Suport curs 1: Argumentarea ca practică discursivă - DERUGDUHDSUDJPDGLDOHFWLFă (II)

Valabilitatea argumentării: după analizarea argumentării (stabilirea diferenţei de opinie, roluri, etape,
structură a argumentării) se evaluează:
- consistenţa premiselor (consistenţă logică sau pragmatică);
- validitatea logică a argumentării (sau reconstrucţia argumentării într-un mod valid, prin introducerea de premise
implicite ce produc un argument valid);
- evaluarea acceptabilităţii argumentelor/premiselor ultime (starting points);
- evaluarea respectării regulilor interacţiunii argumentative;
- evaluarea corectitudinii şi adecvării folosirii schemelor argumentative prin întrebări critice;
Scheme argumentative bazate pe o relaţie simptomatică:
Y este adevărat despre X
Pentru că Z este adevărat despre X
Şi Z este simptomatic pentru Y;
Sub această categorie intră: argumentarea pe bază de exemplu, argumentul
autorităţii, argumentarea prin apel la definiţie; argumentul prin încadrarea unui caz
particular sub o regulă generală;
Scheme argumentative bazate pe analogie:
Y este adevărat despre X
Pentru că Y este adevărat despre Z
Şi Z este comparabil cu X
Sub această categorie intră argumentarea pe bază de analogie, pe bază de
precedent, argumentarea pe bază de exemplu figurativ (parabola);
Scheme argumentative bazate pe relaţie cauzală:
Y este adevărat despre X
Pentru că Z este adevărat despre X
Şi Z duce la (determină cauzal pe Y);
Sub această categorie intră argumentarea cauzală, argumentarea pragmatică (efecte
bune sau rele), argumentarea pe baza relaţiei mijloc-scop;

Perspectivă alternativă asupra schemelor argumentative: Drăgan Stoianovici (pp. 67-78)

• raportarea unui caz particular la o regulă generală (similar deducţiei)
• sprijinirea unui enunţ general pe cazuri particulare sau exemple ilustrative (similar inducţiei)
• invocarea de exemple paralele (argumentul prin analogie)
• eliminarea alternativelor la o teză propusă (diverse tipuri de dileme)
• argumentarea prin relaţii cauzale
• argumentul a fortiori: E absurd să consideri că e de ruşine pentru un om să nu fie în stare să se apere cu
membrele lui şi nu consideri de ruşine când nu e capabil să se apere folosind discursul raţional, ştiut fiind faptul că
folosirea acestuia e mai distinctivă decât folosirea mâinilor şi picioarelor. (Arisotel, Retorica)
• argumentul autorităţii
• reducerea la absurd (strategie de respingere): Există gânditori care cred că adevărul unei teorii poate fi inferat
din caracterul ei neinfirmabil. Evident însă că aceasta este o greşeală, având în vedere că pot să existe două teorii
incompatibile, dar ambele neinfirmabile – de exemplu, determinismul şi indeterminismul. Or, de vreme ce două
teorii incompatibile nu pot fi ambele adevărate, faptul că ambele sunt neinfirmabile arată că din neinfirmabilitate
nu poate decurge logic adevărul. (K. R. Popper, Despre statutul ştiinţei şi al metafizicii)
• operarea de distincţii conceptuale în chip de contraargument (disocierea)

Codul de conduită pentru participanţii la discuţia critică - decalogul pragma-dialecticii:

