Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Geografia
Spaniei
De la Wikipedia, enciclopedia
liberă
Sari la navigareSari la
căutare
Spania este poziționată în
Europa Occidentală și ocupă
cea mai mare parte
a Peninsulei Iberice, precum Harta Spaniei
și două arhipelaguri (Insulele
Suprafață
Canare în Oceanul Atlantic,
respectiv Insulele Baleare în Total 504.782 km²
Marea Mediterană) și două Pământ 499.532 km² (98,96%)
orașe (Ceuta și Melilla) în Apă 5.250 km² (1,04%)
nordul Africii, precum și alte
Latitudine 40°0' N
insule de dimensiuni reduse
situate în vecinătatea țării. Longitudine 4°0' W
Este situată între restul Granițe
continentului european și 1.978 km km
Portugalia
Africa și între două zone de
influență, Mediteraneeană în Franța 623 km
est și atlantică în vest, lucru Andorra 63,7 km
care determină și gradul 9,6 km
Maroc (Melilla)
ridicat de varietate este:
Maroc (Ceuta) 6,3 km km
Relieful: se întâlnesc Gibraltar 1,2 km
toate ciclurile orogenetice Linie de coastă 4.964 km
și de sedimentare care s-
Revendicări maritime:
au manifestat de-a lungul
istoriei, determinând Zonă contiguă 24 Mile Marine
forme specifice. Platformă continentală până la 200 m sub nivelul mării
Clima: derivă din Zonă economică exclusivă 200 Mile Marine
poziția Ape teritoriale 12 nm
peninsulară, fiind
expusă maselor Extreme geografice:
de aer reci și Cel mai înalt punct 3.718m, Vf. Teide (Insulele Canare)
calde, proporția Cel mai jos punct Oceanul Atlantic, Marea mediterană (0m)
dintre acestea Cel mai lung râu Tago
rezultând într-un
tip climat sau Cel mai mare lac Lago de Sanabria
altul. Astfel, în
nord se întâlnește un climat de tip oceanic (mai rece și mai umed), în est și sud unul
de tip mediteraneean (cu precipitații mai reduse și cu ierni mai calde), iar în centru se
întâlnește un climat continental (cu precipitații reduse și temperaturi ridicate vara și
scăzute iarna).
Vegetația: este influențată de particularitățile climatice, întălnindu-se astfel specii
adaptate condițiilor de ariditate (xerofile), caracteristice centrului Spaniei și specii
adaptate condițiilor de umiditate (hidrofile), caracteristice nordului țării.
Populația: multitudinea incursiunilor diverselor popoare (romani, celți, musulmani),
precum și întrepătunderea dintre acestea au determinat cultura și valorile umane.
Cuprins
1Repere geografice
2Clima
o 2.1Extreme climatice
3Geografia politică
4Vegetația
o 4.1Mediteraneană
o 4.2Euroiberiană
o 4.3Etajată pe altitudine
o 4.4Vegetația insulelor Canare
5Fauna
6Relieful
o 6.1Meseta Centrală și munții asociați acesteia
o 6.2Celelalte zone montane
o 6.3Regiunile joase
o 6.4Insulele
7Rețeaua hidrografică
o 7.1Râurile
o 7.2Lacurile
8Țărmurile
9Legături externe
Clima[modificare | modificare sursă]
În cadrul Peninsulei Iberice, datorită condițiilor orografice și a poziției și orientării țărmurilor se
poate vorbi de microclimate locale. Cele mai importante dintre acestea sunt:
Andaluzia (Andalucía)
Aragon (Aragón)
Asturias (Principado de Asturias)
Cantabria
Castilia și Leon (Castilla y León)
Catalonia
Castilia-La Mancha (Castilla-La Mancha)
Ceuta
Extramadura
Galicia
Insulele Baleare (Islas Baleares / Illes Balears)
Insulele Canare (Islas Canarias)
La Rioja
Madrid (Comunidad de Madrid)
Murcia (Región de Murcia)
Navarra (Comunidad Foral de Navarra / Nafarroako Foru Komunitatea)
Melila
Țara Bascilor (País Vasco / Euskadi)
Valencia (Comunidad Valenciana / Comunitat Valenciana)
Un nivel administrativ inferior este provincia, baza comunității autonome. Din acest punct de
vedere Spania este împărțită în 50 de provincii. Ceuta și Melila și zonele se suveranitate nu fac
parte din aceste provincii. În timpul celei de-a doua Republici s-a introdus separarea Spaniei în
"comarcas" (departamente).Primul astfel de departamen a fost Catalonia, dar în decursul anilor
80 și alte comunități au instaurat ca diviziune administrativă, de-o mai mică sau mai mare
relevanță, departamentul. Departamentul este constituit din mai multe municipii vecine care
împart același trecut istoric, sau aceleași particularități geografice sau care au interese economice
comune. Pentru a se pune de acord cu nomenclatura actuala a UE, se folosește sistemul
supranumit NUTS. Astfel, conform acestui sistem care stabilește rangul unei diviziuni
administrative pe trei niveluri ierarhice, provinciile corespund nivelului III, iar comunitățile și
orașele autonome corespund nivelului II.
