LIMBA – FENOMEN SOCIAL

Limba, fenomen prin excelenţă social, deserveşte toate sferele activităţii umane şi este aptă a
exterioriza plenar conştiinţa socială a membrilor comunităţii date. În limbă îşi găsesc expresie
rezultatele activităţii cognitive umane, cunoştinţele acumulate constituie partea esenţială a
conştiinţei, reprezentând un proces complicat, inerent organizării sociale a comunităţii, ceea ce îi
conferă caracter social. Diferenţierea socială a comunităţii, organizarea acesteia se reflectă,
inevitabil, în limbă. Este vorba despre diferenţele diastratice care vizează discrepanţele dintre
„diversele straturi socioculturale ale comunităţii”, cărora le corespund unităţile sinstratice sau
nivelurile de limbă (limbajul cult, popular etc.). În opinia prof. E.Coşeriu, există şi diferenţe
diafazice care denotă, în diverse circumstanţe, tipurile de modalitate expresivă ce corelează cu
unităţile sinfazice, adică stilurile de limbă (de ex., limbajul solemn) [24, p.101].
Lor li se asociază „limbajele grupurilor” (sociale sau profesionale) şi cele „biologice” sau
ale „generaţiilor”. În diverse comunităţi funcţionează aşa-numitele „limbaje ale bărbaţilor”, „ale
femeilor”, „ale copiilor”, „ale adulţilor” etc. Un exemplu interesant, pentru începutul secolului al
XX-lea, semnalează J.Vendryes: „Atestăm limbaje feminine şi în limbile noastre. În limba idiş
vorbită de evreii germani există două serii paralele de cuvinte pentru a desemna ceea ce este
raportat la evrei şi ceea ce nu li se raportează, însă mai găsim şi deosebiri de ordin lingvistic în
funcţie de sexul celui ce vorbeşte. Astfel, în formulele de salut persoanele de sex masculin se
adresează în ebraică, pe când persoanele de sex feminin, în asemenea situaţii, întrebuinţează limba
idiş” [114, p. 238].
E de menționat că asemenea divergenţe se atestă în comunităţi cu un nivel inegal de
dezvoltare socială, fie la popoarele „primitive”, fie la cele „civilizate”. Unele popoare nomade
consoanele explozive palatale [t”], [d”] aparţin „limbajului bărbaţilor”, pe când în cel „feminin”
acestea se pronunţă [ts], [dz], iar persoanele în etate pronunță [c'], [g'] [155, p. 167].
În limbă se reflectă şi schimbările demografice: afluxul populaţiei rurale în oraşe duce la
extinderea unor koine urbane (Variantă lingvistică ce servește comunicării între vorbitori de
dialecte sau graiuri diferite; limbă comună) iar migraţiunea populaţiei implică adesea
amestecul dialectelor sau, dimpotrivă, provoacă intensificarea diferenţierii dialectale. Spre
exemplu, în urma cuceririi unor întinse teritorii în Italia şi peste hotarele ei şi a instituirii
provinciilor romane a avut loc romanizarea – procesul asimilării etnice şi lingvistice a populaţiei
autohtone, care a condiţionat ulterior formarea idiomurilor romanice.
Exodul parţial al vechilor norvegieni din ţara de origine şi stabilirea lor cu traiul în Islanda,
în perioada sec.VIII-IX, a dus, mai târziu, la constituirea limbii islandeze, de provenienţă
germanică. O geneză similară a avut limba africaans, răspândită în Africa de Sud, la origine
un idiom al coloniştilor olandezi.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, lingvistul I.Ia.Marr a enunţat teoria stadială, potrivit
căreia stadiile în evoluţia limbii se aseamănă cu cele în dezvoltarea societăţii.
Cu toate acestea, în unele studii este promovată teza privind „izomorfismul” structurilor
sociale şi al celor lingvistice. Limba, determinată social, condiţionează, la rândul său, structura
societăţii. În legătură cu cele relatate, suscită atenţia „etnografia vorbirii” elaborată de către
savantul Dell Himes. Sunt relevante limbajele sociale, fenomenele paralingvistice (mimica, ges-
turile), caracterul potrivit sau nejustificat al unor forme lingvistice în anumite ambianţe, orice
amănunte privind sexul, vârsta, poziţia socială, dispoziţia emiţătorului şi a receptorului etc. [161,
p. 45].
Analizând limba ca fenomen social, este important să ţinem seama de corelaţia dintre
individual şi social: socialul se manifestă prin individual. În studiile de specialitate se operează şi
cu noţiunea „idiolect”, subînţelegându-se variantele individuale ale limbii comune ce implică
particularităţi în vorbirea orală şi scrisă.

2.2. FUNCŢIILE LIMBII. ROLUL LIMBII ÎN SOCIETATE

Comunicarea umană se deosebeşte calitativ de comunicarea dintre animale, constituind un
fenomen complex. Limba nu este transmisă prin ereditate, ci asimilată în cadrul comunităţii.
Utilizând limba, putem face abstracţie de situaţia concretă, relatând despre evenimente ce au avut
loc în trecut sau vor fi în viitor. (Maugli)
Comunicarea dintre membrii unei colectivităţi este conştientizată, iar conţinutul informaţiei
transmise este infinit, după cum este nelimitată cunoaşterea umană. La abordarea esenţei şi a
funcţiilor limbii trebuie ţinut cont de discrepanţele dintre limbajul uman şi alte sisteme de
„comunicare” ce le posedă şi alte specii biologice – animalele şi chiar unele insecte, bunăoară
albinele. Este important a indica particularităţile limbajului articulat uman, în raport cu
modalităţile de comunicare ale animalelor [108, p.258-262]:
1) Vorbirea omenească se realizează graţie participării organelor cavităţii bucale: limba,
buzele, vălul palatului, dinţii, alveolele etc. Mişcările de articulare a sunetelor sunt variate, iar
localizarea acestora în anumite „puncte” ale cavităţii bucale le diferenţiază de posibilităţile
reduse de care dispun animalele ale căror organe de emitere a sunetelor se află, mai cu seamă, în
laringe.
2) Spre deosebire de alte specii biologice, oamenii sunt capabili să pronunţe sunete
articulate, care pot fi definite drept unităţi fonice modelate având o anumită durată între care
există relaţii reciproce. Sunetele nearticulate, specifice animalelor, se caracterizează prin repe-
tarea periodică a aceloraşi zgomote.