1. Nici o parte nu trebuie să facă inaccesibilă celeilalte părţi posibilitatea de a avansa puncte de vedere sau de a
pune la îndoială puncte de vedere exprimate. (E. 1 – regula libertăţii de opinie)
2. Partea care avansează un punct de vedere este obligată să îl susţină dacă cealaltă parte i-o cere. (E. 2 – regula
obligaţiei de a argumenta)
3. Atacul unei părţi asupra unui punct de vedere trebuie să fie într-adevăr în legătură cu punctul de vedere avansat
de cealaltă parte. (E. 3 – regula punctului de vedere)
4. O parte poate să apere un punct de vedere doar avansând argumente în legătură cu acel punct de vedere. (E. 3 –
regula relevanţei)
5. O parte nu trebuie să prezinte în mod fals o afirmaţie ca fiind o premisă care a fost acceptată tacit de către
cealaltă parte sau să nege o premisă pe care ea însăşi a acceptat-o implicit. (E. 3 – regula premiselor neexprimate);
1
6. O parte nu trebuie să prezinte în mod fals o premisă ca un punct de vedere comun nici să nege o premisă ce
reprezintă un punct de vedere comun. (E. 3 – punctelor de plecare în argumentare);
7. O parte nu trebuie să privească un punct de vedere ca fiind susţinut şi câştigător dacă susţinerea nu se produce
printr-o schemă argumentativă corect aplicată. (E. 3 – regula schemei argumentative)
8. În argumentarea sa, o parte poate folosi doar argumente care sunt valide logic sau care sunt capabile de a fi
validate făcând explicite una sau mai multe asumpţii tacite. (E. 3 – regula validităţii);
9. O apărare nereuşită a unui punct de vedere trebuie să aibă ca rezultat retragerea de către partea respectivă a
punctului de vedere, iar o apărare reuşită a unui punct de vedere trebuie să aibă ca rezultat retragerea îndoielilor
avansate de cealaltă parte la adresa punctului de vedere propus. (E. 4 – regula de încheiere);
10. O parte nu trebuie să folosească formulări care nu sunt suficient de clare sau care sunt ambigue şi trebuie să
interpreteze formulările celeilalte părţi cât mai acurat cu putinţă. (E. 1 – 4 – regula uzului termenilor);

Abordarea comunicaţională a sofismelor: în perspectivă pragma-dialectică, încălcările decalogului argumentării