Vegetația[modificare | modificare sursă]
Vegetația Peninsulei Iberice și inclusiv a Spaniei, în funcție de condițiile climatice, de relief și a
tipurilor de sol se poate împărții în patru mari arii de influență:
Mediteraneană[modificare | modificare sursă]
zona stejarului, în care reprezentantul principal este stejarul de stâncă (Quercus ilex),
la care se mai adauga stejarul de plută (Quercus suber), stejarul lusitan (Quercus
lusitanica) cu frunze căzătoare. Aceste plante apar în formațiuni reduse în suprafață și
care au cel mai adesea forma unor insule sau a unor fâși înguste.
zona de maquis, alcătuită din tufișuri sempervirescente, greu de străbătut de 1,5–3 m
înălțime, în care apar: măslinul sălbatic (Cistus solvifolium), mirtul (Myrtus
communis), leandrul (Nerium oleander), laurul nobil sau dafinul (Laurus nobilis),
rodiul (Punica granatum), drobita (Genista), și pe alocuri palmierul pitic
(Chamaerops humilis).
Euroiberiană[modificare | modificare sursă]
Această regiune de vegetație se întâlnește în partea de nord a Spaniei, unde predomină
precipitațiile bogate și regulate și o climă ceva mai rece decât în restul teritoriului. Și această
regiune poate fi împărțită în două zone principale:
zona atlantică, se găsește în nordul și nord estul țării. Vegetația specifică acestei zone
este formată din păduri de foioase dese cu numeroase pajiști verzi. Predomină specii
de stejar și fag, adaptate condițiilor de umiditate la care se adaugă specii de brad
(Abies) și pin (Pinus silvestris) pe măsura creșterii altitudinii. Covorul vegetal al
acestei zone este foarte dezvoltat și variat.
Fauna[modificare | modificare sursă]
Fauna prezintă un grad ridicat de diversitate, lucru care se datorează în mare parte următorilor
doi factori: poziția geografică a Spaniei, între oceanul Atlantic și marea Mediterană și între
Europa și Africa, precum și a marii difersități de medii și biotopuri, consecință a unei varietăți
considerabile de microzone climatice și zone bine diferențiate între ele. În Spania se pot întâlni,
pe lângă altele, o serie de specii care au disparut din alte țări europene. Acest lucru se datorează
în principal faptuli că, în trecut, Spania a fost un teritoriu mai puțin populat decât cel al unor țări
precum Italia, Germania, Anglia, dar mai ales faptului că industrializarea timpurie a acestor țări a
dus la distrugerea a nenumărate habitate și implicit a unor specii de animale (fenomen
documentat pe larg în secolul XX). De asemenea, un mare număr de specii întâlnite aici prezintă
influențele faunei africane (cameleonul comun, ariciul algerian, bufnița cu coarne, mangusta etc),
precum și un număr de specii endemice, întâlnite în Insulele Baleare și Canare (porumbelul de
dafin, dropia de Canare etc.). Anumite specii autohtone au devenit extincte, așa cum s-a
întâmplat în Antichitate cu iepurele de casă ("conejo", nume de la care se presupune că ar
proveni și denumirea Spaniei, conform anumitor etimologi) și cu pasărea numită canar.
