1.

ESEU GENERAL “POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ

Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi

limbaj...în basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin

promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond",
aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion
Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.

Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel popular
prin : individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă a modurilor
de expunere și originalitatea limbajului, a povestitorului humuleștean), specie a
genului epic în proză, pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice
sunt purtătoare de valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se finalizează de
obicei cu victoria binelui. În “Estetica basmului“, criticul literar George
Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “. Ceea ce se remarcă mai presus de
orice la basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut
şi de Nicolae Manolescu în lucrarea “Lecturi infidele“, care menţionează că ele “nu
sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea
imediată. Acestuia i se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate
(real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă inovativă, conferind o viziune
epică originală.

Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri străvechi

universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată “filosofia
noastră populară“ (Pompiliu Constantinescu – “Scrieri“). Motivele identificabile
sunt specifice mitologiei, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi
al probelor inițiatice.

Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei
dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din
titlu. La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun
“Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în
continuare prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea”
marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul
său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de
împărat. Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron(harap = slugă de culoare
neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia în
momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte acest apelativ din
partea noului stăpân. Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul că omul
"de soi bun" îşi atinge obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul
semenilor, dar mai ales datorită virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul
datoriei, respect.

Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective narative obiective,
însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a
cărui obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi
comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de
expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu
dialogul.

Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi

determinate. Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"),
adverbele folosite pentru a preciza acest aspect fiind “odată”, “cândva”, “atunci”.
Încă din incipit, naratorul plasează actiunea într-un prezent fictiv “Amu”. Se
remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o pădure”,”în grădina ursului”,
acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-se la alta, toposuri
corespunzătoare pentru împărăţiile celor două familii. Spre deosebire de basmele
populare, nu sunt prezente tărâmuri strict delimitate ce aparţin forţelor binelui
sau ale răului.

Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară,

între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi
Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la
biruinţa celui devenit împărat.

În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final,

realizată prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul
fantastic “Amu cică era odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și
acum mai ține încă”. Întâmplările relatate se desfăşoară ordonat, logic, prin
înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri narative ce corespund celor trei etape
din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este cel de la
curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de experienţă, al doilea
este reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui Verde
Împărat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul,
ajutat de creaturile fantastice, se căsătoreşte cu domniţa.

Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce

corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru,
prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi
reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul perturbator, momentul ce
determină un dezechilibru şi declanşează următorul moment important, desfăşurarea
acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de la fratele Craiului, Verde
Împărat, care, aflându-se într-o stare precară de sănătate, cere să-I fie trimis
unul dintre feciori pentru a-i lua locul.

În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una
din probele introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului.
Decepţionat de reacţia tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de
Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar întreprinderii călătoriei,
facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său. Se remarcă
în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să treacă
peste proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După
ce primeşte sfatul bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de
buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”,
fatalitatea se produce şi crăişorul se rătăceşte în drumul său, având nevoie de
spânul pe care îl întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc
transformarea acestuia în sluga Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei
probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi pe care, cu ajutorul unor personaje
fantastice (albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă şi
Păsări-Lăţi-Lungilă) le duce la bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei,
probele sunt :aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu pietre preţioase
din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce implică alte probe: casa
de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea
acesteia, întrecerea dintre cal și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr
dulce).

Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care Harap-
Alb se întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este
demascat şi drept răzbunare, încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes,
fata de împărat readucându-l la viaţă după tăierea capului, marcând astfel
dezvoltarea completă a crăişorului.

Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi

nunta tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.
Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale
răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de
ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi
extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă).
Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.

Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi umane

obligatorii pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea, mila “eşti
aşa bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă
venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine”, onoarea, respectarea
jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături
neobişnuite, personajul fiind construit atipic,dar pe un tipar realist.

Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat de
răutate, însă este un rău necesat, esenţial în acumularea de experienţă pentru
crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El poate fi încadrat în
tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta disimulării.

Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile

naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte –
reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.

Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o satirizează cu mijloacele
basmului, dat fiind faptul că personajele au un comportament individual şi
indiferent de rangul pe care îl posedă, acestea vorbesc la fel, într-o manieră
specifică lumii rurale. Stilul autorului este caracterizat de plăcerea, verva de a
nara, realizată prin umor și jovialitate. Se remarcă poreclele şi apelativele
caricaturale (Buzilă, “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împăratul Roş, vestit pentru
bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea auzită”. Zeflemisirea este
de asemenea prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu-mi încapi de
urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare augmentativă “băuturică”,
“buzişoare”.

Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu: “Dă-i
cu cinstea să piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le introduce
în discursul narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de erudiţie
paremiologică.

Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele aparţinând

realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul protagonistului
spre desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează
întâmplările într-o manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu
scopul de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor sale.

În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă

caracteristicile definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei
dintre bine şi rău, din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a maturizării
eroului, prezentând totodată formule, simboluri şi motive specifice.

↑Înapoi la Cuprins

2. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL ÎNTR-UN BASM CULT STUDIAT

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţia dintre incipit şi final într-un basm
cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru componente de structură şi / sau de compoziţie a basmului

cult pentru care ai optat ( de exemplu: temă, viziune despre lume, construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici
narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale, personaj,
modalităţi de caracterizare a personajului etc. );

- ilustrarea trăsăturilor incipitului prin referire al textul narativ ales;

- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;

- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia / semnificaţiile relaţiei

dintre incipitul şi finalul basmului cult ales.

Basmul este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din
literatura populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii
opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi negative. Din
această confruntare, Binele iese învingător, deoarece basmul propune modele de
conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura populară, specia a
trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui
singur creator.

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în
literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui
Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se
dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile
autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie
de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema acestui basm cult
depăşeşte limitele unei simple confruntări între bine şi rău, pentru că se
urmăreşte procesul amplu de maturizare a unui erou care parcurge un complex drum
iniţiatic.

Incipitul basmului lui Ion Creangă elimină schematismul enunţiativ specific

prototipului folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea
convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei
feciori…” Situarea in illo tempore a acţiunii, din basmele populare, prin
convenţionala formulă din incipit – „A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu
s-ar povesti…” –, dobândeşte, în basmul lui Ion Creangă, semnificaţii aparte.
Incipitul anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar, pe care îl pune
sub semnul ironic al improbabilităţii: „Amu cică…” Cu alte cuvinte, încă de la
începutul basmului, cititorul este invitat să pună sub semnul jocului „lumea pe
dos” pe care o prezintă autorul cult. Regionalul amu aduce în lumea prezentă a
cititorului lumea atemporală a basmului, ceea ce echivalează cu o eternizare a
lecţiei de viaţă pe care autorul intenţionează să o prezinte. Perspectiva narativă
obiectivă e subminată, încă din incipit, prin sugestia unei prezenţe a vocii
narative, care creează o relaţie între timpul discursului – „Amu cică era odată…” –
şi timpul istoriei – „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la
zăcare…” De remarcat, ca o particularitate a incipitului din basmul cult al lui Ion
Creangă, supradimensionarea expoziţiunii, care îndeplineşte rolul clasic al
prezentării personajelor şi al circumstanţelor acţiunii – craiul, care are trei
fii, Împăratul Verde, care are trei fiice, războaiele grele care despart cele două
împărăţii şi care justifică înstrăinarea fraţilor şi a copiilor - , dar are şi
elemente de modernitate, reliefând vocea narativă, care îl va însoţi constant, de-a
lungul acţiunii, pe cititor, interpretând şi comentând evenimentele: „de aceea nu
se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi.” Reluarea
firului narativ după prezentarea personajelor şi a situaţiei iniţiale se realizează
prin intervenţia naratorului în istorie: „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să
încep a depăna firul poveştii”.

Din acest punct al relatării, construcţia subiectului este lineară, episoadele se

structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se
motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au
elemente care amintesc de universul obişnuit. Întâmplările se petrec odată, cândva,
atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian. Atemporalităţii
acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o pădure, în grădina
ursului.

Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare.

Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-
Împărat are trei fete, - care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde-
Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul
dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc uşor de îndeplinit,
pentru că cele două împărăţii se află departe una de cealaltă, separate de
războaie.

Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din tiparul

narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc
spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la
proba podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs. Mezinul va
pleca în aceeaşi călătorie, după ce va dobândi, cu ajutorul sfaturilor Sfintei
Duminici, calul cu puteri supranaturale, hainele şi armele tatălui său, din
tinereţe. Proba podului va fi depăşită cu ajutorul calului, iar motivul călătoriei
iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere
fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de urs.

Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, trepte ale iniţierii.
La trecerea prin pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după
trei întâlniri fatidice, tovărăşia omului spân. Spânul, spre deosebire de
personajele negative tipice din basmele populare, adoptă un comportament care nu se
abate cu nimic de la legile firescului. Prin vicleşug, la fântână, acesta îşi
însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind echivalent cu un adevărat botez,
întrucât fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă
a Spânului.

Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb este mult mai complicat şi include
parcurgerea unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al
eroului. După ce ajung la Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis să aducă salatele
nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul calului
şi al Sfintei Duminici. A doua probă la care este supus eroul este una a
maturizării voinţei. Nestematele cerbului din pădurea fermecată nu pot fi dobândite
decât de acela care ascultă fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici. A treia probă
este şi cea mai dificilă. Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a
o lua de soţie. Această probă presupune alt drum iniţiatic, cu mai multe etape. La
curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor
provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului, înnoptatul în casa înroşită
de foc, alegerea macului de nisip, păzirea şi prinderea fetei, identificarea
acesteia. Ultima probă constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei
smicele de măr dulce. Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează şi ultima
etapă a maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata
Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a procedat cu trofeele
dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se realizează prin
dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb,
iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în înaltul cerului, de unde îi
dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele situaţii în care calul îşi
dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş recompune trupul eroului, îl
descântă, readucându-l la viaţă, element echivalent cu o renaştere, care presupune
dobândirea noii identităţi, de stăpân.

Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea numărului
probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la
deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi
excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a
se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici,
autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter
aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este
caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa
lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl
construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata
să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se
distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar:
bunătatea. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei
calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi
– extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.

La nivel formal, scenariul epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale –

„Amu cică era odată un crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din
poveste, înainte mult mai este” - , finale – „”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi
acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani
bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.

În acelaşi spirit inovator ca şi incipitul, finalul este realizat în doi timpi.

Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei, accentuând prezenţa ludică a
naratorului, voce a autorului distinctă în relatare în acest basm, care
completează, atenţionează, comentează. Aşadar, deznodământul e unul tipic pentru
specie: „Şi au mai fost poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă
băgaţi, ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu. Veselie mare între toţi
era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!” Finalul însă, concentrează întregul şi îi
aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul basmului şi
timpul cititorului, creând corespondenţa dintre ficţiune şi realitate şi
sintetizând, amar – ironic, trăsăturile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani
întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Sintagma „pe la noi”
nu face trimitere numaidecât la lumea contemporană autorului, ci la lumea din afara
basmului, posibilă oricând şi oriunde. Se remarcă, din nou, suprapunerea timpului
istoriei cu timpul discursului, semn că intenţia principală a naratorului este de a
transmite o anumită viziune despre lumea pe care a făcut-o să trăiască sub ochii
cititorului.

Cititorul este reintrodus în realitatea din care a plecat fără menajamente, semn că
jocul s-a terminat şi că magia spunerii a luat sfârşit. Din perspectiva raportului
cu realitatea, incipitul şi finalul basmului cult al lui Ion Creangă se înscriu
într-o relaţie de simetrie. Prin iniţialul „Amu cică”, naratorul pune un pariu cu
sine – acela de a-l face pe cititor să uite de propria lume şi să se delecteze cu
poveste „de mirare” a lui Harap – Alb şi a tovarăşilor săi. În final, cititorului i
se reaminteşte că lumea din care a ieşit temporar e una a contrastelor. Dar, în
ciuda realismului lumii sale, cititorul a aflat, prin parcurgerea poveştii, că
poate evada oricând în lumea „de poveste”, care îmbină desăvârşit datele lumii
ficţiunii cu datele lumii de „pe la noi”.

