor.
Datele observaționale din ultimul deceniu au arătat chiar că găurile negre în
rotație produc deformări speciale, în forma unor ”răsuciri durabile” în
textura spațiului-timp2.
Page4

matematică a fenomenelor, cf. Sophie Roux, „Forţă”, în: Dominique Lecourt (coord.),
Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005, 614 [col. I].
2 Aceste răsuciri au fost evidențiate pe baza radiațiilor emise de particulele aflate la

frontiera discului de acreție (vecinătatea găurii negre din interiorul căreia nimic nu mai
poate evada). Radiațiile acestea reprezintă un fel de amprentă a structurilor dinamice de
 În al doilea rând, tot pe baza Relativității Generale formulate de
Einstein, se știa de posibilitatea existenței unor sisteme binare de black
hole, în care fiecare gaură neagră se rotește în jurul celeilalte. Teoria
prevede că, în situații de acest fel există și posibilitatea ca cele două găuri
negre să se ciocnească. După ce, timp de miliarde de ani, ele s-au rotit una
în jurul celeilalte, consumând energie prin emisia de unde gravitaționale,
ele s-ar putea apropia tot mai mult. Atrăgându-se reciproc, ele s-ar putea
accelera una pe cealaltă, rotindu-se și apropiindu-se tot mai rapid, până
ating, la impact, jumătate din viteza luminii!
Totuși, deși coliziunea a două găuri negre a fost prezisă de teorie, ea
nu a fost niciodată observată. Pe de altă parte însă, în acord cu manifestările
corpurilor dense, dacă o astfel de coliziune s-ar produce, cu siguranță ea ar
da naștere unei perturbații semnificative a câmpului gravitațional, un val de
unde gravitaționale care să se răspândească în cosmos.

Două premiere în astronomie: undele gravitaționale și fuziunea

găurilor negre
Detectorul LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave
Observatory), construit pentru detectarea undelor gravitaționale, a depistat
un astfel de semnal care pare să provină, foarte probabil, din colapsul a
două găuri negre!
LIGO este constituit din două tuneluri perpendiculare, dispuse în
forma literei L, fiecare având 4 km lungime. Detectorul cu interferometru
LIGO (interferometrul fiind un dispozitiv care utilizează radiația luminoasă
sau laserul pentru a opera măsurători precise) utilizează laserul pentru
observații. Este vorba despre o rază divizată în două fascicule care se
deplasează înainte și înapoi, de-a lungul celor două brațe ale tunelului (în
realitate tuburi cu diametru de aproximativ 1 metru, având în incintă vid
aproape perfect). Tuburile sunt prevăzute cu oglinzi ce permit
monitorizarea distanței dintre capetele brațelor lor.
Dacă o coliziune a două găuri negre ar avea loc, atunci valurile
(perturbațiile) câmpului gravitațional ar putea fi puse în evidență la
trecerea lor prin detectorul LIGO. Aceasta pentru că, așa cum am menționat,
la trecerea ei printr-o zonă anume, unda gravitațională distorsionează
spațiul-timp. Cu alte cuvinte, ea comprimă și dilată spațiul-timp, afectând
prin aceasta distanța pe care raza laser o traversează în lungul celor două
brațe de tuneluri. Când unda gravitațională trece prin detector, distanța
parcursă de raza laser nu mai e aceeași cu cea măsurată înainte și după
trecerea undei.
Page5

spațiu-timp pe care gaura neagră le produce în rotația ei, asupra vecinătății (cf. „Spinning
Black Hole Leaves Dent in Space-Time” [online], 13 ianuarie 2006, disponibil la:
http://www.sciencedaily.com/releases/2006/01/060111075045.htm).
 Așa s-a și întâmplat, se pare. După ce s-a inaugurat în 2001, o vreme
funcționarea detectorului a fost întreruptă (pentru o înzestrare tehnică mai
bună), LIGO a fost repornit. La puțin timp după aceea, în stare de
funcționare fiind, având noua tehnologie mai performantă instalată,
cercetătorii au putut depista un semnal semnificativ, o perturbație în foaia
de spațiu-timp. Așadar cu multă șansă! Pe baza frecvenței acestui semnal și
utilizând ecuațiile relativității generale, s-a putut deduce că e vorba despre
ciocnirea a două găuri negre!

