Sunteți pe pagina 1din 92

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

SISTEME INFORMATICE DE
GESTIUNE
Conf. dr. ec. Cristian Georgescu

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă


Galaţi – 2008
Cuprins

Cuprins

Capitolul 1. Abordarea sistemică ....................................................................4


1.1. Sistem; noţiuni generale .........................................................................4
Capitolul 2. Sisteme informaţionale ................................................................9
2.1. Comunicarea în sistemele informaţionale ..............................................9
2.2. Fluxuri de informaţii...............................................................................12
2.3. Locul şi rolul sistemului informaţional ...................................................14
Capitolul 3. Sisteme informatice ...................................................................18
3.1. Definire..................................................................................................18
3.2. Ciclul de viaţă al unui sistem informatic................................................20
3.3. Analiza cerinţelor ..................................................................................25
3.4. Proiectarea............................................................................................32
3.4.1. Codificarea datelor. ........................................................................34
3.4.2. Organizarea datelor .......................................................................36
3.4.3. Estimarea eficienţei economice a sistemelor informatice. .............39
3.5. Implementarea, exploatarea şi întreţinerea ..........................................42
Capitolul 4. Metoda MERISE ........................................................................43
4.1. Prezentare.............................................................................................43
4.2. Ciclul de abstractizare...........................................................................46
4.2.1. Modelul conceptual al datelor ........................................................46
4.2.2. Modelul logic al datelor ..................................................................53
4.2.3. Modelul fizic al datelor....................................................................59
4.2.4. Modelul conceptual al comunicaţiilor .............................................60
4.2.5. Modelul conceptual al prelucrărilor ................................................61
4.2.6. Modelul organizaţional al prelucrărilor ...........................................71
4.2.7. Modelul operaţional al prelucrărilor................................................75
4.3. Ciclul de decizie ....................................................................................75
Capitolul 5. Probleme rezolvate....................................................................79
Capitolul 6. Bibliografie .................................................................................92

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 3


Abordarea sistemică

Capitolul 1. Abordarea sistemică

1.1. Sistem; noţiuni generale

Conceptul de sistem apare în forme embrionare în filosofia antică greacă. Afirmând


că "întregul este mai mult decât suma păţilor", Aristotel dă o primă definiţie noţiunii de
sistem care se va dezvolta şi va evolua timp de peste 2000 de ani pentru a ajunge la
forma actuală abia la începutul secolului XX.
Cel care începe închegarea unei teorii privind sistemele este biologul german L.
von Bertalanffy care între 1928 şi 1950 publică o serie de lucrări ce postulează că
"universul este organizat în sisteme şi ansambluri de elemente aflate în interacţiune" şi
care reprezintă începuturile teoriei generale a sistemelor.
Economistul american E. Boulding pune bazele teoriei sistemelor în 1956, teorie
reluată şi dezvoltată de atunci de foarte mulţi cercetători.
Un sistem poate fi definit ca o secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu
de fenomene, obiecte, procese, fiinţe sau grupuri, interconectate printr-o mulţime de relaţii
reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea
realizării unor obiective bine definite.
Caracteristic pentru noţiunea de sistem este posibilitatea ca ansamblul de elemente
componente ale sistemului să poata fi divizat în subsisteme.
Structurarea sistemului în subsisteme se face după reguli stabilite în funcţie de
scopul urmărit.
Mulţimea relaţiilor dintre componentele unui sistem precum şi relaţiile între
componente şi ansamblu formează structura sistemului, iar mulţimea caracteristicilor unui
sistem, la un moment dat, determină starea sa.
Relaţiile dintre elemente se analizează observând şi studiind logic funcţiile şi
mecanismele lor individuale. După precizarea acestor funcţii şi mecanisme, orice soluţie
avută în vedere poate fi evaluată pentru întregul sistem, tinând seama de diverse criterii
de eficienţă şi de restricţiile practice asociate elementelor funcţionale.
Elementele unui sistem pot avea relaţii între ele (relaţii endogene) cât şi relaţii cu
mediul înconjurător (relaţii exogene).
Ca urmare, pentru a caracteriza noţiunea de sistem este necesar să punem în
evidenţă următoarele 5 laturi:
• mulţimea elementelor
• relaţiile între elemente -relaţii endogene
• intrările şi ieşirile în şi din sistem-relaţii exogene
• caracterul variabil în timp al elementelor sistemului
• scopul, finalitatea sistemului
Pentru descrierea unui sistem şi a evoluţiei sale se asociază "starea sistemului"
care este un şir de variabile, un vector ale cărui componente variabile în timp permit
cunoaşterea sistemului în orice moment.
Folosind vectorul de stare al sistemului, şi vectorii de intrare, ieşire, comandă etc.
se poate asocia sistemului un sistem de ecuaţii de stare care permit studiul şi sinteza
unor clase de sisteme.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 4


Abordarea sistemică
Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus
conceptul de "cutie neagră" care reprezintă sistemul ca un tot, făcând abstracţie de
procesele sale interne.
Cutia neagră primeşte impulsuri din mediul înconjurător (intrările) şi le transformă
în acţiuni asupra mediului (ieşirile).
Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu ajutorul unor funcţii
care au diverse forme particulare, în funcţie de natura sistemului.
Sistemul devine "cibernetic" atunci când apare reglarea (conexiunea inversă sau
feedback-ul).
În 1948 matematicianul american Norbert Wiener prin publicarea lucrării sale
fundamentale "Cybernetics", pune bazele acestei ştiinte a controlului şi comunicării.

Figura 1.1. Sistem cibernetic

Fie sistemul S definit prin vectorul intrărilor X şi prin vectorul ieşirilor Y;


transformarea intrărilor în ieşiri se poate descrie în mod simplificat prin aplicarea
operatorului liniar F.

Y=FX

Mărimile Y ale ieşirilor se compară cu vectorul obiectivelor propuse Z şi întrucât de


cele mai multe ori apar abateri (Y#Z) este necesară intervenţia unui "regulator" R care va
genera mărimea de reglare ∆x, cu rolul de a aduce ieşirile la nivelul obiectivelor stabilite
ceea ce se poate scrie:

Z = F ( X + ∆x)

Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme. Sistemele economice sunt


structurate, de obicei, ca două subsisteme "subsistemul condus" şi "subsistemul
conducător". Traducând în termenii prezentaţi anterior, subsistemul condus este sistemul
S iar subsistemul conducător este regulatorul R. Dată fiind proprietatea sistemelor de a
putea fi împărţite în subsisteme care la rândul lor se pot diviza în alte subsisteme s.a.m.d.,
în continuare se va folosi noţiunea de subsistem numai în cazurile când este necesară
punerea în evidenţă a relaţiei de incluziune într-un alt sistem.
Din punct de vedere al modului cum se analizează ieşirile (reacţiile) sistemului condus şi al
modului cum se generează mărimile de reglare (deciziile) sistemele pot fi:

• Sistem deschis necontrolat.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 5


Abordarea sistemică

Figura 1.2. Sistem deschis necontrolat.

În acest tip de sistem sistemul conducător emite o decizie D fară a cunoaşte reacţia
sistemului condus la această decizie.
• Sistem închis controlat.

Figura 1.3. Sistem închis controlat

În acest caz în urma deciziei D a sistemului conducător, sistemul condus furnizează


informaţia I ca o reacţie la decizia D.
• Sistem controlat autoreglabil univariant.

Figura 1.4. Sistem controlat autoreglabil univariant.

Sistemul controlat apare atunci când între forma primară a deciziei D preconizată
de sistemul conducător şi forma realizată de sistemul condus nu este o concordanţă
perfectă.
În acest caz conducătorul luând în considerare diferenţele între ce s-a preconizat şi
ce s-a realizat intervine cu noi decizii pentru a determina sistemului condus să se
conformeze deciziei iniţiale D.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 6


Abordarea sistemică

• Sistem controlat autoreglabil bivariant.

Figura 1.5. Sistem controlat autoreglabil bivariant

Ţinându-se cont de complexitatea deosebită a celor mai multe sisteme existente în


natură, economie, etc., studierea sistemelor se face într-o manieră aparte numită abordare
sistemică.
Abordarea carteziană constă în a repera şi a izola fiecare subproblemă pentru o
prelucrare ulterioară. Prin aceasta nu se va putea rezolva însă ansamblul problemei.
Abordarea sistemică propune o viziune unică şi globală a problemei de rezolvat.
În loc de a se începe analiza prin divizarea sistemului în componente din ce în ce
mai mici şi mai uşor de stăpânit, toate componentele sunt considerate în ansamblul lor
(aspect spaţial) atât pe parcursul analizei, proiectării cât şi al procesului de conducere
(aspect temporal).
De fapt, numai în acest fel este posibil să se înţeleagă şi să se anticipeze corect
comportarea posibilă a sistemului.
O caracteristică esenţială a abordării sistemice este accentul pe care îl pune, în
cazul analizei, pe interdependenţele dintre elementele sistemului şi pe observarea critică a
calităţii acestora.
Abordarea sistemică, s-a dovedit de mare utilitate în rezolvarea problemelor mari şi
complexe, referitoare la oameni şi maşini. Abordarea sistemica este o noţiune care
reuneşte trei activităţi importante:
• analiza sistemelor
• proiectarea (ingineria) sistemelor
• conducerea sistemelor.
Analiza de sistem poate fi considerată un mijloc de abordare a cercetării, sau chiar
disciplină în sine, deoarece acest concept a început să fie folosit pe scară largă în mai
toate domeniile.

Proiectarea sistemelor este un proces de concepţie tehnică, asociat de obicei cu


dezvoltarea sau cu modificarea importantă a unui sistem.
Un aspect oarecum neglijat în tehnica sistemelor este proiectarea operării lor.
Adeseori se consideră că proiectarea s-a terminat odată cu momentul în care sistemul
este livrat utilizatorului. Un astfel de punct de vedere poate contribui la eşecul unui sistem
tot atât de mult ca şi proiectarea lui defectuoasă. Operarea sistemelor este uneori neglijată
din cauză că proiectanţii sunt în mod firesc mai interesaţi să soluţioneze problemele

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 7


Abordarea sistemică
tehnice ale proiectării şi în mai mică masură problemele legate de limitele fizice şi psihice
ale personalului operaţional şi de întreţinere. În plus concepţia de a adapta omul la maşină
a creat obiceiul de a angaja pentru operare şi întreţinere acei oameni ale căror însusiri
fizice şi psihice pot fi considerate compatibile cu caracteristicile echipamentului. Pe
măsura sporirii complexităţii sistemelor, trebuie acordată o atenţie deosebită noţiunilor de
fiabilitate şi mentenabilitate.
Conducerea sistemelor cuprinde stabilirea metodologiei şi a structurilor
organizatorice pentru planificarea, directivarea şi controlul activităţilor de proiectare a
sistemelor ca şi pentru funcţionarea lor. Conducerea funcţionarii sistemelor se numeşte
"conducere operaţională".
Am enumerat mai sus o serie de etape şi de probleme pe care trebuie să le urmeze
şi să le rezolve analistul de sistem. Analiza de sistem înseamnă cunoaşterea sistemului,
cunoaştere care se traduce printr-o reprezentare la nivel cerebral a sistemului în
ansamblul său. De fapt prin analiza s-a transpus realitatea mai întâi într-un model
cerebral pe care analistul îl va transforma şi îl va prezenta sub forma unui model
matematic, grafic, etc..
Această activitate de percepere şi reprezentare a realităţii nu este deloc uşoara şi
presupune în mod obligatoriu participarea activă a utilizaztorului sistemului.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 8


Sisteme informaţionale

Capitolul 2. Sisteme informaţionale

2.1. Comunicarea în sistemele informaţionale

Noţiunea de informaţie este complexă şi de mare generailitate. La momentul apariţiei


sale, conceptul de informaţie a suscitat dispute filosofice pe tema caracterului material al
acesteia. Norbert Winer spunea: " Informaţia este informaţie, nu este materie sau
energie."
Informaţia este un tip deosebit de raport între procesele materiale, raport ce nu există
în afara acestor procese. Se poate afirma că informaţia reprezintă un atribut fundamental
al materiei alături de masă, câmp şi substanţă. Informaţia ca atribut fundamental al
materiei este prezentă atât în materia vie (informaţia genetică) cât şi în cea nevie .
Pentru determinarea riguroasă a cantităţii de informaţie se foloseşte un aparat matematic
bazat pe elemente din teoria probabilităţilor.
Fie un experiment X rezultatele sale pun în evidenţă un număr finit de evenimente
elementare independente x1,x2,..,xn, având asociate probabilităţile de realizare p1,p2,...,pn.
Presupunem că experimentul X reprezintă un sistem complet de evenimente, adică prin
efectuarea sa se va obţine cu siguranţă unul din evenimentele xk Є X , deci Σpk = 1 ;
k=1,..,n. Realizarea unui eveniment înlătură o cantitate de nedeterminare, deci întrucât
informaţia reprezintă o nedeterminare înlăturată sensul variaţiei nedeterminării este
inversul sensului variaţiei informaţiei, unitatea de măsură fiind aceiaşi.
Notând cu H(X) măsura gradului de nedeterminare, care este egală cu cantitatea
medie de informaţie furnizată de realizarea unui eveniment se poate scrie:

H(X) = H(p1,p2,...,pn)

În anul 1948 Claude Shannon în lucrarea "Teoria matematica a comunicaţiei" a dat


expresia cantităţii de nedeterminare (şi deci a informaţiei):

Shannon a preluat cercetările unui precursor al său în domeniul teoriei informaţiei


R.V.Hartley care încă din anul 1928 a introdus noţiunea de cantitate de informaţie,
definind-o astfel:"Informaţia obţinută prin precizarea unei variante din cele n echiprobabile
este egală cu logaritmul lui n în baza 2".

I = log2 n = -log2 p

unde p=1/n reprezintă probabilitatea de realizare a unei variante. Relaţia stabilită de


Hartley se obţine ca un caz particular din formula lui Shannon atunci când evenimentele
sunt echiprobabile;

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 9


Sisteme informaţionale

p1 = p2 =....= pn = p= 1/n

Măsura informaţiei calculată cu formula lui Shannon se numeşte şi ENTROPIE


INFORMAŢIONALĂ prin analogie cu entropia termodinamică, care masoară de asemenea
gradul de nedeterminare al unui fenomen.

Transferul informaţiilor, deciziilor, datelor şi cerinţelor între diferite procese şi/sau între
diferite sisteme sau subsisteme creează o problematică complementară cantităţii de
informaţie: problema COMUNICARII.

Figura 2.1. Modelul comunicării

In figura 2.1:
E - este emiţătorul de informaţie
R - este receptorul de informaţie
C - este canalul de comunicaţie

Caracterul esenţial al procesului de comunicare este reprezentat de mesaj şi


această cantitate care caracterizează mesajul - definit ca o secvenţă de semne
elementare - este legată de lungimea sa, de dimensiunile în spaţiu şi timp ale suportului
său, sau ale canalului de transfer (lungimea cuvântului, suprafaţa unui disc, a unui tablou,
numărul de semne imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurenţei (apariţiei) sale,
adică de combinaţia pe care o realizează. Această cantitate de noutate sau originalitate
transportată de la E la R se adaugă la sistemul de cunoştinţe şi de experienţă pe care îl au
atât E cât şi R şi se înscrie în memoria lor.
Semnele există înainte de crearea mesajului sau a actului de comunicare. Este
vorba aici de a constitui un repertoriu, de a le clasa într-o ordine în funcţie de frecvenţa de
întrebuinţare; în pasul următor vom deduce probabilitatea lor de apariţie (de ocurenţă) şi,
în consecinţă, informaţia pe care ele o transportă. Informaţia depinde deci de repertoriul
comun atât al transmiţătorului cât şi al receptorului. Această masură presupune faptul că
mesajul este decompozabil în mod obiectiv într-o serie de semne identificabile şi
enunţabile.
Procesul fundamental al comunicării între emiţător şi receptor prin intermediul unui
canal fizic înseamnă:
• a găsi semne care pot fi recunoscute într-un repertoriu prin intermediul unui canal
fizic;
• a găsi semne care pot fi recunoscute într-un repertoriu deţinut de emiţător;
• a le aduce şi ale transmite prin ceea ce numim un canal de comunicaţie;
• identificarea de către receptor a fiecărui semn pe care îl primeşte cu cele pe care le
are deja în propriul său repertoriu.

Comunicarea ideilor nu are loc decât în măsură în care cele două repertorii au o
parte comună. Pe măsură ce acest proces continuă în procesele dotate cu memorie şi cu
estimare statistică, cum este cazul inteligenţei umane, percepţia semnelor mereu identice

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 10


Sisteme informaţionale
vine să modifice din ce în ce mai mult în repertoriul receptorului, căruia îi este subordonat.
Este vorba de sistemul de învăţare.
În comunicare emiţătorul creează o formă, o imagine, o idee, pe care o codifică
apoi în momentul emisiei. La rândul său, receptorul, plecând de la mesaj construieşte o
altă formă. Calitatea comunicării se măsoară prin indentitatea dintre forma percepută şi
forma creată.
Leibnitz a arătat că orice mesaj poate fi considerat o alegere între o mulţime de
cazuri posibile, alegere care se poate transforma într-un număr suficient de mare de
dileme succesive. Fiecare dintre aceste alternative, fiecare din aceste alegeri între două
posibiliăţti care se exclud (da-nu; 0-1), dacă ele sunt egal probabile pentru receptor,
reprezintă o unitate de informaţie sau BIT (binary digit: cifră binară sau problemă binară).
Avem astfel o unitate de măsură a informaţiei începând cu numărul de dileme susceptibile
a defini mesajul fară ambiguitate.
Receptorul uman nu este capabil să sesizeze decât o cantitate limitată de
originalitate pe unitatea de timp, adică un anume debit de informaţie, funcţie de canalul de
percepţie (văz auz, pipăit, telepatie, etc.)
Caracterul optim al mesajelor nu este dat de maximul de informţie ci de maximul de
impact adică de probabilitatea de a înţelege, deci de a proiecta forme asupra mesajului
primit.
E necesar aici un exces, o risipă de semne, şi apare o altă mărime numerică, legată de
mesaj, care joacă un rol important în comunicaţie: REDUNDANŢA.
Ea înseamna excesul relativ al numărului de semne faţă de cel care ar fi fost strict
necesar pentru a transmite aceiaşi cantitate de originalitate.

Figura 2.2. Alegerea optimului de redundanţă

Orice mesaj poate fi caracterizat prin conţinutul său de informaţie şi poate să se


situeze într-un punct definit al unei scări care merge de la banalitatea totală până la
originalitatea totală.
Redundanţa variază deci în raport invers proporţional cu informaţia. Inteligibilitatea unui
mesaj este legată de redundanţa sa. Ea reprezintă maximul pentru un mesaj total banal şi
este nulă pentru un mesaj perfect original.
Valoarea mesajului se traduce atunci prin diferite rate de redundanţă, (Figura 2.2.) care
prezintă un maxim în funcţie de caracteristicile receptorului.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 11


Sisteme informaţionale

Figura 2.3. Comunicarea în prezenţa perturbaţiei

In figura 2.3:
E - este emiţătorul de informaţie
R - este receptorul de informaţie
C - este canalul de comunicaţie
P - este perturbaţia

Modelul matematic al unui sistem de transmitere a informaţiei este format din două
mulţimi finite X, Y şi o probabilitate condiţionată p(y|x), definită pe Y pentru orice x Є X.
X este mulţimea simbolurilor care se emit iar Y mulţimea simbolurilor ce se recepţionează.
Probabilitatea p(y|x) se numeşte probabilitatea de recepţie condiţionată de ceea ce
se emite şi caracterizeză perturbaţia existentă pe canalul sistemnului respectiv. A
cunoaşte canalul de comunicaţie înseamnă a cunoaşte probabilităţile p(y|x) pentru toate
simbolurile x Є X şi y Є Y.
Mărimea H(X|Y) reprezintă cantitatea medie de informaţie necesară pentru a se
recepţiona mulţimea Y şi depinde de probabilitatea condiţionată p(x|y), care la rândul ei,
este determinată de probabilitatea p(y|x) ce caracterizează perturbaţia pe canal.
Nedeterminarea H(X|Y) apare datorită perturbaţiei; ea este preţul pe care trebuie
să-l plătim perturbaţiei pentru ca să putem recepţiona semnalele y Є Y.
Dacă H(X|Y) reprezintă cantitatea medie de informaţie care se pierde pe canal şi
dacă de la sursa se transmite o cantitate de informatie H(X), la recepţie va ajunge numai
cantitatea de informatie

Q=H(X) - H(X|Y)

Mărimea denumită CAPACITATEA CANALULUI este dată de relaţia:

C = MAX (H(X) - H(X|Y))

si ea pune în evidenţă cantitatea de informaţie care poate să circule în mod util prin
canalul dat.
Diferenţa H(X) - H(X|Y) raportată la uinitatea de timp se mai numeşte viteză de
transmitere a informaţiei. Capacitatea canalului este deci viteza maximă de transmitere a
informaţie pe canalul respectiv.

2.2. Fluxuri de informaţii

Fie graful G0(X,L) unde:


X este mulţimea elementelor şi

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 12


Sisteme informaţionale
L este legea de corespondenţă (mulţimea de perechi de puncte distincte din X);

• Un punct xi din X este numit NOD.


• pereche de puncte xi,xj este numită LATURA sau ARC.
• Mulţimea punctelor { x1,x2,...,xl } din mulţimea X desemnează un DRUM de lungime
L dacă perechile { xi,xi+1 } sunt laturi;
• Distanţa între două puncte ale unui graf este egală cu lungimea căii celei mai scurte
dintre ele.
• Pe acest graf G0(X,L) se defineşte un alt graf numit GRAF INFORMAŢIONAL G1(X,C).