constituie sofisme; deci sofismele sunt acte de vorbire care duc la blocaje ale discuţiei critice; – orice mutare
argumentativă (ca la şah) care constituie un impediment în raport cu scopul asumat implicit, de a rezolva diferenţa
de opinie;
Etapa 1 - confruntare
I. Violări ale regulii libertăţii de opinie de către protagonist sau antagonist
A. Prin introducerea de limite cu privire la ceea ce poate fi susţinut sau pus sub semnul întrebării:
1. Declararea unui punct de vedere sacrosanct (R1, E1, P - nou);
2. Declararea unui punct de vedere tabu (R1, E1, P - nou);
B. Prin restrângerea libertăţii de acţiune a celeilalte părţi:
B.1. Prin exercitarea unei presiuni asupra celeilalte părţi:
3. Argumentul ad baculum (R1, E1, P/A): crearea unei presiuni asupra interlocutorului prin
ameninţarea sa cu diverse sancţiuni;
4. Argumentul ad misericordiam1 (R1, E1, P): crearea unei presiuni asupra celeilalte părţi (n.b.)
prin apel la sentimentele sale de compasiune; (Ex.: Alice in Wonderland: Your Majesty, I’m a poor
man / You’re not a poor man, you’re a poor speaker!)
B.2. Prin atac la persoana celeilalte părţi (diverse tipuri de ad hominem)
5. Argumentul ad hominem abuziv, sau ad personam (R1, E1, P/A): punerea sub semnul întrebării
a expertizei, inteligenţei sau bunei credinţe a celeilalte părţi;
6. Argumentul ad hominem indirect sau circumstanţial (R1, E1, P/A): punerea sub dubiu a
motivaţiilor celeilalte părţi (bias, părtinire, conflict de interese);
7. Argumentul ad hominem tu quoque (R1, E1, P/A): relevarea unei inconsistenţe între ideile
celeilalte părţi sau între idei şi fapte din trecut sau actuale;
Etapa 2 - deschidere
II. Violări ale regulii privitoare la obligaţia de a argumenta (burden of proof, onus probandi)
A. Prin transferarea obligaţiei de a argumenta celeilalte părţi:
A.1. Într-o diferenţă de opinie non-mixtă: în loc ca protagonistul să-şi susţină punctul de vedere, îi cere
antagonistului să-i demonstreze că se înşeală;
8. Argumentul ad ignorantiam1 (R2, E2, P): deplasarea obligaţiei de a argumenta, solicitându-i
antagonistului să arate că punctul de vedere al protagonistului este greşit (P: Filosofia ar trebui să
se ocupe cu studiul literei L. A: Poftim? P: Demonstrează-mi că nu-i aşa!)
A.2. Într-o diferenţă de opinie mixtă, o parte nu încearcă să-şi susţină propriul punct de vedere, ci îi
cere celeilalte părţi să-şi susţină punctul ei de vedere
9. Argumentul ad ignorantiam2 (R2, E2, P, doar în DdO Mixtă): P: Eu cred că luna-i făcută din
mămăligă. A: Eu cred că nu! P: De ce crezi că nu?
B. Prin evitarea obligaţiei de a argumenta:
B.1. Prin prezentarea punctului de vedere ca fiind de la sine evident:
10. Sofismul prezentării punctului de vedere ca fiind de la sine evident (R2, E2, P);
B.2. Prin oferirea unei garanţii personale pentru acceptabilitatea punctului de vedere, în loc de oferirea
de argumente:
11. Argumentul ad verecundiam1 (R2, E2, P): sustragerea de la responsabilitatea probei, oferind,
în compensaţie, garanţia autorităţii personale; (Ex. Uită-te la mine, te-aş minţi eu? Cum, nu mă
crezi pe mine? Crede-mă, am văzut cu ochii mei!);
B.3. Prin imunizarea punctului de vedere împotriva criticii, de regulă prin folosirea unui limbaj
nefalsificabil (esenţialmente, prin natura proprie, în sine, etc.)
12. Sofismul neasumării responsabilităţii probei prin imunizarea punctului de vedere la critică;
(R2, E2, P);
2
Etapa 3 – argumentare
III. Violări ale regulii punctului de vedere:
A. Prin atribuirea unui punct de vedere fictiv celeilalte părţi:
A.1. (într-o discuţie non-mixtă) – prin avansarea în mod emfatic a punctul de vedere opus, cu scopul
de a-l respinge;
13. Sofismul omului de paie1 (R3, E3, P): a avansa în mod emfatic punctul de vedere opus, cu
scopul de a-l respinge;
A.2. Prin referirea la opiniile grupului din care oponentul face parte, în situaţia în care oponentul nu şi-
a exprimat angajamentul faţă de opiniile grupului, şi respingerea lui;
14. Sofismul omului de paie2 (R3, E3, P/A): atribuirea oponentului unui punct de vedere care este
al grupului din care face parte, şi respingerea lui;
A.3. Prin crearea unui oponent fictiv şi respingerea punctului său de vedere;
15. Sofismul omului de paie3 (R3, E3, P/A): postularea unui antagonist fictiv şi respingerea
acelui punct de vedere;
B. Prin distorsionarea punctului de vedere al celeilalte părţi:
B.1. Prin scoaterea afirmaţiilor din context:
16. Sofismul omului de paie4 (R3, E3, P/A): distorsionarea punctului de vedere prin scoaterea
afirmaţiilor din context
B.2. Prin suprasimplificare sau exagerare:
17. Sofismul omului de paie5 (R3, E3, P/A): distorsionarea punctului de vedere prin
suprasimplificare afirmaţiilor sau exagerarea consecinţelor;
IV. Violări ale regulii relevanţei:
A. Argumentarea nu are nicio legătură cu punctul de vedere în discuţie:
18. Ignoratio elenchi (R4, E3, P): avansarea unui argument care nu se referă la punctul de vedere
aflat în dezbatere;
B. Punctul de vedere este apărat prin mijloace non-argumentative:
19. Argumentul ad misericordiam2 (ca viciere a eticii comunicării) (R4, E3, P): atragerea
audienţei (n.b.) de partea protagonistului prin prezentarea de sine ca un om simplu, necunoscător,
naiv; (apel la pathos: milă);
20. Argumentul ad populum1 (R4, E3, P): apărarea unui punct de vedere prin apelul la emoţiile
audienţei pentru delegitimarea antagonistului (de obicei prin demonizare) (apel la pathos: ură,
indignare);
21. Argumentul ad verecundiam2 (ca viciere a eticii comunicării) (R4, E3, P): apărarea punctului
de vedere prin mijloace neargumentative, făcând paradă de propriile calităţi (argument al autorităţii
mascat – reversul unui ad hominem abuziv);
V. Violări ale regulii premiselor neexplicite
A. Prin adăugarea unei premise neexplicite faţă de care antagonistul nu este angajat;
22. Sofismul exagerării unei premise implicite (R5, E3, P/A);
B. Prin refuzul de a-ţi asuma o premisă ne-explicită, dar de care depinde argumentarea ta;
23. Sofismul respingerii unei premise implicite dintr-o entimemă (R5, E3, P);
VI. Violări ale regulii punctelor de plecare
A. Vicierea punctelor de plecare de către protagonist prin negarea, în mod fals, a unei propoziţii ca fiind un
punct de plecare acceptat:
24. Sofismul negării, în mod fals, a unui punct de plecare acceptat; (R6, E3, P);
B. Vicierea punctelor de plecare de către antagonist prin prezentarea, în mod fals, a unei propoziţii ca fiind
un punct de plecare acceptat:
25. Sofismul folosirii incorecte a presupoziţiilor în aserţiuni (R6, E3, A);
26. Sofismul folosirii incorecte a presupoziţiilor în întrebări (întrebarea cu presupoziţie):
prezentarea în mod fals a unei idei ca un punct de plecare împărtăşit prin prezenţa unei idei
implicite ca presupoziţie a unei întrebări; (R6, E3, A);
27. Sofismul întrebării multiple (R6, E3, A): prezentarea în mod fals a unei idei ca un punct de
plecare împărtăşit prin prezenţa unei idei implicite ca răspuns la o întrebare multiplă; (R6, E3, A);
28. Petitio principii (raţionamentul circular) (R6, E3, P): prezentarea în mod fals a unei idei ca
fiind un punct de plecare împărtăşit prin avansarea unui argument care nu face decât să redea în
altă formulare însăşi chestiunea în dezbatere;
VII. Violări ale regulii schemei argumentative
A. Folosirea inadecvată a unei scheme argumentative:
29. Argumentum ad populum2: (variantă a lui ad verecundiam – sofismul populist) (R7, E3, P):
considerarea unui punct de vedere adevărat pe motiv că toată lumea îl consideră adevărat;