A treia noutate: o precizie extraordinară

Calculele arată că unda ce se naște din coliziunea a două găuri negre
ar putea modifica distanța parcursă de lumină cu o valoare infimă. Mai
concret, în cei 4 km (cât are fiecare din cele două tuneluri) ar fi vorba de o
distorsiune de lungime cât a zecea mia parte din diametrul unui proton (10-
19 m)! Sau, printr-o comparație poate mai sugestivă, este vorba despre

sesizarea unei distorsiuni a spațiului care echivalează cu măsurarea

distanței de la Soare până la cea mai apropiată stea (Proxima Centauri),
adică la 4 ani-lumină, cu o precizie mai mică decât grosimea unui fir de
păr!3 Chiar și așa, LIGO s-a dovedit bun pentru o atfel de rezoluție. Reușind
detectarea undelor gravitaționale, LIGO probează că avem de-a face cu unul
dintre cele mai precise, mai rafinate dispozitive de observație astronomică.

Fuziunea găurilor negre: o colosală coliziune și ecouri după un

miliard de ani
Însă nu doar sesizarea undelor gravitaționale este o premieră, ci și
coliziunea găurilor negre. Reamintim, în privința aceasta, un aspect
relevant. În fizica particulelor elementare este de multă vreme cunoscut
defectul de masă. Este vorba despre o diferență semnificativă între masa a
două particule luate separat și, comparativ, în stare legată. Masa a doi
protoni de exemplu, legați prin interacțiunea tare (forța de culoare
reziduală), în interiorul unui nucleu (masa stării legate), nu este identică cu
suma maselor celor doi protoni luați separat. De fapt, fuziunea nucleară se
face cu pierderea unui procent din masă (defect de masă), aceasta fiind
chiar energia eliberată la fuziune. În cazul formării nucleelor de heliu din
fuziunea nucleelor de hidrogen, de exemplu, defectul de masă este 0,7%.
Poate părea puțin, dar în termeni reali cantitatea de energie este enormă,
dacă ținem seama că un proces de acest fel constituie principala sursă în
energia emisă de soare și de stele, sursă care asigură o ardere ce eliberează
o cantitate de energie imensă, mai multe miliarde de ani!
Page6

3 Date preluate din conferința de presă a evenimentului, organizată de National Science

Foundation, în 11 februarie 2016, disponibile la:

https://www.youtube.com/watch?v=BnQwFtVD5OA.
 Ei bine, așa cum spuneam, detectorul LIGO nu a pus în evidență doar
undele gravitaționale. Mai mult decât atât, prin procedura folosită, s-a
dovedit că ele conțin informații foarte prețioase pentru cercetarea
universului. Mai întâi frecvența semnalului receptat și calculele arată că
unda înregistrată provine de la ciocnirea a două găuri negre care au 29 și
respectiv 36 de mase solare. Calculele ecuațiilor lui Einstein indică faptul că
găurile negre s-au ciocnit la o viteză comparabilă cu viteza luminii! De
asemenea, s-a putut deduce că această coliziune s-a produs acum 1,3
miliarde de ani!
În particular, calculele arată că fuziunea celor două a dat naștere unei
noi găuri negre, având însă doar 62 de mase solare! La fel ca în cazul
defectului de masă din fizica particulelor, masa noii găuri negre e mai mică
decât suma contributoarelor ei intrate în coliziune. Fuziunea găurilor negre
e însoțită deci de un defect de masă, însă în cazul acesta valoarea este
colosală. În acord cu celebra formulă a lui Einstein (E = mc2), ciocnirea e
atât de violentă încât fuziunea convertește, într-o fracțiune de secundă (!), 3
mase solare în energie gravitațională, atingând o putere de vârf de
aproximativ 50 de ori mai mare decât întregul univers vizibil! Această
energie, eliberată sub forma undelor gravitaționale, s-a propagat în întreg
universul, cu viteza luminii, iar perturbația ei a ajuns, după 1,3 miliarde de
ani, la noi, semnătura ei spațio-temporală fiind înregistrată de LIGO.
Cercetătorii au dorit să fie siguri de rezultat. De aceea au confruntat
înregistrările făcute la detectorul din Livingston cu cele obținute într-un alt
detector, similar, situat în Hanford, la aproape 3000 de km distanță. Prin
aceasta ei au încercat să elimine situația ca semnalul perturbator să fie fost
cauzat de un eveniment local. Într-adevăr, înregistrările făcute în 14
septembrie au arătat că la 7 milisecunde distanță de înregistrarea făcută la
LIGO în Livingston, celălalt detector LIGO, situat în Hanford, a înregistrat
același semnal.4 Mai mult, descrierile oferite de ecuațiile relativității
generale prevăd un semnal identic cu cel înregistrat, pentru o coliziune a
două găuri negre, așa cum o arată cele două diagrame.