Între cele două grafuri există o deosebire: legea de corespondenţă. În timp ce G0


reglementează relaţiile organizatorice G1 reglementeză relaţiile informaţionale. Laturile
grafului G1 se numesc CANALE INFORMAŢIONALE. În mulţimea {C} a canalelor
informaţionale se pot defini două submulţimi:

C1={c Є C|c=canal pur informaţional}


C2={c Є C|c=canal decizional}

Pe mulţimea {C} putem defini mulţimea {F} a fluxurilor. Fluxul este acea cantitate
de informaţie care circulă pe un canal. El poate fi:
• informaţional
• decizional
DRUM INFORMAŢIONAL este succesiunea de arce adiacente ce permit trecerea fluxului
informaţional de la un nod la altul.
LUNGIMEA UNUI DRUM INFORMAŢIONAL este dată de numărul de arce din care este
format. Drumul poat fi:
• deschis (numai informaţional)
• închis (informaţional - decizional)

Tipuri de fluxuri informaţionale. Fie un flux F(A,B) unde A şi B sunt noduri iar fluxul F
circulă pe canalul AB:

• când informaţia circulă de la un nivel organizatoric A inferior la un nivel superior B,


fluxul se numeşte ascendent.
• când informaţia circulă de la A la B şi ele sunt pe acelaşi nivel organizatoric, fluxul
se numeşte orizontal.
• când informaţia circulă de la A situat la un nivel organizatoric superior la B aflat pe
un nivel organizatoric inferior, fluxul se numeşte descendent.
• când A şi B aparţin aceluiaşi sistem S, fluxul F(A,B) se numeşte intern.
• când A sau B nu aparţin sistemului S fluxul se numeşte extern.
• când conţinutul, direcţia şi periodicitatea fluxului sunt prestabilite, fluxul se numeşte
periodic.
• când nici conţinutul nici periodicitatea nu sunt reglementate, fluxul se numeşte de
moment sau întâmplător.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 13


Sisteme informaţionale

2.3. Locul şi rolul sistemului informaţional

Circulaţia informaţiei din momentul producerii unui eveniment în procesul condus şi


până când pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou eveniment precum şi
precizarea conţinutului informaţiei, destinaţiei, locului stocării, etc. alcătuiesc sistemul
informaţional.
Totalitatea metodelor, tehnicilor, mijloacelor, privite ca ansamblu integrat care
asigură înregistrarea, culegerea, transmiterea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor de
orice natură definesc sistemul informaţional.
Un sistem informaţional se crează şi se dezvoltă odată cu organismul sau
activitatea pe care o reflectă.
Într-un sistem economic sistemul informaţional asigură legătura în ambele sensuri
între sistemul condus sau de execuţie şi sistemul conducător sau decizional (Figura 2.4.).
Orice sistem economic presupune existenţa unei componente operaţionale care poate fi
orice sistem de producţie de bunuri sau servicii.
Sistemul condus asigură desfăşurarea activităţilor specifice sistemului în vederea
realizării obiectivului global pentru care a fost creat.
Sistemul condus se compune din ansamblul actorilor operaţionali din întreprindere
şi care:

• utilizează informaţiile prezente în sistemul informaţional;


• utilizează regulile de comportament din sistemul informaţional.

Figura 2.4. Locul sistemului infirmaţional

Spre exemplu un vânzător dintr-o societate care se ocupă cu vânzări prin


corespondenţă, primeşte o comandă telefonică de la un client nou. Sistemul informaţional
este acela care:
• îi furnizează informaţia că este vorba de un client nou;
• îi furnizează regula de acţiune care se traduce prin aplicarea unui comision de 10%
asupra vânzărilor.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 14


Sisteme informaţionale

Astfel sistemul operaţional adaugă o nouă informaţie în sistemul informaţional


(numele clientului, adresa clientului, etc).
Sistemul conducător asigură previziunea comanda, organizarea, coordonarea şi
controlul desfăşurării activităţilor în vederea îndeplinirii obiectivelor sistemului.
El este compus din ansamblul actorilor care fixează şi adaptează obiectivele şi
strategia întreprinderii utilizând informaţiile prezente în sistemul informaţional. Sistemul
conducător intervine asupra sistemul informaţional în sensul adaptării la obiectivele şi la
strategia întreprinderii, modificând natura informaţiilor şi regulile de comportament.
Spre exemplu conducerea unei bănci decide ca clienţii săi să nu mai fie consideraţi
ca persoane ci ca gospodării (familii) ceea ce duce la schimbarea naturii informaţiei.
O societate decide să schimbe modul de facturare prin editarea facturii pe
calculator în momentul prezentării clientului. Rezultă de aici o acţiune asupra regulilor de
comportament, facturarea actualizând stocul fără a mai fi nevoie de o procedură ulterioară.
Prin situarea sa între sistemul conducător şi sistemul operaţional sistemului informaţional
asigură următoarele funcţiuni:
• culegerea datelor care consemnează realitatea economică din cadrul proceselor
operaţionale.
• preluarea informaţiilor de la alte sisteme şi împreună cu cele din sistemul
operaţional să asigure prelucrarea, valorificarea şi arhivarea lor.
• obţinerea şi transmiterea către conducerea proprie şi către organele supraordonate
a informaţiilor necesare fundamentării deciziilor sau a urmăririi efectelor acestora.
• transmiterea de informaţii de rutina altor procese informaţionale.
• preluarea şi transmiterea fără modificări a deciziilor care provin de la organele
supraordonate către procesul decizional propriu.

Figura 2.5. Sistemul informaţional

Având în vedere caracterul dinamic al sistemului economic, în mod obiectiv şi


sistemul informaţional trebuie să fie într-o continuă adaptare şi perfecţionare.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 15


Sisteme informaţionale
Elemente ale sistemului economic pot reprezenta perturbaţii pentru sistemul
informaţional dar acesta fiind un sistem cibernetic există posibilitatea adaptării şi
funcţionării celor două sisteme în concordanţă.
În sistemul informaţional privit ca sistem cibernetic conexiunea inversă o constituie :
deciziile pentru menţinerea echilibrului sistemului economic în ansamblu;
deciziile luate de conducerea subsistemului informaţional pentru buna funcţionare şi
perfecţionare a acestuia.
Reacţia inversă se concretizează prin informaţia economică necesară conducerii
sistemului economic atât pentru fundamentarea deciziilor cât şi pentru urmărirea efectelor
acestora.
Sistemul informaţional are caracter cibernetic şi datorită faptului că are capacitatea
de autoreglare astfel încât el este întotdeauna în concordanţă cu sistemul economic pe
care îl reflecta.

Figura 2.6. Sistemul informaţional; sistem cibernetic

Funcţiile de previziune, organizare, coordonare şi control, atribute ale sistemului


conducător, devin în societatea modernă din ce în ce mai complicate. Din această cauză
în procesul de conducere apare necesitatea unor metode care să permită stăpânirea
fluxurilor informaţionale din şi spre sistemul condus, şi care să permită conducerii
sesizarea problemelor ce pot să apară în viitor.
Întreprinderea este pusă în situaţia de a prelucra toate aceste fluxuri informaţionale
şi de a-şi alege propria cale din mult mai multe variante pe care le are la dispoziţie.
Aceste posibilităţi complexe de acţiune se traduc printr-un nivel mai mare al
fluxurilor informaţionale care intră şi ies din întreprindere, fluxuri care trebuie analizate şi

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 16


Sisteme informaţionale
controlate de conducerea întreprinderii. Deciziile elaborate trebuie să stea la baza
conturării mai multor variante de evoluţie care să cuprindă simultan criterii de timp, băneşti
şi de performanţă.
Apare în acest caz o situaţie potenţială de risc, generată mai ales de imposibilitatea
de a controla noul val de complexitate.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 17


Sisteme informatice

Capitolul 3. Sisteme informatice

3.1. Definire

Din definiţia sistemului informaţional reiese că obiectivul global urmărit este tratarea
şi valorificarea informaţiei la toate nivelele sistemului în care se crează şi se dezvoltă.
Metodele, mijloacele şi tehnicile utilizate în realizarea obiectivului caracterizează
modul de prelucrare a datelor. Putem avea o prelucrare manuală, automată sau
interactivă.
Deşi la început calculatorele electronice erau folosite în exclusivitate pentru calcule
tehnico-ştiintifice, începând cu cel de-al şaptelea deceniu al secolului nostru, acestea sunt
utilizate pe o scară tot mai largă pentru prelucrarea automată a datelor referitoare la
procesele şi fenomenele economice, la rezolvarea pe cale automată a unor probleme
generate în procesul decizional.
Prelucrarea automată a datelor a apărut odată cu utilizarea calculatoarelor
electronice în realizarea proceselor informaţionale.
Pentru definirea sistemului informatic prezentăm un set de trei definiţii unanim
acceptate, dar care pun accentul pe una sau alta dintre trăsături, completându-se reciproc.

• Atunci când în sistemul informaţional predomină utilizarea calculatoarelor


electronice, se spune că el este un sistem informatic.

• Un sistem informatic poate fi definit ca un ansamblu tehnico-organizatoric de


automatizare a culegerii şi prelucrării informaţiilor destinate desfăşurării procesului
de conducere, în scopul asigurării unei eficienţe cât mai mari a activităţii
economico-sociale respective.

• Partea componentă a sistemului informaţional prin care se asigură, pe baza folosirii


tehnicii de calcul şi în primul rând a calculatoarelor electronice, tratarea raţională a
datelor şi a informaţiei, cu eficienţă sporită, constituie un sistem informatic.

În timp ce prima definiţie pune accentul pe aspectul tehnic, adică pe utilizarea


calculatoarelor, cea de-a doua vizează aspectul de organizare şi raţionalizare a circuitului
informaţiilor destinate conducerii.
Ultima definiţie este cea care reuneşte cele două aspecte subliniate de primele
definiţii adăugând şi relaţia de incluziune a sistemului informatic în sistemul informaţional.
Sistemul informatic se asociază obligatoriu unui sistem informaţional şi este
subordonat unui proces decizional. Prin tratarea datelor cu tehnica de calcul sunt
eliminate erorile de informare care se repercutează negativ asupra calităţii desfăşurării
activităţilor.
Sistemul informatic, ca parte a sistemului informaţional, trebuie structurat ca sistem
cibernetic cu două bucle de reglaj. Bucla principală de reglaj reflectă principalele influenţe
cu mediul înconjurător: legăturile cu băncile, cu beneficiarii, etc. Bucla secundară este ca
o buclă de autoreglaj care face faţă în principal perturbaţiilor interne din sistem. Structura
cibernetică cu două bucle de reglaj a sistemului informatic este necesară şi suficientă
pentru ca sistemul să poată fi folosit ca instrument al conducerii.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 18


Sisteme informatice
În condiţiile unei orientări a activităţii spre piaţă, strategia întreprinderii poate suferi
modificări substanţiale, în funcţie de situaţiile conjuncturale apărute. Dacă, în urma unor
perturbaţii de acest fel, conducătorul reevaluează decizia sa primară (planul iniţial), poate
să preconizeze o formă modificată a obiectivului iniţial. În acest caz, când pe parcursul
realizării deciziei, atât forma iniţială cât şi cea finală s-au modificat, putem vorbi despre
sistemul informatic ca despre un sistem bivariant.
Sistemul informatic este format, în esenţă, din următoarele categorii de elemente:

• calculatoare electronice şi alte echipamente


• metode şi tehnici de tratare a datelor şi a informaţiei
• colecţii organizate de date
• proceduri şi programe de tratare a datelor
• cadre de specialitate

În cadrul sistemelor informatice, calculatorul electronic devine un factor de sprijinire


a analizei şi deciziei de maximă importanţă, prin rezolvarea problemelor de optimizare,
atât la nivelul elaborării programelor de activitate, cât şi pe parcursul executării lor.
Un sistem informatic este conceput prin colaborarea dintre specialişti din domenii
conexe iar realizarea unui sistem informatic este un proces complex, de durată şi care
necesită activităţi specifice de analiză, proiectare, programare şi implementare.
Sistemul informaţional trebuie să devină, prin introducerea sistemului informatic,
instrument de reglare şi autoreglare a sistemului economic. Obiectivul global urmărit este
creşterea fiabilităţii sistemului economic studiat.
Din activitatea practică de realizare a sistemelor informatice se desprind
următoarele principii pentru realizarea sistemelor informatice.

1. Sistemul este pentru utilizator, ceea ce implică:


• participarea permanentă a utilizatorului în toate etapele de realizare a
sistemului;
• întocmirea documentaţiilor orientate către utilizator într-un limbaj accesibil
acestuia;
• aprobarea de către utilizator a tuturor propunerilor făcute în proiect;
• responsabilitatea viitorului utilizator pentru implementarea sistemului, pentru
corectitudinea datelor folosite şi pentru pregătirea personalului necesar
exploatării sistemului;

2. Problema cheie este cea a oamenilor nu a echipamentelor, şi în special a


analiştilor-proiectanţi de sisteme, specialişti care au o influenţă hotărâtoare asupra
modului de realizare a sistemelor.
3. Sistemele informatice trebuiesc justificate din punct de vedere cantitativ şi calitativ,
deoarece reprezintă investiţii importante.
4. Realizarea sistemului informatic este un proces iterativ, ceea ce înseamnă că întâi
trebuie stabilit numai cadrul general, detalierea făcându-se apoi treptat, în mai
multe iteraţii.
5. Când nu putem să planificăm ceva nu putem să facem corect acel lucru, principiu
valabil nu numai în informatică. În virtutea acestui principiu trebuie permanent
urmărite şi reactualizate planificările iniţiale pe măsura realizării sistemului. De
asemenea, trebuie acordată o deosebită atenţie modului de etapizare a lucrărilor şi
mărimii etapelor pe care vrem să le realizăm.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 19


Sisteme informatice
6. Procedurile manuale sunt la fel de importante ca şi programele, de corecta lor
proiectare depinzând durata de implementare şi modul de funcţionare a sistemului.
7. Trecerea de la vechiul sistem la noul sistem este ea însăşi un sistem şi de aceea
trebuie tratată cu mare atenţie. Proiectantul de sistem are de fapt în faţă trei
sisteme: cel vechi, cel nou şi cel care face trecerea de la vechiul mod de lucru la cel
nou.
8. Sistemul trebuie să aibă o bună documentaţie în toate etapele de realizare.

3.2. Ciclul de viaţă al unui sistem informatic

Din cele prezentate anterior se constată că restructurarea unui sistem informaţional


este un proces complex. Analistul de sistem trebuie să parcurgă o serie de etape şi să
rezolve o mulţime de probleme.
Analiza de sistem înseamnă cunoaşterea sistemului, cunoaştere care se traduce
printr-o reprezentare la nivel cerebral a sistemului în ansamblul său. De fapt prin analiză s-
a transpus realitatea mai întâi într-un model cerebral pe care analistul îl va transforma şi îl
va prezenta sub forma unui model matematic, grafic, etc..
Această activitate de percepere şi reprezentare a realităţii nu este de loc uşoară şi
presupune participarea activă a tuturor membrilor echipei de proiectare dar şi a
beneficiarului sistemului într-un context uman, material şi organizatoric, propice realizării
sistemului.
Mediul de proiectare al unui sistem informatic constă în unitatea proceselor de
dezvoltare, a metodelor de definire, descriere, abstractizare, modificare, rafinare şi
documentare precum şi modalitatea de automatizare a aplicării metodelor.
Când vorbim despre procesul de reorganizare a unui sistem informaţional, trebuie
să descriem un model care să prevadă ceea ce va apărea în procesul de dezvoltare.
Această etapizare va arăta ce trebuie făcut, cum va fi realizat, când va fi terminat şi cine
va folosi ceea ce s-a realizat.
Un bun model al procesului de prelucrare trebuie să respecte trei cerinţe principale.
• Trebuie să aibă o mare putere descriptivă, putând să descrie esenţialul în mod
realist.
• Trebuie să permită descrierea însuşi a procesului de dezvoltare şi a modului de
conducere a dezvoltării procesului.
• Trebuie de asemenea să acopere cazurile neprevăzute şi schimbările continue care
intervin într-un astfel de proces.

În general, modelul trebuie să aibă capacitatea de a putea descrie o mare varietate


de sisteme şi de subsisteme ale acestora. Există un mare număr de modele care descriu
procesul de realizare a unui sistem informatic denumite generic "modele ale ciclului de
viată".

1. Modelul Waterfall (în cascadă).

Este cel mai vechi şi cel mai cunoscut model. A fost dezvoltat în perioada anilor '60,
caracteristica principală constând în parcurgerea unor etape numite "faze". (Figura 3.1.)

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 20


Sisteme informatice

Figura 3.1. Modelul Waterfall

• Analiza cerinţelor. Definirea şi analiza necesităţilor utilizatorului.


• Specificaţia. Translaţia cerinţelor într-o descriere generală a sistemului.
• Proiectarea. Crearea unei abstractizări a sistemului în concordanţă cu specificaţiile
anterioare.
• Implementarea. Crearea sistemului care implementează ceea ce s-a proiectat.
• Testarea. Determină dacă implementarea satisface cerinţele.
• Mentenanţa. Modificarea sistemului necesară pentru a fixa problemele apărute.
Ciclul de viaţă se repetă în cadrul acestei faze.

Se constată că fiecare fază constituie o trecere de la un nivel de abstractizare


ridicat (puţine detalii) la un nivel mai scăzut de abstractizare (mai multe detalii). Cu toate
că există o bogată experienţă şi tradiţie în aplicarea cu succes a modelului, există unele
probleme.
În primul rând modelul nu este suficient de descriptiv în ceea ce priveşte activităţile
care interferă prin toate fazele ciclului de viaţă cum ar fi: conducerea proiectului,
asigurarea calităţii, verificarea şi validarea. Spre exemplu o eroare de specificare poate să
nu fie descoperită decât foarte târziu, şi este extrem de greu de revenit la faza la care s-a
produs eroarea.
În al doilea rând modelul a fost dezvoltat într-o perioadă când sistemele de mici dimensiuni
şi cu arhitectură compactă erau dominante.
În ultimul rând modelul nu se pretează la transpunerea sa pe calculator. El a fost
dezvoltat într-o perioadă când proiectarea asistată de calculator nu era deloc înţeleasă.

2. Modelul Incremental (Rapid-Prototyping).

Acest model (al prototipizării rapide) a fost creat pentru a acoperi deficienţele
modelului Waterfall cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere. Diferenţa
principală constă în introducerea conceptului de dezvoltare incrementală.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 21


Sisteme informatice
Dezvoltarea incrementală constă în crearea unor mici salturi de la vechea variantă
de sistem la noua variantă care conţine un plus de funcţiuni. Produsul final nu este văzut
ca un sistem monolit livrabil integral la o singură dată, ci este realizat şi livrat dintr-o serie
de etape succesive corespunzătoare fiecărei iteraţii. Numai la sfârşit sistemul este
disponibil integral, dar până atunci fiecare increment poate lucra ca un sistem de sine
stătător. (Figura 3.2.)
Modelul incremental elimină necesitatea furnizării cerinţelor, specificaţiilor generale
şi a celor detaliate înaintea începerii etapei de proiectare. Aceste specificaţii numite
"builds" (baselined intermediate software products) sunt în mod formal specificate la
începutul fiecărui increment. Acest lucru permite posibilitatea schimbării cerinţelor prin
adăugarea lor în pasul următor.

Figura 3.2. Modelul incremental

Şi în acest model există posibilitatea erorilor în formularea cerinţelor dar spre


deosebire de modelul Waterfall acestea pot fi corectate de la un pas la altul pe parcursul
realizării sistemului. În plus se poate simula funcţionalitatea sistemului, scopul său fiind
furnizarea unor feed-back-uri rapide proiectanţilor şi conducătorilor fără o pierdere inutilă
de timp, eliminându-se posibilitatea construirii unui sistem greşit.
Fiecare increment realizat în fiecare pas de dezvoltare al sistemului se poate
constitui într-un prototip al viitorului sistem. Fiecare acest prototip poate să se regăsească
sau nu în sistemul final dar regula generală care trebuie urmărită constă în planificarea
eliminării acestor prototipuri.
Acest model reuşeşte să integreze corect activităţile care acoperă tot ciclul de viaţă
al sistemului, cum ar fi:
Coordonarea proiectului constă în capacitatea de a controla versiunile sistemului de
elaborat, pentru ca acestea să fie în realitate incrementări ale versiunii anterioare şi nu
nişte modificări arbitrare şi neautorizate. Numai acele modificări care vor determina
schimbări favorabile în dezvoltarea sistemului vor fi aprobate.
Verificarea constă în stabilirea în continuu a corespondenţei între ce s-a solicitat şi ce s-a
realizat.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 22


Sisteme informatice
Validarea, trebuie să aibă în vedere că sistemul construit să nu prezinte goluri şi
incoerenţe.
Dezvoltarea incrementală este ca o sabie cu două tăişuri, pentru că permiţând etapizarea
sistemului în versiuni succesive, orice problemă apărută şi nerezolvată la un moment dat
implică suspendarea etapelor următoare.
Dezavantajul implicat de această situaţie este totuşi mult mai mic, decât necazul produs
de descoperirea erorii numai la finalizarea sistemului.
Un alt avantaj constă în posibilitatea dezvoltării simultane a mai multor sisteme, fiecare în
diferite stadii ale ciclului de viaţă. Aceasta măreşte capacitatea conducerii de a acoperii un
domeniu mai vast putându-se aloca mai bine resursele, dar trebuie ţinut cont că pot
apărea situaţii în care este greu de estimat necesarul de resurse mai ales în situaţiile
neprevăzute apărute în diferiţii paşi de dezvoltare ai sistemelor coordonate.

3. Modelul ciclului de concepţie în “V”.

Dezvoltarea unui sistem urmărind abordarile anterioare poate fi descompusă într-o


succesiune de faze: specificaţii, concepţie, programare şi mentenanţă după unii autori sau
analiză preliminară, proiectare logică, proiectare tehnică, programare, implementare,
exploatare şi întreţinere, după altii. (variante ale modelului Waterfall).

Figura 3.3. Ciclul de concepţie în V

Pentru evidenţierea faptului că anumite faze ale ciclului de viaţă sunt condiţionate
de faze anterioare s-a propus reprezentarea ciclului de viaţă al unui sistem informatic ca
un ciclu de concepţie în “V” (Figura 3.4.). Se observă că etapele din braţul descendent
sunt validate de cele situate pe braţul ascendent. Asfel concepţia arhitecturii aplicaţiei va

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 23


Sisteme informatice
trebui să răspundă testelor de funcţionare a componentelor luate fiecare în parte dar şi în
ansamblu.
Această schemă pune clar în evidenţă principalul inconvenient al abordărilor
clasice. Nu se poate valida analiza făcută la începutul proiectului decât atunci când toate
activităţile de programare, testare şi integrare sunt terminate.

4. Modelul Operaţional.

Acest model porneşte de la o altă abordare decât modelele anterioare şi anume


prin concentrarea efortului de definire asupra aspectului operaţional. Mecanismul
implementării nu este ascuns ci stă la baza specificaţiilor de definire. Cu alte cuvinte,
modelul operaţional creează specificaţii executabile (numite şi specificaţii operaţionale)
care sunt ulterior transformate într-o eficientă implementare. Astfel comportamentul extern
al sistemului există implicit în cadrul specificaţiilor în timp ce structura internă nu.
În acest tip de model proiectarea se referă direct la condiţiile de mediu în timp ce
celelalte modele pun accentul pe separarea cerinţelor (comportamentul extern) de
structura internă a sistemului.
Prin realizarea legăturii între specificaţiile operaţionale şi structura internă a
sistemului, se constată că modelul operaţional este "orientat pe problemă" spre deosebire
de celelate modele care sunt "orientate pe implementare".

Figura 3.4. Modelul operaţional

Unul dintre avantajele modelului operaţional este marea sa putere descriptivă


orientată direct spre rezolvarea problemei. Spre deosebire de modelul incremental care
porneşte de la o descriere liberă a specificaţiilor de definire, modelul operaţional are
descrieri formale, riguroase şi care pot fi uşor analizate. Acest fapt îi permite să poată
foarte uşor să fie transpus pe calculator.
Ca dezavantaje se constată contradicţia dintre necesitatea transformării cerinţelor
externe într-o structură internă înainte ca aceasta să fi fost definită. Deoarece modelul nu
este prea răspândit evaluarea posibilităţilor sale este dificil de făcut mai ales pentru
sisteme de mari dimensiuni. El este în schimb mai folosit pentru realizarea sistemelor mici.