3) Limbajul uman manifestă tendinţa spre abstractizare, unităţile lingvistice obţinând
sensuri abstracte. Cuvintele, în calitate de semne ale limbii, posedă proprietatea de a cumula
sensuri noi. Limba, în ansamblu, şi elementele ce o alcătuiesc progresează şi exteriorizează
adecvat gândirea.
Sunetele animalelor, dimpotrivă, nu comportă sensuri abstracte, fiind raportate la situaţii
concrete. „Limbajul” animalelor, insectelor etc. este menit să suscite întotdeauna o anumită
reprezentare, stare emoţională, sentiment, fără a fi „simboluri” sau semne ce vădesc antinomia
arbitrar / non-arbitrar.
4) Limbajul uman atestă disocierea morfologică, fapt care îşi găseşte expresie în divizarea
propoziţiei în unităţi mai mici: îmbinări, cuvinte etc..
Cele relatate reliefează importanţa funcţiei primordiale a limbii - cea comunicativă.
Funcţia dată este legată de natura socială a limbii şi demonstrează legătura dintre apariţia
limbajului uman şi constituirea societăţii. Nevoia de comunicare implică elaborarea unui mijloc
adecvat – limba.
Limba este şi un mijloc de formulare a gândurilor, realizând funcţia mentală sau constitutivă.
Este „organul care generează ideea” (W. von Humboldt), fiind o premisă indispensabilă a gândirii
logice. Astfel, cuvântul serveşte pentru a formula conceptul, iar propoziţia este necesară pentru a
exprima judecata logică.
Funcţia mentală este uneori definită drept cea denominativă: întru exercitarea ei,
vorbitorii au la dispoziţie un inventar de semne ce alcătuiesc sistemul semiotic al limbii.
Cuvântul este „un veşmânt” al noţiunii, referindu-se la obiectul sau fenomenul desemnat, iar prin
intermediul unităţilor lingvistice, gândirea fixează datele obţinute prin senzaţii şi percepţii.
Astfel, putem menţiona şi funcţia gnoseologică sau cognitivă a limbii ce rezidă în
reflectarea şi cunoaşterea lumii obiective înconjurătoare.
Se cer delimitate funcţiile expresivă şi cea poetică. Funcţia expresivă presupune posibilitatea
vorbitorului de a-şi exprima atitudinea faţă de mesajul transmis, aprecierea unor situaţii,
evenimente, acţiuni etc. Mijloacele expresivităţii sunt felurite: intonaţia, topica ş.a. Graţie
funcţiei poetice, mesajele le pot provoca interlocutorilor emoţii artistice, iar funcţia estetică
constă în exercitarea acţiunii estetice asupra interlocutorului.
Limba reprezintă un remarcabil tezaur al cunoştinţelor şi experienţei sociale acumulate de
omenire pe parcursul secolelor, realizând funcţia acumulativă – de transmitere şi depozitare a
informaţiei.
Lingvistul Roman Jakobson (rus, american, Harvard, 1920 –organizează Cercul de la Praga)
analizează detaliat funcţiile limbii în studiul „Lingvistică şi poetică” [57, p.83-91]. În accepţia
reputatului savant praghez, limba ar constitui un cod situat între transmiţător şi destinatar. Trans-
miterea mesajului necesită un context la care acesta se referă (referent). Procesul codării şi
decodării mesajului solicită un cod, comun transmiţătorului şi destinatarului. Comunicarea dintre
conlocutori este menţinută prin intermediul unui contact – canalul de transmitere a informaţiei.
Fiecărei componente semnalate îi corespunde o anumită funcţie, cele de bază fiind
comunicativă şi expresivă.
Funcţia emotivă este orientată către transmiţător, funcţia conativă se referă la destinatar,
funcţia metalinguală vizează codul şi unităţile acestuia – semnele lingvistice; funcţia referenţială
corelează cu contextul, funcţia fatică corespunde canalului de comunicare, iar cea poetică priveşte
mesajul.
CONTEXT
MESAJ
TRANSMIŢĂTOR_____________________________DESTINATAR
CONTACT
COD
 Transmiţător şi destinatar: persoanele care participă la procesul comunicării;
 Cod: un sistem de convenţii referitoare la interpretarea consensuală a valorii unor semne;
în cadrul codului, semnele nu există întâmplător, ci corelează reciproc;
 Mesaj (text, discurs): informaţii privind realitatea extralingvistică, păstrată în
componenţa unei structuri verbale, în baza codului pe care îl posedă, deopotrivă, transmiţătorul
şi destinatarul;
 Contact: co-prezenţa emiţătorului şi destinatarului în cadrul comunicării, stabilirea şi
menţinerea comunicării lingvistice;
 Contextul (situaţia de comunicare): ansamblul condiţiilor ontice, sociale şi istorice în
care are loc comunicarea (aici sunt înglobate obiectele, fenomenele, raporturile, conceptele ce
urmează a fi reflectate în procesul comunicării; asemenea obiecte sunt numite cu termenul
generic referent).

REFERENŢIALĂ
POETICĂ
EMOTIVĂ-----------------------------------------------------CONATIVĂ
FATICĂ
METALINGUALĂ
Funcţia referenţială (= denominativă): rezidă în funcţia de a denumi obiectele şi fenomenele
realităţii; acestea constituie un continuum ce este segmentat prin intermediul categoriilor logice,
corelate cu cele lingvistice (de ex., noţiunea vs cuvântul). (cravată-gâtlegău)
Şt. Munteanu: „Prin limbaj operăm segmentări, clasificări şi corelaţii în sânul realităţii. În
virtutea funcţiei sale referenţiale, limbajul condiţionează cunoaşterea, „informatizând”şi
prelucrând datele amorfe ale realităţii”.
 Funcţia emotivă (= expresivă) evidenţiază „valenţele individuale ale expresiei verbale”.
Orice mesaj lingvistic este „expresia individualităţii vorbitorului”, iar funcţia emotivă vizează
toate nivelurile de organizare a mesajului, fiind însoţită şi de factori extralingvistici (mimică,
gesturi ş.a.). De reţinut unele procedee: lungirea vocalelor, folosirea cuvintelor stilistic marcate
(elemente de argou, regionalismele, cuvinte din limbajul familiar ş.a.), utilizarea enunţurilor
eliptice ş.a. (Luceafărul, prima zi la USM).