↑Înapoi la Cuprins

3. CARACTERIZARE HARAP - ALB

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin
promovarea unei literaturi autentice care sa înlocuiască ”formele fără fond”,
aspect evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Operele lui Creangă se detașează ca
fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul,
prezentând personaje fantastice sau din realitatea lumii țărănești, caracteristică
ce se remarcă cu precădere în basmele sale, fiind numit chiar inițiatorul basmului
cult în literatura românească.

”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în revista ”Convorbiri

literare” în anul 1877, reprezentând, după cum considera în ”Scrieri” Pompiliu
Constantinescu ”însăşi sinteza basmului românesc”. Bazându-se pe modelul și pe
sursele de inspirație ale basmelor populare, cel cult reprezintă dezvoltarea unor
trăsături precum clișeele compoziționale, motivele narative, elementele de
cronotop, dar individualizează personajele prin limbaj, umor și oralitate. În
basmul ”Povestea lui Harap-Alb”, este dezvoltată paradigma mentor-învățăcel ca
fundamentul evoluției caracterului uman și este reprezentată simbolic prin tema
inițierii. Aceasta este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia
cel inițiat capătă acces la cunoașterea lumii și a descoperirii de sine.

Eroul lui I.Creangă este unul atipic, demonstrând o latură umană într-o lume a
simbolurilor și entităților fantastice, detașându-se de protagoniștii tipici
basmelor printr-un portret complex, realist, care pune emfază pe intuiția umană în
detrimentul calităților supraomenești.

Tema principală este maturizarea mezinului craiului, fiind ilustrată aventura

eroică, un drum al maturizării tânărului, necesar pentru dobândirea condiției de
împărat, în raport continuu cu mentorul său. Motive specifice basmelor sunt
întâlnite și în opera lui Ion Creangă, precum împăratul fără urmași, superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, demascarea răufăcătorului, pedeapsa,
căsătoria.

Titlul operei îl are în centru pe erou, personajul eponim, al cărui nume sugerează
parcursul pe care acesta îl va avea de-a lungul desfășurării acțunii, cât și
condiția sa duală. Prin alăturarea secvenței ”Povestea lui” se face referire la
specie, subliniind caracterul oral al operei. Harap-Alb este, însă, un nume
dobândit, reliefând astfel rolul didactic al povestirii. Oximoronul redat de
simbolurile cromatice ale cuvintelor ”harap”, persoana cu pielea de culoare
închisă, și ”alb”, ilustrează evoluția de la stadiul de novice la cel de prinț, cât
și diferența între ipostaza sa de slugă versus statutul de nobil.

Întâmplările basmului sunt prezentate dintr-o perspectivă narativă obiectivă de

către un narator omniscient, omniprezent, dar a cărui subiectivitate se face
simțită prin comentariile și intervențiile făcute de-a lungul operei, caracterizate
de note umoristice.

Conflictul, ca în orice basm, este constitutit de lupta binelui împotriva răului,

detașându-se formele pe care aceste două valori le întruchipează în operă. Binele
nu este o valoare absolută, un personaj justițiar, ci un tânăr cu defecte și
calități, dar cu o voință și un caracter de neînvins. Acesta dezvoltă simțul
dreptății, empatia și altruismul, pe parcursul călătoriei sale devenind o persoană
nouă, obținând la final titlul de inițiat. Exponentul răului este tot o ființă
umană înzestrată cu o inteligență vicleană, ce se prezintă sub două forme: Spânul
și Împăratul Roș. Aceste personaje sunt esențiale în procesul de maturizare a
eroului întrucât reprezintă un rău necesar.