Relieful[modificare | modificare sursă]
Principalele lanțuri montane din Spania
200px
Pirinei Prepirinei
Pirineii Navarrei
Pirineii Aragoneses Pico Aneto 3.404
Pirineii Catalaniei
Monte San
Sierra de la Demanda 2.270
Lorenzo
Sierra de Albarracín
Sierra de Béjar
Sierra de Aracena
Sierra Hornachuelos
Sierras Orce-María 2.045
Cea mai mare parte din Spania peninsulară se suprapune Mesetei Centrale, o zonă înaltă,
mărginită și străbătută de catene montane. Alte forme de relief includ inguste zone litorale și
câteva zone depresionare axate pe cursul unor râuri, din care cea mai extinsă este Câmpia
Andaluziei. Țara poate fi împărțită în zece regiuniși subregiuni: Meseta Centrală, Cordiliera
Cantabrică, zona Iberică, Munții Pirinei, zona Penibetică, Câmpia Andaluziei, Bazinul râului
Ebro, câmpiile litorale, Insulele Baleare și Insulele Canare. Aceste regiuni se regăsesc de obicei
grupate în patru mari zone: Meseta Centrală asociată cu munții care o mărginesc și străbat, alte
zone montane, zonele joase și insulele.
Meseta Centrală și munții asociați acesteia [modificare | modificare sursă]
Meseta Centrală (sau Podișul Central)este o vastă zonă de podiș aflată în centrul Spaniei
peninsulare și are o înălțime cuprinsă între 610 și 760m. Încadrată de catene montane, Meseta
Centrală prezintă o pantă ușoară, pe direcția est-vest (direcția de curgere a majorității râurilor
care o străbat). Cordiliera Centrală (supranumită și coloana verticală a Mesetei Centrale) împarte
Meseta Centrală într-o regiune nordică și una sudică, cea dintâi fiind mai mică ca suprafață, dar
mai elevată decât cea din urmă. Cordiliera Centrală străjuiește capitala Madrid către nord, cu
vârfuri ce ating 2.400m și dă pentru această zonă o pantă generală nord-sud. În vest de Madrid,
Cordiliera Centrală atinge și cea mai înaltă altitudine a sa, în vârful Pico Almanzor, 2.592m.
Munții din Cordiliera Centrală, care se întind spre vest până în Portugalia, prezintă și câteva
caracteristici glaciare (în cele mai înalte dintre vârfuri zăpada persistă o bună parte a anului). În
ciuda înălțimii sale, acest sistem montan nu creează o barieră importantă între partea de nord și
cea de sud a Mesetei Centrale, câteva pasuri fiind străbătute de șosele și căi ferate care leagă cele
două regiuni.
Partea de sud a Mesetei Centrale este împărțită mai departe de două masive asemănătoare:
Munții Toledo spre est și Sierra de Guadalupe spre vest. Aceste masive prezintă vârfuri care nu
depășesc 1.500m în altitudine. Cu numeroase pasuri și trecători, inclusiv cele care fac legătura
dintre Meseta Centrală și Câmpia Andaluziei, Munții Toledo și Sierra de Guadalupe nu prezintă
un abstacol în calea liniilor de transport și comunicație. Cele două masive sunt separate de
Cordiliera Centrală de către cel râul cu cel mai lung curs din întreaga peninsulă Iberică, Tago.
