„Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.

Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi
oameni, răpitori,nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici
ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcă-
tosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă
oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18,
10-14).

Să reţinem mai întâi că Mântuitorul a spus această parabolă „unora care se credeau
că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii”. El şi-a terminat povestirea cu un foarte scurt
comentariu, adresat tuturor celor care o ascultaseră. Comentariul lui Iisus este oarecum
surprinzător, pentru că nu-l îndreptăţeşte pe cel care, după chiar spusa parabolei, făcea
numai fapte bune. Nu era un păcătos, ci dimpotrivă. Şi totuşi Iisus spune: „Vă spun însă
că vameşul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul”. Aşadar, îl îndreptăţeşte pe
vameşul care stătea la uşă şi care spunea că este un păcătos şi care era un păcătos.

Cum se explică aceasta? Mântuitorul nu întârzie s-o dea chiar El, printr-o sentinţă
din acelea menite să rămână memorabile, ridicată la rangul de principiu. El spune: „Căci
tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca
18, 14).Aceasta este deci parabola. Simplă şi uşor de înţeles. O parabolă care nu are prea
multă nevoie de comentarii din partea noastră.

Dar mai întâi să ne lămurim cine erau fariseii şi cine erau vameşii. Şi despre unii şi
despre ceilalţi avem suficiente informaţii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în literatura
vremii. Despre vameşi am mai vorbit şi altă dată şi ştim că erau un fel de perceptori
financiari care strâgeau impozitele de la populaţie şi care, din pricină că pe vremea aceea
nu erau evidenţe ca pe vremea noastră, se dedau la multe abuzuri. Ne-am mai întâlnit cu
ei. Pe unul îl ştim şi după nume: Zaheu.
 Cine erau fariseii? Aceştia alcătuiau o grupare respectabilă de cetăţeni şi de
credincioşi. Alături de farisei sunt pomeniţi adeseori în Sfintele evanghelii saducheii.
Fariseii erau iudei evlavioşi, aproape bigoţi, care pretindeau că respectă toate preceptele
Scripturii. La orele prescrise se opreau oriunde ar fi fost, în stradă sau acasă şi-şi făceau
rugăciunile. Şi chiar ţineau să şi le facă în public, cu cartea deschisă, să-i vadă toată
lumea cum că ei îşi fac rugăciunile la timpurile potrivite. De altfel cuvântul fariseu
înseamnă ales, pus deoparte, aparte de ceilalţi, altfel decât ceilalţi, vrând să se înţeleagă
prin aceasta că era un om deosebit, un om bun, un credincios practicant. Noţiunea de
fariseu era, pe vremea aceea, pozitivă.

Abia după aceea a ajuns să însemne exact contrariul a ceea ce spunea cuvântul. În
loc de ales, bun în faţa lui Dumnezeu, cuvântul fariseu a ajuns să însemneze făţarnic,
adică om care una gândeşte şi alta face. Una face la vedere, alta în ascuns. Respectă
ritualul, dar rămâne cu inima de piatră. Dar la vremea aceea, fariseii se pretindeau încă a
fi clasa oamenilor pioşi.

De ce zice Mântuitorul că mai îndreptat s-a întors vameşul la casa sa decât

fariseul? Dacă ne recapitulăm felul rugăciunilor celor doi din parabolă, vedem că fariseul
venise în faţa lui Dumnezeu să se laude: „Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca
ceilalţi..., nu sunt ca vameşul acesta”. Se lauda că toate le face după cum scrie Legea. Se
prezintă în faţa lui Dumnezeu cu mândrie. Cumva şi-L obliga pe Dumnezeu, de la care nu
mai avea nimic de cerut. Greşeala cea dintâi a fariseului a fost aceea că se compara cu
ceilalţi. „Nu sunt ca ceilalţi oameni; nu sunt ca vameşul acesta”. În loc să se ocupe de el
însuşi, de problemele sufletului lui, el se compara chiar în faţa lui Dumnezeu cu ceilalţi şi
se socotea pe el deasupra. Nu venea cu inima smerită. Comparându-se, mai făcea încă o
greşeală: îi judeca pe ceilalţi, începând chiar cu cel care se ruga în acelaşi timp cu dânsul,
pe vameş. Apreciindu-se pe sine şi făcându-se judecătorul celorlalţi, pe care îi dispreţuia,
se lua pe el drept unitate de măsură, ca şi cum el ar fi fost Judecătorul, ştiind să aprecieze
ce e bine şi ce e rău în viaţa celorlalţi oameni. Dar, noi ştim că aceasta o poate face numai
Dumnezeu care le ştie şi pe cele nevăzute, care cunoaşte şi intenţiile şi circumstanţele
faptelor omeneşti.

Mândria nu-i place lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îi place smerenia, chiar dacă vine
din partea unui păcătos care se pocăieşte. Un păcătos care se pocăieşte este mai sus în
ochii lui Dumnezeu decât un drept care se mândreşte. Căci fariseul era cu adevărat drept,
iar vameşul era cu adevărat păcătos! Ca să ne tâlcuim bine parabola, nu trebuie să uităm
nici o clipă acest lucru.