Harap-Alb dispune de o tipologie caracteristică, acesta fiind exponentul binelui,

sub forma protagonistului. Ambiguizarea sa, îl determină să nu fie o întruchipare
absolută a forţelor pozitive, având slăbiciuni și defecte specific umane.
Statuturile pe care le dobândește de-a lungul poveștii îi definitiveză
comportamentul și îi influențează relația cu celelalte personaje. La început, eroul
are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai, urmând ca pe parcurs acesta să capete
statutul de slugă, corespondent numelui de ”Harap-alb”, iar în final să devină
Împărat. Acest proces este rezultatul drumului inițiatic și al căutării de sine, ce
fac din protagonist un personaj rotund, rezultat care nu ar fi fost posibil în
absența personajului antagonic ,care să îl motiveze pe erou și să îi dezvolte
calitățile.

Personajul este caracterizat atât în mod direct de autor prin intermediul

descrierii, dar și în mod indirect prin acțiuni,nume,relația cu alte personaje sau
limbaj.

Portretul fizic al eroului este slab conturat, accentul povestirii căzând pe

evoluția sa morală în cadrul drumului inițiatic,al transformării sale din novice în
împărat.

Din punct de vedere moral, portretul psihologic al protagonistului este conturat în

mod direct prin prisma celorlalte personaje. Astfel, tatăl său îl consideră
”vrednic de împărat” și îl felicită-”bun cap ai avut”, demonstrându-și mândria și
afecțiunea față de reușita lui, Sfânta Duminică îl consideră ”mai fricos decât o
femeie” pentru a-i sublinia naivitatea, dar afirmă că ” puterea milosteniei și
inima ta cea bună te ajută”; cele două crăiese îi apreciază altruismul ”ești așa de
bun”, verișoarele sale consideră că ”are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a
fi mult mai omenos.”, însă Spânul îl consideră întotdeauna inferior numindu-l
”fecior de om viclean”, ”pui de viperă” sau ”slugă netrebnică”.

Cele mai reprezentative pentru conturarea trăsăturilor lor de caracter sunt, însă,
acțiunile întreprinse de erou, mod indirect de caracterizare. Sufletul pur și onest
al tânărului este subliniat în repetate rânduri, acesta confruntându-se cu alegeri
importante pe care le ia în spiritul dreptății și corectitudinii. În relația cu
celelalte personaje, se dovedește a fi milos față de Sfânta Duminică, drept,
păstrează jurământul de loialitate față de Spân, urmându-i fiecare poruncă, şi
descoperă adevarata esență a ființei umane și a prieteniei atunci când se
întovărășește cu cele 5 ajutoare.

Evoluția în planul caracterului este sincronizată cu parcurgera drumului de

inițiere, la finalul căruia eroul trebuie să treacă într-un plan superior de
existență. O secvență semnificativă este despărțirea de tatăl său, după câștigarea
probei inițiale. Acesta se arată mândru de fiul său datorită alegerilor pe care le
face, felicitându-l: ”tu ești vrednic de împărat” , dar și avertizeazându-l să se
ferească ”de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Acesta este un episod
semnificativ întrucât reprezintă plecarea în lume a mezinului, urmată de încălcarea
spuselor tatălui din cauza lipsei de experiență.

În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de inițiere a

tânărului, care ”boboc în felul său” cade în capcana întinsă. Spânul îl închide în
fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să
devină robul lui și să jure ”pe ascuțitul paloșului” să-i dea ascultare,
condiționând însă paradoxal aceasta legătură ”până va muri și iar va învia”. Acest
jurământ introduce o nouă etapă în evoluția eroului, în care acesta devine din fiu
de împărat slugă, primind numele de Harap-alb.

Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe

semnificative pentru dezvoltarea eroului, și aume aducerea ”salăților” din Grădina
Ursului, aducerea pieii cerbului cu ”pietre scumpe” și a fetei Împăratului Roș.
Mijloacele prin care eroul trece probele țin de miraculos, ajutoarele sale- Crăiasa
Albinelor, furnica zburătoare, cei cinci tovarăși- având puteri supranaturale.
Pentru protagonist, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai dificilă
încercare deoarece pe drum se îndrăgostește de ea. Onest fiind, își respectă
jurământul făcut și nu îi mărturisește adevărata sa identitate. Spânul însă, nu
poate concepe demascarea, astfel că îi taie capul eroului înfăptuind astfel ruperea
înțelegerii și implicit încheierea inițierii. Eroul este înviat de fată cu ajutorul
obiectelor magice, precum ”trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă”. El
reintră în posesia paloșului și primește răsplata finală: pe fata Împăratului Roș
și împărăția, dobândind statutul de împărat.