3
 30. Argumentum ad consequentiam: sofismul confuziei dintre fapte şi valori: folosirea unei
scheme argumentative cauzale neadecvate prin respingerea unui punct de vedere prin consecinţe
morale indezirabile; (R7, E3, P):
B. Aplicarea incorectă a unei scheme argumentative:
31. Argumentum ad verecundiam3: folosirea neadecvată a unei scheme argumentative prin
prezentarea punctului de vedere ca fiind adevărat pentru că o autoritate clamează că este adevărat.
(falsă autoritate, autoritate irelevantă, domeniul de argumentare neadecvat pentru această
strategie); (R7, E3, P):
32. Secundum quid (generalizare pripită): - pentru o relaţie simptomatică: folosirea neadecvată a
unei scheme de argumentare inductivă, recurgând la generalizări bazate pe observaţii care nu sunt
reprezentative sau suficiente; (R7, E3, P):
33. Falsa analogie: folosirea inadecvată a unei scheme argumentative bazate pe analogie;
(R7, E3, P):
34. Post hoc ergo propter hoc: (R7, E3, P): folosirea incorectă a unei scheme de argumentare
cauzale, prin inferarea unei relaţii cauză-efect din simpla observaţie că două evenimente au loc
unul după altul;
35. Panta alunecoasă (R7, E3, P): folosirea unei scheme argumentative cauzale aplicată incorect,
constând în asumarea greşită a ideii că adoptarea unui punct de vedere va duce de la rău la mai rău;
VIII. Violări ale regulii validităţii:
A. Prin confuzia condiţiei suficiente cu cea necesară:
36. Afirmarea consecventului (R8, E3, P): confuzia dintre condiţiile necesare şi suficiente prin
tratarea condiţiei necesare drept condiţie suficientă;
37. Negarea antecedentului (R8, E3, P): confuzia dintre condiţiile necesare şi suficiente prin
tratarea condiţiei suficiente drept condiţie necesară;
B. Prin confuzia proprietăţilor părţilor cu cele ale întregului:
38. Sofismul compoziţiei (R8, E3, P): confuzia dintre proprietăţile părţilor şi proprietăţile
întregului, prin transferul nelegitim al unei proprietăţi a părţii către întreg;
39. Sofismul diviziunii (R8, E3, P): confuzia dintre proprietăţile părţilor şi proprietăţile întregului,
prin transferul nelegitim al unei proprietăţi a întregului către parte;
C. Prin inconsistenţă logică, semantică sau pragmatică: (nu sunt propriu-zis sofisme);
Ex: Eu superstiţios? Niciodată! Aduce ghinion!
Etapa 4 – încheiere
IX. Violări ale regulii de încheiere:
A. Vicierea rezultatului dezbaterii de către protagonist:
40. Sofismul refuzului de a retrage un punct de vedere avansat, dar care nu a fost apărat cu
succes (R9, E4, P)
41. Sofismul absolutizării apărării unui punct de vedere: concluzia că un punct de vedere e
adevărat pentru că a fost apărat cu succes (R9, E4, P)
B. Vicierea rezultatului dezbaterii de către antagonist:
42. Sofismul refuzului de a retrage criticile la adresa unui punct de vedere, deşi acesta a fost
apărat cu succes (R9, E4, A);
43. Argumentul ad ignorantiam2 (R9, E4, A): absolutizarea eşecului susţinerii unui punct de
vedere prin concluzia pripită că un punct de vedere este adevărat doar pentru că opusul acestuia nu
a fost apărat în mod convingător;
Etapele 1-4
X. Violări ale regulii uzului termenilor:
A. Abuzul de neclaritate:
44. Sofismul neclarităţii (R10, E1-4, , P/A): prin abuzul de termeni impliciţi, nedefiniţi,
nefamiliari, vagi;
B. Abuzul de ambiguitate:
45. Ambiguitatea (R10, E1-4, , P/A): apelul la ambiguitate referenţială, sintactică sau semantică;