Din parcurgerea sumară a acestor modele se observă că modelul Waterfall este un


model atractiv care se bazează pe o lungă perioadă de aplicare, fapt care îi conferă
avatajul numeroaselor experimentări în situaţii dintre cele mai diferite.
Modelul Incrememtal include în ciclul de viaţă activităţi de conducere şi dezvoltare
prin paşi succesivi, realizând un feed-back rapid între proiectanţi şi utilizatori.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 24


Sisteme informatice
Modelul de concepţie în “V” pune în evidenţă faptul că o fază o validează pe
precedenta (similar modelului Waterfall) dar şi faptul că numai fazele terminale realizează
adevărata validare a etapelor de început.
Modelul Operaţional realizează specificaţii "executabile", măreşte rolul automatizării
şi stabileşte o strânsă legatură între specificaţii şi implementare.
Cu toate acestea se constată că un model perfect bazat pe ciclul de viaţă al sistemului
informatic nu se poate realiza, mai ales datorita unor condiţii subiective. Adesea un
proiect trebuie început de la dorinţele unui viitor utilizator care are o vagă idee despre
ceea ce va trebui să se realizeze, şi numai după ce sistemul s-a realizat aproape integral
se hotărăşte că nu este de fapt ceea ce a dorit. Este extrem de greu de modelat această
situaţie: "Nu ştiu ceea ce vreau dar ştiu ceea ce nu doresc". Practica ne-a demonstrat că
folosirea unui model imperfert şi incomplet este totuşi mult mai utilă decât renunţarea la
orice fel de model.
Dar modelul nu este totul. Avem nevoie de un set de prescripţii pentru desfăşurarea
activităţilor cerute de etapele unui model bazat pe ciclul de viaţă, prescripţii utilizate pentru
proiectarea sistemului. Am definit prin aceasta metoda de proiectare. Metoda de
proiectare are o dublă responsabilitate:
• de a creea produsul
• de a implementa o parte din modelul ciclului de viaţă.

Încercarea de a găsi cea mai bună metodă de realizare a sistemelor informatice


este un subiect de cercetare deosebit de important. Problema cu cele mai multe metode
este că ele au atât reguli implicite cât şi explicite. Regulile explicite sunt prezentate de
obicei în documentaţia de realizare dar cele implicite nu sunt prezentate nicăieri.
Când se realizează un sistem informatic apar o multitudine de probleme şi este
aproape imposibil să se repete procesul original pentru crearea unui alt sistem. Metoda nu
furnizează numai paşii care trebuie parcurşi ci precizează şi ce decizii trebuiesc luate în
paşii respectivi. Este foarte important, în acest caz, ca la livrarea proiectului să se
furnizeze şi metoda după care a fost realizat.
Ultimul aspect care trebuie abordat este "automatizarea" metodei de proiectare.
Acest termen este preferat termenului de "instrumente de dezvoltare" (software tools),
care vizează punctual o anumită operaţie. Automatizare înseamnă un suport pentru o
metoda şi este o parte integrată în procesul de dezvoltare a sistemului informatic. Dar
soluţionarea cu succes a problematicii constă în integrarea coerentă a metodelor folosite
într-o metodologie, şi nu în automatizarea lor.
Automatizarea are o mulţime de avantaje. Cel mai important constă în reducerea
muncii în aplicarea metodelor, şi într-un anume fel este cea mai realistă manieră de
aplicare a metodelor. Apectul birocraic al celor mai multe metode presupune păstrarea
unei cantitaţi mari de informaţii care este imposibil de gestionat manual pentru sisteme de
o anumită mărime. Automatizarea implică o scădere a costurilor de dezvoltare şi
planificare rezultând o creştere calitativă a activităţii creative deoarece proiectanţii şi
conducătorii proiectului sunt degrevaţi de aspectele de rutină. De cele mai multe ori
automatizarea facilitează învăţarea şi comunicarea între membrii proiectului.

3.3. Analiza cerinţelor

În această etapă iniţială se examinează posibilitatea realizării unui nou sistem


informatic, sau modificării sistemului existent. Stimulul declanşator al acestei etape trebuie
să fie de regulă viitorul utilizator.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 25


Sisteme informatice
Principala activitate în acest stadiu este cunoaşterea generală a problemei şi a
obiectivelor care trebuie realizate, la un nivel care să permită să se stabilescă dacă este
sau nu necesar să se treacă la etapa următoare.
Elaborarea temei de realizare este etapa prin care se cunoaşte situaţia actuală, se
furnizează un diagnostic şi se caută soluţiile posibile. În aceastaă etapă trebuie elaborată
o soluţie independentă de mijloacele de realizare.
De obicei această etapă, frecvent denumită şi analiză preliminară implică timp şi
efort relativ redus, doar din partea unor specialişti cu experienţă şi care au mai întocmit
lucrări similare.
Obiectivul principal al acestei etape este formularea cerinţelor informaţionale ale
sistemului de conducere. Activităţile din cadrul acestei etape sunt :
• studiul sistemului existent,
• evaluarea sistemului existent,
• evaluarea gradului de pregătire a întreprinderii,
• formularea cerinţelor şi a restricţiilor pentru realizarea sistemului informatic.

În cadrul acestei ultime activităţi, cea mai importantă din prima etapă intră:
• definirea obiectivelor şi performanţelor noului sistem;
• stabilirea domeniului şi funcţiunilor noului sistem informatic;
• definirea cerinţelor şi restricţiilor informaţionale pe probleme şi funcţiuni;
• estimarea resurselor disponibile pentru proiectarea, implementarea şi exploatarea
noului sistem.

În realizarea etapizată a sistemului informatic tebuie, în primul rând, cunoscut


sistemul existent. Echipa de proiectare trebiuie să aibă ca punct de plecare un tablou de
probleme elaborat împreună cu conducerea întreprinderii. Pe baza acestuia se trece la
studiul sistemului prin care se urmăreşte definirea caracteristicilor generale şi analiza
activităţilor desfăşurate. De asemenea studiul sistemului presupune şi analiza modului
în care sistemul informaţional asigură legăturile între sistemul conducător şi sistemul
condus.
Pe baza concluziilor rezultate din studiul sistemului, se evaluează critic sistemul
informaţional şi se formulează cerinţele şi restrictiile pentru realizarea sistemului
informatic. Printre tehnicile şi metodele de analiza a sistemului existent se numară:
1. Tehnica documentării
2. Metoda analizei-diagnostic
3. Metoda diagramelor de flux informaţional
4. Metoda evidenţei economice
5. Metoda anchetelor
6. Metoda scenariilor

1. Tehnica documentării.

Prin tehnica documentării se urmăreşte culegerea şi prelucrarea informaţiilor cu


caracter teoretic şi practic privind sistemul studiat.
Pentru atingerea acestui obiectiv, documentarea trebuie să se desfaşoare într-o
ordine logică folosind ca instrument principal de lucru documentele care reglementează
existenţa şi funcţionarea sistemului respectiv. Astfel de documente sunt: organigrama,
regulamentul de organizare şi funcţionare, alte acte nomative. Prin organigramă sunt
reprezentate grafic gruparea compartimentelor de muncă după criterii funcţionale,

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 26


Sisteme informatice
subordonarea acestora, repartizarea lor şi legăturile dintre compartimente. În acest mod
organigrama vizualizează natura şi poziţia fiecărui compartiment. Ea reflectă obiectivele
sistemului economic, responsabilităţile, delegările de autoritate şi legăturile funcţionale.
Informaţiile cu caracter general obţinute prin analiza organigramei pot fi completate prin
studiul regulamentului de organizare şi funcţionare a sistemului. Aspecte de detaliu asupra
modului de desfaşurare a activităţilor sunt completate prin parcurgerea actelor normative
care reglementează prestarea lor.
Analiza situaţiei existente este completată prin documentarea asupra unor studii şi
proiecte informatice elaborate în alte întreprinderi cu profil apropiat.
Rezultatele documentării urmează a fi sistematizate şi sintetizate pe domenii de
probleme care apar în tabloul întocmit pe baza comenzii beneficiarului.

2.Metoda analizei-diagnostic.

Această metodă îşi propune să furnizeze informaţii asupra sistemului existent.


Analiza-diagnostic este o metodă colectivă de lucru aplicată de echipa de proiectare.
Diagnosticul constă în relevarea anomaliilor manifestate în organizarea şi funcţionarea
sistemului şi în stabilirea remediilor corespunzatoare. Prin cercetarea activităţilor
desfăşurate se stabilesc direcţiile de dezvoltare pentru sistemul existent. Obiectivele
analizei-diagnostic sunt:
• Realizarea unui sistem de organizare şi conducere perfecţionat flexibil la
modificările care apar. Prin analiza-diagnostic urmează să se stabilească în ce
măsură structura organizatorică satisface necesităţile conducerii şi posibilităţile de
creştere a fiabilităţii sistemului prin tratarea automată a datelor.
• Prevenirea factorilor perturbatorii care generează efecte negative asupra sistemului
economic sub aspect structural, funcţional şi al nivelului de performanţă.
• Identificarea căilor de restabilire a echilibrului, de compensare sau eliminare a
factorilor perturbatorii. Acest obiectiv, cumulat cu cel precedent, poate fi îndeplinit
prin abordarea globală a întreprinderii privită ca sistem dinamic, închis şi adaptabil.
• Concluziile analizei-diagnostic stau la baza analizei critice a sistemului existent şi
sunt ghidul necesar realizării sistemului informatic.

Realizarea presupune luarea în considerare a următoarelor aspecte:


• strategia de dezvoltare a întreprinderii;
• condiţiile de materializare pe baza resurselor disponibile;
• priorităţi care se impun în funcţie de condiţii;

În aplicarea metodei se recomandă parcurgerea următoarelor etape de lucru:


• culegerea informaţiilor privind organizarea şi funcţionarea sistemului existent;
• formularea obiectivelor, care se realizează prin conturarea ţelurilor urmărite şi a
modalităţilor de realizare;
• enunţarea instrucţiunilor privind desfăşurarea acţiunilor;
• realizarea practică a instrucţiunilor;
• analiza informaţiilor culese şi evaluarea rezultatelor;

Dacă soluţiile rezultate nu sunt edificatoare asupra obiectivelor urmărite atunci analiza
diagnostic se reia. Concluziile analizei-diagnostic, corelate cu rezultatele documentării,
constituie baza cunoaşterii sistemului şi a posibilităţilor de perfecţionare.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 27


Sisteme informatice
3. Metoda diagramelor de flux informaţional.

Identificarea caracteristicilor sistemului de conducere necesită detalierea analizei


sistemului informaţional. În acest scop se apelează la metoda diagramelor de flux a
documentelor şi a momentelor lor de completare urmărind raţionalizarea sistemului
informaţional şi ameliorarea funcţionării acestuia.
Diagramele de flux informaţional dau o descriere sistemica a unui proces sau a unui
ciclu de muncă cu suficiente detalii, care odată analizate pot duce la o îmbunătăţire a
activităţii respective.
Fiecare element component al diagramei este astfel reprezentat încât să ajute pe
analist să-şi formeze o imagine clară asupra sistemului studiat.
Majoritatea diagramelor combină reprezentarea scrisă cu cea grafică şi figurativă
pentru a se asigura participarea deplină a tuturor persoanelor interesate.
Schemele sunt instrumente excelente în prezentarea propunerilor de ameliorare a
metodelor de muncă la toate nivelurile de conducere.

4. Metoda evidenţei economice.

Evidenţa economică reprezintă un ansamblu de procedee şi tehnici de urmărire a


fenomenelor şi proceselor care au avu loc în domeniul vieţii economice. Prin conţinut
evidenţa economică este componenta majoră a sistemului informaţional economic. Orice
operaţie de flux real al valorilor materiale şi băneşti trebuie să se găsească consemnată
în documentele de evidenţă economică.
După procedeele şi tehnicile folosite în investigarea realităţii economice evidenţa
economică se constituie în trei forme distincte:
• evidenţa tehnico-operativă
• evidenţa contabilă
• evidenţa statistică

Evidenţa tehnico-operativă constă în consemnarea şi centralizarea datelor privind


procesele şi fenomenele economice la locul şi în momentul producerii lor. Evidenţa tehnico
- operativă furnizează informaţii necesare conducerii operative.

Evidenţa contabilă sau contabilitatea urmăreşte formarea existenţa şi folosirea mijloacelor


economice şi a surselor lor de formare. Prin conţinut contabilitatea este cea mai
importantă componentă a evidenţei economice. Ea asigură continuitatea circuitului
informaţional între evidenţa tehnico-operativă şi cea statistică şi este principala sursă de
informaţii a conducerii tactice şi strategice.

Evidenţa statistică sau statistica oglindeşte şi caracterizează procesele în ansamblul lor


prin studierea unor fenomene social-economice de masă. Cu ajutorul statisticii se poate
studia evoluţia unor fenomene în perioadele anterioare pentru a determina evoluţia lor
viitoare.

5.Metoda anchetelor.

Prin această metodă se culeg informaţii cantitative şi calitative pe domenii şi


probleme fiind o metodă de investigare analitică. Pentru ca investigarea să ducă la
rezultate concludente, în aplicarea tehnicilor este necesar să se aibă în vedere
următoarele principii:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 28


Sisteme informatice

• selectarea persoanelor de interogat având în vedere poziţia lor în sistem şi


competenţa lor profesională;
• antrenarea subiecţilor aleşi la emiterea de idei noi privind modul de desfăşurare a
activităţilor;
• acceptare ideilor emise fară o judecată imediată a valorii lor;
• stimularea gândirii participanţilor prin formularea de întrebări adecvate;
• verificarea rezultatelor prin îmbinarea modului de aplicare al tehnicilor;
Respectarea acestor principii asigură luarea în considerare a comportamentului
subiectilor investigaţi, şi în consecinţă, culegerea de informaţii critice asupra stării şi
funcţionării sistemului.
Metoda anchetelor se constituie dintr-un complex de tehnici cu caracter interogativ
cum sunt:

1. tehnica chestionarului
2. tehnica interviului
3. tehnica observării directe

1. Tehnica chestionarului presupune utilizarea chestionarului ca instrument de culegere a


informaţiilor referitoare la obiectivele analizei.
Întocmirea chestionarului cuprinde trei faze distincte.

Faza pregătitoare, în care se delimitează cu exactitate obiectivele chestionării. Astfel de


obiective pot fi:

• analiza activităţilor de bază;


• principali indicatori economici folosiţi;
• identificarea caracteristicilor sistemului de conducere;
• identificarea metodelor şi tehnicilor folosite în prelucrarea datelor.
• În această fază este necesar să se indice gradul de detaliere a informaţiilor şi
modul de prelucrare ulterioară.

Faza de întocmire a chestionarului. În funcţie de obiective şi subiecţii ce urmează a fi


supuşi chestionării, se stabilesc numărul şi tipul de întrebări. Numărul mediu de întrebări
într-un chestionar trebuie să fie cuprins între 15 şi 20. Un număr prea mic de întrebări nu
poate furniza informaţiile dorite şi nu justifică efortul făcut pentru organizarea
chestionarului, iar un număr prea mare de întrebări oboseşte subiectul chestionat ceea ce
duce la emiterea de răspunsuri pripite, neconcludente pentru analiza de sistem.
Activarea subiecţilor se poate asigura prin folosirea mai multor tipuri de întrebări, cum
sunt:
• întrebări închise, cu un număr redus de răspunsuri precodificate prin care subiecţii
se pronunţă asupra unor informaţii culese prin alte metode şi tehnici;
• întrebări factuale asupra unor fapte obiective, de verificare a aptitudinilor, de
identificare a unei stări de fapt, de clarificare a unor aspecte ale analizei;
• întrebări deschise la care numărul răspunsurilor poate varia de la un subiect la altul.

După locul ocupat în chestionar, întrebările se grupează astfel:


• introductive, în problema analizată;
• "de filtru" prin care se precizează condiţionarea între întrebări;

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 29


Sisteme informatice

• de bifurcare prin care se identifică numărul întrebărilor la care se va răspunde în


continuare dacă s-a răspuns afirmativ la întrebarea anterioară şi numărul
întrebărilor înlănţuite în cazul în care răspunsul anterior a fost negativ;
• de motivare a unor răspunsuri;
• de control a exactităţii răspunsurilor şi de identificare a subiectului chestionat.
Pentru ca formularea întrebărilor să fie corectă şi corespunzatoare realizării obiectivelor, la
această acţiune trebuie să participe, pe lângă informaticieni sociologi, psihologi,
statisticieni.

Faza de verificare a chestionarului.


Prin testări se urmăreşte modul în care rezultatele chestionării concordă cu obiectivele
investigaţiei. În funcţie de constatările faptice, se corectează formularea întrebărilor şi
ordinea lor în chestionar. În întocmirea şi completarea chestionarului este recomandată
respectarea următoarelor reguli:
• formularea simplă, clară, concisă şi explicită a întrbărilor;
• asigurarea libertăţii subiecţilor de a completa sau nu chestionarul printr-o întrebare
introductivă;
• evitarea formulării de întrebări tendenţioase, ipotetice, prezumptive, insuficient de
clare;
• asigurarea unei succesiuni logice a întrebărilor;
• schimbarea ordinii răspunsurilor precodificate în formulare pentru a se elimina
tendinţa de alegere a primului răspuns;
• includerea în chestionar a unor întrebări de control prin care să se asigure
veridicitatea răspunsurilor.

Completarea chestionarului de un număr reprezentativ de subiecţi, asigură obţinerea de


informaţii relevante pentru analiza sistemului.

2. Tehnica interviului

Prin această tehnică se urmăreşte obţinerea într-un interval de timp redus, de


informaţii privind orientările practice, metodele şi strategiile existente sau preconizate în
rezolvarea problemelor analizate.
Interviul asigură obţinerea de informaţii recente şi verificarea informaţiilor obţinute
prin alte metode sau tehnici.
Alegerea subiectilor de intervievat se face având în vedere următoarele constatări
practice:
• persoanele care ocupă poziţii medii în ierarhia structurii organizatorice furnizează
informaţiile cele mai apropiate de realitate;
• colectarea de informaţii corecte presupune intervievarea nu numai a personalului
de conducere ci şi a celui de execuţie;
• competenţa subiecţilor trebuie verificată în prealabil;
• lipsa unei atitudini critice poate să semnifice reţineri în exprimarea ideilor.

Procedura de aplicare a interviului cuprinde trei etepe.

Etapa pregătitoare constă în următoarele:


• însuşirea terminologiei utilizate în domeniul studiat;
• formularea şi coordonarea întrebărilor;
• cunoaşterea prealabilă a subiecţilor;

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 30


Sisteme informatice

• alegerea momentelor propice pentru luarea interviului (de obicei, partea medie a
perioadei de activitate).

Etapa de desfăşurare a interviului. În această etapă se cer a fi respectate următoarele


reguli:
• menţinerea discuţiei în limitele problemei analizate,
• acordarea unor momente de gândire,
• formularea de întrebări ajutătoare,
• evitarea consemnării de răspunsuri fără argumentaţie
• insistarea asupra aspectelor neclare
• sesizarea stărilor de reţinere în a critica aspectele negative ale activităţii analizate;
• evitarea discuţiilor în contradictoriu;
• solicitarea de recomandări şi din partea altor persoane competente din domeniul
analizat.

Etapa de culegere şi prelucrare a informaţiilor se realizează prin consemnarea în raportul


de interviu a răspunsurilor cu precizarea aspectelor neclarificate şi a posibilităţilor de
completare a rezultatelor. Concluziile interviului reflectă starea elementelor sau a
proceselor analizate şi posibilităţile de remediere a deficienţelor existente.

3. Tehnica observării directe.

Observarea directă a activităţilor, asigură cunoaşterea nemijlocită a sistemului


existent. Prin tehnica observării directe se studiază sarcinile care formează conţinutul unei
activităţi. În analiza actvităţii de producţie, spre exemplu, prin consemnarea operaţiilor
efectuate asupra produsului şi a timpilor de execuţie se conturează structura ciclului de
fabricaţie şi alte aspecte ale producţiei cum sunt:
• tipuri de produse fabricate
• tehnologii aplicate
• locuri de muncă
• dotarea cu utilaje

Dacă obiectivele propuse prin observarea directă sunt clar precizate, atunci aplicarea
acestei tehnici duce la concluzii reale care nu pot fi obţinute prin alte metode.
Tehnica observării directe foloseşte instrumente specifice de lucru:
• sondaje
• cronometrări
• analiza posturilor ( locurilor de muncă)
Prin aplicarea acestora se relevă stări de fapt şi posibilităţi pentru ameliorarea
funcţionarii sistemului.

În cadrul anchetelor combinarea tehnicilor menţionate asigură clarificarea problemelor de


rezolvat prin cunoaşterea detaliată a sistemului şi obţinerea de informaţii privind
posibilităţile de raţionalizare a activităţilor. Rezultatele relevă deficienţele existente şi
impiicaţiile tratării automate a datelor.

6.Metoda scenariilor.

Metoda scenariilor se bazează pe un ansamblu de procedee şi instrumente prin


care se stabileşte succesiunea logică a evenimentelor, în scopul de a arăta cum se

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 31


Sisteme informatice
poate evolua pas cu pas spre o situaţie viitoare plecând de la situaţia actuală. Pentru
fiecare alternativă se urmăreşte evoluţia sistemului reperându-se noi puncte nodale. Prin
abordarea globală a sistemului sunt elaborate scenarii calitative care stau la baza
elaborării scenariilor cantitative.
Situaţia cercetărilor previzionare la nivel global se justifică prin aceea că
evenimentele care depind de fenomene generale sunt, pe termen lung, mai uşor de
prevăzut decât acelea care depind de circumstanţe particulare. Obiectivele principale
urmărite prin aplicarea metodei scenariilor sunt:
• predicţia dezvoltării, a evoluţiei unor fenomene şi procese;
• stimularea gândirii în studiul unei probleme decizionale;
• analiza detaliată a aspectelor dinamice.

În realizarea acestor obiective se urmăreşte parcurgerea următoarelor etape de lucru:


• Stabilirea obiectivelor concrete ale cercetarii.
• starea spre care se speră că pot fi dirijate evenimentele;
• alegerea variantelor ce se ramifică din punctele nodale.
• Studiul contextului în care se va dezvolta sistemul.
• reprezentarea factorilor de influenţă şi impactul lor asupra sistemului;
• la baza elaborării modelelor vor sta seriile dinamice ale indicatorilor ce reflectă
acţiunea factorilor.
• Scrierea scenariilor prin abordare globală şi descrierea evoluţiei sistemului în
dinamică, ţinând cont de modificările care apar în structura sistemului.
• Stabilirea tendinţelor în funcţie de care va evolua sistemul, dacă asupra lui nu se
exercită acţiuni voluntare externe.
• Extragerea rezultatelor prin reţinerea acelor tendinţe manifestate care corespund
obiectivelor propuse.

3.4. Proiectarea

Obiectivul acestei etape îl constituie elaborarea proiectului de ansamblu al


sistemului informatic, pe baza cerinţelor şi restricţiilor formulate în studiul de oportunitate.
Scopul acestei etape constă în determinarea obiectivelor detaliate şi cerinţelor noului
sistem. Determinarea cerinţelor se face prin studiul organizaţiei pe care o va servi
sistemul, accentul punându-se pe beneficiile pe care le va aduce sistemul propus.