 Funcţia conativă constă în orientarea actului verbal către destinatar şi se realizează prin
enunţuri imperative, cele ce conţin substantive la vocativ ş.a.
 Funcţia fatică corelează cu factorul contact, transmiterea şi receptarea mesajului având
loc prin stabilirea şi menţinerea unui contact între transmiţător şi receptor. Din punct de vedere
lingvistic, presupune întrebuinţarea enunţurilor declarative, interogative, exclamative ş.a.
 Funcţia metalinguală, ce vizează orientarea comunicării către cod, când însuşi limbajul
referent. Se preconizează explicarea unor fenomene de limbă prin intermediul mijloacelor de
ordin lingvistic.
 Funcţia poetică este delimitată ca rezultat al orientării comunicării asupra mesajului,
asupra conţinutului celor comunicate. Din această perspectivă, emiţătorul selectează mijloacele
de limbă, cu scopul de a le organiza într-un mesaj poetic. Sunt pertinente următoarele principii:
a) al expresivităţii (sunt selectate anumite mijloace de limbă, contexte care sunt în
concordanţă cu intenţiile expresive ale locutorului;
b) al echivalenţei (sunt selectate unităţi lingvistice de pe axa paradigmatică „însoţită de
combinarea unităţii selectate într-un lanţ sintagmatic);
c) al contiguităţii (adecvarea reciprocă a unităţilor ce constituie textul).

2.3. LIMBA ŞI GÂNDIREA

2.3.1. GÂNDIREA SENZORIALĂ ŞI CEA LOGICĂ
Gândirea este activitatea sistemului nervos central, orientată spre cunoaşterea realităţii.
Unele forme ale ei, bunăoară senzaţiile, percepţiile şi reprezentările, apar drept consecinţă a
acţiunii obiectelor şi fenomenelor asupra organelor de simţ şi alcătuiesc primul sistem de
semnalizare. Categoriile logice fundamentale sunt conceptul, judecata logică şi raţionamentul.
Studiul raportului dintre limbă şi gândire necesită a dezvălui esenţa celor două fenomene şi a
reliefa premisele evoluţiei lor. Astfel, distingem gândirea senzorială (averbală) şi logică
(conceptuală, verbală), constituind diferite trepte ale procesului de cunoaştere a realităţii.
Gândirea senzorială se realizează prin intermediul senzaţiilor, percepţiilor şi a reprezentărilor.
Impresiile suscitate de variate obiecte şi fenomene se păstrează în memoria umană, fiind
reproduse cu ajutorul imaginaţiei. Capacitatea de a reflecta constituie o condiţie primordială a
apariţiei limbajului uman, menit a oglindi realitatea în actele comunicative.
Senzaţiile evidenţiază şi triază trăsăturile obiectelor şi fenomenelor, graţie analizei şi sintezei;
percepţiile scot în relief însuşirile esenţiale ale acestora în anumite situaţii concrete, generate de
activitatea practică a oamenilor; reprezentările constituie imaginea generalizată a obiectelor şi
fenomenelor ce poate fi reprodusă şi în lipsa lor.
O formă superioară de gândire este cea conceptuală (logică, verbală), ce se derulează prin
intermediul conceptelor (noţiunilor), al judecăţilor logice şi al raţionamentelor. Conceptul este
„forma logică a reflectării raţionale a esenţei lucrurilor” [95, p.15], constituind reprezentarea
invariantă a unei clase de obiecte. Unitatea logică menţionată se formează în baza imaginii intuitive
generalizate. În activitatea de cunoaştere oamenii atestă clase de obiecte omogene şi extrapolează
informaţia despre unul din aceste obiecte (sau o serie) asupra întregii categorii, formulând
conceptele în cauză. Procesul de formare a noţiunilor este complicat şi se întemeiază pe
memorizare şi abstractizare, ultima fiind condiţionată nu numai de posibilităţile relativ reduse de a
memoriza de care beneficiază organismul uman, ci şi de tendinţa (legea) de economie a
eforturilor. (desen –nor, floare)
În literatura de specialitate se menţionează câteva tipuri de gândire: spre exemplu, cea
imaginativă şi tehnică se realizează în forme averbale [152, p.35-55].Oamenii dispun de
tipuri avansate ale gândirii averbale, bunăoară cea a oamenilor de artă (pictori, sculptori,
compozitori ş.a.), care gândesc prin imagini, şi cea a inginerilor, arhitecţilor, şahiştilor ş.a., care
posedă gândirea tehnică. De remarcat, de exemplu, procesul mental la soluţionarea unor situaţii sau
probleme de coordonare a mişcărilor în spaţiu şi a detaliilor mobile ale diverselor mecanisme etc.
Gândirea conceptuală se desfăşoară în forme verbale, graţie celui de-al doilea sistem de
semnalizare – limba. Acest tip de gândire se raportează la formele lingvistice: cuvântul
corelează cu conceptul, iar propoziţia corespunde judecăţii logice. Limba nu cuprinde doar
elemente sonore, ci presupune şi multiple relaţii de structură între unităţi, diverse modele şi
scheme de generare a vorbirii. Limba organizează şi structurează cunoştinţele oamenilor despre
lume, le discerne şi transmite informaţia generaţiilor următoare.
Există vorbirea interioară, definită uneori drept „vorbire aproape fără cuvinte” (L.Vîgotski):
deşi are loc în temeiul unor structuri reduse, ea nu include forme nelinguale. O asemenea vorbire
solicită forme şi relaţii structurale speciale, raportate la gândirea conceptuală.