Obiecţiile lui Douglas Walton (1995 – A pragmatic theory of fallacies)

1. Pragma-dialectica ignoră faptul că argumentarea poate să apară şi în alte tipuri de dialog decât în discuţiile
critice;
2. Pragma-dialectica nu reuşeşte să facă distincţia între sofisme, argumente slab susţinute şi gafe (toate încalcă în
aceeaşi măsură regulile 1-10);
3. Este o distanţă prea mare între modul în care sunt formulate regulile pragma-dialecticii şi sofismele tradiţionale
subsumate acestora; nu e întotdeauna clar cum exact un sofism tradiţional încalcă o regulă a pragma-dialecticii;

4
 Răspunsul pragma-dialecticii: introducerea conceptului de manevrare strategică: Agenţii implicaţi în
argumentare vor să rezolve diferendul de opinie într-un mod raţional (dimensiunea dialectică), dar în acelaşi timp
vor să rezolve diferendul de opinie în favoarea lor (adică impunând punctul lor de vedere);
În acelaşi timp, agenţii implicaţi în argumentare vor urmări să păstreze o aparenţă de rezonabilitate în
argumentare (un ethos al rezonabilităţii) , ceea ce va face ca violările regulilor (deraierile manevrării strategice) să
fie inaparente; de aici dificultatea de a depista un sofism, şi de aici dubla sarcină în analiza sofismelor:
- a arăta că se produce o violare a regulilor discuţiei critice;
- a explica în ce constă aparenţa de rezonabilitate ce nu permite sesizarea facilă a încălcării regulii;

Resursele manevrării strategice (doar analitic discernabile, indiscernabile în operaţii separate sau secvenţe de
discurs separate):
- selecţia cât mai convenabilă a potenţialului topic;
- adaptarea la cerinţele audienţei;
- folosirea tertipurilor prezentaţionale (figuri retorice);
Situaţia retorică predilectă pentru manevrarea strategică: prezenţa unei audienţe pentru care
protagonistul şi antagonistul se află în competiţie;