Zonele montane ce mărginesc Meseta Centrală sunt formate din: Sierra Morena, Cordiliera
Cantabrică și Munții Iberici. Sierra Morena, care formează limita de sud a Mesetei Centrale se
unește către est cu Munții Iberici, iar către vest se prelungește până în Portugalia. În partea de
sud este mărginită de valea râului Guadalquivir, iar înspre nord se întinde până la râul Guadiana,
care și separa Sierra Morena de Cordiliera Centrală. În ciuda altitudinii reduse, care rareori
depășește 1.300m, Munții Siera Morena prezintă un relief foarte accidentat. Cordiliera
Cantabrică, o formațiune calcaroasă, se găsește în partea de nord a Spaniei, paralel cu golful
Biscaia. Cel mai înalt vârf al ei este Pico de Europa, 2.604m. Cordiliera Cantabrică se întinde de-
a lungul a 182 km și scade brusc cu 1.500m la aproximativ 30 km față de coasta nordică a
Spaniei. Către vest se găsește o zonă deluroasă, iar către est se găsesc Munții Țării Bascilor, care
leagă acest sistem montan de Pirinei.
Celelalte zone montane[modificare | modificare sursă]
Vf. Pico de Aneto, 3.404m
Fără o legătură directă cu Meseta Centrală, pe teritoriul acestei țări se află Munții Pirinei (în
partea de nord est) și Cordiliera Penibetică (în partea de sud est). Munții Pirinei, care se întind
către vest până la Cordiliera Cantabrică, iar către est până la Marea Mediterană, formează o
importantă barieră naturală între Spania, Franța și Andora, care de-a lungul istoriei au izolat
efectiv aceste zone. Șosele și căile ferate străbat acești munți doar prin partea de vest și de est a
lor, acolo unde altitudinile sunt mai coborâte, iar trecerea mai ușoară. În partea centrală însă
pasurile și trecătorile sunt foarte rare, iar vârfurile depășesc frecvent 3.000m (cel mai înalt fiind
Pico de Aneto, 3.404m).
Cordiliera Penibetică se întinde dinspre cea mai sudică parte a Spaniei peninsulare către nord est,
mergând paralel cu zona de coastă, până când se unesc cu cea mai sudică parte a Munților
Iberici, în apropierea râului Jucar. Sierra Nevada, parte a Cordilierei Penibetice și care se întinde
la sud de Granada, are și cel mai înalt vârf de pe teritoriul întregii peninsule Iberice: Vf.
Mulhacen, 3.479m. Alte vârfuri din regiune trec de asemenea de 3.000m.
Regiunile joase[modificare | modificare sursă]
Cea mai importantă dintre acestea este Câmpia Andaluziei, în partea de sud vest, bazinul râului
Ebro (Câmpia Aragonului) în nord est, precum și numeroase fâșii, de-o mai mică sau mai mare
extindere, litorale. Câmpia Andaluziei este în esența o vale largă ce se întinde de-o parte și de
cealaltă a râului Guadalquivir. Aceasta vale crește în lărgime dinpre est spre vest (pe direcția de
curgere a râului), atingând cea mai largă poțiune în apropierea golfului Cadiz. Câmpia
Andaluziei este mărginită în nord de Sierra Morena, iar în sud de Cordiliera Penibetică,
îngustându-se mult către est, unde cele două lanțuri montane se unesc. Bazinul râului Ebro, sau
Câmpia Aragonului este format din valea râului Ebro și este străjuit în trei părți de siteme
montane: Munții Iberici către sud și vest și Pirinei către nord și nord est. Este de menționat faptul
că numeroase alte zone joase, depresionare, se găsesc pe cursurile râurilor Tago și Guadiana.
Zona litorală se prezintă sub forma unor fâșii înguste litorale, mărginite spre interior de sisteme
montane. Cele mai extinse astfel de fâșii se întâlnesc de-a lungul Golfului Cadiz, unde Câmpia
Andaluziei se unește cu cea litorală. Cea mai îngustă zonă de câmpie litorală șe găsește de-a
lungul golfului Biscaia, unde Cordiliera Cantabrică se termină brusc în apropierea țărmului.
Insulele[modificare | modificare sursă]
Cele mai importante dintre insulele ce aparțin Spaniei sunt cele Baleare (localizate în Marea
Mediterană) și cele Canare (localizate în Oc. Atlantic).