Eroul basmului ”Povestea lui Harap-Alb” urmează o evoluție tipică temei maturizării
prin intermediul drumului inițiatic întrucât suplinește nevoia unei evoluții
empirice. Acesta este motivat de antagonist să își depășească limitele, să
contrasteze prin valori morale pozitive, să dea dovadă de bunătate și să își
desăvârșească evoluţia.

În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb” propune un nou tip de erou al

universului basmelor, unul complex, multidimensional, rotund, caracterizat de
trăsături umane care-l evidențiază, precum bunătate și curaj, a cărui personalitate
este conturată printr-un proces de maturizare, conferind textului caracter de
bildungsroman.

↑Înapoi la Cuprins

4. ESEU RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE ÎN BASMUL “POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION
CREANGĂ

Relaţia dintre două personaje în basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion

Creangă

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin

promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond”,
aspect evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Operele lui Creangă se detașează ca
fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul,
prezentând personaje fantastice sau din realitatea lumii țărănești, caracteristici
ce se remarcă cu precădere în basmele sale, fiind numit chiar inițiatorul basmului
cult în literatura românească.

Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult, specie a genului epic în
proză, pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de
valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se finalizează cu victoria binelui.
Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă este realismul
caracteristic acestora. Acestuia i se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele
două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă inovativă,într-o
viziune epică originală.

Paradigma mentor - ucenic, reflectată în opera de faţă, fundamentează întreaga

istorie a devenirii umane şi este reprezentată simbolc prin tema iniţierii.
Iniţierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia cel
iniţiat capătă acces la cunoaşterea lumii şi descoperirea sinelui.

Tema basmului, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei
dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din
titlu. La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun
“Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită,
prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează
caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său
evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat.
Denumirea de Harap-Alb este,stilistic, un oximoron(harap = slugă cu pielea de
culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel
ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte acest
apelativ din partea noului stăpân.

Acţiunea este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită de
o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui
obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii
pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de expunere
predominant este naraţiunea la persoana a III-a ce alternează cu dialogul și
descrierea,îmbinare particulară basmului cult.

Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară,

între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi pe
Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la
biruinţa celui devenit împărat.

Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social,
moral și psihologic al acestora. Harap-Alb este protagonistul basmului,
întruchipare a binelui, însă atipic,"un erou dilematic" (precum enunţa Nicoale
Ciobanu), deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist,
ca o fiinţă complexă, care învaţă din greşeli şi progresează.Statutul iniţial al
eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu discerne între adevăr
şi minciună, nefiind cunoscător al psihologiei umane. Are nevoie de experienţa
vieţii spre a dobândi înţelepciune.

La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri

supranaturale, construcţia sa realistă reflectând concepţia populară despre omul
rău. Dat fiind faptul că aceasta este trăsătura fundamentală a sa, Spânul îl pune
pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi calităţile, având rolul unui "rău necesar".
Acesta apare drept reprezentant al forţelor răului, statutul său fiind cel de
slugă, întruchipând individul perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie prin
înşelăciune.

Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile

naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind
din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.Protagonistul şi
antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziţii între bine şi rău: om de
onoare - ticălos, om de origine nobilă - slugă, cinstit - necinstit.