5
 Tabelul 1: relaţia dintre etapele discuţiei critice şi componentele manevrării strategice
Etapele discuţiei critice Scopul etapei
Delimitarea cât mai clară a
1. Etapa de confruntare punctului de vedere 2. Adaptarea la cerinţele audienţei
controversat
Stabilirea cât mai clară a
punctelor de plecare în
2. Etapa de deschidere argumentare (premise
împărtăşite, strategii
argumentative admise);
Testarea acceptabilităţii
3. Etapa de punctelor de vedere
argumentare avansate prin folosirea
sistematică a îndoielii;
Stabilirea învingătorului în
4. Etapa de închidere
dezbatere
Manevrare strategică
1. Exploatarea potenţialului topic
3. Folosirea tertipurilor prezentaţionale
1. Exploatarea potenţialului topic
2. Adaptarea la cerinţele audienţei
3. Folosirea tertipurilor prezentaţionale
1. Exploatarea potenţialului topic
2. Adaptarea la cerinţele audienţei
3. Folosirea tertipurilor prezentaţionale
1. Exploatarea potenţialului topic
2. Adaptarea la cerinţele audienţei
3. Folosirea tertipurilor prezentaţionale
Scopul manevrării strategice
Definirea controversei în termeni cât mai convenabili participanţilor;
Minimizarea (sau maximizarea) spaţiului controversei;
Definirea controversei în termeni cât mai familiari / presanţi pentru
audienţă; crearea la audienţă a sentimentului de comuniune în jurul
chestiunii în dezbatere;
Reformulări, glisări de sens, epanortoze, antiparastaze;
Alocarea responsabilităţii probei într-un mod cât mai convenabil;
concedarea unor premise de la interlocutor;
Invocarea unor precedente cunoscute care să justifice folosirea
schemelor argumentative; efectul de prezenţă (vezi Perelman);
Figuri ale dialogului: exortaţia, charientismul, apostrofa,
întrebarea retorică;
A construi un caz cât mai puternic sau a ataca un argument într-o
manieră cât mai necruţătoare;
A folosi argumente acceptate sau chiar valorizate de audienţă;
Crearea sentimentului de comuniune;
Anadiploza, prolepsa, praeteritio; întrebarea retorică;
Clamarea victoriei de partea sa;
Crearea unei comuniuni afective în jurul vorbitorului şi a cauzei;
Amplificarea;
 Alternativa lui Douglas Walton (2004): argumentarea poate apărea şi în alte tipuri de dialoguri; argumentarea urmează să fie evaluată în funcţie
de tipul de dialog în care intervine;
Tabelul 2: tipologia dialogurilor cf. Walton
Tip de
Tip de dialog Situaţie iniţială Angajamente ale participanţilor dialog Scopul participanţilor Scopul dialogului
De persuasiune către rezolvarea diferendului de A impune acceptabilitatea A rezolva sau a clarifica o chestiune
(discuţie critică) Diferend de opinie opinie conflictual propriului punct de vedere controversată
Nevoia de a avea o A găsi şi a verifica probe
Cercetare dovadă / demonstraţie către găsirea adevărului cooperant (demonstraţii) A demonstra sau a respinge o conjectură
către găsirea unei soluţii conflictual / A obţine maximum din ceea Un aranjament convenabil pentru ambele
Negociere Conflict de interese reciproc avantajoase cooperant ce doreşti părţi
Solicitare de către acurateţea informaţiei A solicita sau a da
informaţii Nevoia de informaţii (presupoziţia interesului şi a sincerităţii) cooperant informaţii Schimbul de informaţii
Dilemă sau decizie Către cel mai avantajos curs de Coordonarea scopurilor şi
Deliberare practică acţiune cooperant acţiunilor A decide cel mai bun curs de acţiune
Atac personal la adresa Revelarea unei surse mai profunde a
Eristic Conflict personal Acte expresive? conflictual oponentului neînţelegerii

Într-o discuţie structurată în jurul unui singur topic putem avea:

- un dialog de un singur tip;
- o înlănţuire de diverse tipuri de dialog (se termină un tip de dialog, începe altul) – eng. enchainment;
- o încorporare a unor tipuri dialoguri în altele – eng. embedded
- o structură complexă, cuprinzând şi înlănţuiri, dar şi încorporări de tipuri de dialoguri;
Saltul dialectic (eng. dialectical shift) – trecerea de la un tip de dialog la altul în cadrul unei conversaţii;
Saltul dialectic poate fi:
Licit sau ilicit: în cel din urmă caz avem rateuri ale comunicării sau sofisme; sofismele sunt generate de faptul că argumentele
acceptabile într-un tip de dialog nu sunt acceptabile în alt tip de dialog (ex.: ameninţarea în negocierile dintre sindicate şi guvern se
transformă în ad baculum, acuza adusă într-o ceartă conjugală se transformă în ad hominem):
Pe acelaşi nivel sau de la un nivel al discuţiei la altul (se modifică topica de discuţie, rămânând totuşi o relevanţă contextuală între
topica veche şi cea nouă); de exemplu metadiscuţia (discuţia despre cum ar trebui să discutăm); discuţia legitimatoare (de ce discutăm o
anumită chestiune);