A patra noutate: explorarea universului întunecat prin

detectarea undelor gravitaționale
Toate acestea ne arată că prin intermediul acestei metode putem
desluși undele gravitaționale și din ele putem extrage date prețioase despre
fenomenele cosmice insesizabile prin radiația luminoasă! Se vede că, la fel
ca în cazul luminii, evenimentele gravitaționale prezintă și ele „semnături”
gravifice, ca și cele imprimate în lumină de care s-a călăuzit astronomia de
unde electromagnetice până acum.
Page7

4 Cf. „Gravitational waves detected 100 years after Einstein's prediction”, [online] 11

februarie 2016, text disponibil la:

http://www.nsf.gov/news/news_summ.jsp?cntn_id=137628.
 Multă vreme Universul a fost explorat prin lumină. Însă, dincolo de
toate cele pe care le-am putut dezvălui în stele și galaxii, am descoperit și
faptul că lumina fizică are limite, în puterea ei de dezvăluire. Lumina nu
poate străbate cu ușurință, și fără pierderi majore de informații, un nor de
praf interstelar sau intergalactic dens. (O parte din galaxia noastră, de
exemplu, nu este vizibilă, întrucât o regiune cu praf cosmic oprește radiața
luminoasă emisă de corpurile cosmice situate dincolo de aria cu praf.) Pe de
altă parte, există corpuri care nu emit și nu reflectă lumina, cum sunt
găurile negre. Acestea sunt foarte dificil de detectat prin intermediul
luminii. Mai degrabă absența radiației luminoase, coroborată cu o curbură
semnificativă a spațiului, ar putea fi indiciile care ”semnalează” prezența
lor.
Dar lumina nu ne poate dezvălui nici trecutul îndepărtat al
universului. Se știe că, prin intermediul luminii, noi ”călătorim” în trecut,
vizualizând evenimentele cosmice petrecute cândva. Prin lumina care vine
de departe, putem vedea vestigiile vechi, protogalaxiile și protostelele așa
cum erau ele în urmă cu foarte mult timp. În felul acesta s-au putut
identifica formațiuni cosmice foarte vechi, situate la distanțe foarte mari în
spațiu, deci situate foarte aproape de momentul de început al universului.
Cele mai îndepărtate astfel de structuri cosmice (în timp și spațiu) detectate
până acum au fost cele situate doar la 300.000 de ani depărtare de
momentul Big Bang. În privința aceasta însă, observațiile referitoare la
spațiul cosmic nu pot merge oricât de departe în trecut. Nu dacă sunt
călăuzite doar de lumină. Pentru că urmele radiației electromagnetice se
opresc la acest zid, situat la aproximativ 300.000 de ani de Big Bang.
Modelul comsologic cu Big Bang indică faptul că după explozia primordială
a urmat o epocă întunecată (Dark Ages), o perioadă în care fotonii nu
puteau circula liber în spațiu, motiv pentru care dinspre această epocă nu
există dovezi în forma luminoasă, reziduuri de radiații electromagnetice
care să dezvăluie ceva.
Sesizând undele gravitaționale, astrofizica intră într-o nouă eră, în
care va putea dezvălui partea întunecată din Univers, ceea ce până acum a
fost invizibil pentru telescoapele care folosesc senzori adecvați radiației
electromagnetice de diferite lungimi de undă. Aceasta este o șansă
extraordinară, dacă ținem seama de faptul că Universul întunecat conține
materie întunecată (dark matter) și energie întunecată (dark energy),
acestea acoperind împreună aproape 96% din întreg Universul observabil!
Cu undele gravitaționale, vom putea privi în acest univers întunecat și,
călăuziți de urmele gravitației, distincte de cele luminoase, vom putea
descoperi noi crâmpeie din harta cosmosului inaccesibil până acum.
Această descoperire anunță că multe din cele ce erau invizibile,
Page8