Activtatea cea mai importantă în cadrul elaborării concepţiei sistemului informatic


este analiza circuitului informaţional. Aceasta înseamnă că fluxurile parţiale urmează a
primi coerenţă prin studiul legăturilor şi prelucrărilor înlănţuite. În acest fel este posibil să
se delimiteze cu claritate graniţele sistemului informatic şi legăturile sale
externe.Aplicarea metodelor de analiză a circuitului informaţional se bazează pe
următoarele constatări practice:
• fiecare activitate are un circuit informaţional propriu; delimitarea sistemului
informatic presupune analiza distinctă a fiecărei activităţi;
• analiza fiecărei activităţi este condiţionată de cunoaşterea obiectivelor sistemului
economic şi de reglementările care definesc sistemul informaţional;
• în activitatea de gestiune economică operaţiile de prelucrare a datelor nu sunt
diversificate şi au caracter ciclic (operatiile aritmetice şi logice simple reprezintă
circa 80% din totalul operaţiilor de prelucrare);

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 32


Sisteme informatice

• pentru fiecare activitate, intrările condiţioneaza şi sunt condiţionate de ieşirile


informaţionale;
• prelucrarea datelor de intrare specifice unei activităţi în scopul obţinerii ieşirilor
dorite defineşte transformările informaţionale şi determină circuitul informaţional al
activităţii;

Stabilirea ieşirilor şi intrărilor informaţionale sunt determinante în organizarea


datelor, în timp ce transformările informaţionale determină organizarea prelucrărilor.
Bazate pe aceste constatări, metodele de analiză a sistemului informaţional şi de
delimitare a ariei şi a legăturilor externe ale sistemului informatic mai des utilizate sunt:

1 - metoda analizei ieşirilor;


2 - metoda orientată pe activităţi;
3 - metoda răspunsului la stimuli;
4 - metoda compartimentală;

1. Metoda analizei ieşirilor.

Metoda analizei ieşirilor constă în parcurgerea fluxurilor informaţionale invers, de la


informaţia finală (de ieşire) spre informaţia iniţială (de intrare). Aceasta analiză se face pe
baza diagramelor de flux informaţional. Prin parcurgerea întregului circuit informaţional, se
determină:
• volumul datelor de ieşire;
• volumul datelor de intrare;
• prelucrările efectuate pe parcursul circuitului;
• purtătorii de informaţie;
• caracteristicile datelor.
Metoda analizei ieşirilor permite obţinerea unei imagini complete asupra circuitului
informaţional. Totodată, pot fi remarcate deficienţe de circuit şi posibilităţi de raţionalizare
a sistemului informaţional.

2. Metoda orientată pe activităţi.

Prin aplicarea acestei metode se urmăreşte definirea completă a aspectelor


informaţionale care caracterizează fiecare activitate. Parcurgerea fluxurilor informaţionale
pe fiecare activitate asigură cunoaşterea detaliată a sarcinilor şi a operaţiilor care definesc
activităţile. Analiza unei activităţi se face independent de celelalte, redând caracteristicile
şi intercondiţionările interne ale activităţii.
Metoda orientată pe activităţi este eficientă în sisteme în care se manifestă
autonomia activităţilor prin relaţii de interdependenţă reduse.

3. Metoda răspunsului la stimuli.

Metoda răspunsului la stimuli are ca punct de plecare un stimul oarecare, cum ar


fi: o comandă, un produs, o fază de fabricaţie etc. Analizând amănunţit stimulul, se
stabilesc legăturile dintre activităţi şi compartimentele întreprinderii. După identificarea
stimulilor la care trebuie să se raspundă, se determină compartimentele implicate şi
documentele la care se referă stimulul. În continuare se urmăreşte fluxul principal al
informaţiilor cu stabilirea punctelor în care apar ramificaţii şi identificarea punctelor de
control. Analiza se completează cu studiul fluxurilor secundare.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 33


Sisteme informatice
Pentru activităţi complexe, metoda răspunsului la stimuli asigură observarea
conexiunilor şi demarcarea operaţiilor principale de cele secundare.

4. Metoda compartimentală.

În aplicarea metodei compartimentale se stabilesc acţiunile care se realizează într-


un compartiment şi legăturile compartimentului studiat cu celelalte compartimente. Pentru
activităţi sau părţi din activităţile desfăşurate în compartiment se determină intrările,
prelucrările şi ieşirile informaţionale necesare realizării sarcinilor compartimentului.
Metoda compartimentală este aplicabilă în întreprinderi în care compartimentele
prezintă o autonomie mai mare în cadrul structurii organizatorice.

3.4.1. Codificarea datelor.

Premiza principală a realizării de componente viabile ale sistemului informatic, cu


parametri superiori de exploatare este codificarea datelor care urmează a fi prelucrate cu
echipamentele de calcul. O metodologie adecvată de codificare contribuie în mare măsură
la realizarea eficienţei scontate pentru întregul sistem informatic. Aceasta asigură
eliminarea volumului mare de redundanţă informaţională şi raţionalizarea procesului de
tratare a datelor.
Operaţia de codificare a datelor constă în stabilirea unei corespondente biunivoce între
elementele sistemului informaţional (documente, operaţii, produse, materiale etc.) şi o
multime de simboluri (cifre, litere etc.). Datele de codificat constituie vocabularul de intrare,
iar simbolurile de reprezentare formeaza limbajul de codificare. Rezultatele codificarii se
concretizează în sisteme de coduri care semnifică alfabetul de ieşire.
Desfăşurarea operaţiei de codificare presupuue respectarea următoarelor principii:

• adoptarea aceloraşi norme în determinarea vocabularului de intrare;


• folosirea unui limbaj de codificare accesibil, astfel încât interpretarea alfabetului de
ieşire să se facă fără dificultăţi;
• respectarea biunivocităţii între vocabularul de intrare şi limbajul de codificare; în
finalul codificării, la fiecare element al vocabularului trebuie să corespundă un
cod unic determinat;
• previziunea evoluţiei codurilor care să asigure posibilitatea actualizării sistemelor de
coduri fără perturbaţii;
• sistemele de coduri adoptate să fie sugestive în redarea legăturilor dintre
fenomene, procese şi documente;
• adaptarea codificarii în vederea prelucrării electronice a datetor.

Între codurile interne ale organizaţiei şi codurile folosite în restul mediului economic,
urmează a se stabili modalităţi de conversie care să asigure obţinerea intrărilor şi ieşirilor
informaţionale necesare.
Într-o abordare metodologica, codificarea constă în următoarele activităţi:
A. Stabilirea caracteristicilor generale ale codurilor.
• Determinarea vocabularului de intrare şi a caracteristicilor acestuia.
• Analiza structurii informaţiilor din vocabularul de intrare pentru fixarea structurii
generale a codului pe grupe de elemente ale sistemului informaţional. Necesităţile
de prelucrare impun utilizarea de coduri prin care să se indice locul de stocare sau

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 34


Sisteme informatice
de utilizare conturile în care se consemnează natura şi apartenenţa elementelor
codificate.
• Determinarea alfabetului de ieşire în funcţie de mărimea vocabularului de intrare şi
de structura generală a codurilor. Codurile care definesc alfabetul de ieşire, trebuie
să conţină un minimum de simboluri de reprezentare.
• Fixarea sistemelor de coduri astfel încât acestea să asigure maximum de
uniformitate a codificării.
Principalele sisteme de coduri utilizate sunt:

• Sistemul în ordine numerică (naturală) este utilizat pentru elemente temporare ale
sistemului, fără periodicitate. Orice element nou apărut afectează întregul sistem de
coduri.
• Sistemul în serie este o dezvoltare a sistemului în ordine naturală prin rezervarea
de numere pentru eventuale apariţii de noi elemente în vocabularul de intrare.
• Sistemul pe grupe constă în atribuirea unui anumit număr de coduri fiecărei clase
de elemente de reprezentat. În general codul ijk (i = 1, m; j = 1, n=; k = 1, p) indică
grupa i subgrupa j şi sortimentul k al elementului reprezentat.
• Sistemul zecimal presupune divizarea vocabularului de intrare în zece grupe iar
fiecare grupă în zece subgrupe s.a.m.d. În practica economică acest sistem este
adoptat pentru codificarea conturilor de evidenţă.
• Sistemul în şah se bazează pe construirea de tabele în care fiecare dimensiune
specifică o caracteristică a elementelor de reprezentat, iar elementele tabelului sunt
numere în ordine naturală. Aplicarea sistemului este recomandabilă pentru clase de
elemente care rămân neschimbate, ca spre exemplu, pentru codificarea pieselor şi
subansamblelor unui utilaj.
• Sistemul repetitiv constă în realizarea codului din caracteristicile elementelor de
codificat. Sfera sistemului este limitată la un vocabular de intrare mai puţin complex;
• Sisteme combinate cum ar fi: sistemul în ordine naturală pentru clase ale
vocabularului de intrare, sistemul în serie pentru grupe şi sistemul repetitiv pentru
elemente.
• Sisteme binare prin care se asociaza cifre binare elementelor vocabularului de
intrare. Construirea codurilor se bazează pe algebra booleeana şi pe conceptele
teoriei mulţimilor. Sistemele binare au o largă aplicare în codicarea datelor de
intrare în prelucrarea electronică. Spre exemplu, sistemul EBCDIC de reprezentare
a datelor pe 8 biti şi sistemul ASCII de reprezentare a datelor pe 7 biti sunt cele
mai folosite.
• Dată fiind importanţa codurilor în efectuarea prelucrării datelor, o atenţie deosebită
trebuie acordată corectitudini fiecărui cod utilizat. În acest scop la cod se adaugă o
cifră de control care să permită verificarea corectitudinii accstuia în orice moment al
tratării informaţiei reprezentate. Cifra de control se stabileşte după algoritmi diferiţi.

B. Clasificarea elementelor vocabularului de intrare de la general la particular până la nivel


elementar cu respectarea normelor legale. Operaţiile şi documentele se grupează după
locul şi rolul lor în sistem, materialele după natură, proprietăţi, mod de gestionare.

C. Precizarea termninologiei standard de codificare la care se pretează fiecare clasă de


elemente a vocabularului de intrare.

D. Codificarea propriu-zisă prin stabilirea corespondenţei între vocabularul de intrare şi


alfabetul de ieşire.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 35


Sisteme informatice

E. Unificarea terminologiei şi atribuirea codurilor. În toate documentele de uz intern


urmează a se atribui coduri elementelor sistemului informaţional.

F. Actualizarea codurilor constă în adăugări de coduri pentru elementele nou intrate în


sistem şi în eliminări de coduri perimate pentru elemente care nu se mai utilizează.

3.4.2. Organizarea datelor

Plecând de la ieşirile informaţionale dorite de utilizator, sunt elaborate modelele de


obţinere a ieşirilor din intrările disponibile prin definirea colecţiilor de date şi a procedurilor
de tratare a datelor din colecţii. Aceste activităţi urmăresc definirea detaliată a tehnologiei
de prelucrare a datelor. În elaborarea tehnologiei de prelucrare a datelor, o deosebită
atenţie trebuie acordată proiectării fluxului tratării datelor urmărind ca, prin colecţile de
date şi fluxul prelucrărilor să se reflecte fidel realitatea. De asemenea, prezintă interes
major verificarea funcţionalităţii componentelor proiectate sub aspectul completitudinii şi al
corectitudinii operaţiilor de tratare a datelor. Perfornanţele sistemului informatic sunt
determinate, în mare măsură, de metodele de organizeare a datelor.
Modalităţile de constituire a colecţiilor de date sunt determinante asupra
prelucrărilor, în timp ce organizarea colecţiilor de date este condiţionată la rândul ei de
definirea fluxului tehnologic al datelor.
În organizarea datelor sunt determinante: studiile pentru delimitarea ariei şi a
legăturilor externe ale sistemului informatic, modelele de obţinere a ieşirilor din intrări,
volumul datelor de prelucrat, cerinţele de informare ale conducerii.
Metodelele utilizate în organizarea datelor sunt :
• metoda fişierelor independente,
• metoda bazei de date.

Metoda fişierelor independente constă în crearea de fişiere pe suport accesibil


prelucrării automate a datelor, pentru înmagazinarea datelor prelucrate în cadrul fiecărei
componente a sistemului informatic. Un fişier este constituit dintr-o submulţime de date
omogene relative la o clasă de elemente a sistemului informaţional. (ex. fişierul de stocuri
din aplicaţia de gestiunea materialelor).
În general pentru fiecare entitate distinctă a sistemului informaţional (materiale,
produse, personal, etc.) se constiuie fişiere cu caracter permanent care reflectă starea
elementelor la un moment dat. Operaţiile curente din sistemul economic constituie
tranzacţii şi sunt reflectate în fişiere temporare. (ex:intrări şi ieşiri de materiale). Prin
aplicarea datelor operaţionale conţinute în fişierele temporare asupra datelor de structură
din fişierele permanente rezultă ieşirile informaţionale scontate şi se asigură actualizarea
fişierelor permanente. În urma actualizărilor fişierele permanente vor cuprinde starea
entităţilor "la zi".
Fişiere permanente (cartoteci, registre cataloage etc.) şi fişiere temporare
(centralizatoare, jurnale ...) sunt utilizate şi în condiţiile prelucrării manuale a datelor.
Metoda fişierelor independente asigură rapiditate în organizarea datelor şi a
prelucrărilor. În acelaşi timp efortul de definire completă şi corectă a sistemului informatic
este mai redus prin proiectarea tehnică detaliată a fiecărei componente şi integrarea
ulterioară a componentelor proiectate în sistemul informatic. Această metodă este frecvent
utilizată în practică pentru probleme de mici dimensiuni.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 36


Sisteme informatice
Creşterea complexităţii sistemului duce la creşterea numărului de fişiere necesare
ceea ce generează dificultăţi sporite de întreţinere. Utilizarea de fişiere independente
conduce la o flexibilitate redusă a sistemului informatic, modificarea structurii fişierelor
implicând refacerea programelor care le utilizează. Prin duplicarea datelor în mai multe
fişiere se generează redundanţe informaţionale, utilizarea neraţională a suporţilor de
informaţie şi dificultăţi în actualizarea şi controlul datelor.
Pornind de la aceste neajunsuri constatate la organizarea datelor în fişierelor
independente se poate folosi ca alternativa metoda bazelor de date. Necesitatea unor mari
baze de date comune a fost simţită nu numai de fabricanţii de calculatoare şi de
proiectanţii de sisteme informatice, ci şi de utilizatorii sistemelor elaborate. Toţi au
constatat că în sistemele de o anumită mărime, în care se lucrează cu volume mari de
date, este nevoie să se găsească o serie de modalităţi, tehnici şi metode eficiente pentru
definirea organizarea, memorarea şi actualizarea datelor în forme din ce în ce mai
performante. Sistemele informatice în care se utilizeaza conceptul de bază de date
prezintă unele avantaje.
• Reducerea considerabilă a nivelului de redundanţă al datelor memorate. Folosind
bazele de date comune se pot obţine informaţii uniforme, atât temporal cât şi fizic.
Se evită actualizarile parţiale a aceloraşi date în fişiere diferite.
• Utilizarea aceloraşi date în mai multe activităţi. Având un sistem unitar pentru
definirea şi regăsirea datelor, implementarea unor noi programe se face relativ
uşor. Procedurile folosite pe măsura construirii şi dezvoltării sistemului fiind cât mai
uniforme, exploatarea se face mult mai sigur şi eficient.
• Controlul centralizat, integritatea şi securitatea datelor sunt posibile în astfel de
sisteme deoarece definirea structurilor de date, modul lor de gestionare şi accesul
la acestea sunt în mâna unui singur grup coordonator (denumit în general
administrator al bazei de date).
• Independenţa datelor faţa de programe şi suporţii fizici de memorare generează
creşterea calităţii şi fiabilităţii sistemului informatic.

Baza de date este un absamblu unitar organizat şi structurat de date a cărui


gestionare se face printr-un sistem specializat denumit sistem pentru gestionarea bazelor
de date (SGBD). Prin gestionarea bazelor de date se întelege îndeplinirea unor funcţii
specifice de operare asupra lor: creare/generare, actualizare/ţinere la zi, interogare şi
reorganizare.
În concepţia actuală de realizare a sistemelor informatice baza de date devine
subsitemul central, prin el realizându-se principalele legături dintre majoritatea celorlalte
subsisteme şi aplicaţii în primul rând a celor care lucrează cu datele din baza de date.

Utilizatorul primeşte răspuns la cererile de informaţii pe care le face direct pentru el


sau pentru alte persoane. Sunt mai multe categorii de utilizatori:
• utilizatorul profesionist care pentru a primi răspunsurile solicitate scrie programe,
deci are cunoştinţe de programare;
• utilizatorul nespecialist, care pentru formularea unor întrebări, scrie o serie de
comenzi sau instrucţiuni relativ simple, dar pentru a căror utilizare are nevoie de
un anumit instructaj (câteva zile);
• utilizatorul nespecialist, de cele mai multe ori un conducător, care nu trebuie să facă
decât nişte operaţii elementare pentru a obţine informaţiile dorite (utilizatori "press-
button").

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 37


Sisteme informatice
Administratorul bazei de date este o funcţie absolut necesară pentru buna
funcţionare a SGBD-ului. Se constată că administratorul bazei de date este necesar
totdeauna în cadrul sistemelor informatice chiar când nu folosim conceptul de bază de
date. El este reprezentat de o persoană sau un grup de persoane care controlează şi
coordonează modul de introducere a datelor, modificările ce li se aduc şi accesul la ele.
Administratorul trebuie să acorde o deosebită atenţie factorilor care afectează memorarea
şi regăsirea datelor şi de aceea are nevoie de cunoştinţe aprofundate privind datele
necesare în cadrul organizaţiei şi modul cum acestea sunt folosite.

Gestionarul nu mai este o persoană sau un grup de persoane ca în cazul primelor


două componente, ci o combinaţie de echipamente de calcul şi de programe care asigură
accesul la date conform instrucţiunilor primite de la utilizatori şi de la administrator. În
acest scop gestionarul trebuie să aibă o interfaţă cu toate limbajele de programare
convenţionale admise de SGBD-ul respectiv. Gestionarul îndeplineşte unele funcţii care în
sistemele anterioare erau îndeplinite de compilatoare, asambloare, editoare de legături,
programe utilitare, etc.. Gestionarul formează un fel de graniţă între programele de
aplicaţie şi mecanismele de acces la date. Gestionarul interpretează cererile de date ale
diverşilor utilizatori şi cu ajutorul mecanismelor sale de acces extrage şi transferă datele
solicitate de aceştia. Utilizatorul nu ştie cum şi unde sunt memorate datele. Se spune că
tot acest proces este transparent utilizatorului, în sensul că este parcurs fără a fi cunoscut
de el în mod intim, ci numai în principiu.
Prin metoda bazei de date se urmăreşte organizarea datelor din sistem astfel încât
datele memorate pe suport magnetic de mare capacitate să răspundă necesităţilor de
prelucrare şi utilizare ale tuturor componentelor sistemului informatic şi ale tuturor
utilizatorilor. Respectarea principiilor privind unicitatea datelor, independenţa datelor,
consultarea concurentă a datelor necesită efectuarea analizei şi proiectării sistemului
informaţional prin abordare globală şi structurarea lui detaliată.
Activităţile ce ar trebui realizate pentru determinarea specificaţiei logice de definire
a bazei de date sunt:
• Trecerea în revistă a tuturor cerinţelor de informare necesare pentru rezolvarea
diverselor probleme. Cu acest prilej se va stabili o ordine de prioritate în înlocuirea
subsistemelor şi lucrărilor manuale cu cele în care gestiunea datelor şi furnizarea
rezultatelor se face prin intermediul tehnicii de calcul.
• Se examinează toate datele necesare pentru satisfacerea cerinţelor de informare
cu stabilirea legăturilor informaţionale care trebuie să existe între acestea.
• Se realizează o serie de analize şi studii detaliate privind datele care se vor utiliza
în sistem. Abia acum se poate vedea dacă avem nevoie de un SGBD.
• Se întocmeşte pe baza rezultatelor obţinute în activităţile anterioare, specificaţia
pentru baza de date, care este o documentaţie ce cuprinde:
o datele şi structurile de date propuse a fi incluse în baza de date;
o schemă care să reprezinte legăturile informaţionale dintre subsisteme şi
aplicaţii;
o schema cu structurile logice de date şi legăturile dintre ele;
o restricţiile hardware şi software avute în vedere;
o cerinţele suplimentare pentru SGBD-ul care urmează să fie utilizat cum ar fi:
volumul intrărilor, al ieşirilor, timpii de răspuns solicitaţi, principalele
prelucrări, etc.

Buna funcţionare a unui sistem informatic lucrând cu conceptul de baza de date


depinde în mare măsură de modul cum se proiectează această bază de date.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 38


Sisteme informatice

3.4.3. Estimarea eficienţei economice a sistemelor informatice.

Asimilarea lucrărilor de realizare a unui sistem informatic cu lucrările de investiţii,


face ca determinarea şi urmărirea eficienţei să fie un aspect major al realizării sistemului
informatic. Obiectivul global urmărit este creşterea efectului util al fiecărui leu cheltuit.
Eficienţa, ca raport între efectul util şi efortul făcut pentru obţinerea efectului scontat, se
urmăreşte sub aspecte multiple. (productivitatea muncii, indici de utilizare ai resurselor,
norme de consum, etc.)
Din punct de vedere informaţional, satisfacerea nevoilor de informare ale conducerii,
entropia informaţională, costul informaţiei, redau eficienţa sistemului informaţional. În
consecinţă, aspectele de eficienţă se referă nu numai la resursele şi efectele imediate ale
realizării unei investiţii; prin studiul cheltuielilor necesare şi al efectelor directe şi indirecte
pe o perioadă mai mare de timp. Ele includ şi urmărirea fiabilităţii obiectivului investiţiei
după darea lui în exploatare.

1.Evaluarea cheltuielilor. Cheltuielile de realizare a sistemului informatic se constituie din


cheltuielile de investiţii necesare elaborării şi introducerii sistemului informatic. În
cheltuielile de exploatare se includ şi cele necesare întreţinerii sistemului în scopul
creşterii performanţelor acestuia. În etapa de analiză şi proiectare a sistemului informatic,
sunt angajate cheltuieli curente cu salariile echipei de proiectare (în situaţia când
proiectarea se face cu forţe proprii).
Declanşarea activităţilor de conconceptie, implică efectuarea de cheltuieli pentru
pregătirea cadrelor proprii de informatică ce vor asigura exploatarea sistemului. De
asemenea, încă din această etapă de lucru, apare necesară pregătirea psiho-socială a
personalului întreprinderii asupra utilităţii sistemului informatic. În acest scop sunt
necesare cheltuieli cu desfăşurarea de prezentări demonstrative privind avantajele
prelucrării automate a datelor şi implicaţiile scontate. Scopul unor astfel de acţiuni este de
a se asigura din timp participarea activă a personalului la realizarea schimbărilor pe care
le va genera introducerea sistemului informatic, evitându-se opoziţia surdă a celor vizaţi să
fie atinşi de noua tehnologie.
O categorie importantă de cheltuieli este cea a cheltuielilor cu tehnica de calcul,
care cuprinde în afară de cheltuielile pentru achizitionarea şi instalarea echipamentelor şi
cheltuieli cu procurarea şi adaptarea unor aplicaţii tip şi a unor produse-program
generalizabile. Aceasta asigură încă de la început, scurtarea perioadei de analiză-
proiectare, reducerea efortului de programare şi creşterea performanţelor de exploatare a
sistemului informatic.
Cheltuielile pentru realizarea sistemului informatic se împart în:
• cheltuieli iniţiale ( Ci ):
o cheltuieli pentru promovarea noii soluţii;
o cheltuieli pentru analiză şi proiectare;
o cheltuieli pentru procurarea şi adaptarea produselor software tipizate;
o cheltuieli pentru procurarea configuraţiei hardware;
o cheltuieli pentru amenajarea spaţiilor necesare instalării echipamentelor.