Insulele Baleare cuprind o zonă de aproximativ 5.000 de kilimotri pătrați, 80 km est
de coasta estică a Spaniei peninsulare. Relieful acestor insule este destul de variat.
Astfel, în partea de nord a insulei Mallorca se află Sierra de Tramuntana cu vărfurile
cele mai înalte din acest arhipelag (Puig Major, 1445m; Puig de Massanella, 1348m;
Puig del Tossals Verds, 1115m; Puig Tomir, 1103m etc). În partea de sud est a
insulei se află Sierra de Levante cu vârful Sa Talaia (561m). Insulele Menorca și
Ibiza prezintă un relief aproape plan, cu dealuri și coline ce nu depășesc 500m în
înălțime.
Insulele Canare se află situate în oceanul Atlantic, în apropierea țărmului african.
Arhipelagul este de origine vulcanică, existând diverse teorii cu privire la formarea
acestuia. Insulele se caracterizează prin înălțimi foarte ridicate, dată fiind suprafața
relativ redusă a acestora. Dacă ar fi să măsurăm de la fundul oceanului, atunci acestea
ar depăși 6000 de metri în înălțime. Cele mai vechi dintre aceste insule sunt cele
situate în estul arhipelagului și prezintă atât roci sedimentare cât și coraligene, pe
când cele vestice sunt alcătuite preponderent din roci vulcanice. Principalele vârfuri
sunt: Teide (3718m), Pico Viejo (3135m), Blanca (2750m), Alto de Guajara (2718m)
și Roque de la Grieta (2576m) în insula Tenerife, Pico de las Nieves (1949m), Roque
Nublo (1813m) și Roque Bentayga (1404m) în insula Gran Canaria, respectiv Roque
de los Muchachos (2426m) în insula La Palma.
200px
Râul Lungimea1 (km)
01Tajo 1007
Guadiana (Tablas de Daimiel)
02 742 + 225 = 967
+ Cigüela
03Ebro 910
04Duero 895
05Guadalquivir 657
06Jucar 498
07Genil 337
08Segura 325
09Mino 310
10Turia 280
Lacurile[modificare | modificare sursă]
Lipsa unor vaste depresiuni interioare lipsite de drenaj, forța erozivă a râurilor precum și
evapotranspirația excesivă prezentă în cea mai mare parte a Spaniei au determinat inexistența
unor lacuri cu o suprafață mare, deși există dovezi că in trecutul geologic al regiunii (Terțiar) au
existat astfel de lacuri în vechi depresiuni endoreice (Meseta Centrală și Câmpia Andaluziei).
Aceste depresiuni au dispărut pe măsură ce râurile au reușit să treacă de sistemul montan ce le
imprejura. Lacurile existente în Spania se pot împărți în trei mari categorii:
Cele mai importante lacuri carstice sunt: Laguna de Ruidera și Ciudad Real. Lacurile de origine
eoliană se găsesc în zona de coastă a Geronei și au o suprafață redusă. Lacurile și lagunele
maritime se întâlnesc în zona de vărsare a râurilor Guadalquivir și Ebros, precum și a altor lacuri
de dimensiuni reduse.
lacuri de origine mixtă (tectono-carstice) sunt rare și reduse în suprafață, fiind greu de
determinat preponderența fiecărui factor în formarea acestora.
lacuri de origine antropică. Acestea au fost create de către om, mai ales în decursul
ultimului secol, cu scopul regularizării unor râuri, precum și pentru a stoca
importante rezerve de apă necesare irigațiilor și alimentării marilor orașe. Astfel de
lacuri (baraje) se găsesc mai ales pe cursul râurilot mari: Tago, Ebro, Duero,
Guadiana, Guadalquivir etc.
Țărmurile[modificare | modificare sursă]
Spania beneficiaza de tarmuri de tip riass care s-au format in zone cu
munti si podisuri usor inaltate. Se caracterizaza prin golfuri ramnificate ce
patrund adanc, pe cursul vailor, sau pe uscat. Se intalnesc in N-V Spaniei
[arată]
v • d • m
Spania — Spanioli — Limbile S
[arată]
v • d • m