2.3.2. RAPORTUL DINTRE UNITĂŢILE LIMBII ŞI CATEGORIILE LOGICE
Conceptul, identificat drept o componentă a judecăţii logice, se constituie ca rezultat al
generalizării unui ansamblu de obiecte particulare. În procesul generalizării se face abstracţie de
trăsăturile accidentale sau neesenţiale şi se stabilesc legăturile şi însuşirile esenţiale,
fundamentale ale obiectelor şi fenomenelor. Analizând raportul dintre noţiune şi sensul lexical al
cuvântului, se reliefează natura generalizatoare a celui din urmă. Cuvântul cu înţeles deplin
desemnează un ansamblu de obiecte sau fenomene reunite într-o clasă în baza unei însuşiri
dominante. Deşi interdependente, sensul şi noţiunea nu coincid. Pentru a ne da seama despre
legătura neunivocă semnalată, trebuie indicate funcţiile unităţilor corelative – cuvântul şi con-
ceptul. Cuvântul îndeplineşte trei funcţii relevante: nominativă, explicativă şi reprezentativă
[145]. Orice cuvânt numeşte (un obiect, fenomen, fiinţă, calitate, acţiune, stare etc.), dezvăluie şi
explică esenţa obiectului desemnat. Conceptul, categorie logică, întruneşte un ansamblu de
cunoştinţe despre un obiect sau fenomen, raportate la unitatea lexicală respectivă.
Capacitatea cuvântului de a reprezenta totalitatea de cunoştinţe privind obiectul (fenomenul)
denotă funcţia reprezentativă a acestuia.
Devenind un element al structurii limbii, conceptul obţine caracter structural, ceea ce
semnifică o nouă ipostază a unităţii în cauză. Unii savanţi sunt de părere că noţiunea – categorie
a gândirii, şi noţiunea – componentă a limbii, s-ar deosebi: „Intrând în componenţa sensului
lexical al cuvântului, noţiunea încetează a fi o categorie logică, devenind una lingvistică” [122,
p.346; 8, p. 62-71]. Conceptul şi sensul lexical trebuie delimitate, odată ce la formarea celui
dintâi iau parte obiectul desemnat şi gândirea, pe când constituirea sensului lexical necesită
sinteza a trei factori: obiectul, gândirea şi structura limbii.
De reţinut că raportul dintre cuvânt şi concept nu este univoc, deoarece unitatea logică dată
nu „îmbracă” obligatoriu forma unei singure unităţi lexicale, ci poate fi redată perifrastic, prin
câteva cuvinte. Fenomenul semnalat se atestă atât în lexicul comun, cât şi în cel terminologic. De
exemplu: „cale ferată”, „maşină de tocat”, „dispozitiv de iluminat” etc.
Deşi conceptul corelează cu unitatea lexicală în cauză, în diverse idiomuri există cuvinte ce
nu corespund unor noţiuni, bunăoară elementele imitative, interjecţiile, „instrumentele
gramaticale” – prepoziţii, conjuncţii etc. Gradul de generalizare şi abstractizare a unor
elemente auxiliare este avansat, bunăoară a prepoziţiei „de” din română şi a echivalentelor sale din
alte limbi.
Întrucât sensul lexical al cuvintelor se modifică în cadrul sistemului şi al structurii idiomului
căruia aparţin, procesul de generalizare – premisă indispensabilă formării conceptului, dar şi
sensului lexical – decurge sub influenţa structurii limbii în cauză, în baza legăturilor şi a relaţiilor
dintre unităţile acesteia, ce nu coincid în diverse limbi.
Ca rezultat, se deosebeşte forma internă a cuvintelor. De exemplu, lexemul „pădure” din
română descinde din latinescul „palus” („mlaştină”), pe când în spaniolă „busca” cu acelaşi înţeles
poate fi raportat la verbul „buscar” („a căuta”); cuvântul rusesc „окно” („fereastră”) derivă din
„oкo” („ochi”), iar „ventana” din spaniolă provine din „ventus” („vânt”).
„Tisch” („masă”) din germană este împrumutat din grecescul „diskos” („disc”, obiect rotund),
iar „table” din franceză este moştenit din latinescul „tabŭla” („scândură”, „tăbliţă”, ulterior,
„masă”).Ghiocel-ghioc-scoică albă.
Comparând mostrele de mai sus, ne dăm seama că realitatea obiectivă este disociată
neomogen în limbile lumii, ceea ce se exprimă prin mijloace lingvistice extrem de variate. Cauzele
unei asemenea „segmentări” non-izomorfe sunt numeroase: mai întâi de toate, diferă condiţiile de
viaţă, ocupaţiile preferenţiale ale oamenilor; nu arareori poporul ce vorbeşte idiomul respectiv nu
a elaborat unele concepte. De asemenea, categoriile lingvistice şi căile de evoluţie a acestora
atestă un decalaj considerabil.
Cele semnalate vin să sugereze ideea că potenţele combinatorice ale unităţilor lexicale se
deosebesc şi ele de la o limbă la alta, ceea ce dezvăluie corelaţii neunivoce cu noţiunile în
cauză. Revenind la cuvântul „Tisch” din germană, remarcăm unele sintagme şi cuvinte compuse
din care face parte, similare (structural sau semantic) cu cele din română, franceză, engleză, rusă
etc.
De ex.: rom.: „masă de scris”, germ.: „Schreibtisch”, rusă: „письменный стол”; rom.: „masă
de lucru”; fran.: „table à ouvrage”, germ.: „Arbeittisch”; rom.: „tenis de masă”, engl.: „table -
tennis”; rom.: „faţă de masă”; engl.: „table cloth”; rom.: „masă de operaţii”, fran.: „table
d'opérations”; rusă: „oперационный стол”.
A se confrunta şi ambianţele în care lexemul analizat este utilizat diferit: engl.: „table-talk”
(„conversaţie”), „table-land” („podiş”); „Lord's tables” („poruncile Domnului”); fran.: „aimer la
table” („a-i plăcea să mănânce cuiva”) etc.
Se afirmă că sensul lexical şi conceptul pot coincide în cazul termenilor monosemantici
(a se compara, bunăoară, termenii lingvistici „fonem”, „morfem”, „lexem”, „enunţ” ş.a. sau
termenii matematici „catetă”, „ipotenuză”, „diagonală” ş.a.). Să nu uităm însă că termenii
ştiinţifici îşi schimbă semnificaţia o dată cu dezvoltarea domeniului ştiinţific la care se
referă. Astfel, termenul „atom”, pus în circulaţie de către eminentul filosof grec Democrit,
însemna iniţial „indivizibil”. Ulterior s-a demonstrat că există şi alte particule elementare,
atomul pretându-se diviziunii în unităţi mult mai mici!