• cheltuieli de exploatare ( Ce ):
o cheltuieli cu salariile personalului de informatică;
o cheltuieli pentru perfecţionarea pregătirii personalului;
o cheltuieli cu materialele consumabile şi cu amortizarea tehnicii de calcul;
o cheltuieli cu întreţinerea curentă şi reparaţii;

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 39


Sisteme informatice
o cheltuieli pentru întreţinerea software a sistemului informatic (adaptarea
sistemului informatic).

Din categoria cheltuielilor iniţiale cea mai mare pondere o reprezintă cheltuielile cu
proiectarea sau cu procurarea aplicaţiilor tipizate grupate în cheltuieli cu software-ul şi
cheltuieli cu achiziţia echipamentelor care constituie cheltuielile cu hardware-ul. Analiza
evoluţiei raportului acestor cheltuieli pe o perioadă lungă de timp este consemnată în
figura 3.5.
Din punctul de vedere al eşalonării pe parcursul ciclului de viaţă al sistemului
cheltuielile cu hardware-ul sunt grupate preponderent la începutul perioadei de realizare a
sistemului informatic, iar cheltuielile cu software-ul au o repartizare diferită pe durata
ciclului de viată. Tema de realizare consumă aproximativ 5% din totalul cheltuielilor cu
proiectarea, proiectarea logică şi proiectarea tehnică mai consumă încă 35% din resurse,
pentru elaborarea programelor şi testarea lor se mai cheltuiesc 40% din fonduri iar pentru
implementare 20%. Aceste procente sunt relative la costurile de proiectare, care la rândul
lor reprezintă doar 20% din totalul costului sistemului pe parcursul întregului ciclu de viaţă.
Cheltuielile pentru exploatare şi întreţinere sunt în mare măsură dependente de
stabilitatea mediului economic în care este implementat dar se estimează că aceste
cheltuieli se ridică la aproximativ 80% din costul total al sistemului.

Figura 3.5. Ponderea cheltuielilor cu hardware-ul şi software-ul într-un sistem informatic

2.Evaluarea efectelor. Introducerea şi exploatarea sistmului informatic generează efecte


directe şi indirecte, care pot fi estimate prin indicatori cantitativi şi calitativi.
Stabilirea efectelor economice cantitative se realizează prin determinarea factorilor
care contribuie la modificarea mărimii cheltuielilor de producţie pe elemente primare sau
pe articole de calculaţie ale costului de producţie ca urmare a prelucrării electronice a
datelor pe perioada de viaţă a sistemului informatic. Aceste efecte se materializează în
economii de resurse materiale şi umane.
La materii prime şi materiale de bază, rezultă economii prin calcularea şi urmărirea
normelor şi a consumurilor specifice cu ajutorul tehnicii de calcul. Pentru materialele
auxiliare, economiile rezultă printr-o mai bună dimensionare a stocurilor şi prin urmărirea
exactă a consumurilor.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 40


Sisteme informatice
Estimarea cheltuielilor de transport-aprovizionare se face în raport cu implicaţiile
sistemului informatic asupra reducerii timpului pentru aprovizionare.
La salarii, calculul economiilor se bazează pe estimarea economiilor relative de
personal tehnic, economic, administrativ prin evaluarea volumului de muncă înainte şi
după introducerea sistemului informatic. Economia relativă de personal este privită pe
durata de existenţă a sistemului informatic, este exprimată şi cu ajutorul ponderii lucrărilor
din evidenţa economică în condiţiile prelucrării electronice a datelor faţă de prelucrarea în
sistem manual. Prin centralizarea economiilor de personal rezultă economii la fondul de
salarii. Coeficientul de reducere relativă a fondului de salarii se aplică şi contribuţiei privind
asigurările sociale şi fondului de şomaj.
La suma economiilor enunţate mai sus se adaugă cele obţinute ca urmare a
gestiunii raţionale a tuturor resurselor financiare.
La cheltuielile variabile, după determinarea mărimii influenţei factorilor cantitativi şi
calitativi, abaterea suplimentară semnifică influenţa introducerii sistemului informatic
asupra costului productiei. Pentru cheltuielile fixe, creşterea gradului de automatizare a
producţiei duce la obţinerea de economii prin accentuarea tendinţei de scădere a
cheltuielilor fixe pe unitatea de produs.
Pe lângă efectele economice cantitative menţionate, funcţionarea sistemului informatic
generează efecte indirecte (calitative) cum sunt:
• îmbunătăţirea formei şi a conţinutului documentelor tehnice şi economice;
• raţionalizarea sistemului de evidenţă economică;
• orientarea personalului din compartimentele funcţionale de la activităţi de rutină
spre activităţi de concepţie;
• îmbunătăţirea controlului asupra activităţii de gestiune economică;
• creşterea posibilităţilor de analiză economico-financiară.

3.Estimarea eficienţei globale. Eficienţa globală a sistemului informatic este exprimată prin
indicatorii:

• coeficientul de eficienţă globală (Ke);

Ke = (Ec + Ps) / (Ci + Ce)

• durata de recuperare a cheltuielilor (Dr).

Dr = 1 / Ke
unde:
• Ec este suma economiilor rezultate din funcţionarea sistemului informatic;
• Ci sunt cheltuielile iniţiale;
• Ce sunt cheltuielile de exploatare;
• Ps este profitul suplimentar.

Reducerea cheltuililor cu caracter informatic constituie calea principală de creştere


a eficienţei sistemului informatic. Cu cât durata de recuperare a cheltuielilor cu caracter
informatic este mai mică, cu atât profitul suplimentar este mai mare ca urmare a faptului că
în perioada dintre momentul recuperării cheltuielilor şi abandonarea folosirii sistemului
informatic, economiile se transformă în profit. Eficienţa globală creşte şi ca urmare a
prelungirii duratei de viaţă a sistemului informatic.
Din punct de vedere organizatoric, eficienţa sistemului informatic se poate
determina cu ajutorul indicatorul "entropia informaţională" prin care se măsoară gradul de

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 41


Sisteme informatice
nedeterminare pe care îl înlătură informaţiile din sistem. Diferenţa dintre entropia
informaţională calculată înainte şi după introducerea sistemului informatic, semnifică, în
cifre absolute, creşterea gradului de organizare a întrepriderii.
Eficienţa globală a unui sistem informatic trebuie apreciată şi prin prisma
implicaţiilor introducerii prelucrării electronice a datelor asupra conducerii:
• previziunea stărilor şi a funcţionării sistemului economic capătă determinări realiste
ca urmare a elaborării şi a folosii unor modele adecvate;
• organizarea sistemului economic comportă îmbunătăţiri substanţiale prin
raţionalizarea structurii organizatorice şi prin posibilitatea integrării metodelor de
conducere previzionară;
• deciziile primesc noi determinări calitative prin sporirea gradului de obiectivitate;
• coordonarea activităţilor se bazează pe informaţii necesare reglării funcţionării
sistemului economic la diverse nivele;
• se asigură controlul prin informarea operativă şi oportună asupra dereglărilor care
apar în funcţionarea organismului economic.

Eficienţa sistemului informatic se exprimă şi prin prisma timpului mediu de răspuns.


Timpul mediu de răspuns este diferenţa, în unităţi de timp, dintre momentul punerii la
dispoziţia utilizatorului a unei informaţii şi momentul cererii informaţiei respective.
Estimarea eficienţei economice a sistemului informatic, având în vedere implicaţiile
complexe ale realizării şi exploatării componentelor informatice, atestă faptul că sistemul
informatic concură la promovarea eficienţei economice în toate sectoarele de activitate
prin creşterea efectelor utile şi concentrarea efortului asupra acţiunilor de concepţie şi de
conducere.

3.5. Implementarea, exploatarea şi întreţinerea

Implementarea este etapa în care sistemul se testează în condiţii reale. Etapa


începe când componentele individuale, care au fost testate şi acceptate, pot fi asamblate
pentru testarea şi includerea în sistem pe baza specificaţiilor şi manualelor elaborate în
etapa anterioară.
Circuitul informaţional existent este înlocuit cu noul circuit prin lansarea în execuţie
a programelor şi verificarea practică a modului de obţinere a rezultatelor, acestea
constituind activităţile de implementare a sistemului informatic.
Etapa se consideră terminată când sistemul este acceptat de beneficiar. Unele
activităţi pregătitoare ale implementării pot începe încă din etapa precedentă. Activităţile
aferente implementării sunt următoarele:
• pregătirea implementării;
• executarea procedurilor de conversie;
• testarea în condiţii reale;
• evaluarea rezultatelor obţinute şi verificarea performanţelor sistemului;
• definitivarea documentaţiei.

Etapa de exploatare începe când informaţiile din sistem sunt furnizate în mod
curent beneficiarului. În paralel cu exploatarea sistemului se desfăşoară întreţinerea
sistemului. Exploatarea este legată de problemele curente zilnice ale menţinerii sistemului
în stare de funcţionare, în timp ce întreţinerea constă în activităţi de evaluare periodică
legate de modificările ce trebuiesc făcute pentru a menţine sistemul viabil.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 42


Metoda MERISE

Capitolul 4. Metoda MERISE

4.1. Prezentare

Apariţia metodei MERISE marchează o dată importantă în istoria prelucrării


informaţiilor. Această apariţie rezultă pe de o parte din contextul generalizării prelucrărilor
conversaţionale, consecinţă a salturilor tehnologice din anii '70, şi pe de altă parte, rezultă
în urma numeroaselor lucrări asupra bazelor de date şi asupra "abordării sistemice".
MERISE s-a născut în Franţa în jurul anilor 1978-1979 ca urmare a unei vaste
consultări lansate de către Ministerul Industriilor cu scopul de a realiza o metodă modernă
de concepere şi realizare a sistemelor informatice.
Între 1986 şi 1989 metoda MERISE s-a impus cu adevărat devenind un standard cu
un număr de utilizatori în continuă creştere atât în domeniul public cât şi în cel privat.
Statisticile publicate în Franţa în 1990 au confirmat această evoluţie deoarece dintre
întreprinderile mari şi mijlocii care foloseau o metoda de analiză-proiectare, 60% aleseseră
deja MERISE.
MERISE acumulează continuu şi completează cămpul său de aplicabilitate
integrând noi extensii. Patru sunt direcţiile principale de evoluţie:
• integrarea arhitecturilor client/server;
• mai buna poziţionare în raport cu metodele anglo-saxone;
• abordare orientată pe obiecte;
• dezvoltarea unui mediu metodologic european concretizat astăzi prin
proiectul EUROMETHODE.
Consfătuirea cu tema "MERISE et les autres" desfăşurată la Versailles între 5 şi 7
octombrie 1994 a avut ca subtitlu "Ce sisteme informatice pentru o lume în schimbare?" şi
şi-a propus dezbaterea poziţiei acestei metode în raport cu alte abordări metodologice.
MERISE are numeroşi adepţi care o utilizează cu pasiune, dar şi opozanţi care o
consideră o metodă greoaie. Dacă anumite proiecte sunt uneori nereuşite aceasta este
din cauza unei folosiri inadecvate a metodei. Folosirea metodei MERISE implică o
investiţie personală care presupune o mare rigoare şi folosirea unor tehnici complexe.
Această investiţie personală nu a fost facută, uneori, în cele mai bune condiţii şi în
această situaţie, pentru anumiţi conducători de proiecte, metoda pare greoaie.
Pentru a reuşi, un proiect MERISE trebuie să aibă obligatoriu adeziunea şi
participarea utilizatorilor.
Metoda presupune construirea de modele la nivel conceptual, organizaţional şi
operaţional furnizând astfel legăturile existente în sistemele informaţionale. (Figura 4.1.)

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 43


Metoda MERISE

Figura 4.1. Nivelele metodei Merise

NIVELUL CONCEPTUAL constă în analiza sistemului informaţional în termenii


obiectivelor, fără a ţine cont de nici un concept legat de organizare ("ce trebuie făcut şi cu
ce date?").
Trebuie studiate separat în plan conceptual, pe de o parte datele şi organizarea lor
şi pe de altă parte prelucrările.
În termeni de organizare a datelor se face apel la formalismul entitate-relaţie şi
aceasta se traduce prin entităţi de baza şi relaţii între aceste entităţi. La acest nivel, cu
ajutorul unei grafici adecvate se constituie modelul conceptual al datelor (MCD), care
permite o descriere statică a sistemului informaţional cu ajutorul conceptelor de entitate şi
asociaţie.
MCD permite reprezentarea datelor din realitatea înconjurătoare independent de
opţiunile tehnice, pentru a uşura gândirea în timpul activităţii de concepţie.
În termeni de organizare a prelucrărilor aceste entităţi vor fi descrise prin prelucrările
pentru care ele sunt cauze şi consecinţe. Această etapă are ca scop definirea operaţiilor
principale care trebuie efectuate în domeniul studiat. Se va stabili o diagramă de flux
(modelul conceptual al comunicaţiilor MCC) care permite descrierea informaţiilor
schimbate global în sistem prin intermediul actorilor şi fluxurilor.
Pornind de la această diagramă, se va trece spre modelul conceptual al
prelucrărilor (MCP). Rezultatul său final se va concretiza sub formă schematică într-un
model "eveniment-operaţie-rezultat" care va trebui să răspundă la întrebările: ce trebuie
făcut în interiorul sistemului informaţional, sub impulsul căror evenimente şi ce rezultate
se obţin?

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 44


Metoda MERISE
NIVELUL ORGANIZAŢIONAL constă în integrarea în analiză a criteriilor legate de
organizare. După ce nivelul conceptual a exprimat realitatea percepută în ansamblul său,
nivelul organizaţional exprimă această realitate aşa cum este ea trăită de actorii
participanţi, indiferent care ar fi aceştia. La acest nivel nu se face nici o distincţie între
oameni şi maşini. La nivelul datelor este necesară orientarea către o clasă de soluţii, şi
apare modelul logic al datelor (MLD) care este o transcriere a modelului conceptual al
datelor. Are loc, în privinţa datelor, o transformare a lor dar nu o îmbogăţire a lor. Nivelul
conceptual al datelor este o descriere completă a sistemului. Date noi pot fi create la
nivele inferioare (crearea unei redundanţe în vederea minimizării numărului de accesări la
una din entităţi) dar în nici un caz nu se pot crea informaţii noi.
Situaţia este diferită la nivelul prelucrărilor. Trecerea de la nivelul conceptual (MCP)
la nivelul organizaţional (MOP) se concretizeaza prin ataşarea evenimentelor definite
anterior, actorilor. În aceste proceduri globale vor apare întotdeauna actori care au în plus
noţiunea de restricţie temporală şi organizatorică. La nivelul prelucrărilor evenimentele
descrise au mai ales o dominantă spaţială decât una temporală şi se completează nivelul
conceptual răspunzând la întrebările cine? şi unde?.
NIVELUL OPERAŢIONAL este o reprezentare a mijloacelor care vor fi efectiv
folosite pentru a gestiona datele şi prelucrările şi constă în furnizarea soluţiilor tehnice
răspunzând la întrebarea cum?.
La nivelul datelor se va trece de la o clasă de soluţii la una singură. Aceasta se
concretizeaza prin utilizarea unui anumit SGBD. Se face o alegere privind metodele de
stocare şi de acces la informaţii. Se construieşte la acest nivel modelul fizic al datelor
(MFD) care este transformarea modelului logic al datelor (MLD) prin echivalarea noţiunilor
de tablou şi coloane cu noţiunile de relaţie şi atribute din modelul logic al datelor.
La nivelul prelucrărilor se procedează la împărţirea proiectului în programe.
Modelul operaţional va descrie arhitectura programelor care vor executa anumite funcţii,
dar în nici un caz la acest nivel nu va exista o activitate de programare efectivă.
Fiecare din aceste nivele are ca obiectiv principal furnizarea unui anumit număr de
documente care să permită sinteza procesului de gândire. Aceste documente,
indispensabile elaborării, sunt leagate de cele rezultate din analiza datelor.
Punerea în aplicare a modelelor de prelucrare la orice nivel, conceptual,
organizaţional sau operaţional are nu numai scopul de a defini prelucrările de efectuat dar
şi opţiunile alese în elaborarea modelelor datelor.
Abordarea analizei cu ajutorul metodei MERISE se face după trei axe constituind
ceea ce numim "cele trei cicluri". (Figura 4.2.) Analistul trebuie să parcurgă toate cele trei
cicluri pe parcursul realizării sistemului. Aceste trei cicluri se desfăşoară simultan.
1.Ciclul de abstractizare este realizat prin formalismul celor trei nivele conceptual,
organizaţional şi operaţional şi se va aplica asupra prelucrărilor şi datelor.
2.Ciclul de viaţă presupune trei mari etape:
concepţia sau perioada studiului sistemului existent şi apoi a noului sistem;
realizarea care acoperă proiectarea şi exploatarea sistemului;
întreţinerea care va permite sistemului să evolueze şi să se adapteze modificărilor de
mediu şi noilor obiective până în momentul în care nu va mai fi capabil de adaptare şi va
fi inlocuit cu un nou sistem.
3.Ciclul de decizie care cuprinde toate deciziile luate pe parcursul desfăşurării
proiectului, mai generale la început şi apoi din ce în ce mai precise.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 45


Metoda MERISE

Figura 4.2. Cele trei cicluri ale metodei Merise

Aceste noţiuni sumar prezentate se adresează atât utilizatorilor (cei care solicită serviciile)
cât şi informaticienilor (furnizorii de prestaţii). Eficacitatea şi validitatea unei analize constă
în calitatea comunicaţiei dintre beneficiar şi proiectant iar calitatea comunicaţiei este
obţinută, în parte, graţie utilizării corecte a unei metode de analiză.

4.2. Ciclul de abstractizare

4.2.1. Modelul conceptual al datelor

Pentru realizarea unui model conceptual al datelor este necesară folosirea unei
reprezentări sub forma de text a realităţii aşa cum a fost ea înteleasă de analist. Ea se
rezumă la descrierea literară ca urmare a analizei, putându-se deduce din aceasta
entităţile, asociaţiile etc. care vor constitui mai departe modelul conceptual al datelor.

Concepte utilizate în MCD

a) entitate - este reprezentarea în sistemele informaţionale a unui obiect material sau


imaterial având o existenţă proprie şi conformă cu necesităţile gestiunii întreprinderii.
În general se utilizează un substantiv comun ca nume de entitate, nume ales astfel
încât să sublinieze cât mai bine relaţia cu componenta din sistem pe care o reprezintă.

b) realizarea unei entităţi - este un element individualizat apartinând entităţii. Spre


exemplu informaţiile relative la salariatul Popescu sunt o realizare a entităţii SALARIAT.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 46


Metoda MERISE
c) asociaţia - reprezintă o relaţie între entităţi. Numărul entităţilor care intervin în relaţie
caracterizează dimensiunea asociaţiei:
asociaţii binare între două entităţi;
asociaţii ternare între trei entităţi;
asociaţii n-are între n entităţi.
În general se utilizează ca nume de asociaţie un verb care să sublinieze cât mai bine
relaţia dintre entităţi.
Spre exemplu asociaţia LUCREAZA permite să se înţeleagă faptul că un
SALARIAT lucrează într-o SECTIE.

Figura 4.3. Asociaţie

d) realizarea unei asociaţii - este o asociaţie individualizată adică o pereche, triplet, etc.
constituit dintr-o singură apariţie a fiecărei entităţi participante la relaţie. Spre exemplu în
afirmaţia "salariatul Popescu lucrază în departamentul Personal" cuplul Popescu/Personal
este o realizare a asociaţiei LUCREAZA.

e) asociaţie reflexivă - este o relaţie care există între realizarea unei entităţi şi o altă
realizare a aceleiaşi entităţi. Spre exemplu asociaţia INCADRAT este o asociaţie reflexivă
care traduce faptul că un anumit SALARIAT are posibilitatea de a încadra (angaja) alţi
salariaţi.

Figura 4.4. Asociaţie reflexivă

f) legătura - reprezintă o relaţie între o entitate şi o asociaţie. Ea este caracterizată prin


cardinalitatea sa. Se poate distinge printr-un nume, ceea ce este foarte practic în cazul
asociaţiilor reflexive.

g) cardinalitate - permite să se exprime funcţionalitatea şi totalitatea sau parţialitatea unei


relaţii:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 47


Metoda MERISE

• cardinalitatea minimală - este numărul minim de participări ale realizări unei entităţi
la realizările unei asociaţii;
• cardinalitatea maximală - este numărul maxim de participări ale realizării unei
entităţi la realizările unei asociaţii.

Figura 4.5. Cardinalitate

Spre exemplu dacă se examinează MCD-ul următor:

Figura 4.6. Exemplu cu entităţi, asociaţie şi cardinalităţi

se poate spune că aceste cardinalităţi indicate între entităţile SALARIAT şi asociaţia


LUCREAZA se traduc astfel:
orice salariat lucrează în cel puţin o secţie,
orice salariat lucrează în cel mult o secţie,
adică orice salariat lucrează într-o singură secţie. În acelaşi fel cardinalităţile dintre
SECTIE şi asociaţia LUCREAZA se traduc prin: într-o secţie lucrează cel puţin un salariat
şi într-o secţie lucrează cel mult n salariaţi, adică mai mulţi salariaţi.

Se constată că toate cardinalităţile permit să transpună realitatea şi în consecinţă alegerea


lor este primordială. În plus, după cum se va vedea în continuare, ele au o influenţă deloc
neglijabilă asupra MFD.
Cardinalităţile principale sunt constituite din următoarele combinaţii:
0,1 - niciunul sau unul singur
1,1 - unul şi unul singur
0,n - niciunul sau mai mulţi
1,n - cel puţin unul sau mai mulţi
Este posibil să se genereze şi alte cardinalităţi decât acestea, spre exemplu 0,2 dar în
modelul fizic al datelor cardinalităţile superioare lui 1 sunt transformate în cardinalităţi n.

h) informaţia - este componenta elementară a sistemelor informaţionale. (ex. nume,


prenume, cod postal, etc.)

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 48


Metoda MERISE

i) domeniul - permite să se formalizeze ansamblul valorilor care stau la baza informaţiilor.


Toate valorile luate de informaţii şi care sunt transferate entităţilor constituie ansamblul
valorilor din sistemele informaţionale.
Exemple: domeniul dobânzilor - numere pozitive cu 7 întregi şi 2 zecimale; domeniul
numelor - alfabetic cu majuscule.

j) proprietate - este informaţia care se ataşază unei entităţi sau unei asociaţii. Ea poate
referi un domeniu deci ea îi poate moştenii caracteristicile (tip, lungime, listă de valori).
Numele fiecărei proprietăţi poate fi înscris în simbolul entităţii sau asociaţiei atunci când
acestea sunt purtătoare de atribute.
Exemplu: entitatea SALARIAT are proprietăţile marca, nume, prenume, iar asociaţia
INCADRAT are proprietăţile data de început şi data de sfirsit.