nedetectabile (prin radiația electromagnetică) ar putea să fie sesizabile prin

undele gravitaționale. Se anunță deci posibilități tehnice radical noi de a
privi mai adânc în Univers, și astfel mai departe în trecut. Mai mult chiar,
așa cum spun unii cercetători optimiști, această nouă tehnologie ar putea fi
cea care oferă o posibilitate de a ne apropia nesperat de mult de momentul
Big Bangului.
În fine, studiul undelor gravitaționale ar putea ajuta în cele din urmă
în rezolvarea uneia dintre cele mai mari probleme ale fizicii, unificarea
forțelor, anume clarificarea unei punți care să lege teoria cuantică de teoria
gravitației.
Cum era de așteptat, pentru o descoperire de asemenea anvergură, au
apărut și primii contestatari. Este vorba despre nume consacrate din
câmpul cercetării universului, persoane care afirmă că avem de-a face doar
cu câteva potriviri de ordin numeric, date care nu dovedesc încă, prin
evidențe fizice de netăgăduit, existența undelor gravitaționale5. Însă știința
nu are alt drum mai bun către validarea unei descoperiri decât prin șirul
contestărilor care solicită iar și iar dovezi, din ce în ce mai bune. În lunile ce
vin, tot mai multe măsurători și date vor fi colectate, pentru a verifica dacă
această descoperire crucială se susține, împreună cu toate cele câte s-au
spus aici. Însă, indiferent cum se vor petrece lucrurile, un pas considerabil
s-a făcut în direcția detectării undelor gravitaționale.

O posibilă reflecție privind fenomenala inteligibilitate a

universului
Așa cum se întâmplă când privirea noastră întâlnește un teritoriu
căruia nu-i putem vedea marginile, pe care nu-l putem cuprinde cu privirea,
suntem împinși și acum către o reflecție esențială, legată de lume și de viața
pe care o trăim. O reflecție diferită de judecățile grăbite ale zilei. Și da, este
minunat că nu avem parte de un an întreg înnorat, care să ne ascundă cerul,
care să acopere permanent strălucirea aștrilor. Pentru că în orice petec de
cer senin, bolta cerească își împlinește rostul ei, ademenindu-ne cu o
dispoziție metafizică rară, împingându-ne la o reflecție ce privește cele ce
sunt dincolo de lumea sensibilă din jur6.

5 Cf. Jonathan Amos, „Gravitational waves: Numbers don't do them justice”, [online] 12
februarie 2016, text disponibil în: http://www.bbc.com/news/science-environment-
35553549.
6
Cei interesați de știința tare, care stăpânesc foarte bine calculul formal și
raționamentul care îl desfășoară, ar putea să respingă această digresiune cu miez mai
degrabă poetic sau filosofic, considerând-o irelevantă în aria cunoașterii. Totuși, ar putea
datele cunoașterii științifice să împlinească viața, dacă nu ar stârni reflecții despre ea, dacă
nu s-ar permite exploatarea lor în legătură cu aspectele condiției omenești pe care le
dezvăluie? Urmând un demers sugerat de abordarea fenomenologică din spațiul francez,
Page9

putem căuta dincoace și dincolo de fiecare întrebare referitoare la alcătuirea lumii, care ni se
pare irezistibilă, dincoace și dincolo de fiecare strădanie care însoțește găsirea unui răspuns,
în partea ascunsă matematicilor construite mental, sau dedesubtul miraculoaselor intuiții
omenești confirmate uneori până la detaliu în structurile ordonate din universul fizic, putem
căuta așadar în acestea ceva esențial uman, referitor la condiția vieții în lume.
 Înălțând așadar privirea, cugetarea se poate înălța, ridicându-se cu
mai multă ușurință din orizontala vieții către înălțimile unor reflecții
existențiale. În felul acesta, gândurile ajung să macine crâmpeie din condiția
extraordinară a omului, întrevăzând darul minunat al vieții - ființe
înzestrate cu multiple căi senzoriale și analizori în stare să perceapă lumea,
și putința neprețuită a sesizării și a cunoașterii acestui univers deschis
către noi - ființe dornice să cunoască și capabile să înțeleagă lumea.
E minunat că putem formula întrebări, că putem căuta răspunsuri, că
putem imagina procedee de verificare a veridicității celor descoperite, că
putem transmite descoperirile și datele strânse de pe urma eforturilor de
cunoaștere către generațiile care vin, ca înaintarea lor în tainele universului
și ale vieții să continue. În drumul acesta, descoperirea undelor
gravitaționale și utilizarea lor în sesizarea și înțelegerea universului
dezvăluie o fațetă nouă a raționalității lumii. Universul nu e povestit doar
prin lumină, ci prin toate manifestările interacțiunilor sale. Raționalitatea
lumii se face evidentă în toate manifestările sale, în fiecare dintre ele
putând fi descoperite înțelesuri edificatoare pentru om. Nu doar fărâmele
de lumină transportă în ele informații prețioase despre lumea în care trăim,
luminând Universul, făcându-l inteligibil pentru lumina minții omenești. Și
undele gravitaționale îl dezvăluie, într-o formă nouă, complementară,
încurajând înaintarea explorărilor omenești în abisul lui. Și, în mod tainic,
lumina este prezentă și aici, în forma firavului fascicul laser care
înregistrează deformările spațiului, trecerea discretă a undelor
gravitaționale. Cele mai discrete acțiuni la distanță din întregul univers
cunoscut lasă urme în spațiul-timp, iar lumina le poate scoate la iveală!
Am putea întrevedea aici, pe urmele reflecției filosofice și patristice,
un univers care „vorbește” fără cuvinte, îmboldindu-ne să căutăm
răspunsuri despre raționalitatea lui și despre putința noastră de a o
înțelege; un univers pe care îl putem întrevedea, ridicând privirea către
bolta cerească, într-o seară senină, și care ne invită să ne înălțăm spiritul
către căutări și înțelegeri tot mai cuprinzătoare, capabile să stârnească o
întindere mai înaltă a spiritului, către sensul vieții7. Și, tot din strădania