Pe de altă parte, sunt termeni ştiinţifici constituiţi în baza lexicului comun, adesea prin
asemănare. De ex., cuvântul „rădăcină” („radical”) funcţionează în calitate de unitate a
lexicului comun, dar şi ca termen matematic, lingvistic, botanic.
Cele indicate relevă utilitatea delimitării conceptelor uzuale de cele ştiinţifice, care, de
regulă, nu coincid [125; 155, p.13]. Conceptele uzuale le cunosc toţi vorbitorii unei limbi, pe
când noţiunile ştiinţifice necesită o pregătire specială în sfera respectivă. Cele dintâi, asemenea
lexemelor corespunzătoare, pot să nu aibă echivalente adecvate în terminologia ştiinţifică. De
notat, în contextul vizat, unii termeni uzuali generici de felul: rom.: „fructe”, „legume”; fran.:
„fruits”, „legumes”, span.: „fruta”, „legumbres”. În unele idiomuri atestăm denumiri speciale
pentru a desemna și pomuşoarele: germ.: „Beeren”, engl.: „Berries”, rus.: „ягоды”.
Conchidem că sensul lexical şi conceptul corelează neunivoc: ambele unităţi generalizează,
însă procesul de generalizare în cadrul cuvântului nu este rectiliniu. Fenomenul îşi află explicaţie
în următoarele: cuvintele polisemantice cuprind însuşiri ale diferitelor clase de obiecte ce au
proprietăţi comune.
Corelaţia neunivocă dintre propoziţie şi judecata logică se manifestă prin unele
discrepanţe. Deşi propoziţia serveşte pentru a forma judecata logică, nu coincid nici funcţiile de
bază, nici structura lor. Există peste 300 definiţii ale propoziţiei (lingvistul J.Ries comentează
circa 140 formulări ale conceptului dat în lucrarea „Was is Satz? Prague, 1951), ceea ce reliefează
complexitatea unităţii în cauză. Nu este justificat a confunda categoriile menţionate, iar
definiţiile potrivit cărora judecata logică reprezintă „propoziţia redată prin cuvinte” au fost de-
mult depăşite.
Pentru a înţelege decalajul dintre cele două fenomene, este important a le examina trăsăturile
esenţiale. Astfel, judecata logică constituie o idee prin care se afirmă sau se contestă ceva.
Caracterul de atribuire al acesteia presupune faptul de a-i atribui obiectului (fenomenului, fiinţei)
o anumită însuşire. Judecata logică exprimă un gând autentic sau eronat şi serveşte pentru a
dezvălui identitatea sau diferenţa dintre obiecte şi fenomene. Trăsătura semnalată nu este însă
pertinentă şi în cazul propoziţiei: sintaxa examinează particularităţile structurale, tipurile acesteia
şi raportul dintre părţile ce o alcătuiesc. Cercetătorul V.A.Zveghinţev susţine că autenticitatea
judecăţii logice este determinată de concordanţa dintre conţinutul ei şi obiectele lumii materiale
reale, iar structura propoziţiei nu ar reflecta cunoştinţele noastre despre însuşirile, laturile şi
relaţiile dintre obiectele şi fenomenele realităţii materiale [122, p.374]. Opinia menţionată
exagerează, oarecum, autonomia propoziţiei şi a componentelor sale în raport cu însuşirile şi
proprietăţile fenomenelor, obiectelor pe care le evocă.
Structura propoziţiei şi a unităţii logice corelative atestă divergenţe: judecata cuprinde
subiectul, copula şi predicatul, pe când propoziţia posedă o structură mult mai variată.
Structura propoziţiei nu implică autenticitatea judecăţii logice, întrucât diversitatea structurală a
ei ar condiţiona criterii neunivoce ale adevărului [122, p. 375; 89, p.19-30].
Varietatea topicii în diferite limbi generează multiple modele propoziţionale. Nu este
aceeaşi nici componenţa şi corelaţia dintre părţile de vorbire şi părţile principale şi cele
secundare ale propoziţiei. Spre exemplu, limbile indo-europene nu dispun de un echivalent
potrivit al categoriei „masdar” din limba arabă, socotită drept un deverbativ (provenit din verb).
Ordinea cuvintelor atestă deosebiri considerabile şi depinde, în mare măsură, de raportul dintre
sintetism şi analitism. Or, se ştie că limbile flective analitice şi cele izolante (A se vedea cap.
„Clasificarea tipologică a limbilor”) posedă topica fixă.
Iată câteva modele ce includ subiectul, predicatul şi obiectul: 1) tipul SPO este frecvent în
idiomurile analitice, de ex. fr. „La mère aime l'enfant”, engl. „The mother love the child”; 2)
modelul SOP prevala în limba latină, deşi topica liberă permite şi alte variante: SPO, OPS, OSP.
A se compara: „Mater filium amat”, „Mater amat filium”, „Filium amat mater”, „Filium mater
amat”; 3) modelul POS poate coexista cu structura SPO.
Lipsa unui paralelism între categoriile în discuţie se explică din punct de vedere funcţional:
funcţia principală a propoziţiei este cea comunicativă, pe când a judecăţii logice este cea
cognitivă. Spre deosebire de unitatea corespunzătoare, propoziţia nu este aptă doar a reda un
anumit conţinut, ci şi a dezvălui, graţie modalităţii şi altor categorii inerente, atitudinea
vorbitorului faţă de cele enunţate, a exterioriza emoţiile, actele volitive, interogaţia etc. Nu
coincid nici funcţiile părţilor de propoziţie şi ale categoriei logice date.
Caracterul universal al judecăţii logice, care decurge în forme lingvistice, determină
similitudinile de ordin structural-funcţional ale propoziţiei în diverse idiomuri, iar structura
inedită a fiecărei limbi, în ansamblu, condiţionează particularităţile divergente ale unităţii relevate.
Propoziţia, ca „suport” lingvistic al judecăţii logice, reproduce, mai cu seamă, structura, şi nu
conţinutul categoriei corelative. Legăturile sintactice dintre cuvintele ce alcătuiesc propoziţia
sunt implicate de trăsăturile lor gramaticale, făcându-se, de regulă, abstracţie de sensul lor
lexical.
Raportul limbă–gândire constituie un aspect important al problemei originii limbajului uman
şi al progresului limbii despre care se va relata mai jos.

