LUCEAFARUL - particularităţi ale unui text poetic

studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, poet și prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea, este considerat
un romantic întârziat, ultimul cronologic. Deși opera sa conține și elemente clasice, poetul își susține apartenența
la Romantism ("Eu rămân ce am fost-romantic"), iar T. Maiorescu îi intuiește genialitatea și îl numește "poet, poet
în toată puterea cuvântului".

Poemul “Luceafărul” este publicat în revista "Convorbiri literare" în anul 1883 și se încadrează în
romantism prin: sursele de inspirație, antiteză, tema iubirii și a geniului, marea libertate de expresie.

I. TRĂSĂTURI CURENT

În ceea ce privește sursele de inspirație, acestea sunt diverse, cea mai importantă fiind basmul românesc
"Fata în grădina de aur", pe care poetul îl versifică schimbând doar finalul, ca ulterior să-l treacă prin mai multe
variante până la formă finală a "Luceafărului", ce păstrează în linii mari firul narativ. Mitul zburătorului se
reflectă prin întâlnirea celor doi în visul feței de împărat: "Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă". Din
filosofia germană, poetul preia chipul geniului în antiteză cu omul comun, iar din mitologia indiană se inspiră
pentru construirea tabloului cosmogonic. Lirismul măștilor presupune evidențierea unor ipostaze ale eului, căci o
sursă de inspirație este și viața poetului, ca simbol.

Antiteza este figură de stil preferată a romanticilor, iar poemul este construit în întregime cu ajutorul acestui
procedeu: cele patru tablouri reflectă antiteză terestru-cosmic, dar și pe cea angelic-demonic la nivelul
secvențelor poetice. În tabloul I fata de împărat se îndrăgostește de Luceafăr și îi cere să devină muritor, dar în
tabloul al doilea, ea se lasă vrăjită de Cătălin, un paj de la curte ce îi propune să fugă în lume. În tabloul III este
descris drumul lui Hyperion către Demiurg, călătoria în timp și spațiu spre originile universului, iar tabloul final
îi înfățișează pe cei doi îndrăgostiți în codru surprinși de Luceafărul care își înțelege și își acceptă condiția,
detașându-se de planul teluric: "Ci eu în lumea mea rămân/Nemuritor și rece".

Poemul este o alegorie pe tema condiției geniului în lume, căci însuși poetul oferă această cheie a
interpretării notând pe marginea manuscrisului: ”Aceasta este povestea Luceafărului, iar înțelesul alegoric ce i-
am dat este că dacă geniul n-are moarte, el n-are nici noroc”. În timp ce Luceafărul este omul superior cu o
capacitate de cunoaștere nelimitată, un spirit obiectiv, rațional, contemplativ și solitar, fata de împărat
întruchipează imaginea omului comun ce posedă o capacitate limitată de cunoaștere, un spirit subiectiv,
instinctual, activ și sociabil.

II. IDEI POETICE

O primă idee poetică ilustrativă pentru temă o reprezintă antiteza angelic-demonic ce surprinde cele două
metamorfoze ale astrului. La chemarea fetei, Luceafărul se întrupează mai întâi sub chip angelic din cer și mare
("Cu părul de aur moale"), ca ulterior, din soare și noapte, să ia chip demonic, întunecat ("negre vițele-i de păr").
Portretul său este un amestec de viață și moarte, iar fata îl simte străin, nu-l poate înțelege, de aceea refuză să-l
urmeze în lumea lui, neputând să-și depășească condiția, idee redată în versurile: ”Privirea ta mă arde”,
”Ochiul tău mă-ngheață”. Luceafărul este capabil de jertfă pentru iubire și acceptă să renunțe la nemurire.

1
 Cea de-a doua idee poetică reflectă tema iubirii cu două dimensiuni: cea ideală absolută, dar imposibil
de realizat dintre fată și Luceafăr și cea umană, terestră, dintre Cătălin și Cătălina. În timp de Luceafărul îi oferă
într-un limbaj solemn împărăția cerurilor și a mărilor, dorind să-i fie mireasă eternă, Cătălin își propune să-și
încerce norocul și oferă fetei o inițiere în tainele amorului: "Ți-oi arăta din bob în bob amorul". Relația lor este
supusă ironiei romantice în prima etapă, ca apoi să fie reabilitată prin includerea cuplului în codru. Cătălin,
îndrăgostit, îi vorbește fetei în final cu tandrețe: "Căci ești iubirea mea dintâi și visul meu din urmă".

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

Un prim element de compoziție este limbajul simplu, popular, dar sugestiv. Eul folosește verbe la viitor
popular ("Ți-oi arata"), expresii ("arz-o focul"), locuțiuni ("din bob în bob"), diminutive( obrăjei, copilaș),
superlativul popular, ,,o preafrumoasă fată,,. De asemenea, în text apar comparația dezvoltată ("Cum este
fecioara între sfinți și luna între stele"), metafore ("mișcătoarele cărări") și inovații lexicale ("marmoreele brațe").

Un alt element de compoziție îl reprezintă amestecul de genuri literare: epic, liric și dramatic. Elemente
epice sunt: formula de început („A fost odată ca-n povesti”), prezenta unui narator, povestirea la persoana a III–a,
existenta personajelor, construcția gradată a subiectului. Elementele dramatice vizează succesiunea de scene în
care dialogul e principalul mod de expunere (cele două întâlniri dintre Luceafăr și fata de împărat, scenele Cătălin
- Cătălina, Hyperion - Demiurg, Hyperion - Cătălina). În ceea ce privește elementele lirice, Tudor Vianu spunea
că „Luceafărul” aparține unei „lirici mascate” (lirica măștilor), iar personajele și întâmplările sunt doar niște
simboluri lirice, sintetizând idei filozofice, atitudini morale, o viziune poetică. De asemenea, apar în poem
elemente de compoziție și de expresie, procedee artistice aparținând unor specii lirice: elegia (evocarea de către
Cătălina a nostalgiei iubirii ei pentru Luceafăr), meditația filozofică (discursul Demiurgului despre condiția
umană, definind locul lumii oamenilor în Univers), pastelul cosmic (descrierea drumului parcurs de Hyperion,
către Demiurg), pastelul terestru (cadrul romantic al poveștii de iubire).

În concluzie, poezia reflectă trăsăturile romantismului, dar și viziunea despre lume și viață a celui mai mare
poet român, "Luceafărul poeziei românești".