7 Toate aceste aspecte merită o analiză fenomenologică, o reflecție mai puțin elaborată

sau măcar o clipă de uimire. Aceasta fie și numai dacă ne gândim la faptul că uimirea sau
admirația care ar putea însoți, în mod obișnuit, constatări de acest fel, sunt cumva firești și,
de ce să nu spunem aici, benefice pentru sănătate! Am în vedere unele rezultate recente din
aria neuroștiințelor vieții spirituale care evidențiază faptul că admirația sau uimirea
corelează cu niveluri mai mici ale unei citokine (interleukina-6), cunoscut ca marker privind
nivelul de inflamare în răspunsul imunitar. Stări emoționale de acest fel ar putea avea au rol
Page10

reglator în intensitatea răspunsului imunitar, îmbunătățind sănătatea și calitatea vieții (cf.

Jennifer E. Stellar ș.a., ”Positive Affect and Markers of Inflammation: Discrete Positive
Emotions Predict Lower Levels of Inflammatory Cytokines”, în Emotion, 2015;
DOI: 10.1037/emo0000033) Cu alte cuvinte, situându-ne într-un raport adecvat cu acest
univers spectaculos, dând răgaz ființei noastre să recepteze spectacolul vieții și să trăiască
unor filosofi sau savanți, dar și din biografiile spirituale putem învăța că
această ridicare a privirii către frumusețea lumii se continuă cu înălțarea
cugetului omenesc spre întrebările mai cuprinzătoare ale vieții, și se
împlinește mai ales odată cu înălțarea persoanei înseși către o viață tot mai
deschisă spre semeni, în stare să se dăruiască, în semn de mulțumire,
pentru aceste daruri miraculoase pe care le-a primit de Sus!

15 februarie 2015

Page11

fiorul marilor întrebări ce se nasc în noi la întâlnirea cu el și cu ea, nu e departe constatarea

că și lumea și viața prezintă evidente valențe terapeutice.
 Bibliografie

1. Amos, Jonathan, „Gravitational waves: Numbers don't do them justice”, [online] 12

februarie 2016, disponibil la: http://www.bbc.com/news/science-environment-35553549;
2. Lecourt, Dominique (coord.), Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Ed. Polirom,
Bucureşti, 2005;
3. Stellar, Jennifer E. ș.a., ”Positive Affect and Markers of Inflammation: Discrete
Positive Emotions Predict Lower Levels of Inflammatory Cytokines”, în Emotion, 2015;
DOI: 10.1037/emo0000033.

4. „Gravitational waves detected 100 years after Einstein's prediction”, [online] 11

februarie 2016, disponibil la: http://www.nsf.gov/news/news_summ.jsp?cntn_id=137628;
5. „Spinning Black Hole Leaves Dent in Space-Time” [online], 13 ianuarie 2006,
disponibil la: http://www.sciencedaily.com/releases/2006/01/060111075045.htm;

6. Conferința de presă (înregistrare video) organizată de National Science Foundation

în 11 septembrie, [online] 11 februarie 2016, disponibilă la:
https://www.youtube.com/watch?v=BnQwFtVD5OA;

Page12