2.4. ORIGINEA LIMBAJULUI UMAN

Problema originii limbajului uman se situează la confluenţa unor ştiinţe precum
antropologia, biologia, etnografia, psihologia, filosofia, lingvistica, reprezentând un domeniu de
cercetare al antropogenezei (apariţia speciei umane) şi al sociogenezei (constituirea societăţii
umane). Provenienţa limbii trebuie examinată în corelaţie cu problema originii omului şi a
societăţii şi urmează a fi delimitată de cea a originii unor limbi concrete (româna, franceza,
chineza, araba etc.).
Din cele mai vechi timpuri, geneza speciei umane şi a limbajului, ca o trăsătură inerentă
acesteia, a fost abordată din perspectivă teologică şi filosofică. O succintă comparare pune în
evidenţă diversitatea ipotezelor, cele dintâi fiind enunţate în India veche. În imnurile sacre ale
„Vedelor”, alcătuite în mileniile III-II î.e.n. se discută provenienţa denumirilor şi a limbajului, în
general. În „Rig-Veda” se afirmă că Dumnezeu a creat numele sacre ale zeilor, iar marii
înţelepţi, îndrumaţi de către Brhaspati, zeul protector al poeticii şi al artei oratorice, ar fi
elaborat limbajul.
În textele rituale ale „Upanişadelor”, care completează „Vedele”, vorbirea este asociată cu
căldura ce o emană focul. Partea subtilă a căldurii asimilate de om se transformă în vorbire, după
cum partea subtilă a hranei se preschimbă în raţiune, iar cea a apei se modifică în respiraţie.
O interpretare similară a originii limbajului oferă textele Bibliei, inaugurată sugestiv de
fraza: „La început a fost Cuvântul...” Potrivit textelor biblice, lumea a fost creată în 6 zile;
actul vorbirii coincidea cu cel al creării divine: „Şi a zis Dumnezeu să fie ... Şi a fost”. În Cartea
Cărţilor, Dumnezeu însuşi are darul de a vorbi, El îi oferă lui Adam puterea minţii şi capacitatea
de a cuvânta.
În legenda despre turnul Babel, Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni pentru nesupunere şi îi
dezbină, dându-le limbi diferite.
În tradiţia lingvistică greco-romană provenienţa limbajului este abordată în cadrul teoriei
nominării, elaborându-se două concepţii opuse: thesei şi physei. Problema fundamentală devine
raportul dintre denumire şi obiectul desemnat prin cuvânt. Conform teoriei thesei, promovată de
către iluştrii filosofi greci Democrit, Aristotel şi de către sofişti, legătura dintre obiect şi
denumirea acestuia este una convenţională: oamenii înşişi au decis cum să denumească
obiectele şi fenomenele. Este arbitrar şi raportul dintre complexul sonor al cuvântului şi sens
(respectiv, concept). Democrit [136], exponentul de seamă al concepţiei teseiste, aduce drept
argumente în sprijinul teoriei vizate sinonimele, omonimele şi arhaismele, fenomene lexicale
cu neputinţă de realizat în cazul legăturii naturale dintre aspectul material şi cel ideal al
cuvântului. Acelaşi filosof delimitează cuvintele primare şi cele secundare, la care s-au referit
ulterior Platon şi stoicii. Cuvintele primare (interjecţiile, onomatopeele) reflectă însuşirile
obiectelor, constituindu-se natural, în urma acţiunii fenomenelor realităţii asupra oamenilor.
Cuvintele secundare, bunăoară cele compuse, ar fi apărut datorită convenţiei dintre membrii
comunităţii.
Concepţia physei, împărtăşită de către Heraclit, stoici şi epicurei, dimpotrivă, postulează
ideea unei legături naturale între obiect şi denumire, între complexul sonor şi sens.
O viziune „intermediară” expune în dialogul „Cratylos” Platon. Asemenea lui Democrit,
remarcabilul filosof atenian distinge cuvintele primare şi cele secundare şi formulează principiile
modelării etimologice, menite a dezvălui căile de constituire a cuvintelor secundare, în baza celor
primare. În particular, se analizează compunerea, abrevierile, adăugarea sau eliminarea sunetelor,
deetimologizarea, eufonia etc.
Anticipând teoria privind planul expresiei şi al conţinutului, emisă în sec.XX de lingvistul
danez L.Hjelmslev, Platon ajunge să disocieze în limbă două planuri, diferite ca structură, dar
care se presupun reciproc. Filosofii stoici îşi dau seama despre relaţia asimetrică dintre
planurile semnalate, relevând cazurile de neconcordanţă între expresie şi conţinut.
În tradiţia greco-romană sunt elaborate unele teorii individualiste despre originea
limbajului, bunăoară teoria imitaţiilor sonore, teoria interjecţiilor şi cea onomatopoetică.
Concepţiile în cauză, dezvoltate în perioadele următoare (inclusiv în epoca renascentistă şi
postrenascentistă), pun în evidenţă rolul factorilor individuali, al personalităţilor dotate, în
procesul glotogenezei.
Conform teoriei imitaţiilor sonore, relatată iniţial de către stoici, limba a apărut ca rezultat al
imitării zgomotelor din natură şi a sunetelor emise de păsări, animale etc. Sunetele imitate s-ar fi
asociat în conştiinţa umană cu obiectele, fenomenele şi fiinţele respective, devenind, treptat,
cuvinte primitive. Asemenea cuvinte se caracterizează prin legătura firească între componenţa
sonoră şi sens.
Teoria onomatopoetică vine să completeze pe cea a imitaţiilor sonore. Potrivit acestei teorii,
expusă de către teologul Augustin (sec.V e.n.), sunetele sunt apte a exprima diferite impresii
despre lumea înconjurătoare. Spre exemplu, cuvântul latin „mel” (miere) mângâie auzul,
întrucât înseamnă o substanţă dulce, plăcută la gust. Cuvântul „acer” (ascuţit, crâncen) provoacă
o impresie acustică dezagreabilă, iar sensul lui nu suscită emoţii plăcute. Şi unele sunete aparte
posedă multiple semnificaţii, bunăoară consoana „V” denotă ceva larg, amplu, ca în: „velum”
(pânză), „venter” (abdomen, stomac), „vinum” (vin), „vinculum” (lanţ).