Aceasta este concluzia pe care trebuie să o tragem: în faţa lui Dumnezeu nu trebuie
să ne prezentăm numai cu faptele noastre, se înţelege că şi cu faptele noastre bune, mai
ales, dar trebuie să ne prezentăm îndeosebi cu roadele pe care le lasă în sufletul nostru
faptele noastre bune. Dacă fapta noastră bună ne strică sufletul, degeaba e bună. Şi dacă
ne mândrim cu ea şi atunci degeaba e bună. Căci trebuie să ştim că Dumnezeu nu are
nevoie de fapta noastră bună, de fapte în sine. Importantă e inima cu care facem faptele.
De fapte bune avem nevoie noi şi aproapele nostru. Important e cum se reflectă faptele
bune în relaţiile noastre cu aproapele. Căci pe Dumnezeu nu-L interesează să respectăm
preceptele de dragul preceptelor. Dumnezeu vrea să le respectăm pentru ca să creeze
relaţii bune între noi, oamenii de pe pământ.

Ori, atunci când te duci în faţa lui Dumnezeu şi-i spui: „Mi-am făcut rugăciunile,
mi-am îndeplinit toate datoriile religioase...”, dar în acelaşi timp te uiţi cu dispreţ la
celălalt şi spui: „Nu sunt ca el...” şi spui: „Să rămână înapoia mea, acolo unde se află, la
uşă...”, înseamnă că n-ai realizat nimic. Faptele tale au fost osteneli în zadar. N-ai câştigat
nimic. Dacă faptele n-au creat în sufletul tău o dispoziţie deosebită de dragoste şi
smerenie, de compasiune şi de iertare, starea de suflet care să te apropie de vecinul,
prietenul, de duşmanul, de străinul, de oricine e aproapele tău, dacă nu ţi-au schimbat
inima, făcând-o mai bună, dacă nu te-au dus în situaţia de a nu te face judecătorul
aproapelui şi dacă nu te-au îndemnat să te oferi să-1 mai ajuţi, atunci n-ai realizat mare
lucru.
 Nu ştiu ce cuvinte să găsesc ca să fiu cât mai convingător şi ca să înţelegeţi toţi că
Dumnezeu vrea de la noi inimă bună. Să venim la biserică, să ne închinăm, să aducem
jertfe, dar să ne schimbăm şi inima. Să fim buni. Numai aşa sunt toate bine primite de
Dumnezeu.

Sfântul Casian Romanul, care s-a născut în secolul al IV-lea şi era de prin părţile
noastre, din Dobrogea, numeşte opt gânduri ale răutăţii care pot încolţi în sufletul omului
şi care pot să-i compromită viaţa sufletească, să-i micşoreze credinţa, să-i întunece viaţa,
să-i pericliteze viaţa veşnică. Acestea sunt: lăcomia, desfrânarea, trândăvia, lenea,
întristarea, iubirea de arginţi, mândria şi slava deşartă. Din aceste opt gânduri ale răutăţii,
pe scara cea mai de sus, cele mai periculoase sunt acestea două din urmă: mândria şi
slava deşartă.

Toate sunt păcate periculoase, grave, dar acestea două sunt dintre cele mai grave.
Şi Lucifer a căzut prin mândrie. Şi primii oameni de asemenea, lăsându-se înşelaţi că vor
cunoaşte mai mult decât le-a rânduit Dumnezeu. Aceste păcate sunt grave pentru că se
conjugă uşor cu celelalte şi le stimulează. Se conjugă cu neascultarea, cu dispreţul, cu
ura, cu invidia, prefăcând gândurile răutăţii în fapte ale răutăţii.

Mândria se manifestă atunci când omul vrea să se arate pe sine a fi deosebit, altfel,
mai bun, mai deştept, mai dotat, mai inteligent decât toţi ceilalţi oameni. Această dorinţă,
chiar când e îndreptăţită, nu e neapărat şi dreaptă. Scara valorilor o stabileşte Dumnezeu.
El dă talanţii. Noi dăm munca de înmulţire. El apreciază cât am făcut. Oamenii se
străduiesc să respecte o scară a valorilor, pe putinţa discernământului lor. Noi trebuie să
facem cât stă în puterile noastre, ca să ne situăm pe un loc bun şi de cinste pe scara
valorilor.

Slava deşartă e atunci când cineva nu numai că se înalţă singur deasupra tuturor şi
se laudă el pe sine, ci doreşte să fie lăudat şi de alţii. Doreşte să fie slăvit de alţii. Această
slavă e numită de Sfinţii Părinţi slavă deşartă. De multe ori, cel care vrea să fie slăvit de
alţii, îşi improvizează şi calităţi pe care nu le are. Se prezintă şi vrea să apară ceea ce nu
este, numai şi numai ca ceilalţi să gândească despre el că e mai bun altfel, mai bun în
toate, mai deştept decât toţi ceilalţi.

Chiar când cineva ar avea dreptul la o astfel de slăvire, atunci când şi-o dă singur,
când şi-o doreşte pătimaş, ea e tot slavă deşartă, pentru că nu rodeşte virtutea, ci
deşertăciunea, mândria. Acestea două se nasc una din alta şi una pe alta. Nu pot trăi sin-
gure. E o infamă căsătorie de răufăcători!

Mulţi dintre noi atunci când facem câte o faptă bună, începem să ne pierdem
smerenia, ni se naşte gândul mai întâi imperceptibil, apoi din ce în ce mai perceptibil, că
noi suntem altfel decât ceilalţi. Credem că avem dreptul la alt loc în biserică, mai în faţă,
că preotul trebuie să ne vorbească altfel, că ceilalţi creştini din parohie trebuie să ne
cinstească în chip deosebit.

Din smerenie nu poate cădea nimeni. În lumina acestor învăţături vom înţelege şi
acel cuvânt al Mântuitorului care zice: „Că cel ce se va înălţa pe sine, acela se va smeri,
iar cel ce se va smeri pe sine, acela se va înălţa” (Matei 23, 12).