Figura 4.7. Proprietăţi

k) identificatorul unei entităţi - este constituit din una sau mai multe proprietăţi
particulare ale unei entităţi astfel încât la fiecare valoare a identificatorului corespunde o
singura realizare a entităţii.
Toate entităţile trebuie să posede un identificator care poate fi compus din una sau
mai multe proprietăţi. Prin convenţie proprietăţile cu rol de identificator sunt subliniate.
De exemplu proprietatea MARCA este identificatorul entităţii SALARIAT adică
poate defini fără ambiguitate fiecare salariat.

Figura 4.8. Identificator

l) identificatorul unei asociaţii - este intotdeauna obţinut prin concatenarea


indentificatorilor entităţilor participante la asociaţie. Acest identificator nu figurează în
MCD.

m) legatură-identificator. S-a văzut necesitatea ca fiecare entitate să aibă un


identificator, dar în anumite cazuri acesta nu este suficient.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 49


Metoda MERISE
Dacă se urmăreste MCD-ul următor:

Figura 4.9. Legatură identificator

se constată că cele două entităţi sunt legate printr-o relaţie de compoziţie.


S-ar putea dori să se definească identificatorul "cod lucrare" din entitatea
elementară LUCRARE, relativ la identificatorul "cod proiect" din entitatea compusă
PROIECT. Dar cum este posibil ca două lucrări să aibă acelaşi cod dacă ele aparţin unor
proiecte diferite, se va putea identifica fară ambiguitate o lucrare prin codul său şi prin
codul proiectului căruia îi aparţine.
În acest caz legătura care porneşte de la entitatea elementară este numită
LEGATURĂ-IDENTIFICATOR, şi are obligatoriu cardinalitatea 1,1.
Pe grafic această cardinalitate apare între paranteze, diferenţiindu-se în acest fel
de o legatură 1,1 normală.

n) legatura de moştenire. Moştenirea poate fi exprimată ca o legătură particulară între


entităţi în acelaşi timp foarte apropiate dar totuşi diferite. Datorită acestui concept de
entitate generală sau mamă, se exprimă caracteristicile comune mai multor entităţi
formând o aceiaşi familie.
Conceptul complementar de entităţi specializate, particulare sau fiice ale unei
entităţi generale exprimă caracteristicile proprii fiecărui membru al familiei. Se vorbeşte de
asemenea de legături generice între entităţi tip şi sub-tip. Toate proprietăţile definite
pentru entitatea generală sunt moştenite de către entităţile specializate. În acelaşi timp
toate asociaţiile unei entităţi generale sunt valabile pentru entităţile specializate.
Această noţiune permite îmbogăţirea considerabilă a MCD punând în evidenţă
noţiunile de tip şi sub-tip în sînul unei aceleiaşi entităţi.
În plus ea permite utilizatorului să genereze un MFD care ţine cont într-adevar de
specificaţiile arătate. Se evită astfel, fie redundanţa informaţională fie înlocuirea
coloanelor care au valori nule.
Fie de exemplu entitatea ANGAJAT, care cuprinde angajaţii de gen masculin şi pe
cei de gen feminin. Se poate reprezenta această particularitate prin noţiunea de moştenire
considerând entităţile ANGAJAT MASCULIN şi ANGAJAT FEMININ ca entităţi specializate
ale entităţii generale ANGAJAT.
Reprezentarea constă într-o legătură cu sageată care pleacă din entitatea fiică şi
puncteză entitatea mamă. Un simbol în forma de semicerc este desenat în mijlocul
legăturii şi serveşte ca punct de întâlnire pentru alte legături venind de la alte entităţi fiică.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 50


Metoda MERISE

Figura 4.10. Moştenire

Reguli de normalizare a MCD

Elaborarea unui MCD se realizează în mai multe etape, şi este adesea supusă
modificărilor pe parcursul realizării proiectului informatic. Una din etapele esenţiale ale
realizarii unui MCD este verificarea modelului aplicând un numar de reguli numite reguli de
normalizare. Se obţine în acest fel un modelul cu redundanţă minima în stocarea datelor.

REGULA 1.
Toate entităţile trebuie să posede un identificator.

REGULA 2.
Toate proprietăţile unei entităţi sau unei asociaţii trebuie să fie elementare, adică
nedecompozabile.

REGULA 3.
Pentru fiecare realizare a unei entităţi sau asociaţii, două proprietăţi nu pot
reprezenta aceiaşi informaţie reală, adică nu pot să aibă valori repetate pentru o aceiaşi
realizare a entităţii sau asociaţiei.

REGULA 4.
Toate proprietăţile, altele decât indentificatorul, trebuie să depindă în întregime de
identificator şi nu numai de o parte din el.

REGULA 5.
Fiecare proprietate trebuie să depindă direct de identificator şi nu prin intermediul
uneia sau mai multor proprietăţi.

Dacă modelul îndeplineşte regulie 1,2 şi 3 este în PRIMA FORMĂ NORMALĂ.


Dacă îndeplineşte şi regula 4 modelul este în A DOUA FORMĂ NORMALĂ.
Dacă îndeplineşte şi regula 5 modelul este în A TREIA FORMĂ NORMALĂ.
Exemplu: "Un salariat al unei întreprinderi, împărţită în secţii, lucrează într-o singură
secţie şi participă la minim două proiecte. Fiecare secţie are un cod şi o denumire."
Această prezentare se traduce în urmatorul MCD.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 51


Metoda MERISE

Figura 4.11. Model nenormalizat

Regulile normalizării nu sunt respectate, şi nu se poate spune nici măcar dacă este
în prima formă normală. De altfel:
nici o proprietate nu este identificator (R1)
proprietatea ADRESA nu este elementară (R2)
este o repetare a numelor de proiect (R3).
Dacă se admite că pentru o secţie dată nu există doi salariaţi având acelaşi nume,
se va putea alege ca identificator cuplul COD_SECTIE, NUME.
Proprietatea ADRESA se descompune de exemplu în două proprietăţi elementare
STRADA şi ORAS.
Repetarea numelui de proiect se va traduce cu ajutorul unei entităţi PROIECT şi a
unei asociaţii PARTICIPA.
Se obţine astfel următorul MCD.

Figura 4.12. Model în prima formă normală

Acest MCD este acum în prima formă normală.


Se poate constata că nu este respectată regula 4. Cuplul COD_SECTIE, NUME
identifică fără ambiguitate fiecare salariat, dar proprietatea DEN_SECTIE nu depinde
decât de o parte a identificatorului, proprietatea COD_SECTIE. Pentru a respecta a
doua formă normală, se adaugă entităţii SALARIAT o nouă proprietate denumită MARCA
care identifică fără ambiguitate fiecare salariat din întreprindere, iar DEN_SECTIE depinde
direct de MARCA. Se obţine următorul MCD:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 52


Metoda MERISE

Figura 4.13. Model în a doua formă normală

Acest model este acum în a doua formă normală dar nu este în a treia formă
normală pentru că nu este respectată regula 5. Se constată că proprietatea
DEN_SECTIE nu depinde direct de identificator, dar depinde mai curând de proprietatea
COD_SECTIE. Dependenţa de identificator nu este directă ci mai degrabă tranzitivă prin
intermediul proprietăţii COD_SECTIE.
Pentru a elimina acest inconvenient este suficient să se introducă o nouă entitate
SECTIE şi o asociaţie LUCREAZA care arată faptul că un salariat lucrează într-o secţie.
Se obţine următorul MCD care este acum în a treia formă normală.

Figura 4.14. Model în a treia formă normală

În concluzie prima formă normală este suficientă pentru implementarea unui


ansamblu de date, dar trebuie urmărită atingerea celei de-a treia forme normale pentru a
minimiza redundanţa informaţională şi în consecinţă riscurile discordanţelor dintre date.
Normalizarea este deci un proces prin excelenţă intelectual, căci bazat pe analiza
semantică a proprietăţilor şi plecând de la un ansamblu amorf de date se obţine un model
conceptual în a treia formă normală.

4.2.2. Modelul logic al datelor

În timp ce modelul conceptualal al datelor este independent de sistemul de gestiune


al fişierelor utilizat, la nivel organizaţional trebuiesc integrate soluţiile de organizare a
datelor astfel încât formalismul entitate/relaţie să poată fi transcris cât mai exact, la nivelul
fizic, în termenii limbajului de gestiune a datelor ales.
Alegerea depinde de tipul software-ului avut la dispoziţie, şi noul model rezultat
(modelul logic al datelor - MLD) trebuie să ţină cont de posibilităţile acestui software fără

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 53


Metoda MERISE
însă să intre în detaliile tehnice ale metodelor de stocare şi de acces specifice următorului
nivel, nivelul fizic. Alegerea sistemului de gestiune a datelor se poate face între fişiere şi
baze de date.
Utilizarea fişierelor constă în înmagazinarea pe suport accesibil prelucrării
automate, a datelor prelucrate în cadrul fiecărei componente a sistemului informatic. Un
fişier se constituie dintr-o submulţime de date relativ omogene relative la o clasă de
elemente a sistemului informaţional. Identificatorul unui fişier este o proprietate aleasă
astfel încât la fiecare valoare a acestei proprietăţi să corespundă o singură realizare a unui
articol din fişier. Articolul dintr-un fişier este o colecţie de proprietăţi care se referă la
acelaşi element. O realizare a articolului reprezintă ansamblul proprietăţilor pentru un
articol individualizat.
Se pot distinge două feluri de fişiere:
• fişiere clasice.
• fişiere secvenţial-indexate multicriteriale

Cu fişierele clasice accesul după criterii multiple este dificil şi sisteme de gestiune a
fişierelor nu permit decât funcţii de adăugare, căutare, modificare şi ştergere. Orice altă
operaţie rămâne în sarcina programatorului.
La fişierele secvenţial-indexate multicrteriale accesul se face după mai multe chei,
este mult mai uşor şi sunt oferite mai multe posibilităţi de prelucrare.
Metoda fişierelor prezintă inconveniente majore, idiferent de tipul de fişiere folosit:
• existenţa renundanţelor;
• apariţia unor probleme de coerenţă;
• procedurile de securitate trebuiesc programate;
• programatorul trebuie să gestioneze el însuşi relaţiile între fişiere
• programatorul trebuie să cunoască metodele de stocare şi de acces;
• creşterea complexităţii sistemului duce la dificultăţi sporite de întreţinere.

Ca urmare a persistenţei acestor inconveniente în informatica mondială s-a impus


un nou concept care a devenit dominant încă din anii '70. Acesta este conceptul de bază
de date. În sistemele de o anumită complexitate sunt necesare metode performante
pentru definirea, organizarea memorarea şi actualizarea datelor. Astfel o bază de date
poate fi definită ca un ansamblu de date organizat unitar şi structurat a cărui gestionare se
face printr-un sistem specializat denumit sistem pentru gestionarea bazelor de date
(SGBD).
Notiunea de bază de date este caracterizată de urmatoarele:
• structurarea datelor;
• redundanţă minimă;
• coerenţa datelor;
• acces după criterii multiple;
• date legate între ele conform cu MCD;
• independenţa programelor şi datelor;
• securitatea datelor;
• actualizare şi interogarea concurentă.

În funcţie de datele de memorat şi de relaţiile dintre ele într-o bază de date pot să
apară următoarele tipuri de structuri:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 54


Metoda MERISE

• structura arborescentă; când există o singură legătură între două entităţi ale bazei
de date, de la "tată" la "fiu", exploatarea facându-se fie pe traseul "tată-fii" fie invers
"fiu-tată".
• structura reţea; când o înregistrare "fiu" poate avea mai multe înregistrări "tată",
care permite căutarea în toate direcţiile pornind de la orice entitate. Trebuie
menţionat aici modelul CODASYL (Conferance on Data Systems Languages)
elaborat la începutul anilor '70, şi ale cărui norme sunt respectate de numeroase
sisteme de baze de date.
• structura relaţională; când entitatea este privită ca o relaţie între proprietăţi şi nu ca
o înregistrare, asigurându-se o independenţă totală a programelor faţă de date.

Trecerea de la MCD la MLD se poate face către toate tipurile de organizare a


datelor, inclusiv către organizarea în fişiere clasice, dar cel mai utilizat este MLD-ul
relaţional.
Modelul logic al datelor utilizează concepte ale modelului relaţional şi presupune
dispunerea datelor sub formă de tablouri cu două dimensiuni numite tabele sau relaţii.
Pentru a facilita înţelegerea regulilor de trecere de la MCD la MLD trebuiesc definite
următoarele concepte:

a) tabel. Un tabel corespunde unei entităţi sau unei asociaţii din MCD şi este alcătuit din
linii şi coloane.
b) linie. O linie corespunde noţiunii de realizare a entităţii sau asociaţiei.
c) coloana. Noţiunea de coloană corespunde noţiunii de proprietate.
d) cheie primară. Noţiunea de cheie primară corespunde noţiunii de identificator.
e) cheie straină. O coloană a unui tabel este numită cheie straină dacă ea corespunde
unei chei primare dintr-un alt tabel. Cheia primară permite accesul la coloanele tabelului
de referinţă evitând repetiţiile.

Reguli de trecere de la MCD la MLD

REGULA 1. Entităţile devin tabele. Proprietăţile devin coloane de tabele. Identificatorii


entităţilor devin chei primare ale tabelelor.
REGULA 2. Când o asociaţie binară are o legătură 0,1 sau 1,1 şi o alta de cardinalitate
0,n sau 1,n apare o migraţie a cheilor entităţii legate de legatura de cardinalitate 0,n sau
1,n spre cealaltă entitate.
Fie MCD-ul din figura 4.15, care prezintă faptul că un "beneficiar" caracterizat prin
proprietăţile "cod fiscal" (identificator) şi "nume beneficiar" primeşte una sau mai multe
facturi caracterizate printr-un "număr factură" (identificator) şi "valoare factură". O factură
este primită de un singur beneficiar .

Figura 4.15. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 55


Metoda MERISE
Asociaţia nu se transformă într-un tabel la nivelul MLD, dar este explicitată plasând
în tabelul "factura" cheia primară a tabelului "beneficiar" care devine o cheie straină. Se
obţine astfel următorul MLD:

Figura 4.16. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

Dacă ASOCIAŢIA din MCD prezentată anterior are proprietatea "data" (data primirii
facturii) atunci MCD şi MLD corespunzător arată astfel:

Figura 4.17. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

Dacă se utilizează conceptul de LEGATURĂ-IDENTIFICATOR ca în MCD-ul


următor care arată că o factură este constituită din una sau mai multe poziţii (rânduri în
factură), iar o poziţie aparţine unei singure facturi,

Figura 4.18. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 56


Metoda MERISE
identificatorul entităţii "poziţii" va fi format din concatenarea identificatorilor entităţilor
participante la asociaţie, conform MLD de mai jos:

Figura 4.19. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

REGULA 3.
Dacă o asociaţie binară este purtătoarea a două legături de cardinalitate 0,n sau
1,n asociaţia devine un tabel în MLD, în care migrează cheile entităţilor.
Asociaţia devine un tabel, în care cheia primară este obţinută prin concatenarea
identificatorilor entităţilor participante la asociaţie.
Dacă asociaţia are proprietăţi, acestea devin coloane în tabelul care rezultă din
asociaţie.
Considerând următoarea situaţie: "un client poate să nu cumpere sau să cumpere n
produse, iar un produs poate să nu fie cumpărat sau să fie cumpărat de n clienti" ,
modelele conceptual şi fizic vor arăta ca în figura 4.28.

Figura 4.20. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

Noţiunea de asociaţie din MCD poate fi deci tradusă în funcţie de cardinalităţile


asociate , în două feluri:
prin utilizarea conceptului de cheie straină (regula 2);
prin utilizarea unui nou tabel (regula 3).
Cardinalităţile alese la nivel conceptual determină deci în mare parte structura fizică, fiind
necesară o mare atenţie în alegerea lor.

REGULA 4.
Atunci când o asociaţie binară are două legături de cardinalitate 0,1 sau 1,1 apare o
dublă migraţie a identificatorilor entităţilor.
Fie următorul MCD şi corespunzător acestuia următorul MLD.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 57


Metoda MERISE

Figura 4.21. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

În MLD se păstrează cele două entităţi provocându-se în fiecare din ele migrarea
reciprocă a identificatorilor. Când asociaţia binară are două legături 0,1 sau 1,1 şi o
proprietate, atunci asociaţia se transformă într-un tabel prin trecerea de la MCD la MLD.

REGULA 5.
Această regulă priveşte în special entităţile generatoare şi entităţile specifice. Fie
MCD următor:

Figura 4.22. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

Există mai multe posibilităţi de a obţine MLD din care o prezentăm pe cea mai simplă,
adică crearea unui tabel pentru fiecare entitate, ceea ce se traduce prin migrarea
identificatorului şi a proprietăţilor de la entitatea generatoare (mamă) în fiecare entitate
fiică:

Figura 4.23. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 58


Metoda MERISE
Atunci când entitatea generatoare este în asociaţie cu o altă entitate, apare o
combinaţie între REGULA 2 şi regulile menţionate mai înainte, rezultatele obţinute fiind în
funcţie de cardinalităţile asociaţiei.

4.2.3. Modelul fizic al datelor

Descrierea unui model fizic este strâns legată de sistemul de gestiune a datelor
ales. În practică se întâlnesc frecvent trei tipuri de soluţii tehnice:

• Utilizarea unui sistem de gestiune a fişierelor clasic având ca metodă principală


accesul secvenţial-indexat. Fişierele indexat secvenţiale sau “cu index rar”
presupun memorarea înregistrărilor într-un fişier numit fişier principal, în ordinea
crescătoare a cheilor şi grupate pe pagini. Se adaugă un fişier de index, ce conţine
pentru fiecare pagină din fişierul principal câte o înregistrare cu valoarea celei mai
mari chei din pagină şi adresa de început a paginii. Fişierul de index este ordonat
crescător în raport cu valoarea cheii. De cele mai multe ori pagina corespunde unui
bloc, înlănţuirea blocurilor în ordine crescătoare a cheilor permite parcurgerea
secvenţială ordonată a fişierului. Atunci când în fişierul de index se găseşte acelaşi
număr de înregistrări cu cele din fişierul principal fişierul se numeşte “cu index
dens”. Pentru fişierele de dimensiuni foarte mari, se poate considera fişierul de
index din organizarea secvenţial indexată ca fişier principal căruia i se ataşează un
fişier cu index rar. Procedând recursiv până se obţine un fişier index ce conţine un
singur bloc, se obţine o structură indexată pe mai multe nivele, foarte flexibilă şi
eficientă, numită structură B-arbore de la denumirea din limba engleză “balanced
trees”.

• Utilizarea unui sistem de baze de date de tip CODASYL. Sistemul CODASYL este
unul reprezentativ pentru modelul de organizare tip reţea. Acesta se poate
implementa uşor prin asocierea a câte unui fişier la fiecare entitate. Înregistrările
fişierului corespund realizărilor entităţii şi câmpurile înregistrării corespund
atributelor entităţii. Modelul reţea este apropiat de forma de reprezentare a bazelor
de date sub forma diagramelor entitate-asociaţie. Deosebirea constă doar în faptul
că toate relaţiile ce apar pot fi numai binare de tipul unu-la-unu şi mai-mulţi-la-unu.
Această restricţie permite reprezentarea grafică a unei baze de date de tip reţea
sub forma unui graf direcţionat numit reţea. Într-o reţea nodurile corespund
entităţilor şi relaţiile sunt reprezentate prin săgeţi între noduri de la tată la fiu.
Structura de reprezentare reţea este dezvoltarea structurii arborescente permiţănd
ca orice colecţie de date să aibă mai multe colecţii de date superioare. O relaţie R
de forma mai-mulţi-la-unu de la entitatea E1 la entitatea E2 se implementează ca o
mulţime de liste circulare numite inele având capetele în fişierul asociat lui E2. Un
inel de capăt e2 aparţinând lui E2 conţine toate elementele e1 aparţinând lui E1
care sunt în relaţie cu e2. Modelul reţea este folosit din ce în ce mai puţin, fiind
eficient doar în cazul unor baze de date foarte mari. De aceea acest tip de baze de
date nu mai sunt studiate şi dezvoltate.

• Utilizarea unui sistem de baze de date de tip relaţional. Modelul relaţional se


bazează pe noţiunea matematică de relaţie, aşa cum este ea definită de teoria
mulţimilor, şi anume ca o submulţime a produsului cartezian al unei liste finite de

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 59


Metoda MERISE
mulţimi numite domenii. Elementele unei relaţii se numesc tupluri, iar numărul de
domenii (nu toate distincte) din produsul cartezian se numeşte aritatea relaţiei. De
obicei relaţiile sunt reprezentate sub forma unor tabele în care fiecare rând
reprezintă un tuplu şi fiecare coloană reprezintă valorile tuplurilor dintr-un domeniu
dat al produsului cartezian. În reprezentarea sub formă de tabel a unei relaţii,
coloanelor şi respectiv domeniilor corespunzătoare lor li se asociază nume intitulate
atribute. Mulţimea atributelor unei relaţii se numeşte schemă relaţională. Un alt mod
de a defini relaţiile este următorul: prin relaţie înţelegem o mulţime de funcţii definite
pe o mulţime de atribute cu valori în reuniunea unor domenii, cu restricţia ca
valoarea corespunzătoare fiecărui atribut să se afle în domeniul asociat acelui
atribut. Mulţimea tuturor schemelor relaţionale corespunzatoare unei aplicaţii se
numeşte schema bazei de date relaţionale, iar conţinutul curent al relaţiilor la un
moment dat se numeşte bază de date relaţională. În modelul relaţional entităţile
sunt reprezentate sub formă de relaţii în care schema relaţională conţine toate
atributele entităţii şi fiecare tuplu al relaţiei corespunde unui element al entităţii. La
atributele entităţii se pot adăuga în relaţie şi alte atribute suplimentare utilizate
pentru exprimarea relaţiilor între entităţi.

Descrierea modelului fizic al datelor (MFD) va fi facută în limbajul sistemului de


gestiune corespunzător soluţiei alese. În plus, mediul de dezvoltare va influenţa şi el foarte
mult MFD.

4.2.4. Modelul conceptual al comunicaţiilor

Acest model, numit şi graf actori-flux, permite descrierea informaţiilor schimbate la


nivel global în sistem. Conceptele utilizate sunt:
a) actor.
Se întelege prin actor tot ceea ce joacă un rol în transmiterea unei informaţii şi care
produce un flux informaţional (pesoană fizică, juridică, clădire, servicii) Actorii se împart în
două categorii:
• actori interni, care fac parte din organizaţie;
• actori externi organizaţiei sau domeniului studiat.

b) flux.
Un flux este un schimb de bunuri, bani sau informaţii între un actor emiţător şi unul
receptor. Se disting în particular următoarele fluxuri:
• fluxuri fizice
• fluxuri monetare
• fluxuri de informaţii
Printre fluxurile de informaţii, în funcţie de natura suportului se va vorbi de flux
informaţional oral, documentar sau informatic. O altă clasificare a fluxurilor este în funcţie
de locul emiţătorului în raport cu domeniul studiat:
• flux intern, atunci când este emis de un actor intern domeniului;
• flux extern, atunci când este emis de un actor extern domeniului.

c) ordonarea fluxurilor.
Această operaţie permite observarea înlănţuirii fluxurilor, putându-se deosebi
fluxurile primare de fluxurile secundare.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 60


Metoda MERISE

d) flux primar.
Un flux primar este un flux care apare la cel mai scăzut nivel organizatoric într-un
domeniu de gestiune. Într-un domeniu contabil, un flux primar va fi de exemplu un
borderou de mişcări, document situat în amonte de fluxuri ca jurnalele, cartea mare,
balanţa, bilanţul etc..

e) flux secundar.
Un flux secundar este un flux a cărui emisie este subordonată preexistentei unuia
sau mai multor fluxuri primare sau secundare. De exemplu, emiterea unei facturi este
subordonată recepţiei unei comenzi.

f) graful fluxurilor.
Graful fluxurilor este un graf ale cărui noduri sunt actori iar arcele orientate sunt
fluxurile schimbate.