În conformitate cu teoria interjecţiilor, fundamentată de către filosofii epicurei, limbajul s-a
format din necesitatea firească a oamenilor de a-şi exterioriza emoţiile şi sentimentele.
Fenomenele realităţii acţionau asupra omului primitiv, generând variate emoţii; sunetele
primordiale se asociau cu reprezentările despre obiectele şi fenomenele ce trezeau anumite
senzaţii.
Ulterior, problema originii limbajului este discutată, cu precădere, în context religios,
remarcându-se şi factorii de ordin social.
Divinitatea este invocată drept premisă supremă a apariţiei limbajului uman în diverse
tradiţii: medievală europeană, medievală arabă ş.a. Spre exemplu, distinsul poet italian Dante
Alighieri susţine ipoteza „ebraică”, sugerând că limba dăruită de către Dumnezeu lui Adam ar fi
fost ebraica: astfel, primul cuvânt rostit de Adam ar fi fost „EL”, însemnând Dumnezeu.
În tradiţia medievală arabă, teoria „revelaţiei” despre originea divină a limbajului coexistă
cu teoria convenţiei sociale. Potrivit primei concepţii, limba arabă a fost creată de către Allah,
care i-a transmis lui Adam cunoştinţele despre acest idiom. A doua teorie defineşte limba drept
un produs al convenţiei dintre oameni, iar denumirile obiectelor şi fenomenelor au fost date
arbitrar.
În perioada postrenascentistă, în sec.XVII-XVIII, savanţii preiau şi aprofundează unele
concepţii despre apariţia limbajului, promovate anterior. Astfel, filosoful şi matematicianul
german Gottfried Wilhelm Leibniz aderă la teoria onomatopoetică, reliefând simbolismul
fonetic şi capacitatea unor sunete de a sugera ideea despre ceva. În opinia savantului, consoana „L”
se asociază cu ideea de „ceva plăcut”, ca în cuvintele „leben” (a trăi) şi „lieben” (a iubi). Acelaşi
sunet poate sugera ideea și de repeziciune, abilitate ca în lexemele „Lauf” (fugă), „Löwe” (leu),
„Luchs” (râs, animal de pradă).
Teoria convenţiei sociale, postulată în antichitate şi Evul mediu, este reluată şi completată de
către J.J. Rousseau în lucrarea „Cauzele inegalităţii dintre oameni” (1774). Eminentul filosof
francez împărtăşeşte la început teoria interjecţiilor pe care o numeşte „teoria emoţiilor”: „emoţiile au
trezit sunetele primordiale ale vocii”. Astfel, primele cuvinte au apărut din strigătele emise în
momentul excitării emoţionale, iar limbajele primitive ar fi fost incomensurabil mai bogate în
comparaţie cu cele ce le-au urmat: lexicul acestora ar fi conţinut o sumedenie de sinonime, forme
paralele menite a exterioriza universul spiritual al omului primitiv.
Lupta în comun pentru a supravieţui i-a impus pe oameni să elaboreze un mijloc de
comunicare, iar cuvintele s-au creat ca rezultat al convenţiei.
Spre deosebire de filosofii menţionaţi supra, lingvistul german
W.von Humboldt, iar mai apoi reprezentanţii şcolii psihologiste H.Steinthal şi A.Potebnea au
acceptat unele idei ale teoriei onomatopoetice. Spre exemplu, Humboldt relevă valoarea
simbolică a unor sunete: consoana „L” redă ideea fluidităţii, pe când consoana „W” indică ceva
neclar, nebulos, anxios, ca în cuvintele: „Wolke” (nour), „Wind” (vânt) etc.
Pe lângă concepţia semnalată, au mai fost postulate alte teorii privind provenienţa limbajului,
atât sociale, cât şi individualiste. Merită atenţie teoria strigătelor de muncă, susţinută de către
lingvistul german L.Noiré, şi teoria gesturilor, emisă de către W.Wundt şi N.Marr.
În opinia lui L.Noiré, limba a provenit din „strigătele de muncă” ce însoţeau procesul muncii
colective. Iniţial, strigătele aveau menirea de a facilita eforturile depuse şi a „sincroniza” unele
operaţii de lucru. Mai târziu, acestea au început a se asocia cu acţiunea respectivă, devenind
cuvinte.
Adepţii teoriei „gesturilor”, numită şi teoria „cinetică”, sunt de părere că în perioada
incipientă de elaborare a limbajului gesturile aveau o însemnătate mai mare, iar vorbirii articulate îi
revenea un rol secundar. Cea din urmă ar fi apărut relativ târziu, ca rezultat al oficierii unor
ritualuri magice, religioase. Un presupus argument este limbajul gesturilor, practicat până acum
de unele popoare (triburi amerindiene, australiene). Spre exemplu, poporul aranta din Australia
utilizează curent circa 450 de gesturi-semne, raportabile nu numai la obiecte concrete, ci şi la
concepte abstracte. De notat însă că limbajul în cauză este folosit doar în situaţii particulare: în
timpul comunicării la distanţă sau cu membrii altor triburi, preponderenţă are, fireşte, limba
aranta.
O teorie individualistă, împărtăşită de unii savanţi din sec.XX, este cea biologică, axată pe
ideea că dezvoltarea fiinţelor umane în ontogeneză „repetă” evoluţia speciei în filogeneză:
copilul, însuşind limba, parcurge în creşterea sa toate fazele prin care a trecut omenirea, de
la strigătele primitive la limbile actuale dezvoltate. Partizanii acestei teorii invocă drept dovadă
asemănarea aspectului sonor al primelor cuvinte ce le rosteşte copilul, indiferent de originea sa
etnică sau limba maternă. Într-adevăr, „bagajul lexical” al micuţilor este destul de redus şi
cuprinde, de regulă, unităţi alcătuite din vocale, consoane uşor de pronunţat (explozive, dentale):
mama, tata, baba, papa etc. Să nu uităm însă că adesea aceeaşi componenţă sonoră poate corela
în limbajul copiilor cu semnificaţii diferite. Astfel, „mama” are un înţeles identic în română,
rusă, chineză etc., pe când în georgiană înseamnă „tată”; „deda” are sensul de „bunic” în unele
limbi slave, iar în georgiană semnifică „mamă” etc.