Portretul fizic al crăişorului nu este explicit, însă se poate deduce din secvenţa
"fata împăratului Roş îl fură din ochi".Din punct de vedere moral, se deosebeşte de
fraţii săi, încă de la început, prin bunătate. În ciuda faptului că deţine
calităţile necesare unui viitor împărat, acestea sunt în viziunea autorului doar
latente în incipit, fiind nevoie ca tânărul să le descopere prin intermediul
probelor la care este supus, când dovedeşte generozitate, prietenie, respectare a
jurământului, curaj, responsabilitate. Folosind mijloace de caracterizare directă,
Sfânta Duminică îl numeşte "luminate crăişorule", subliniind inteligenţa acestuia.
Împăratul Verde îl consideră "slugă vrednică şi credincioasă", punctând loialitatea
şi obedienţa, în vreme ce Spânul îl numeşte "slugă netrebnică, slugă vicleană",
exprimându-şi astfel dispreţul faţă de el. Milostenia este apreciată de micile
necuvântătoare "eşti asa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră".

Apelativul de Harap-Alb este dat de Spân, alcătuit prin alăturarea a doi termeni
opuşi: "Harap", indicând un sclav de culoare şi "Alb", sugerând puritatea, spiritul
nobil. Acest procedeu poate cristaliza destinul său, subiliind totodată ironia
situaţiei. Cele trei ipostaze, sugerate de numele lui, corespund în plan
compoziţional celor trei etape ale drumului iniţiatic: "Crăişorul"(neiniţiatul),
"Harap-Alb"(ucenicul),"împăratul"(iniţiatul).

Portretul fizic al Spânului se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct, "un

om spân" (bărbat căruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia populară
potrivit căreia unei anomalii fizice îi corespunde o deficienţă caracterială
majoră.

La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, lăudându-se cu

hărnicia: "muncesc, muncesc ". Se autocompătimeşte, plângandu-se de ghinionul care
se ţine scai de el şi exprimă, cu prefăcută modestie, filozofia sa de viaţa: "la
calic slujesti, calic rămâi".Viclean peste măsura, nu se dă în laturi să păcălească
o făptură inocentă cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana sa prin minciuni
şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere a oamenilor, o pricepere uimitoare de a
sesiza şi de a profita de slăbiciunile celorlalţi. Felul în care se comportă cu
Harap-Alb, odată ce acesta şi-a primit numele şi sarcina de slugă a Spânului,
denotă un tiranism accentuat.

Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei dintre

cele două personaje, la finalul căruia accede într-un plan superior de existenţă.
După ce se desparte de tatăl său, care îi spune să se ferească de omul spân şi de
omul roş, crăişorul se rătăceşte în pădurea-labirint. Încalcă sfatul dat de tată şi
îşi ia drept călăuză un spân, care dă dovadă de viclenie şi i se arată de trei ori
sub diferite înfăţişări.

În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a

tânărului, prin caracterizare directă "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi
de aieste". Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleşug.

Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă,

să facă schimb de identitate, să devină robul lui, moment în care îi atribuie
pentru prima dată denumirea de Harap-Alb.

Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe:

aducerea "sălăţilor" din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului, "cu cap cu tot,
aşa bătut cu pietre scumpe" şi a fetei Împăratului Roş. Mijloacele prin care eroul
trece probele ţin de miraculos, ajutoarele sale având puteri supranaturale. Pentru
acesta, ultima probă se dovedeşte a fi cea mai dificilă, întrucât pe drum se
îndrăgosteşte de fată dar, onest, îşi respectă jurământul şi nu mărturiseşte
adevarata sa identitate.

La întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, fata îl demască pe Spân, care crede că

Harap-Alb a divulgat secretul şi îi taie capul. Răutatea Spânului îl dezleagă pe
erou de jurământ. Calul îl omoară pe Spân, aruncându-l din înaltul cerului. Eroul
este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice ("trei smicele de măr dulce, apă
vie şi apă moartă"), finalizându-şi astfel evoluţia, devenind împărat.

Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea

personalităţii fiului de crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia,
"Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să
prindă la minte". Totodată, cei doi devin exponenţi ai forţelor definitorii ale
basmului, respectiv binele şi răul, rezolvarea conflictului dintre protagonist si
antagonist încadrându-se în tiparul acestei specii.

În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se concretizează

în "Povestea lui Harap-Alb" a lui Ion Creangă prin opoziția de ordin moral
voclenie-naivitate, dar și de ordin social om de rând-slugă mincinoasă, fiu de
crai-prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în raportul de mentor-
inițiat.