Figura 4.24. Modelul conceptual al comunicaţiilor

4.2.5. Modelul conceptual al prelucrărilor

Prelucrările constituie partea dinamică a sistemului informaţional. Ele descriu acţiunile ce


trebuie executate asupra datelor pentru obţinerea rezultatelor scontate. Prelucrările nu
sunt de fapt decât traducerea regulilor de gestiune care compun activitatea sistemului
economic. Reprezentarea schematică face apel la următoarele concepte:

1)domeniu.
Noţiunea de domeniu în sensul de "domeniu de gestiune" corespunde unei părţi a
sistemului care conţine subansamble coerente.
Exemplu: domeniul comercial, domeniul financiar, domeniul personal.

2)procese.
Procesele reprezintă subansamble ale unui domeniu. Se recurge la această
împărţire atunci când sistemul de studiat este foarte vast.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 61


Metoda MERISE
Exemplu: Domeniul comercial al unei întreprinderi poate cuprinde trei procese: urmărire
reprezentanţi, primire comenzi şi urmărire comenzi.

3) operaţie.
O operaţie este o activitate prin care se produc fluxuri informaţionale. O operaţie
este definită imaterial, fără restricţii organizatorice. Ea descrie la fel de bine gestiunea
manuală cât şi pe cea automată.
O operaţie poate utiliza una sau mai multe entităţi şi/sau asociaţii pentru acţiuni de
creare, modificare, ştergere sau consultare.
O operaţie se descompune în acţiuni.
Exemplu: O operaţie în domeniul "Evidenţa personalului" ar putea fi "Obţinerea
adeverinţei de salariu". Simbolul pentru operaţie este:

Figura 4.25. Operaţie

4) acţiune.
O acţiune este o funcţie elementară. Între acţiunile unei operaţii nu există aşteptare, şi
derularea lor este secvenţială.
O acţiune poate referi una sau mai multe REGULI DE GESTIUNE
O operaţie poate utiliza una sau mai multe entităţi şi/sau asociaţii
pentru acţiuni de creare, modificare, ştergere sau consultare. Simbolul este:

Figura 4.26. Acţiune

5) reguli de gestiune.
O regulă de gestiune este o reglementare care la nivelul întreprinderii se va aplica
sistematic. Regulile de gestiune vor servi la definirea ansamblului de reguli care trebuiesc
respectate pentru acţiuni. O aceeaşi regulă de gestiune se poate aplica uneia sau mai
multor acţiuni. De exemplu:
• trebuie aplicat 2% reducere clienţilor ale căror comenzii din anul precedent au
depăşit 40.000 lei;
• comenzile către furnizor trebuie să fie vizate de către şeful serviciului aprovizionare.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 62


Metoda MERISE
6) eveniment.
În timpul analizei unei operaţii trebuie întotdeauna să se pună întrebarea "care sunt
evenimentele care concură la declanşarea unei operaţii?". Un eveniment se defineşte ca
un flux de orice natură, sau un fapt care permite lansarea unei operaţii. Un eveniment va
fi în general desemnat printr-un verb la participiu document, ci trebuie conservat aspectul
dinamic al descrierii. Se va spune mai bine "comanda primită" decât "comanda".
De exemplu, cererea unui deviz este un eveniment. Faptul că suntem în a cincea zi din
lună este de asemenea un eveniment. Simbolul pentru eveniment este:

Figura 4.27. Eveniment

Un eveniment are un nume, un cod, şi un alias care apare între paranteze. Se vor distinge:
evenimente declanşatoare, care declanşează o operaţie sub controlul unei condiţii de
sincronizare;
evenimente rezultate, produse de către o operaţie ca urmare a unei reguli de emisie.
Declanşarea unei operaţii este în general condiţionată de prezenţa mai multor evenimente
declanşatoare. Aceste evenimente nu apar în acelaşi moment, deci apare necesitatea
condiţionării declanşării operaţiei cu o condiţie de sincronizare a evenimentelor
declanşatoare. În acelaşi fel, operaţiile, nu generează întotdeauna aceleaşi evenimente
rezultante. Producerea evenimentelor rezultante va fi deci supusă regulilor de emisie.

Figura 4.28. Evenimente declanşatoare şi rezultante

Evenimentele 1 şi 2 declanşează o operaţie alcătuită din două acţiuni 1 şi 2, iar


evenimentele 3 şi 4 sunt rezultatul operaţiei.

7) condiţia de sincronizare.
Condiţia de sincronizare este exprimată printr-o condiţie booleană care leagă
evenimentele declanşatoare prin operaţii logice ŞI, SAU, NU. Operaţia nu este declanşată
decât atunci când condiţia este îndeplinită. Este recomandată folosirea alias-ului pentru
descrierea condiţiei de sincronizare.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 63


Metoda MERISE
În exemplul din figura 4.29., operaţia nu va fi declanşată decât dacă evenimentul A
se produce în acelaşi timp cu evenimentul B sau C.
Dacă un singur eveniment este necesar pentru declanşarea operaţiei, condiţia de
sincronizare dispare din reprezentarea grafică.

8) regula de emisie.
O regulă de emisie defineşte condiţia sub care evenimentele rezultate vor fi
produse de către o operaţie. O operaţie poate avea una sau mai multe reguli de emisie, o
regulă gestionând emisia unuia sau a mai multor evenimente rezultate.

Figura 4.29. Condiţia de sincronizare

Figura 4.30. Regula de emisie

O operaţie poate să nu aibă regulă de emisie. În acest caz emisia evenimentelor este
necondiţionată şi se traduce cu ajutorul cuvântului "totdeauna". O regulă de emisie poate
avea un alias pentru uşurarea afişării simbolului operaţiei în cazul în care textul care
defineşte regula este prea lung.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 64


Metoda MERISE

Figura 4.31. Modelul conceptual al comunicaţiilor; Exemplu

Evenimentele 1, 2 şi 3 declanşează operaţia 1 punându-se condiţia de sincronizare “a ŞI


(b SAU c)”. Operaţia 1 este constituită din acţiunile 1 şi 2 care conduc la regula 2 de
emisie. Evenimentele 4 şi 5 sunt rezultate produse de operaţia 1.
Operaţia 2 compusă din acţiunea 3 este declanşată de evenimentul 5. Evenimentul 6 este
întotdeauna emis de operaţia 2.

9) reguli de creare a unui MCP.

Crearea unui MCP poate părea uşoară la prima vedere, dar se poate constata că
există tendinţa de a se comite două tipuri de erori:
erori de modelare;
erori de validare a modelului.

10) erori de modelare

Erorile de modelare sunt datorate în general dificultăţilor pe care le întâlnim în


timpul analizei unui proces în separarea părţii conceptuale de partea organizaţională.
Trebuie să ne amintim tot timpul că MCP trebuie să exprime ce trebuie făcut, dar nu
arată când trebuie făcut şi nici unde trebuie făcut (concepte organizaţionale) şi încă şi mai
puţin cum trebuie făcut (concept operaţional).

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 65


Metoda MERISE
Cu titlu de exemplu să încercăm modelarea procesului de selecţie a unui candidat
la ocuparea unui post. Această modelare se sprijină pe următoarea prezentare sub formă
de text.
"La primirea dosarului, un angajat efectuează controlul documentelor din dosar.
După care se studiază curriculum vitae-ul redactat de candidat şi care face parte din
documentele depuse în dosar. Atunci când aceste controale sunt favorabile, se trimite o
convocare pe adresa candidatului"

Figura 4.32. MCP; Erori de modelare

Fără a putea spune că acest model este fals se pot formula totuşi următoarele
observaţii:
• nici un eveniment extern, după venirea dosarului, nu justifică împarţirea prelucrărilor
aşa de detaliat (scrisoarea de respingere reprezintă de fapt numai un singur
eveniment);
• s-a ţinut cont în acest model de o restricţie organizaţională, asimilând o operaţie
desfăşurată într-un anumit loc de muncă unei operaţii conceptuale;
În general, atunci când o serie de operaţiuni se înlănţuie fără evenimente externe sau
interne justificate cu adevărat, nu trebuie să aibă loc o detaliere a operaţiunilor.
Se poate propune următorul MCP:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 66


Metoda MERISE

Figura 4.33. MCP corectat

11) erorile legate de validarea modelului.

După conceperea unui MCP, este posibil să se aplice câteva reguli de validare.
Aceste reguli, elementare, fac apel mai ales la bunul simţ.

a) Reguli legate de operaţiuni.


Când s-a plasat o operaţie în model trebuie verificate următoarele:
o operaţie este un ansamblu de acţiuni neîntreruptibile, adică nu sunt supuse aşteptării
unor evenimente. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie folosite mai multe operaţii;
o operaţie trebuie să fie omogenă, adică fără prelucrări alternative dezechilibrate în
interior. O operaţie neomogenă poate să ascundă producerea unor evenimente interne
neprevăzute care ar antrena împărţirea operaţiei în mai multe operaţii omogene;
trebuie să se obţină un rezultat în toate situaţiile;
o operaţie este întotdeauna precedată de cel puţin un eveniment;
o regulă de emisie trebuie să coexiste întotdeauna cu contrariul său (afară de cazul
"totdeauna");

b)Reguli legate de condiţiile de sincronizare.


Când se introduce în model o condiţie de sincronizare, este preferabil să se verifice
să nu fie întotdeuna falsă şi să nu existe posibilitatea ca sincronizarea să fie activată de
evenimente care sosesc la momente diferite, acesta fiind cazul operaţiei care depinde de
mai mult decât de un singur eveniment şi când operaţia este declanşată de fapt de sosirea
unui singur eveniment.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 67


Metoda MERISE

Figura 4.34. MCP; Sincronizare nerecomandată

Acest tip de operaţie nu este recomandat pentru că prin condiţia de sincronizare A


SAU B producerea evenimentului 1 sau a evenimentului 2 va declanşa operaţia fără nici o
aşteptare, fapt care contrazice definiţia sincronizării. În acest sens modelul di figura 4.43.
prezintă o anume incoerenţă pentru că producerea evenimentului "b" declanşează imediat
şi necondiţionat operaţia 2, ceea ce înseamnă că operaţiile 1 şi 2 sunt în realitate una
singură. Este de preferat în acest caz modelul din figura 4.44.

Figura 4.35. MCP cu incoerenţe

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 68


Metoda MERISE

Figura 4.36. MCP corectat

12) reguli legate de funcţionarea unui MCP.

MCP nu este numai un model static de reprezentare a prelucrărilor, dar este în


acelaşi timp un model dinamic a cărui funcţionare este supusă anumitor reguli care depind
în cea mai mare parte de context. Se vor aborda numai cazurile în care funcţionarea
modelului este imposibilă sau nedeterminată, adică vor fi abordate noţiunile de conflict şi
de ciclu.

a) Noţiunea de conflict.
Se spune că există un conflict relativ la un eveniment dacă acest eveniment
contribuie la mai multe sincronizări. Astfel următorul MCP prezintă o situaţie conflictuală:

Figura 4.37. MCP cu conflict

Apariţia evenimentului 2 va putea într-un mod nedeterminat să contribuie la activarea


operaţiilor 1 şi 2. Acest conflict poate fi rezolvat în două feluri:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 69


Metoda MERISE
cardinalitatea producerii evenimentului 2 este 2 şi în acest caz cele două apariţii ale
evenimentului 2 sunt folosite în cele două sincronizări;
condiţiile de participare ale evenimentului 2 la cele două operaţii sunt exclusive.

b) Noţiunea de ciclu.
Când o operaţie are ca eveniment declanşator un eveniment pe care ea îl produce
nemijlocit sau prin intermediul mai multor operaţii, ne găsim în prezenţa unui ciclu.
Folosirea ciclurilor, cu condiţia să fie valide, este o tehnică ce permite să se reducă
sensibil mărimea MCP-ului. Un astfel de ciclu (figura 4.46.) este controlat şi condiţiile sale
de pornire şi de terminare trebuie să fie clare. Astfel pornirea ciclului se face cu ajutorul
evenimentului "start” şi oprirea se face cu ajutorul evenimentului "stop". Aceste
evenimente nu sunt fictive, dar corespund în general în practică evenimentelor care
introduc restricţii temporale de tipul: "întâi ale lunii, începutul perioadei, 15 ale lunii ..."

13) validarea modelelor.

Validarea modelelor are ca obiectiv sinteza între analiza datelor şi analiza


prelucrărilor. Ea permite verificarea între MCD şi MCP.
Verificarea acestei coerenţe are ca regulă esenţială verificarea ca toate entităţile şi
asociaţiile MCD-ului să fie utilizate de cel puţin o operaţie a MCP.

Figura 4.38. MCP cu ciclu

Entitatea sau asociaţia trebuie atunci să fie asociată unui eveniment declanşator
sau rezultant, sau să intervină într-o regulă de gestiune sau un calcul.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 70


Metoda MERISE
Când lipsa coerenţei este constatată se poate interveni asupra MCD. Aceasta se
poate traduce prin:

adăugarea de proprietăţi care reprezintă informaţii a căror necesitate nu a fost banuită;


adăugarea de noi asociaţii care stabilesc dependenţe între entităţi care nu erau corect
precizate.

Asocierea modelului datelor cu modelul prelucrărilor este unica operaţie care permite
validarea MCD. Operaţia de validare permite trecerea de la un MCD brut la un MCD
validat.

4.2.6. Modelul organizaţional al prelucrărilor

Anumite concepte au fost definite la modelul conceptual al prelucrărilor, deci se vor


prezenta numai conceptele noi specifice MOP.

1)procedura.
O procedură este o succesiune de faze aparţinând aceluiaşi proces şi executat de
actori. Este un subansamblu al unui proces din MCP decalaşat de unul sau mai multe
evenimente.
MOP trebuie să fie stabilit cu grija căci el constituie prima viziune globală şi
coerentă a sarcinilor efectuate de către actori, schimburile dintre actori, datele la care fac
apel actorii şi restricţiile organizaţionale.

2) actorii.
Un actor este o entitate organizaţională însărcinată să efectueze un anumit număr
de faze. Un actor aparţinând domeniului studiat este numit actor intern, iar în caz contrar
este numit actor extern. Actorii sunt coloanele principale în MOP.
O coloană actor dintr-o procedură constituie o "procedură actor". Astfel fiecare procedură
actor trebuie să pună în evidenţă contribuţia actorului în cadrul unui proces dat.
Procedura actor cuprinde ansamblul sarcinilor efectuate de către un actor, MOP permiţând
astfel stabilirea lucrărilor executate de fiecare actor.

3) faza.
O fază este o înlănţuire ninteruptibilă de task-uri cu aceiaşi periodicitate, executate
de un actor intern sau extern. O fază este reprezentată grafic prin simbolul:

Figura 4.39. Faza

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 71


Metoda MERISE

Acest formalism permite să se vizualizeze imediat:


• denumirea fazei;
• numele prelucrărilor sau task-urilor care compun faza;
• condiţiile de sincronizare ale evenimentelor declanşatoare;
• regulile de emisie ale evenimentelor rezultante.

În plus, o fază relevă caracteristicile următoare:


• natura sau tipul prelucrării;
• derularea prelucrării;
• locul unde se desfăşoară.

O fază poate utiliza una sau mai multe tabele ale unui MLD, pentru consultare,
creare, modificare sau ştergere.

4) tipul unei faze.


Tipul unei faze este gradul său de automatizare. O fază este manuală sau
automată. O fază poate fi în întregime automată sau interactivă.

5) derularea unei faze.


Derularea unei faze se caracterizează prin periodicitatea sa şi prin durata sa.
Pentru durată se va indica ora de început şi durata maximă a fazei.

6) locul de desfăşurare a activităţii.


Locul de desfăşurare a activităţii înglobează conceptul de actor căruia i se atribuie
caracteristici organizaţionale. Aceste caracteristici sunt tipul locului de desfăşurare,
responsabilul şi resursele.
Tipul locului reprezintă ansamblul locurilor unde acţiunile unei operaţii conceptuale
se pot efectua.
Resursele sunt ansamblul mijloacelor care permit realizarea anumitor acţiuni ale
unei operaţii. Resursele pot fi consumabile sau reutilizabile.
Caracteristicile legate de desfăşurarea unei faze sunt indicate în coloana
"perioadă" a MOP iar tipul este indicat în coloana "tip". Actorul sau locul de desfăşurare a
activităţii relativ la o faza este indicat prin coloana unde figurează faza. La fiecare operaţie
conceptuală din MCP îi corespunde una sau mai multe faze.

7) task.
O fază este descompusă în task-uri. Un task reprezintă o funcţiune elementară. Un
task poate folosi una sau mai multe reguli de organizare.
Conceptul de task este foarte important pentru că el stă la baza dezvoltărilor
ulterioare.

8) eveniment.
Conceptul de eveniment este acelaşi care a fost definit în MCP, cu deosebirea că
noţiunea cuprinde şi alte tipuri de evenimente care îmbracă mai ales aspectul
organizaţional (introducerea unei comenzi, decizia superiorului, etc.)
Aceste evenimente, iniţiate prin regulile de organizare, vor avea un efect deloc
neglijabil asupra împărţirii operaţiilor conceptuale în faze.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 72


Metoda MERISE
9) reguli de organizare.
O regulă de organizare decurge dintr-o alegere organizatorică. O regulă de
organizare poate fi aplicată unuia sau mai multor task-uri. Ele corespund adesea unei
reguli de gestiune căreia i se dă o dimensiune organizatorică.
Exemplu: O regulă de gestiune spune că "orice client trebuie să fie solvabil". La nivel
organizaţional, se îmbogăţesşte această regulă precizând modul de calcul prin care să se
permită verificarea solvabilităţii clientului. Astfel, orice regulă de calcul poate fi o regulă
organizaţională.

10) modul.
Conceptul de modul permite să se arate cu ce mijloc (în general informatic) poate
să se execute un task. Un modul constă din: un ecran de culegere, un program de editare,
etc..
Un acelasi modul poate fi utilizat de unul sau mai multe task-uri. Un modul poate
utiliza unul sau mai multe tabele ale unui MLD, în consultare, creare, modificare sau
ştergere.
Pentru exemplificare prezentăm un model ipotetic privind prelucrarea unor cereri de
aprovizionare.

Figura 4.40. Modelul organizaţional al prelucrărilor

Reguli de concepere a unui MOP.

MOP poate fi dedus din MCP. Analiza restricţiilor organzaţionale condiţionează în


întregime trecerea de la MCP la MOP. El se caracterizează prin luarea în considerare a
restricţiilor organizaţionale. Se trece într-adevar de la un ansamblu de lucrări finalizate

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 73


Metoda MERISE
(operaţiile conceptuale), la un ansamblu de lucrări organizate (task-urile), având
numeroase restricţii organizaţionale.
Metoda va consta în analiza restricţiilor organizaţionale şi în împarţirea fiecărei
operaţiuni conceptuale.

1) Analiza restricţiilor organizaţionale.


Analiza restricţiilor organizaţionale va permite punerea în evidenţă a noilor actori şi
a noilor evenimente.
Evenimentele unui MOP pot fi conceptuale sau numai organizaţionale. Un eveniment este
conceptual dacă el decurge direct dintr-un MCP şi este organizaţional în caz contrar.
Evenimentele organizaţionale pot fi purtătoare sau nu de date. În cazul în care ele
sunt purtătoare de informaţii, ele fac obiectul unei descrieri, care va servi la validarea
modelelor de date. În cazul când ele nu sunt purtătoare de date, acestea sunt evenimente
de tipul "resursă disponibilă" şi nu este necesar să se reprezinte în MOP. În acest caz, se
vor regăsi în coloana "perioadă" sau "tip".

2) Împarţirea fiecărei operaţiuni conceptuale.


Punerea în evidenţă a unor noi actori şi/sau a unor noi evenimente va permite
împărţirea fiecărei operaţii conceptuale în faze. Fiecărei operaţiuni conceptuale din MCP îi
va corespunde:
o fază unică în MOP; este cazul unei operaţii conceptuale care poate fi complet executată
de un actor într-o aceiaşi unitate de timp.
mai multe faze în MOP; este cazul unei operaţii conceptuale care trebuie să fie împarţită
în mai multe subansamble de periodicităţi diferite pentru unele acţiuni sau o împărţire
rezultând dintr-o restricţie organizatorică.
Pentru mai buna descompunere a unei operaţii conceptuale, este necesar să se
procedeze la o analiză ascendentă plecând de la rezultate spre evenimente.
Astfel, o operaţie conceptuală dă întotdeuna cel puţin o faza de producere a unui
rezultat. Eventual, dacă sunt necesare calcule prea lungi pentru producerea rezultatului se
poate defini o fază de calcul specific. Se vor distinge atâtea faze de achiziţie de date câte
fluxuri informaţionale necesită o introducere de date.
Ansamblul fazelor astfel obţinute, prin descompunerea procedurii funcţionale, pot fi
eventual din nou combinate dacă:
• la ele nu participă decât un singur actor;
• nu necesită decât resurse identice;
• nu au loc decât în acelaşi moment;
• nu sunt supuse unei aşteptări de natura organizaţională.

În cursul descompunerii unei operaţii conceptuale, este frecventă obţinerea unei


faze care a fost deja determinată anterior. În acest caz nu se va reţine decât o singură
fază.
Se constată că metoda nu constă în analiza restricţiilor organizaţionale şi apoi
împărţirea fiecărei operaţii conceptuale, ci mai curând împărţirea operaţiilor în acelaşi timp
cu analiza restricţiilor organizaţionale. Orice fază trebuie să fie caracterizată de o unitate
de loc, o unitate de timp şi o unitate de resurse.
Validarea modelelor are ca obiectiv sinteza între analiza datelor şi analiza
prelucrărilor. Ea permite verificarea coerenţei între MLD şi MOP. Verificarea acestei
coerenţe se efectuează la două niveluri:
• toate tabelele din MLD sunt necesare;
• orice coloană din MLD este utilizată de cel puţin o operaţie din MOP.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 74


Metoda MERISE
Coloana trebuie să figureze la un eveniment declanşant sau rezultant, sau să intervină
într-o regulă organizatorică.
Un al doilea nivel mult mai detaliat care verifică dacă accesul la o tabelă este
necesar în raport cu obiectivele task-ului care se efectuează.
Când se constată o lipsă de coerenţă poate fi necesară intervenţia în modelele de
date şi chiar modificarea la nivelul MCD. Aceasta se poate traduce prin:
• adăugarea de proprietăţi care reprezintă informaţii a căror necesitate nu a fost
bănuită; aceasta poate conduce la o anumită denormalizare a modelului de date;
• adăugarea de noi asociaţii care stabilesc dependenţe între entităţi care nu erau
corect precizate;
• adăugarea la nivelul MLD a unor noi indecşi care asigură timpi de răspuns mai bun.