În lingvistica actuală, problema originii limbajului uman este abordată neunivoc, având
preponderenţă teoriile sociale ce pun pe prim-plan rolul comunităţii în elaborarea limbii. Se fac
încercări de a îmbina diverse aspecte ale unor concepţii argumentate, ce au în vizor provenienţa
celui mai eficient mijloc de comunicare. În această privinţă, sunt relevante opiniile savanţilor
E.Sapir, Al Graur, B.Iakuşin ş.a. Spre exemplu, cercetătorul rus B.Iakuşin este de părerea că
vorbirea articulată a fost anticipată de limbajul gesturilor (pantomimă), care necesita eforturi
sporite, din care cauză a fost sortit dispariţiei [167; 168]. Savantul semnalează: „Pe măsură ce se
reduce rolul pantomimei, se intensifică procesul de „simbolizare” a materiei sonore în raport cu
denotatul, întrucât dispare veriga intermediară dintre ele – acţiunea. Pantomima şi elementele
sale a realizat rolul de intermediar; ca rezultat al reducerii considerabile a reprezentării sale,
„intermediarul” se transformă, graţie conştiinţei umane, în sensul lexical al cuvântului rostit” [167,
p. 101].
Interesant de remarcat o interpretare similară de către lingvistul american E.Sapir, care
reliefează capacitatea limbii de a „examina realitatea obiectivă din punct de vedere simbolic”,
ceea ce a făcut-o potrivită în comunicare. Nu este lăsat în umbră nici factorul social, căci „în
procesul comunicării sociale, limba şi-a căpătat formele complicate, cizelate, prin care ne este
cunoscută în prezent” [83, p. 241-242].
Ilustrul savant elveţian F. de Saussure subliniază că „limba este o convenţie” şi „nu există
decât în virtutea unui soi de contract între membrii societăţii” [85]. În această ipostază,
limbajul s-a constituit doar în cadrul societăţii primitive: traiul în comun a condiţionat formarea
conştiinţei colective a oamenilor primitivi, iar necesitatea de a supravieţui şi a coordona
operaţiile de muncă a implicat nevoia de a comunica şi mijlocul adecvat spre a le asigura.
Al. Graur consideră că înţelegerea reciprocă dintre membrii comunităţii primitive ar fi fost
cu putinţă doar în situaţia când înseşi sunetele sugerau sensul, legătura dintre sunet şi sens
făcându-se „de la sine”. Conform explicaţiilor reputatului savant român, primele „semnale” au
fost ţipetele inconştiente (bunăoară, cele emise în timpul unui atac al animalelor de pradă).
Treptat, strigătele primordiale şi onomatopeele se modifică, evoluează, iar „imitaţia repetată
ajunge să servească de nume animalului imitat”. La origine, limbajul sonor era nearticulat,
urmând un prelung travaliu de achiziţionare a deprinderilor articulatorii. Astfel, „ţipetele
primitive” denotă variante formale, apar cuvinte compuse şi derivate, iar „sensurile vechi se
împart între forme noi”. Suportă schimbări atât aspectul sonor, cât şi conţinutul cuvintelor; latura
afectivă, predominantă la început, când funcţia comunicativă nu era suficient dezvoltată, cedează
în favoarea laturii raţionale: „o dată cu dezvoltarea funcţiei comunicative, emoţia trece pe planul
doi” [47, p. 193-194].
Interpretările semnalate supra, în principiu acceptabile, nu dezvăluie multiple aspecte ale
genezei limbajului uman: în ce mod s-au constituit categoriile fundamentale ale limbii, ce
rudimente de structură caracterizau propoziţia primordială, cum a decurs raportarea cuvântului din
limbajul primitiv la concept, în ce măsură cuvântul primitiv, ca unitate sincretică, era apt a
cumula trăsături eterogene etc. Cele relatate ne permit să punem în evidenţă unele carenţe ale
concepţiilor vizate (individualiste şi sociale):
1) teoriile individualiste trec cu vederea rolul societăţii ca factor decisiv în apariţia
limbajului uman;
2) în cazul unor teorii, precum cea a imitaţiilor sonore şi cea a interjecţiilor, este diminuată
importanţa funcţiei comunicative, exagerându-se cea expresivă;
3) implicit, se acordă prioritate accidentalului în crearea limbii, fără a se accentua nevoia de
comunicare;
4) unele viziuni asupra problemei discutate definesc limba drept un fenomen transmis prin
ereditate şi nu relevă faptul că aceasta este însuşită de la cei din jur;
5) atât concepţiile individualiste, cât şi cele sociale elaborate anterior presupun decalajul
dintre limbă şi gândire şi, eventual, existenţa gândirii logice anticipând constituirea mijloacelor
de limbă menite a o exprima;
6) provenienţa limbajului este examinată „în afara” antropogenezei;
7) uneori este estompată importanţa limbajului uman articulat, exagerându-se rolul limbajului
gestual;
8) nu este relevată suficient corelaţia dintre cele două sisteme de semnalizare, fiind abordate
superficial operaţiile mentale: analiza şi sinteza;
9) se fac încercări de a invoca datele furnizate de idiomurile vorbite de unele triburi primitive
din Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine ş.a.), Africa, America de Sud, Australia. Or, idiomurile
în cauză, în aparenţă rudimentare, conțin structuri de limbă mult evoluate în comparaţie cu
limbajul primitiv.
Neajunsurile remarcate nu exclud valoarea unor ipoteze privind originea limbajului, chiar
dacă discuţiile milenare nu au ajuns, deocamdată, să elucideze problema dată. De amintit şi
concepţiile monogenetică şi poligenetică, dintre care prima postulează apariţia limbii într-o
anumită zonă relativ limitată şi iradierea treptată a ei pe glob, iar cea de-a doua susţine
posibilitatea creării limbajului în diferite regiuni, îndepărtate una de alta, ale globului pământesc.
Cât priveşte componenţa primordială a propoziţiei, se poate presupune structura ei difuză,
predominarea unităţilor supletive, gradul scăzut de abstractizare a formaţiunilor rudimentare,
coeziunea slabă dintre elementele propoziţiei ş.a.

(apud: Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică. Chişinău: CEP USM, 2011)