4.2.7. Modelul operaţional al prelucrărilor

Scopul modelului operaţional al prelucrărilor (MOpP) este de a descrie arhitectura


programelor care vor fi realizate pornind de la fazele descrise în MOP. Aceste programe
vor fi: programe "batch" sau programe de prelucrare a tranzacţiilor (pentru faze în "timp
real").
Se recomandă respectarea câtorva reguli în funcţie de tipul programelor. Astfel pentru
programele "batch":
• împărţirea acestora după periodicitatea de prelucrare;
• împarţirea după tipul de prelucrare (validare, calcul,actualizare, editare)

Pentru prelucrarea tranzacţiilor se recomandă următoarele reguli:


• fiecărui ecran îi va corespunde o tranzacţie;
• fiecare tranzacţie va fi structurată în afişare ecran, introducere date, prelucrare
ecran (normalizare I.S.O.);
• stabilirea normelor ergonomice pentru afişarea ecranului şi introducerea datelor;
• împărţirea prelucrărilor în validări, calcule, actualizări şi editări;

Descrierea nivelului operaţional al prelucrărilor va evolua foarte mult în următorii


ani prin utilizarea limbajelor de baze de date ca SQL şi prin generalizarea programării
orientate pe obiecte.

4.3. Ciclul de decizie

Ciclul de decizie cuprinde toate deciziile luate pe parcursul desfăşurării proiectului,


mai generale la început şi apoi din ce în ce mai precise. Deciziile globale trebuie luate de
directorul general, dar la fiecare nivel trebuie consultat personalul implicat. Ierarhia
deciziilor care se pot lua este următoarea:
• împărţirea sistemului informaţional în domenii;
• orientările generale în ceea ce priveşte gestiunea, organizarea şi soluţiile tehnice;
• planificarea dezvoltării;
• alegerea între procedurile manuale şi automate;
• alegerea procedurilor ce se vor executa în timp real;

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 75


Metoda MERISE

• determinarea locurilor de muncă şi a sarcinilor respective;


• conceperea ecranelor, listelor, etc.

În responsabilitatea conducerii cade în mod normal iniţierea proiectului şi ulterior


terminării acestuia evaluarea reuşitei proiectului. Această observaţie ne duce spre ideea
că o corectă abordare a ciclului de decizie trebuie începută de la nivelul sistemului
informaţional, prin împărţirea sistemului în zone de interes şi prin stabilirea orientărilor
generale.
Totodată trebuie făcută o diferenţa între atitudinea decizională pasivă, care lasă
lucrurile să evolueze în mod “natural” şi o politică managerială consecventă în direcţia
informatizării.
Din constantările practice se observă o etapizare "naturală" în introducerea
prelucrării automate a datelor. Această etapizare depinde de condiţiile obiective existente
în economie:
• starea tehnologiei hardware;
• starea tehnicilor de rezolvare a problemelor fundamentale;
• riscul pe care-l implică deficienţele de organizare.

Deşi tehnologia hardware este uniformă în cea mai mare parte a lumii, tehnica
rezolvării problemelor fundamentale, variază de la industrie la industrie şi de la
întreprindere la întreprindere. Valoarea riscului pe care-l implică, deficienţele de
organizare variază de la caz la caz. Pragul de la care o anumită activitate devine riscantă
este o problemă subiectivă şi se stabileşte în funcţie de nivelul acceptat al probabilităţii de
producere a evenimentelor nefavorabile. Dar miza depăşirii eventualelor dificultăţi este
mare deoarece un succes mai însemnat realizat de o întreprindere va stârni un ecou rapid
în rândul celorlalte.
Etapizarea pătrunderii calculatoarelor într-o întreprindere, sintetizată pe baza mai
multor constatări practice este următoarea:
1. aplicaţii de bază ale calculatoarelor;
2. aplicaţii intradivizionare ale calculatoarelor;
3. aplicaţii interdivizionare ale calculatoarelor;
4. aplicaţii avansate ale calculatoarelor.

Această etapizare nu presupune o intervenţie coordonată în direcţia informatizării.


Bineânţeles că în cazul unei opţiuni ferme de realizare a unui sistem informatic se va
putea aborda direct etapa finală în utilizare a calculatoarelor.

1.Prima arie de aplicaţii într-o întreprindere productivă este aceea în care se cere un efort
individual, sau cel mult, cooperarea între grupuri mici. Ca rezultat, aplicaţiile iniţiale sunt
limitate la proiecte de proporţii şi complexităţi reduse. în plus hard-ul se alege dintre cele
mai ieftine alternative, din cauza tendinţei normale de limitare a riscului financiar în
introducerea unei tehnologii noi şi nu prea cunoscute. Accentul în primele aplicaţii se pune
pe înlocuirea muncii umane în activităţi de sortare, raportari scrise şi rezolvări de ecuaţii.

2.O altă etapă este aceea când se utilizează personalul dintr-un singur compartiment şi
este caracterizată prin întreţinerea şi punerea la zi a fişierelor şi printr-un nivel mai ridicat
al complexitatii.Aplicaţiile includ state de plată, stocuri, registre contabile generale,
balanţe, calculul dividentelor, evidenţa mijloacelor fixe, etc..

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 76


Metoda MERISE
3.Cea de-a treia etapă se caracterizează prin încercarea de rezolvare a unor probleme
economice care cer un număr limitat de cooperari între sectoare. Există un interes
crescând pentru optimizarea sistemelor complexe şi de regulă, majoritatea întreprinderilor
urmăresc să câştige maximum prin optimizarea planificării şi utilizării echipamentelor
electronice. După cum sarcinile de lucru cresc pentru echipamentele de calcul ale
intreprinderii, există tendinţa de a favoriza aplicaţiile mai urgente, astfel încât apar cozi de
aşteptare în vederea punerii la punct a celorlalte aplicaţii. O rezolvare a acestei probleme
este descentralizarea responsabilităţilor de calcul. În această etapă se încearcă şi câteva
din aplicaţiile cele mai simple de comandă a proceselor de producţie. Comanda proceselor
şi-a câştigat o largă apreciere în industriile unde produsele sunt elaborate fie în flux
continuu sau proces intermitent şi unde controlul permanent al materiei prime, împreună
cu controlul condiţiilor de funcţionare, determină îmbunătăţirea produselor şi reducerea
cheltuielilor de producţie.

4.La sfârşitul etapei a treia devine clar pentru multe întreprinderi că apropierea
treptată de rezolvarea problemei şi de păstrarea înregistrărilor nu ţine pasul cu cerinţa
întreprinderii pentru informare şi răspuns. Un răspuns la această problemă este
implementarea unui sistem informatic integrat. În industriile care au o producţie de masă,
cu utilizarea unei tehnologii omogene, aceste sisteme pot fi introduse fără prea mari
dificultăţi. Totuşi, majoritatea întreprinderilor productive au o tehnologie extrem de
diversificată în ceea ce priveşte primirea comenzilor, achiziţionarea de materii prime,
distribuirea, depozitarea şi mecanismul de desfacere. Un element simplu ce exemplifică
eterogenitatea schimburilor de informaţii este numărul de formulare diferite utilizate în
interiorul întreprinderii. Cu toate că aceste sisteme sunt deseori denumite sisteme
informatice de conducere, elementul lor comun este necesitatea unei baze de date
integrate.

În opoziţie cu atitudinea pasivă se află acţiunea conştientă prin care strategia


întreprinderii trebuie să beneficieze de o serie de orientări generale care să-i permită
câştigarea unor avantaje competitive. În acest sens modelul următor permite corelarea
scopurilor întreprinderii cu avantajele potenţiale dar şi cu efortul necesar.
Conducătorul este pus aşadar în faţa unei probleme foarte importante şi deloc
uşoară. Este evident că are nevoie de o tehnologie informatică, dar care aplicaţii
informatice din cele existente sau dintre cele oferite pe piaţă au o importanţă strategică şi
pot influenţa în mod decisiv potenţialul firmei? El trebuie să ştie când tehnologia
informatică este un element critic pentru întreprinderea sa. O cale posibilă pentru o
investigaţie de acest fel o constituie Modelul strategic tip grilă (The Strategic Gril Model;
Figura 4.49.) care permite determinarea importanţei şi impactului strategic prin situarea
firmei într-un cadran cu două dimensiuni:
• impactul strategic al sistemelor existente;
• impactul strategic al dezvoltării sistemelor (sistemele viitoare)
În cadranul 1 “suport” (de sprijin) sistemele informatice sunt văzute ca având un
impact redus asupra activităţii firmei şi tind să rămană aşa şi în viitor. Dependenţa
activităţii firmei de sistemele informatice este considerabil scăzută. Tehnologia informatică
este percepută ca un sprijin funcţional fără să implice investiţii semnificative şi sunt
coordonate de la un nivel ierarhic mijlociu şi scăzut.
În cadranul 2 “factory” (de fabricaţie) deşi sistemele informatice sunt importante în
afacerile firmei ele nu sunt în centrul dezvoltării strategice. Un posibil exemplu l-ar putea
constitui o întreprindere în care producţia este condusă prin sisteme de control în timp real

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 77


Metoda MERISE
dar viitoarele dezvoltări ale sistemului informatic nu vor influenţa semnificativ activitatea
firmei.
În cadranul 3 “turnaround” (revenire) sistemele informatice nu au fost foarte
importante în trecut dar realizarea de noi sisteme a început să devină critică pentru
activitatea viitoare a firmei. Firma realizează această schimbare de optică nu numai
datorită unei creşteri a activităţii ci mai ales pentru menţinerea pe piaţă într-un mediu
economic perturbat. Se poate exemplifica acestă situaţie cu o întreprindere în care
planurile de dezvoltare sunt puternic legate de tehnologia informatică.

Figura 4.41. Modelul strategic “grila”

În cadranul 4 “strategic” se reprezintă firmele a căror activitate depinde în mod critic


de existenţa sistemelor informatice. O performanţă scăzută ori căderea acestor sisteme
poate fi cauza unor disfuncţionalităţi majore. Mai mult, dezvoltarea sistemului informatic
este critică pentru activitatea firmei şi trebuie să cadă în sarcina conducerii executive a
firmei. Rolul important al tehnologiei informatice este remarcat şi de volumul semnificativ
de investiţii din acest domeniu. Exemple de firme din acest cadran sunt băncile,
companiile de asigurări, firme de brokeraj, ziare, institute de cercetări de marketing, etc.
Situarea întreprinderii în acest cadran trebuie să vizeze lanţul producţie-desfacere,
existând posibilitatea ca diferite alte activităţi să se găseasca în celelalte cadrane.
Acest model permite o privire statică asupra prezentului şi viitoarei dependenţe de
sistemele informatice. De altfel este important de urmărit mişcarea în timp în interiorul
grilei. Trecerea din cadranul “suport” în “strategic” se poate face sub presiunea progresului
tehnologic, a competiţiei de pe piaţa sau a unor noi obiective în dezvoltarea firmei.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 78


Probleme rezolvate

Capitolul 5. Probleme rezolvate

1. PROBLEMĂ.

Fie următorul Model Conceptual al Datelor:

Loc
numar loc

(1,1)

cuprinde

1,n

Vagon clasa
este
serie vagon 1,1 0,n numar clasa

0,n

alcatuit
numar vagon

1,n
Tren
numar tren
data plecarii

Figura 5.1. Enunţ - problema 1

Să se explice semnificaţia proprietăţii “număr vagon” şi să se dezvolte modelul pentru


împărţirea trenurilor după tipul lor (personale, accelerate, rapide,…).

REZOLVARE:

Proprietatea “număr vagon” reprezintă numărul pe care îl ia un vagon caracterizat în mod


unic de “serie vagon” atunci când intră în compunerea unui anumit “număr tren” ce circulă
cu plecare de la “data plecării”. Numărul de pe plăcuţa ce se ataşează vagonului.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 79


Probleme rezolvate
Loc
numar loc

(1,1)

cuprinde

1,n

Vagon clasa
este
serie vagon 1,1 0,n numar clasa

0,n

alcatuit
numar vagon

1,n
Tren Tip
numar tren are tip tren
1,1 1,n
data plecarii

Figura 5.2 Rezolvare - problema 1

2. PROBLEMĂ.

Să se aducă în a 3-a formă normală următorul Model Conceptual al Datelor.

Tren
numar tren
numar loc
numar clasa
numar vagon
serie vagon
tip tren
data plecarii

Figura 5.3. Enunţ – problema 2

REZOLVARE:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 80


Probleme rezolvate
Loc
numar loc

(1,1)

cuprinde

1,n

Vagon clasa
este
serie vagon 1,1 0,n numar clasa

0,n

alcatuit
numar vagon

1,n
Tren Tip
numar tren are tip tren
1,1 1,n
data plecarii

Figura 5.4. Rezolvare – problema 2

3. PROBLEMĂ.

Să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor pentru cumpărarea de produse dintr-un


magazin cu autoservire pornind de la următorul Modelul Conceptual al Prelucrărilor:

Produs
existent

Cumparare
plata
totdeauna

Produs
cumparat

Figura 5.5. Enunţ – problema 3

REZOLVARE:

Produs
cod
denumire produs
pret

Figura 5.6. Rezolvare – problema 3

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 81


Probleme rezolvate
Rezolvarea este limitată numai la o sigură entitate dooarece nu trebuie să existe
prelucrări fără date şi nici date fără prelucrări

4. PROBLEMĂ.

Se dau Modelul Conceptual al Comunicaţiilor şi Modelul Conceptual al Prelucrărilor


pentru rezervarea şi plata unui loc la un tren care circulă cu locuri rezervate şi se cere
să se realizeze Modelul Organizaţional al Prelucrărilor, solicitându-se, eventual,
consultarea diagramei de la staţia de plecare.

Tichet

Casier Calator

Bani

Figura 5.7. Enunţ – problema 4; Modelul Conceptual al Comunicaţiilor

Casier Calator
disponibil prezent
(a) (b)

a^b

Rezervare
Solicitare loc
Confirmare solicitare
Plata loc
Emitere tichet
totdeauna

Tichet
emis

Figura 5.8. Enunţ – problema 4; Modelul Conceptual al Prelucrărilor

REZOLVARE:

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 82


Probleme rezolvate
Période Casier Casier statie plecare Calator Type

Casier
Calator
disponibil
prezent
(a)
(b)

a^b
Rezervare
10 sec Manuel
Solicitare loc
totdeauna

Solicitare
efectuata

Verificare
15 sec Interactif
cautare loc liber
DA NU
Locuri
ocupate

Locuri
libere Colaborare
2 min (c) furnizare loc
Manuel
totdeauna

Loc
disponibil
(d)

cvd
Achitare
30 sec plata loc
Manuel
totdeauna

Loc
platit

Emitere
15 sec Automatique
emitere tichet
totdeauna
Tichet
emis

5. PROBLEMĂ.

Plecând de la Modelul Logic al Datelor prezentat în problemă, să se realizeze Modelul


Conceptual al Datelor corespunzător.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 83


Probleme rezolvate
Loc
serie vagon
numar loc

Vagon clasa
serie vagon numar clasa
numar clasa

alcatuit
serie vagon
numar tren
data plecarii
numar vagon

Tren
numar tren
data plecarii

Figura 5.9. Enunţ – problema 5

REZOLVARE:
Loc
numar loc

(1,1)

cuprinde

1,n

Vagon clasa
este
serie vagon 1,1 0,n numar clasa

0,n

alcatuit
numar vagon

1,n
Tren
numar tren
data plecarii

Figura 5.10. Rezolvare – problema 5

6. PROBLEMĂ.

Să se semnaleze erorile existente în următorul Model Conceptual al Prelucrărilor, să se


explice natura erorilor şi să se corecteze, furnizându-se un MCP corect.

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 84


Probleme rezolvate

Casier
Calator
disponibil
prezent
(a)
(b)

a^b
Rezervare
Solicitare loc
totdeauna

Solicitare
efectuata

Verificare
cautare loc liber
DA NU
Locuri
ocupate

Locuri
libere Colaborare
(c) furnizare loc
totdeauna

Loc
disponibil
(d)

cvd
Achitare
plata loc
totdeauna

Loc
platit

Emitere
emitere tichet
totdeauna
Tichet
emis

Figura 5.11. Enunţ – problema 6

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 85


Probleme rezolvate

REZOLVARE:

Figura 5.12. Rezolvare – problema 6; corecţie model

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 86


Probleme rezolvate

Casier Calator
disponibil prezent

Rezervare
Solicitare loc
Confirmare solicitare
Plata loc
Emitere tichet
totdeauna

Tichet
emis

Figura 5.13. Rezolvare – problema 6; MCP corectat

7. PROBLEMĂ.

Să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor şi Modelul Logic al Datelor pentru


următoarea problemă.
“Facturile emise către clienţi de o societate comercială sunt plătite eşalonat cu ordine
de plată, de către clienţii. Ordinele de plată pot avea numere care se repetă şi pot
cumula plata mai multor facturi, ce trebuie urmărite.”

REZOLVARE:

Client
cod client
0,n denumire client
emisa
0,n

1,1
Factura apartine
numar factura
valoare facturata
0,n

plateste
(1,1)
suma defalcata
Ordin de plata
0,n
numar ordin plata
data ordin plata
suma platita

Figura 5.14. Rezolvare – problema 7; MCD

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 87


Probleme rezolvate
Client
cod client
denumire client

Factura
numar factura
cod client plateste
valoare facturata
numar factura
cod client
numar ordin plata Ordin de plata
data ordin plata
cod client
suma defalcata
numar ordin plata
data ordin plata
suma platita

Figura 5.15. Rezolvare – problema 7; MLD

8. PROBLEMĂ.

Să se aducă în a 3-a formă normală următorul Model Conceptual al Datelor.


Factura emisa
numar factura
cod client
denumire client
valoare facturata
numar ordin plata
data ordin plata
suma platita

Figura 5.16. Enunţ – problema 8

REZOLVARE:

Client
cod client
0,n denumire client
emisa
0,n

1,1
Factura apartine
numar factura
valoare facturata
0,n
plateste
(1,1)

Ordin de plata
0,n
numar ordin plata
data ordin plata
suma platita

Figura 5.17. Rezolvare – problema 8

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 88


Probleme rezolvate
9. PROBLEMĂ.

Fie următorul Model Conceptual al Datelor:

Client
cod client
0,n denumire client
emisa
0,n

1,1
Factura apartine
numar factura
valoare facturata
1,1
plateste
1,1

1,1 Ordin de plata


numar ordin plata
suma platita

Figura 5.18. Enunţ – problema 9

Să se dezvolte modelul pentru situaţia când fiecare factură poate fi achitată eşalonat
sau facturile pot fi achitate cumulat, cu un singur ordin de plată, ordinele de plată
având numere ce se pot repeta.

REZOLVARE:

Client
cod client
0,n denumire client
emisa
0,n

1,1
Factura apartine
numar factura
valoare facturata
0,n
plateste
(1,1)

Ordin de plata
0,n
numar ordin plata
data ordin plata
suma platita

Figura 5.19. Rezolvare – problema 9

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 89


Probleme rezolvate
10. PROBLEMĂ.

Plecând de la Modelul Logic al Datelor prezentat în problemă, să se realizeze Modelul


Conceptual al Datelor corespunzător.

Client
cod client
denumire client

Factura
numar factura
cod client
valoare facturata plateste
cod client
numar ordin plata
data ordin plata Ordin de plata
numar factura cod client
numar ordin plata
data ordin plata
suma platita

Figura 5.20. Enunţ – problema 10

REZOLVARE:

Client
cod client
0,n denumire client
emisa
0,n

1,1
Factura apartine
numar factura
valoare facturata
0,n
plateste
(1,1)

Ordin de plata
0,n
numar ordin plata
data ordin plata
suma platita

Figura 5.21. Rezolvare – problema 10

11. PROBLEMĂ.

Să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor şi Modelul Logic al Datelor pentru


următoarea problemă:
“Salariaţii unei societăti, organizate pe departamente, având funcţii de vânzător,
personal administrativ şi muncitor sunt plătiţi astfel: vânzătorii, cu un procent individual
din volumul vânzărilor din departamentul în care lucrează, personalul administrativ cu
salariu lunar fix şi muncitorii cu salariu orar.”

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 90


Probleme rezolvate
REZOLVARE:
Salariat
Departament
marca
Functie are angajat cod departament
nume
cod functie 1,1 1,n denumire
1,n 1,1 prenume
den functie volum vanzari
inf salariu

Figura 5.22. Rezolvare – problema 11; MCD

Salariat
marca Departament
cod departament
Functie cod departament
cod functie
cod functie denumire
nume
den functie volum vanzari
prenume
inf salariu

Figura 5.23. Rezolvare – problema 11; MLD

12. PROBLEMĂ.

Să se dezvolte următorul Model Conceptual al Datelor şi să se realizeze Modelul Logic


al Datelor pentru situaţii în care salariaţii pot lucra la departamente situate în diferite
localităţi.

Salariat
Departament
marca
Functie are angajat cod departament
nume
cod functie 1,1 1,n denumire
1,n 1,1 prenume
den functie volum vanzari
inf salariu

Figura 5.24. Enunţ – problema 12

REZOLVARE:
Salariat
Departament
marca
Functie cod departament situat Localitate
are nume angajat
cod functie denumire cod postal
1,n 1,1 prenume 1,1 1,n 1,1 0,n denumire localitate
den functie inf salariu volum vanzari

Figura 5.25. Rezolvare – problema 12; MCD

Salariat
marca Departament
cod departament cod departament
Functie Localitate
cod functie cod postal
cod functie nume cod postal
denumire denumire localitate
den functie prenume volum vanzari
inf salariu

5.26. Rezolvare – problema 12; MLD

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 91


Bibliobrafie

Capitolul 6. Bibliografie
(1) A. Benabdelhafid, E.Reppert - " Elements de conceeption D'un systeme de
logistique integree"; Congres "Merise et les autres" 5-7 octobre 1994, Versailles
(2) Robert N. Carette - "Software Engineering Environments - Concepts and
technology" ; Intertexty Publications, Inc. McGraw-Hill,Inc. New york 1986
(3) Joseph Gabay "Apprendre et pratiquer MERISE" Paris, Editions MASSON
1993
(4) C.Georgescu, M.Georgescu “Baze de date relaţionale şi multidimensionale”
Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 2005
(5) C. Georgescu - "Suport de curs - Proiectarea sistemelor informatice"; Facultatea
de Ştiinte economice şi administrative; februarie 1995
(6) Joseph Gabay "MERISE - etudes des cas" Paris, Editions MASSON 1991
(7) Tawfik Jelassi - "Competing through information technology - Strategy and
implementation"; Prentice Hall Publishing, November 1994.
(8) Mihai Păun, 1997, Analiza sistemelor economice,Ed.All
(9) Jean-Patrick Matheron "Comprendre MERISE" Paris, Editions EYROLLES ,
1987, 1990
(10) I.Roşca, E.Macovei, N.Davidescu, V.Răileanu “Proiectarea sistemelor
informatice financiar-contabile” Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 1993

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE 92